Mâinile femeilor dimineața. Sunt primele care îmi atrag privirea în metrou. Unele delicate, cu unghii scurte și rotunde, ca ale unei pianiste. Altele lungi, cu gesturi lente, exersate, de femei care știu că sunt privite. Cele mai frumoase sunt mâinile care nu știu că sunt frumoase. Cele care își țin cartea aproape de piept, cele care învârt absent un inel, cele care se odihnesc, cu o fragilitate aproape copilărească, pe genunchi.
Întotdeauna am avut plăcerea tăcută a privitului. Să observ fără să fiu observat, să mă las înghițit de mulțime și, din umbră, să surprind fisurile fine prin care realitatea se trădează, asemeni unei femei care încearcă să-și ascundă dorința, dar își umezește buzele fără să-și dea seama, sau își trece palma peste coapsă într-un gest neatent, ori își retrage privirea o secundă prea târziu, ca și cum, brusc, și-ar fi amintit că nu trebuie să fie văzută.
Contrastul mă atrage cel mai mult, disonanțele subtile care spun mai multe despre oameni decât orice confesiune. O femeie impecabilă, cu fusta călcată la dungă, pantofi din piele fină, dar la încheietura mânecii, un fir de cusătură destrămat. Un detaliu care, brusc, o face reală. Un bărbat în costum scump, bine croit, postura rigidă, studiată, dar mâinile îl trădează: unghii roase compulsiv, ca ale unui adolescent nesigur.
Oamenii se ascund în detalii. Și tot în detalii se dau de gol. Într-o cută prea aspră a frunții, într-o atingere fugitivă a gâtului, într-un oftat care scapă înainte să fie reprimat.
Și uneori, dintr-o lumină care cade într-un anumit fel pe un obraz, dintr-un fir rebel de păr care se desprinde și atinge clavicula, dintr-un gest ezitant al degetelor care se joacă pe marginea unei cărți, începe să se contureze o frumusețe pe care n-o căutam, dar care, odată zărită, mă obligă să o recompun, să o urmăresc, să o îmbrac în propria mea imaginație, până devine mai reală decât realitatea însăși.
Nu o frumusețe limpede, rotundă, completă. Nu acel chip echilibrat, simetric, care poate fi privit fără ezitare, fără tulburare. Ci frumusețea care se ascunde, care se destramă și se recompune din fragmente, din fisuri, din umbre. O frumusețe pe care trebuie să o ghicesc, să o urmăresc în detalii, în gesturi care nu știu că sunt privite.
Uneori, în conturul unei frunți, netedă, luminată, ca prima geană de lumină care atinge un geam nemișcat dintr-un vagon gol, înainte ca metroul să pornească. Alteori, în ochii fixați undeva dincolo de lume, pierduți într-un gând unde nu voi ajunge niciodată. Ochi care, dacă s-ar întoarce spre mine, ar aduce cu ei o căldură reținută, aproape dureroasă, ca un deget care alunecă întâmplător pe piele, o atingere fugitivă care aprinde totul, care face sângele să tresară, ca și cum ar fi găsit fără să caute exact locul unde pielea își uitase dorința.
Și, alteori, gura. O gură care nu e perfectă, dar care își poartă tăcerile ca pe niște promisiuni. Cu colţuri care oscilează între oboseală și surâs, între a ceda și a se închide, a cărei buză de sus pare întotdeauna pe punctul de a rosti ceva, ceva care încă n-a fost decis. O ironie abia întrezărită, un cuvânt nerostit, o întrebare pe care sigur niciodată nu o vei auzi.
Îmi place să descopăr frumosul ascuns în bucăți; să-l recunosc fără să-l ating, să-l prind în treacăt, ca apoi iarăşi să-l pierd. Să-l simt cum dispare, cum se evaporă printre un oftat, printre luminile pâlpâitoare ale unui tunel, printre ușile metroului care se deschid și se închid, mereu cu o secundă prea devreme, sau cu o secundă prea târziu.
Dimineața este un teritoriu suspendat, un timp care nu a început cu adevărat. Orașul se mișcă cu o întârziere abia perceptibilă, ca și cum ar ezita înainte de a se lăsa prins de ritmul zilei. Oamenii sunt încă pe jumătate adormiți, palizi, cu priviri goale, cu gesturi încete, ca și cum ar merge printr-o apă invizibilă. Dar mirosurile – ele sunt întotdeauna clare. Parfumuri proaspete, delicate, întrepătrunse cu mirosul de păr abia spălat, de cremă de ras rămasă în pori, de cafea sorbită pe fugă, prea fierbinte. Dimineața nu are consistență, dar are miros.
