— Seară bună, domn’ Ilarion! Vorbim, vorbim!
Se îndrepta spre camera lui. Pe hol trecea în grabă asistenta bătrână și grasă. Ilarion o privește și, când e aproape de umărul ei, vede în reluare un chip tulbure, lucios, ca o leșie topindu-se în aer. Lumina de pe hol era, într-un mod ciudat, albastră.
Când a intrat în cameră, colegul lui surdomut strângea de pe jos cioburile unei farfurii.
— Ce-ai făcut, bre?…
Omul sare speriat. Nu se aștepta să fie prins. Mâinile îi tremurau fantomatic în timp ce mătura, iar spinarea lui gheboasă amintea de un animal rănit. Au chemat femeia de serviciu să strângă, apoi s-a băgat în pat. Ilarion avea un radio portabil cu baterie, pe care îl deschidea uneori când voia să asculte știrile. Să simtă că trăiește și el pe pământ.
,,Rolul luminii de veghe la bătrâni și copii. Frica de întuneric se numește nictofobie. La persoanele sensibile psihic, întunericul poate genera o nevoie de umplere a vidului, asociată cu «horror vacui». Din punct de vedere antropologic, în întuneric, corpul anticipează pericole iminente. Aproximativ 40% dintre copiii europeni preferă să adoarmă cu o lumină de veghe, iar aproape 70% dintre bătrâni nu pot adormi într-o cameră fără cel puțin o mică sursă de lumină. Frica de întuneric este una dintre cele mai intime temeri ale omului, apropiată ca intensitate de frica de moarte."
Ilarion închide ochii, apăsându-și pleoapele adânc. Pentru că nu voia să audă nimic despre moarte, bărbatul a stins radioul și s-a întins sub pătură.
Îi venea în minte imaginea perfectă a unui capac de sicriu negru, lustruit. Nu putea uita frumusețea ciudată a elementului decorativ de pe capac — un porumbel argintiu, sculptat. Dar nu era argint, ci un material care imita foarte bine strălucirea metalului. Era copil atunci. Singur în cameră, aștepta ca din moment în moment chipul mamei lui, sufocat de mătăsuri și dantele halucinant de albe, să se miște măcar o milisecundă. Ilarion își scutură brusc capul, urlând scurt: realitate! Imaginea dispăruse.
Se ridică în picioare, lângă pat, și bea apă dintr-un bidon. Se gândește că ar fi mai bine să meargă la Miha.

*

— Miha, deschide, te rog. Sunt eu.
Se aude patul trosnind. Femeia își târșâie papucii până la ușă.
— Bună seara! salută ea, rece, serios.
— Bună… Pot intra, te rog?
Bărbatul își ascunde zâmbetul. Se poate vedea în ochii lui luminoși.
— De ce să intri? întreabă Miha, abia deschizând gura.
Chipul femeii avea o nuanță gălbuie, asemănătoare cu părul ei voluminos și uscat.
— Ești bine? Vreau să îți spun ceva.
Îi deschide ușa larg, lăsându-l să intre. Colega nu s-a întors; privea ploaia la geam. Amândoi s-au așezat pe pat.
— Mi-au rămas niște portocale. Sunt proaspete. Unde să ți le las?
Femeia nu răspunde, ca și când așteaptă să afle adevăratul motiv al vizitei. Poate îi spune că o să plece. Sau o va anunța că va muri curând?
— Miha, o să fiu direct. Nu am nimic cu tine. Eu sufăr de o boală care mă face să înnebunesc. Par ciudat. Mă zbat.
— Ce boală?
— Nu pot vorbi acum. Nu e fatală.
— Atunci ai venit degeaba.
Si-a plecat capul, frecându-și ochii puternic, prelung. Pe chipul femeii se citea un amestec de răzbunare și milă.
— Acum ai nevoie de oameni, nu-i așa? șoptește ea.
— Oameni ca tine. Ce ai de tușești?
— Mă simt foarte rău. Am băut zece căni de ceai doar azi, am luat pastile… Nu-mi trece răgușeala, nici febra.
— Deci de-aia nu te-am văzut azi la dans.
Se apropie să o îmbrățișeze. Trupul ei e mai slab, mai rece. Cât de caldă era în seara aceea când ne-am plimbat, se gândea.
— Vreau să ajut cu tot ce pot. Mă vei ierta?
— Nu știu ce vrei tu de la mine… Nu mai promit nimic… Ani de zile am ascultat cuvinte. Acum sunt destul de bătrână încât să mă intereseze doar faptele.
Vizitatorul tace. Pentru o secundă, Miha îl simte mai distant. Femeia îl îmbrățișează încă o dată, aproape violent, apăsându-i tot spatele într-o mângâiere de sus în jos cu ambele palme.
— Nu sunt o divă. Să știi.
— Da… Nu e vorba de asta…
Colega de cameră se îndrepta spre patul ei fără să îl deranjeze. Miha s-a ridicat. A pus suc în pahare. În timp ce au băut, s-au privit mult timp.
Când își arunca privirea către fereastră, Ilarion nu-și putea lua ochii de la cămașa ei de noapte violet, prin care se zăreau formele sfârcurilor întărite de frig. Sânii Mihaelei încă aveau formă și greutate. Buzele, deși vinetii din cauza febrei, erau suficient de cărnoase cât să îi stârnească bărbatului o dorință latentă.
N-au mai vorbit. Bărbatul s-a ridicat și a îmbrățișat-o încă o dată. Când a strâns-o, și-a mișcat ușor pieptul, să simtă moliciunea sânilor. A inspirat adânc, apoi a sărutat-o scurt sub lobul urechii. Femeia suspina ușurată că s-au împăcat.
— Știu că nu ești fericit. Nici eu nu-s. De asta nu mă pot supăra pe tine, îi spune ea în ușă.
Bărbatul a dat din cap, pierdut în plăcerea momentului.
— Noapte bună să ai. Și să te faci bine.
Ilarion a ieșit încet din cameră. Își adulmeca mâinile, simțind cum se lipise de el dulceața parfumului feminin.