M-am trezit la 3 dimineața. Piciorul îmi pulsa, pulsa și capul și perna. Am aprins lumina și am privit degetul cu pricina. Nu mai semăna cu ce era acum o zi: aveam un fel de cartof diform, roșu-stacojiu, și toate mi se trăgeau de la o blestemată de unghie.

Tot ce a urmat de atunci până la ora 10 a fost un coșmar. La birou am căutat pe internet o anume asociere de cuvinte – adică „pedichiură” și „bărbați” – și am găsit destule locuri. M-am oprit la cea mai apropiată locație față de serviciu. M-am programat telefonic și am mers la salonul cu pricina.

Ce să-ți spun, nici urmă de bărbați – doar câteva cliente cu stare și o armată de „pisi”. Am văzut o față zâmbitoare și am mers la fix, zic:
– Am vorbit la telefon, nu-i așa?

Nu țin minte ce a răspuns, m-a invitat într-un salon ceva mai mic, deschis, cu două scaune uriașe față în față. Aveam ca vecină o lady de Dorobanți; o pisi îi răscolea degetele de la mâini și o altă pisi ședea la picioare.

Mie mi-a fost atribuită o pisi categoria „muscă”, blondă. M-a întrebat dacă doresc și spa pentru unghiile de la picioare sau doar un clasic. Normal că am ales clasic, menționând că de fapt am venit pentru o unghie încarnată.

– Și pe celelalte unghiuțe cui le lăsați? o aud spunând.
Mă aplec să mă asigur că vorbește cu mine despre unghiile mele deloc mici.

Roșu la față, m-am descălțat și mi-am băgat picioarele într-un recipient de unică folosință, cu apă caldă și cu niște flori plutind. Un timp am fost lăsat în pace – era bine, era cald, muzică ambientală, madam de Dorobanți povestea și arăta poze celor două pisi, care exclamau pe rând:
– Wow! Ce frumos!

Picoteam în fotoliul enorm și extrem de ergonomic...
– Dați-mi, vă rog, piciorușul stâng.
Era vocea lui pisi categoria „musca”. I l-am dat, nu aveam încotro. L-a șters cu grijă, l-a masat și apoi l-a ridicat sus, cât mai sus – mă durea fundul – și a început să-mi frece călcâiul cu câteva feluri de pile.
Zic:
– Nu am probleme acolo, am venit pentru o unghie…
Pisi pare că nu aude, e de neoprit. A început cu degetul mic, apoi următorul și tot așa până a descoperit degetul cu pricina.
– Ați dat cu rivanol?!
– Da, confirm spășit.

Doamna de Dorobanți țâțâie îngrozită, tot salonul se uită reprobator la mine.
– Luați de la farmacia veterinară Asocilin și, cum vă doare, dați cu unguentul acesta.

Apoi pisi, care mă avea în grijă, intră în acțiune și mă lucrează pe viu. Durea tot piciorul și nu mai țin minte ce a făcut, până când a început să-mi maseze talpa cu nu știu ce soluții parfumate. Atunci am sărit ca ars, spre uimirea ei.
– Vă doare?
– Nu, mă gâdil.
– Să nu mai fac?
– Nu mai face.
A urmat celălalt picior: aceleași proceduri, aceleași exclamații:
– Aici aveți o pielicică…
– Încă o unghiuță…
– Ridicați piciorușul…
și tot așa.

Madam de Dorobanți povestea despre un mecanic – a vrut un împrumut de la ea, cu restituire în trei ani –, apoi a negociat la telefon un alt spațiu de parcare, pentru că și ea, și soțul aveau mașini mari și nu încăpeau. Și iar a început să arate fotografii.

La final am plătit. Îl chemasem pe Cătălin să vină cu mașina să mă ia. Întârziase. Oricum, drumul pe jos cu un picior agresat ar fi fost o idee extrem de proastă.
The end!