Odată, după muncă, am stat lângă o femeie care mirosea a sudoare. Nu a oboseală, nu a epuizare, ci a carne tânără, a mișcare, a corp care a muncit și care încă păstra în el urmele efortului. Un miros sărat, cald, viu. Aproape animalic. L-am simțit înainte să-mi dau seama că-l simt, acolo, între noi, în spațiul strâmt dintre umerii noștri, ca o prezență care nu cerea să fie recunoscută, dar care era acolo, clară, inevitabilă.
Am rămas nemișcat. M-am prefăcut că nu-l simt, la fel cum, în copilărie, mă prefăceam că nu aud bătăile inimii mele când mă scufundam pe jumătate în cadă, cu urechile în apă. Acolo, în acea liniște ciudată, inima nu mai părea a mea, ci un sunet venit de undeva din afară, ca o bătaie de ceas îngropată în carne. Așa era și acum – mirosul acela nu venea doar de la ea, ci din altundeva, dintr-un strat adânc al memoriei, din toate mirosurile de piele caldă, de prezențe trecute prin mine, rămase acolo, sub piele.
Nu știu dacă era frumoasă. Nu m-am uitat. Nu am furat conturul feței ei, n-am încercat să prind un profil, o umbră. Dar știam cum își ținea mâinile în poală, cum corpul ei nu se apăra, nu se micșora, nu încerca să ocupe mai puțin loc. Nu avea gesturile femeilor care trag instinctiv de marginea fustei, de tivul bluzei, care își îndreaptă spatele ca și cum și-ar cere scuze pentru prezența lor. Nu. Stătea acolo, în corpul ei, ca într-un loc care îi aparținea de drept.
Când s-a ridicat, la prima stație, locul ei a rămas lângă mine, gol, dar nu lipsit. Mirosul ei s-a amestecat cu aerul din metrou, s-a diluat încet, până când n-a mai fost decât o impresie, o umbră, o urmă a ceva care fusese acolo. O întâmplare suspendată între ce a fost și ce-ar fi putut fi.
Așa cum mi-a rămas în sânge atingerea aceea. Prima atingere adevărată, întâmplătoare și totuși inevitabilă. O înghesuială, un balans al trenului, un deget care s-a lipit de al meu. O atingere atât de ușoară, încât aproape că aș fi putut s-o ignor. Dar apoi, din nou. O secundă în care mâna nu s-a retras. Apoi o smucitură, corpurile s-au atins, și de data asta, mâna a rămas.
Nu știu cine era. Nu am îndrăznit să mă uit. Poate că nici nu conta. Poate că tocmai faptul că n-am știut a făcut să rămână. Poate că a fost doar un moment suspendat între două stații, între două lumi, între doi străini care s-au găsit pentru o fracțiune de secundă și care n-au avut nevoie de nimic mai mult.
Două fete vorbesc pe scaunul din față. Nu le aud, dar le văd buzele mișcându-se rapid, una dintre ele își mușcă din când în când colțul buzei, cealaltă dă din cap scurt, aprobator, dar privirea îi fuge în altă parte. Nu e atentă, doar așteaptă să-i vină rândul.
Paganini în căști. Concertul al cincilea. Îl aud cum se zbate în viorile ascuțite, cum sare, cum mușcă notele și le lasă să cadă, cum tace exact atunci când te-ai aștepta să explodeze. Un echilibru fragil între forță și ezitare, între siguranță și o prăbușire pe care o simți aproape, inevitabilă. Ca mâna aceea care s-a lipit de a mea.
Fata își mușcă din nou buza, își trece limba peste locul unde a mușcat, fără să-și dea seama. Celălalt chip se mișcă, vorbește în continuare, dar ea e deja plecată, ascultă, dar nu ascultă. Poate că își aude și ea propria muzică. Poate că și ea e în altă parte. Degetele mi se strâng pe bara rece.
Metroul încetinește, iar prin ușile abia întredeschise se strecoară o adiere rece, mirosul acela vag de apă stătută, de beton umed. Îl recunosc imediat, înainte ca difuzorul să anunțe stația. Izvor.
