Pe malul râului fără faleze, timpul nu mai curgea, ci se desfăcea ca o epopee nesfârșită. Printre arbuști pitici, mirosul de pământ reavăn și râme strivite se preschimba în parfum de începuturi, iar dârele albe rămase în urmă păreau pene risipite dintr-o pasăre mitică, în zbor spre altă lume.
Picioarele se opinteau în lutul excavat, ca și cum ar fi vrut să țină piept istoriei. Malurile se mutau odată cu fiecare generație, iar albia, adâncită de anotimpuri, devenea vara un pustiu ars și iarna un patinoar subțire, fragil ca o promisiune.
Alergam spre soare, pașii lunecau în nisipul care ridica cetăți efemere. Mansarde pentru vremea rea se înmulțeau, ca niște fortărețe ale nopții ce refuzau să cedeze luminii.
Avertismentele orale se topeau în dezbateri nesfârșite, cuvintele deveneau arme, iar victimele se numărau de ambele părți ale baricadei. În blocuri, amorul se retrăgea tăcut, ca un animal sălbatic ce-și caută adăpost.
Veșnicia avea gust de ciocolată caldă, dulce și amară în același timp — și nici măcar în ceașca fumegândă nu se putea citi viitorul, căci destinul rămânea ascuns, ca o carte sigilată.