Noaptea îl ținea treaz, ca și cum ar fi vrut să-i amintească de toate lucrurile pe care nu le spusese. Întins în pat, asculta cum tăcerea se adâncea în jurul lui. Avea un telefon pe masă și o voce în minte. Irina. Poetă, prietenă de dialog, româncă din Maramureș, stabilită la Dublin. Își citeau poeziile unul altuia, ca și cum ar fi împărțit aceeași respirație.
Ultima dată vorbiseră în decembrie, când țara fierbea de alegeri și de panică. Împărtășiseră aceleași neliniști, aceeași credință în destinul european. Apoi tăcerea se așternuse între ei, ca o prăpastie. În vară ea fusese acasă, dar el nu avusese curaj să o sune. Regretul îl urmărea acum, ca o umbră.
Telefonul îl privea de pe masă. „Ce-ar fi să o sun?” își spuse. Își imagina vocea ei, ironică și caldă: „Fraiere, nu sunt decât o femeie singură care se gândește la tine.” Întinse mâna spre telefon. Dar pe ecran nu apăru apelul, ci un mesaj. Un mesaj care îi strânse inima ca un glonț.
" Nu mai sunt singură. Am pe cineva. Adio!
Se opri. Nu știa dacă să creadă sau să răspundă. Poate era adevărat, poate era doar un zid ridicat între ei. Afară, noaptea continua să-l învăluie. În cameră, frigul rămânea același. Dar în el, undeva, rămânea și întrebarea: dacă ar fi sunat mai devreme, s-ar fi schimbat ceva?