După frumoasa cădere a imperiului, lumea de azi este o lume a dezghețului care urmează după un anotimp de iarnă lungă și durată cât aproape întinderea a două generații. Este puțin realism în faptul că, după o iarnă de basm, topirea zăpezilor descoperă gunoiul mascat de stratul alb și curat, care fusese o peltea din fructe reci, necunoscute și otrăvitoare, întinsă pe vată din sfărâmături de sticlă și frecată ca spirtul pe trupul țării. Imperiul nostru național, care nu a depășit granițele, a fost unul al minților încătușate. O capcană moale, călduță, ca un bulion dulce dat însetatului, care, în final, s-a dovedit a fi sângele fratelui și semenului nostru. Deși existența este o succesiune de surprize pentru mine, copilul (uite-mă scriind după treizeci și cinci de ani de la evenimente, ca un istoric roman căutând tunicile demult scuzate de la roșeața virilă a purpurei din lupte), mă voi astâmpăra de la a sări coarda, de la a vârî piciorul prin cadrul de fier al timpului ireversibil pentru a nu pedala chiorâș pe sub bannerele pe care le ține desfășurarea acțiunii și de la a colora ceea ce nu e necesar cu simțirea mea de poet cu guma în gură. S-ar putea ca unele fraze să pară abia mormăite din cauza asta, iar sfatul meu este să săriți pârleazul cu mine împreună, totuși.
Mă numesc Puchi Coliandru și sufăr ca de o boală pe care oamenii grăbiți o asemuiesc cu obiceiul unora de a fi uituci. De fapt, eu sunt opusul uitucului și al spațiului chiar: sunt un absent. Din această cauză, căderea pe gânduri, la mine, este cheia orașului, a lumii pe care am primit-o, pe care am găsit-o, să-i zic mai clar, printre și plină de lucrurile obișnuite. Cum ar fi și șopronul sau coșarele, cum se zice pe la noi, care zace trântit pe latura casei, acolo unde l-au tras tata și vecinul cu un tractor și cu o împletitură de sârme din marginea comună celor două tarlale, a noastră și a vecinului. La un moment dat, s-a rostogolit singur, exact peste gardul vechi dintre cele două case, înclinat dinainte parcă de umbra strâmbă și amenințătoare a plopului înalt și bătrân de lângă acesta. Așa că, atunci când s-a întâmplat, găinile au oftat după ceea ce stătea să se întâmple de o veșnicie în mintea lor și s-au suit moț peste ridicătura nouă, asemenea unor asediatori victorioși asupra unei cetăți. Eu și tata facem mereu după gura mamei și le tăiem gâturile din când în când, când avem poftă, și le mâncăm cu toții, dar păsările rămân neschimbate în necuvântarea lor și în număr.
Cheia lucrurilor este un fel de a privi lumea, înșurubat în pufoaica groasă de copil, de după fularul care sugrumă ca o emoție. Ca toți ceilalți, petrec în copilărie cel mai mult timp cu activitatea simplă și comună tuturor: joaca pe afară. Simpla trecere a timpului, neîmplinind nimic, apare ca o extraordinară aventură și prilej de aventură în același timp. Frunzele căzute, prin care ne târâm toamna, apa din șanțuri, în care testăm cizmele din cauciuc (ne copleșește limita superioară de sub genunchi, iar apa se prăbușește ca un mal surpat peste șosetele noastre din lână), iarba verde și răcoroasă, netăiată, în care ne tolănim leneși ca niște șerpași la poalele cerului, misterul nopților care ne strânge laolaltă, serile cețoase, locurile în care numai noi adăstăm, la limita lucrurilor și a locurilor de care celor mari nu le pasă — nu le mai pasă.
Eram Lumea și Lumea era cu noi și pentru noi.
