Întoarcerea acasă are cel mai bun gust toamna. Mă întreb: de ce atunci? De ce nu primăvara, când totul renaște? Poate pentru că toamna nu îmi cere nimic, nu îmi cere să cresc, să mă grăbesc, să alerg. Ea doar mă primește.
Pașii mei se scufundă în iarba umedă și simt cum asfaltul orașului se scutură de pe tălpi. Îmi revin mirosuri pe care le știam adormite: fumul subțire al sobelor, mustul acrișor ascuns în pivnițe, gutuile pătate, așezate cuminți pe ștergare. Îmi spun: „Aici e locul tău, aici nu mai ai nevoie de zgomotul orașului ca să știi că ești viu.”
Și totuși, ce caut? De ce revin mereu într-un loc pe care l-am parăsit, în grabă, cândva? Caut liniște? Sau caut rădăcini? Poate că ambele.
Satul, unde eram cândva acasă, nu mă întreabă cine sunt, ce am realizat, câți bani am câștigat. El doar îmi așază în față o cană de lapte cald, o pâine ruptă în mâini și îmi amintește că odată eram copil. Frasinul din grădină , care mi-a răspuns atâtor întrebări de-a lungul timpului, mă așteaptă ca un bunic mereu pregătit să mă primească în brațele umbrelor sale , și îmi aștearne o patură lângă tulpina lui, ca să îmi asculte poveștile.
Mă plimb pe ulița îngustă și aud câinii lătrând departe. Îmi amintesc cum alergam desculț pe același drum, cu frunzele lipindu-se de glezne. Ulița pe care mi-am zdrelit genunchii de atâtea ori îmi pare atât de strâmtă acum că dacă ar fi să cad aș putea doar pe burtă sau pe spate. Nicidecum într-o parte sau alta. Mi-a rămas mică și gardurile ei mă strâng. Închid ochii și mă întreb: „De ce m-am îndepărtat?” Răspunsul vine repede simplu și foarte comod: pentru că a trebuit. Pentru că orașul mi-a șoptit niște promisiuni cărora nu le-am putut spune nu.
Aici, toamna nu e doar anotimp, e o stare. Miroase a nuci sparte și a pământ reavăn. Apusul săngeriu are culoarea vinului turnat în paharele groase, ce le avea mama, de la bunica, păstrate în credențul vechi cu o grijă chirurgicală, pentru care bunica era în stare să ne răstignească. Îmi amintesc când striga la noi știind că umblăm pe ascuns să furăm plicuri cu zahăr vanilat din puicul de sub vitrină:
- Mă! Iar vă poartă Sătana? Poate spargeți paharele că vă ia mama dracului! Ălea îs pentru când vine popa cu crucea!
Îi trecea repede că își dădea pe frunte cu balsamul chinezesc ( crema minune pe care o ținea în puic) din care, cu degetul, își punea "in numele Tatăui" în timp ce murmura : "Doamne, dracii ăștia de copii"
Toamna , aici, este ca un cântec de leagăn. Cu inflexiuni aparte: trosnetul lemnelor, foșnetul porumbului curățat pe prispă, sunetul hipnotic al fusului cu care torcea bunica, ritmul laic al războiului de țesut.
Îmi amintesc și cu această trecere, că tot ce nu puteam prețui cu adevărat atunci, acum îmi sunt rugăciune. În liniștea asta mă regăsesc. Satul și casa în care am crescut au pastrat harta trecerii mele, au încrustat caneluri fine pe vinilul sufletului meu și de fiecare dată când mă întorc acasă, în special toamna, acul fin al trecutului se așează pe disc și îmi repetă povestea cu "de-a fir a păr". În fiecare clipă realizez că bucuria nu e în mărimea spațiului, ci în intensitatea lui. Că nu este despre a cunoaște cât mai mulți oameni ci este despre a mă cunoaște pe mine. Că răspunsurile pe care le caut nu o să le găsesc urmând promisiunile, presărate ca niște firimituri, ce mă duc tot mai departe de rădăcini, ci din locul în care mă aflu, să pot micșora cât mai mult distanța dintre mine și cer.
Pentru asta revin în arhiva satului, ca să mă redescopăr. La urmă mi spun: „Vei pleca iar, vei lăsa mirosul fumului, gustul gutuilor, zgomotul ploii lovind acoperișul de tablă.” Știu. Dar mai știu și că, ori de câte ori mă voi întoarce, toate acestea mă vor aștepta la fel. Satul nu uită. "Și atunci, ce e bucuria întoarcerii?" Poate e acel moment în care realizez că, deși am trăit departe, ceva din mine nu a plecat niciodată.