Și, de parcă ar fi fost acolo dintotdeauna, podul îmi apare în minte. Îl văd clar, deși sunt încă prins între pereții trenului. Îl știu pe de rost, cum lumina cade pe Dâmbovița, cum apa se mișcă leneș, fără grabă, cum turnul subțire al Teatrului Bulandra se ridică de cealaltă parte a podului, de parcă ar fi fost desenat acolo doar pentru mine.
Mă uitam la el în fiecare dimineață, când eram în liceu. Credeam că într-o zi o să fiu și eu dincolo, înăuntru, pe scenă, cu reflectorul tăindu-mi conturul pe lemnul cald al podelei. Mergeam la cursurile de teatru, trăgeam de mine să-mi țin spatele drept, să rostesc replicile clar, să nu-mi tremure vocea. Învățasem să respir între cuvinte, să las liniștea să curgă fără să o umplu cu frică. Dar frica rămânea.
Metroul se smucește, mă prinde pe nepregătite, corpul mi se strânge instinctiv, ca și cum aș încerca să ocup cât mai puțin loc. Spatele curbat, bărbia coborâtă spre piept, umerii ușor ridicați, ca o apărare involuntară. O postură pe care am mai avut-o.
Exact așa stăteam și atunci, în bancă, când Ivanov își plimba privirea peste noi, căutând unde să lovească. Mâinile pe sub pupitru, genunchii lipiți, privirea în caiet, de parcă dacă nu mă vedea, nu existam. Dar mă vedea. Întotdeauna mă vedea. „Tu n-ai disciplină, tu n-ai structură. Te pierzi. Visezi.”
Verile erau mereu despre asta. Despre manuale de chimie deschise pe colțul biroului, despre pagini care nu păreau să se termine niciodată, despre un soare prea alb care se lovea de hârtie și o făcea să doară în ochi. Nu știu dacă era un refuz sau doar o neputință. Îmi spuneam că nu-mi pasă, dar verile mă găseau mereu acolo, cu mâinile sprijinite pe marginea mesei, cu stiloul lăsat pe foaie, cu privirea prinsă între rânduri pe care le învățam fără să le înțeleg. Astăzi mai văd, uneori, câte o fată care ține strâns un caiet plin de formule, paginile pliate la colțuri, cu urme de creion șters și rescris. Zâmbesc. Îmi amintesc de toate acele veri care miroseau a hârtie și a cerneală întinsă cu buricul degetului.
Odată, într-o dimineață ca asta, am văzut un antebraț tatuat. Pielea albă, netedă, iar pe ea, o moleculă. Amfetamină. Inel benzenic, legătura de azot, liniile precise ale unei structuri care promite alertă, rezistență, supraviețuire.
Metroul frânează brusc, mă dezechilibrez puțin și, fără să vreau, îmi încordez spatele, exact cum făceam atunci, în bancă. Reflexul acela vechi, de copil prins în ofsaid.
Și totuși, nimic nu s-a schimbat. Cobor.
În urma mea, ușile se închid, glisând ușor, cu un sunet scurt, clar, ca o frază terminată fără grabă. Pe peron, lumina e puțin mai rece decât înăuntru, deși poate e doar senzația că am ieșit dintr-un spațiu în care aerul devenise prea dens.
Fac doi pași spre margine, acolo unde aerul din tunel încă mai tremură ușor, o umbră de mișcare rămasă după trenul care a plecat. Îmi trec palma peste frunte, peste ceafă, simt pulsul pielii sub degete, o căldură ciudată, ca după un efort care nu a fost al meu.
În față, scările urcă spre lumină, spre oraș, spre ziua care a început deja, indiferent de mine. Probleme așezate în șir, voci care mă așteaptă, hârtii care își cer semnătura. Tot ce trebuie făcut.
Dar încă nu urc.
Ceva din aerul rece, din mirosul de beton umed, din ecoul rămas în carne, îmi dă senzația unei ușoare rupturi în cursul obișnuit al lucrurilor. Ca și cum, pentru o clipă, aș putea să întârzii acolo, între două respirații, într-un loc care nu aparține încă nici dimineții, nici mie.
Privesc scările, dar pentru o clipă, doar pentru o clipă, rămân pe loc.