E început de iarnă fără zăpadă și e sfârșitul sezonului de târguieli, de târguri și bâlciuri care aduce pe vecinul cu tractorul cel verde și înalt cât casa în starea lui de disperare mută anuală, când începe să desfacă în curtea largă caruselul – printre altele – cu care umblă în zigzag (îmi închipui) dincolo de munți chiar. Căluții din lemn, coborâți de pe turnantă, îi conduce în brațe, rând pe rând, spre hambarul înalt și gol și îi așază în picioare sau îi culcă pe fân ca pe ființe vii. Toată iarna îi rindeluiește, îi șmirgheluiește, le apretează coamele albe, negre și aurii. Spală lemnul și vopsește cu verde șeile, cu albastru copitele, ochii îi potrivește cu violet și cu portocaliu apos ca de fruct – cele mai fistichii culori pe care le scoate din cutiile cu vopseluri rășinoase și groase ca mierea din borcan. Trupul cailor este mereu alb, și doar unul dintre cei cincizeci și doi de cai – nenea Poil are cel mai mare carusel din țară, cred – este vopsit în culoarea neagră. Un negru mat, care nu lucește sub becul imens din hambar decât atunci când e ud; un bec mare, asemănător celor de pe stâlpii din stradă, care luminează calea degeaba pe timpul nopților. Poate pentru mâța noastră cea cu ochii cei verzui și cu aticismul mersului haihui, care, zice mama, se împuiază mai abitir decât cloștile. O fi!
Caii au acum harnașamente schițate, unii, și alții le au colorate deja, cu albastru, cu roșu sângeriu, cu galben de aur, cu cenușiul viu de argint. Flamuri, ca suflate de vânt și tremurate în vâltoarea alergăturii, se coboară pe piepți în numele unor regate închipuite doar de Poil. Omul este trecut de nu știu... cinci sute de ani? (Ce știu eu!), dar nu arată mai bătrân decât tata și mama, care au aproape patruzeci de ani cu mine cu tot.
Tata are o statură impunătoare peste ceilalți cu care umblă. Poartă părul blond lung până pe umerii lați pe care și-i strânge cu haină din piele ca de căprioară. Mama are o frumusețe aparte pe lângă longilinul taică-miu: e mică și subțire, cu ochii căprui și cu părul lung și roșu ca lița de cupru din bobine. Mama ajunge tatei până la umăr cu fruntea ei albă și abia mai ajunge să-mi pună mie cotul în cap. Frumusețea mamei este un detaliu obiectiv, pentru care a câștigat premiu la liceu și la școala de învățători, de unde a luat-o de nevastă într-o vacanță de vară tata.
În amiaza în care s-au prăbușit coșarele cele vechi, eu sunt la pescuit cu magnetul, în lacul de lângă conacul vechi, care se vede peste linii din bătătura casei noastre. Merg des pe acolo de ceva vreme, iar dacă mama vrea să stea cu ochii pe mine cât sunt plecat, îi este de ajuns să stea pe prispa înaltă a casei în picioare pe scaun, și să strângă nițel din ochi, cu mâna strașină sub frunte. Magnetul meu, legat cu o sfoară de cânepă cenușie, l-am deșurubat de pe o boxă veche și nefuncțională de la un pickup. Cu partea metalică cu tot, magnetul cântărește cam o jumătate de kilogram. Sfoara este rezistentă îndeajuns încât să îl rotesc din scurt, ca un cowboy, și să îl azvârl în oglinda lacului, tocmai în partea adâncă a apei. Găsesc azi, în ziua prăbușirii acareturilor vechi, un nou obiect metalic care a prins patina apei mâloase, un cenușiu cu rugină verzuie, înflorită din loc în loc ca niște mici solzi sau petale suprapuse. Obiectul este mic, cât un capac de oală de-a mamei, în care fierbe mai ales porumbii cei dulci. Îl pun în iarbă să se usuce și strâng neglijent, la nimereală, firul lung de 20 de metri. Îl voi întinde să se usuce, așa că nu e nevoie să-l fac colac deocamdată. Ridic capacul cel ca de oală și plec. Eu mai am o piesă acasă, una pe care am prins-o după o ploaie cruntă acum două săptămâni. Era vineri, după școală, când am aruncat prima dată magnetul meu cel norocos, care ar vrea să umble după fiare cât e ziua de lungă. Nu aveam încă sfoara mea, pe care mi-a tăiat-o cu briceagul tata, la cererea mea specială, într-o vineri, în ziua de târg, dintr-un colac mare, pe care l-a plătit cu un pachet de țigări. Legasem, deci, magnetul, care arată ca un colac de salvare cu muchii, cu lanțul din care fugise Fisică, câinele nostru „de împrumut” pe timp de hoție, fiindcă, uneori, hoți umblă prin comună după fel și fel de găinării cu care să-și umple buzunarele. Grele, amândouă — magnetul toroidal și lanțul cel câinos —, se