Coloana 5 – Povestea care nu vrea să tacă
Rahova, ora 22:43. Blocul 17B părea adormit, dar înăuntru, ceva respira. Liniștea era spartă doar de bâzâitul obosit al neonului de pe hol, ca o inimă care bate prea încet. În apartamentul 27, Andrei se întorsese de la muncă. Avea 32 de ani și o oboseală care nu mai trecea. Dar în seara aceea, oboseala era înlocuită de neliniște. În baie, un miros dulceag, greu, se agăța de aer. Nu era canalizare. Era altceva. Mai adânc. Mai viu.
A deschis geamul. A verificat sifonul. A sunat la administrator. Nimeni nu știa nimic. „Poate e de la subsol”, i-a spus cineva. A coborât. Ușa era încuiată. Dar din spatele ei, curgea un aer rece, ca o suflare. Și acel miros. Persistent. Înfiorător. A sunat la 112. A fost redirecționat. A sunat la Distrigaz. „Echipa a fost deja acolo”, i-au spus. Dar mirosul era tot acolo. Și creștea.
Două zile mai târziu, cu o cheie veche împrumutată de la un vecin, Andrei a intrat în subsol. Acolo, în întunericul dens, au găsit o conductă ruginită, cu o fisură care respira. Din ea ieșea un abur slab, dar viu. Gaz. Aerul era greu, ca o promisiune de moarte. Au ieșit amețiți. Au sunat din nou. Nimeni nu a venit.
În acea noapte, Andrei a început să documenteze. A filmat. A măsurat. A scris. A trimis totul autorităților. Niciun răspuns. Doar tăcere. O tăcere care apăsa mai tare decât orice zgomot.
Pe 23 octombrie, ora 03:12, Ana, o fetiță de opt ani de la etajul 5, s-a trezit plângând. Nu putea respira. Mama ei a aprins lumina. O scânteie. Apoi – sfârșitul.
Explozia a rupt noaptea. Pereții au urlat. Geamurile au zburat. Ana a fost aruncată prin ușa apartamentului. Mama ei, arsă, striga fără glas. Andrei, la etajul 3, a fost trântit la podea. Blocul s-a cutremurat. Oamenii au ieșit în stradă, goi, plini de praf și sânge, cu ochii mari, dar fără cuvinte.
Pompierii au venit târziu. Poliția a blocat zona. Dar nimeni n-a vorbit despre fisura din țeavă. Despre gazul care urcase pe coloanele de aerisire. Despre echipa neautorizată. Despre tăcerea care ucide.
Andrei a fost interogat. I s-a spus să tacă. Dar el nu mai putea. Avea dovezile. Avea furia. Avea datoria.
În noaptea următoare, a coborât din nou. Vroia să recupereze aparatul. Dar subsolul îl aștepta. Conducta șuiera. Din gurile de aerisire ieșea un abur verzui. A auzit pași. Sau poate respirații. A fugit. Dar subsolul părea că se închide în urma lui. Ca o gură care înghite tot.
Blocul 17B a fost evacuat. Dar nu era gol. În fiecare noapte, oamenii din Rahova simțeau mirosul. Auzeau șuieratul vedeau umbre. Coloana 5 trăia. Și aștepta.
Andrei a dispărut. Ultima lui postare spunea: „Coloana 5 nu e doar o țeavă. E o rană. Și sângerează. Și respiră. Și așteaptă.”
Dar povestea nu s-a încheiat. Pentru că într-o noapte, Andrei s-a trezit într-un alt timp. Într-o Românie fracturată. În 2045. Rahova era o ruină. Blocul 17B, o carcasă arsă. Pe stâlpi, difuzoare automate repetau: „Evitați zonele de acumulare. Situația e sub control.” Dar nu era nimeni. Doar drone. Și tăcere.
A aflat că în 2032, exploziile au distrus cartiere întregi. Nimeni nu fusese tras la răspundere. Distrigaz devenise o corporație. ANRE dispăruse. Statul tăcuse. Și oamenii muriseră în liniște.
Andrei era „anomalia de la Coloana 5”. Unii îl căutau. Alții îl venerau. Într-un subsol, a găsit „Rețeaua” – oameni care nu uitaseră. „Tu ești cheia”, i-au spus. „Poți să te întorci. Să schimbi ceva.”
Și s-a întors în 2025 cu tot ce știa, cu tot ce trăise. A început să vorbească. Să filmeze. Să strige. Să arate. A fost declarat nebun. A fost amenințat. Dar nu s-a oprit.
Într-un ultim mesaj, transmis pe o rețea criptată, Andrei a spus: „Am văzut ce urmează. Dacă nu schimbăm ceva acum, Coloana 5 va fi doar începutul. Și timpul nu ne va mai ierta.”
A doua zi, a dispărut. Dar în Rahova, oamenii încă simt mirosul. Iar blocul 17B încă respiră.
Tic. Tic. Tic...