- Acum șase ani, ar fi sunat romantic, acum însă, este o afirmație realistă, verificată de timp, și cum prietenii își fac și confidențe, pot să vă spun, având și consimțământul lui, că Sergiu o iubește și azi pe minunata doamnă Letiția, dar cine n-o iubește... însă iubirea de acum este una matură, care-și cunoaște limitele, asumate și exersate ani de zile, la fiecare întâlnire cu doamna, salutată cu bătăi de inimă și iubită în tăcere. În timp, învățăm ce sau pe cine putem iubi, învățăm în anumite limite, să ne controlăm sentimentele.
- Da, în anumite limite... peste care nu-i niciodată prea târziu să treci, depinde doar de sentimente, de forța lor.
Vorbeam destul de încet, nu pentru a ne ascunde conversația, ci datorită faptului că mai erau discuții între cei prezenți, dar, la finalul frazei ne-am trezit, eu și Veronica, în centrul atenției tuturor.
- Voi copii„ ați dobândit o înțelepciune prematură, pe care nici Iona n-o are, el permițându-și, poate din neputința de a face altfel, să calce peste orice limite, în vreme ce voi stați cuminți în țarcul vostru. O dezbatere corectă și completă a acestei teme mă face să mă gândesc dacă nu cumva, cu vârsta, simți tot mai grea povara limitărilor sau autolimitărilor, apropierea momentului din urmă, nu neapărat iminentă, dar sesizabilă, implacabilă, anulând barierele impuse sau autoimpuse, eliberarea de prejudecăți însoțind și crescând odată cu ea, apropierea de vamă, pe drumul tot mai îngust, care te strânge tot mai mult, astfel încât nimeni nu mai are loc lângă tine, nimeni nu te mai ține de mână, și aceste cuvinte au mutat atenția tuturor asupra Letiției, a celor două lacrimi care coborau pe obrajii ei, fără ca cineva să le oprească, într-o tăcere mai grăitoare decât toate cuvintele lumii.
În cele din urmă, Mioara a extras un șervețel din cutia de pe masă, întorcându-se cu scaun cu tot către Letiția, spunând în timp ce-i ștergea lacrimile singulare:
- Iubita mea, toți de aici suntem și vom rămâne lângă tine, suferințele tale ne rup inimile, te iubim mai mult decât pe oricine, crede-mă!
- Așa-i, doar că eu sunt cu un pas înaintea voastră, aproape am terminat cartea, sunt la ultimul capitol, nu mai merg nicăieri, doctorilor nu mai am ce să le dau, în curând voi pleca și îmi voi lua și umbra cu mine... alte lacrimi, alte batiste, aceeași tăcere care plutea ca o vină comună, a noastră a celorlalți, care, poate, mai rămânem o vreme.
- Stai, Iona! Unde pleci? Ce faci? - Trebuie să ies, mă-ntorc! am răspuns în vreme ce scoteam din cutie câteva șervețele pe care, dintr-o jenă bărbătească, inutilă de fapt, deoarece toți vedeau, nu le-am folosit decât după ce-am ieșit din zona gardului, când nici nu mi-am mai putut stăpâni plânsul.
...- falsă libertate, aceea de a privi stelele din mersul căruciorului, totuși eu o iubeam, puteam să mă mișc pe pământ cu trupul, prin cer cu ochii, cei din mașini nu puteau, poate cei care se plimbau pe jos, dacă se lăsau furați de cer fără să se oprească, eu, în schimb, cu capul lăsat pe spate vedeam tot, o hartă a reveriilor umane, care îi apropia pe visători mai ușor de stele decât de sufletele de lângă ei, îmi alesesem două repere mecanice pe care le foloseam mereu când experimentam călătoria cu modulul prin Calea Lactee, mișcam uniform cele două roți, știam de unde să încep și unde să termin egal cele două acțiuni ale palmelor, țineam aproape de garduri și atunci corecțiile traiectoriei nu erau necesare decât foarte rar, navigam încet abandonându-mă complet călătoriei, există o limită a călătoriei mele în siguranță, limită semnalată de însăși natura care a creat copacii, punți către cer și porți pentru cer, simțeam apropierea limitei când vedeam primele crengi deasupra trotuarului, crengile se amestecau printre stele, aducându-mi la urechi muzica lor, a sferelor neatinse, în nopțile senine, decât de visătorii căutători. Dacă eram la întâlnire la ora potrivită, puteam să salut și să fiu salutat de o mulțime de alți călători pe roți, pe pământ, copleșiți de grijile concrete, stupide ale zilelor obișnuite, dacă aveam noroc mă saluta și el, mecanicul trenului vieții, goarna lui puternică sunând de două ori, sau poate că, fiind intersecție cu barieră, mecanicul ne saluta oricum pe toți care așteptam trecerea lui, a trenului, la ora asta cu luminile din compartimente aprinse în cea mai mare parte, apropiindu-se de gară viteza era mică, zgomotele în ritm constant, ca bătăile unui toboșar, îmi pironiseră ochii pe succesiunea roților și pe mișcarea periodică de coborâre ușoară urmată de o ridicare a șinei sub greutatea vagoanelor, mă captiva amintirea interstițiului dintre șina activă, dinamică, și cea fixă care străjuia supraînălțarea din piatră cubică dintre șine, vedeam roata mică a căruciorului intrată între ele, trenul șuiera continuu... dar nu, încă nu-i timpul zborului, poate mai târziu.
Drumul de întoarcere în ritm alert cu privirea în față, cu inima sus, tot mai sus, cu bucuria crescând pe măsura apropierii de casă, de ele.
- Ați rămas singure... constatare de prisos.
- Te-ai întors, fiu rătăcitor?
- Nici n-am plecat, am fost tot timpul aici... cu voi.
- Știu, eu știu, a răspuns Letiția.
- Ți-am umplut paharul imediat ce-au plecat vecinii, te salută toți, nu vrem să bem fără tine, măcar atât, să nu bem ca alea, decăzute, mi-a arătat Mioara paharul râzând, ridicându-l pe al ei, ciocnind cu Letiția și așteptându-mă și pe mine.
- Că vă iubesc, v-am mai spus chiar azi, dar să știți că din prea multă iubire se poate muri... foarte ușor.
- Ești nebun, Ioane!
- Știu, fără leac și... fără timp, mă uit tot mai des către stele și-mi vine să zbor, aștept doar să-mi mijească aripile.
- Ce-i cu voi, nerecunoscătorilor... râdea Mioara, trecându-și privirea de la unul la altul, eu mă sfârșesc să vă fac de toate și voooi... amândoi... cu gândul la plecare. Hai măcar să nu lăsăm neterminate sticlele astea.
S-au golit sticlele, s-au terminat bucatele, târziu, după miezul nopții, la plecare, Letiția spunându-ne:
- Luați-vă fiecare câte unsprezece trandafiri și duceți-i în cameră, umpleți-vă sufletul cu parfumul verii, care se duce...
- Mioara, te rog, du-te repede și mai caută un boboc, să aveți fiecare câte șaptesprezece, mie nu-mi trebuie, bucurați-vă voi!
- Nu! Facem altfel, eu cu Mioara luăm câte cincisprezece și tu trei, va plânge bucătăria altfel, măcar atât.
- Bine, așa facem. Nu știu voi, dar eu las dușul pe dimineață, pic de somn, noapte bună vă doresc, ne vedem dimineață la cafea.
- Noapte bună și lasă stelele în pace!