fixaseră, după trei încercări, de ceva care m-a făcut să transpir și să mă umplu de broboane pe fruntea pe care mi-am spălat-o cu sudoarea lacului, ce se opunea netulburat încercărilor mele. Am scos, după zece minute de caznă, ceva greu ca un termos cu două capete. Inițial, am crezut că este o pompă electrică pentru apă, ca cea aplicată pe fântâna de acasă, din curte. Aceea bâzâie teribil și scoate lejer câteva găleți de apă pe minut. Obiectul pescuit de mine, după ce l-am curățat mai multe zile cu oțet, bicarbonat și apă, frecându-l cu peria de covoare și cu periuța de dinți, și-a dezvăluit forma originală. Pe suprafața lui scrie, cu litere caligrafice, ștanțate: „Self-Oiling Bijour” și un număr de serie oarecare. Arată ca o inimă cu fundul cilindric și cu două capete/ieșiri care s-au retezat și tocit cu timpul, până la ultima rotire de filet, încă observabilă, serpuită pe gâtul acestora. Piesa mea Bijour se află acum adânc sub mormanul de pământ, țigle și lemn, în care s-au transformat coșarele, topite de vreme. Acestea adăpostiseră unelte pentru toate muncile și butoaiele din lemn, pentru vinul pe care îl smulgem mai întâi viei, apoi ciorchinilor și, la final, boabelor. Suntem și noi ca niște hoți cu munca noastră cinstită. Urcăm în căruța trasă de cei doi cai cu părul lung, ca al tatei: eu, tata și mama, bunica venită pe jos de la un sat distanță, și vărul tatei — un ins tăcut și negricios, care vine pentru găleata de must ca aldămaș și pentru găleata de vin de pe urmă, pe care i le dă tata la fiece cules. Via noastră e la marginea de nord a satului, cam la 20 de minute de mers cu căruța, după ieșirea din sat.
Acestea fiind puse de-o parte, numai pompa mea Bijour a avut norocul să fie înghesuită sub moloz. O țin în motorină de ceva vreme ca să o curăț complet, acidul acetic fiind prea puțin eficient pentru un așa hal de expunere, până la urmă. O mai frec cu pensula înmuiată în motorina aurie și o las la soare, pe pervazul coșarei, care e leșinată acum peste comoara mea pescuită din lac. E nevoie de mai multe poziționări ale tractorului ca să ducă la loc ferit restul de căsoaie veche de când e lumea pe aici — poate mai veche decât e lacul meu. Poil, vecinul, coboară la tata și, împreună, trec împletitura cablului cenușiu prin ferestrele și prin cadrul ușii, acum prăbușite și strâmbate. Mama se uită la ei stând rezemată de buduroiul rotund al fântânii. Ajut și eu, după ce las capacul pescuit din apă și magnetul pe sfoară, agățate de gardul de la țarcul puilor cei mici și mă sprijin de mama. Vecinii se uită printre păsările cocoțate pe gard. Se fumează și se scarpină în capete goale și capete acoperite de marame și de căciuli. Numai noi avem treabă să-i facem pe toți să uite de ale gospodăriilor, cu căsoaia noastră secată de vreme.
Coșarele prăbușite de bătrânețea pământului odată ridicat peste cota lui, le-au lăsat tata și vecinul Poil să se topească în ploile de toamnă, exact așa cum se nimeriseră după strămutare. Pământul vechi și tare, străbătut de vinișoare de paie uscate în miezul lui, împuns de bețe de dud și de sorică, ca betonul de tijele din fier, se lasă greu dus de ape și de vânt. Bijour-ul meu, pe care l-am recuperat întreg a doua zi dintre dărâmături, l-am pus în hambarul cel nou din lemn, printre paiele furajere. Animalele - cei doi cai suri, o vacă și trei capre - l-au lins ca pe un bulgăre de sare, la început, apoi l-au lăsat în pace, amușinându-l din când în când, abia. Tipsia pescuită din apa lacului în ziua prăbușirii coșarelor, după frecuș insistent, la fel cum am făcut cu pompa de ulei Bijour, s-a luminat și s-a rotit în echilibru perfect pe masa de lucru a tatei din fundul hambarului: un capac de roată Packard. Metalul vechi de peste șaizeci de ani, are bătut un hexagon în creștet, acolo unde ne-ar veni creștetul capului dacă cineva ar avea ideea de a încerca să îl poarte așa. Interiorul figurei geometrice este colorat în roșu sângeriu, întunecat, și numele firmei este inscripționat circular în relief pe un fond negru așa: Packard... Packard... L-am depus ca pe o comoară alături de Bijour și, de multe ori, intru să admir ambele piese, așa cum cei mari iau pauzele de fumat și se pierd în gânduri; și să îmi imaginez mașina întreagă care așteaptă magnetul meu să o pipăie și să o smulgă din smârcuri.
Pe rând, animalele se apropie și se holbează în luciul metalului Packard, în reflexia pe care acesta le-o întoarce. Se uită ca vițelul la poarta nouă a lui nenea Bentu. "Redusul", așa cum îl știe toată lumea. Când am scurmat după Bijour cu tata ușuind dobitoacele care ciuguleau necontenit ca apucatele, pământul bătătorit și uscat de decenii s-a frânt ca un biscuite și a eliberat suflul ținut acolo ca în niște mațe împietrite. Dintre noi, prima este din partea locului mama. Ea mirosase a săpun de liliac și a mâncare câteodată, și chiar acum când la întrebarea mea robotește și reflectează deasupra ceaunului cu mămăligă aurie, fierbinte, încă neprinsă. Nu își amintește - nu mai pune viața de om mare între paranteze -, dar eu am curaj să pun pariu pe comoara mea că apa bălții de peste linii, cel puțin, a fost folosită la mânjirea paiantei băligoase.
Bentu a lu' Redusu are șaptezeci și cinci de ani și a purtat din moși strămoși grija gloatei de lângă el care se strângea până mai ieri la poarta lui ca să treacă spre pământurile din marginea de nord a satului. Ulița noastră este o fundătură lungă care se termină într-un gard din ciment inamovibil care urcă spre nord pe sute de metri și coboară în direcția opusă tot așa, până la ruinele unei școli vechi care e cam în rând cu lacul meu de peste linii. Dincolo de gard este nevăzutul. Așa de lis e gardul din ciment că nu am putut niciodată să mă cațăr pe el și niciun copac nu crește în jos spre mine; toți care sunt, sunt tăiați să câștige în înălțimi. Mergeau oamenii la cooperative dis-de-dimineață și Bentu le deschidea poarta din aria lui ca să îi calce și să îi bătătorească fâșia de pământ pe care nici iarbă nu creștea și care urca spre limita de sus a satului. Lega orătăniile și le ținea pitite în acareturile lui toată ziua ca să nu fugă sau să fie făcute să dispară de vreun fomist. Erau cam toți cu foamea pe sub cojoace mai-mai decât cu crucea la gât, am auzit chiar pe Redusu povestind întocmai.
Tata lucra la cadastru și a pus pe linia noastră rigla lungă la fiecare din cele treizeci de gospodării cu doar zece centimetri mai la stânga de vechile aliniamente. Astfel, căsoaiele de pe dreapta uliței au rămas, bineînțeles, așa cum au fost ele de când s-a oploșit lumea pe acele locuri, numai gardurile, și așa verzi-putrede de mușchi și spârcâite de animale, s-au adunat din ulucă în ulucă, și a scos tata, ca prin magie, la sfârșitul verii când mă scoaseră pe lume și pe mine, o desfundătură de trei metri lățime în capătul uliței. Când tata a mușcat pe hârtie din biroul lui de la primăria locală câte o palmă din aria fiecăruia, nimeni nu a avut habar. A mutat gardul lui moș Bentu cu trei metri mai acătări de gardul înalt de ciment, reducându-i bătătura considerabil pe toată adâncimea. Cu fiece palmă smulsă de la cele treizeci de gospodării a plecat la marginea satului, acolo unde își taie și leagă vița de vie acest întreg fund de sat, și a pus echivalentul desfundăturii în planul cadastrului și în palma omului care a pornit curând cu încă patru rânduri de vie pe lângă cele doisprezece deja existente, cum au toți. Toată lumea scoate cincizeci-șaizeci de vedre de vin, Redusu scoate șaizeci-șaptezeci și cinci de căldări pe sezon de cules. Ceea ce înseamnă cam un butoi de vin de mărime medie în plus peste ceilalți pentru serviciile aduse uliței.
"Să-mi folosească căpriorii ca măsură groparul dacă pașii nu mi-au fost mereu crâng tăiat în prispă!" - strigă și poate să bea liniștit moș Bentu Redusu acuma, în curtea ferecată, printre dobitoacele libere.