Mamă

nu sunt lângă tine să mai aţâţ focul
să duc cenuşa dimineaţa
s-acopăr tălpile copacilor cu ea
să mai poată păşi către primăvară
să ne întâmpine cu braţe de flori
fără degerături pe la noduri

când eram copil dădeam fuguţa
în grădină ghioceii mă rugau
să îi adun pentru tine
şi, zâmbind, îşi dădeau duhul
printre degetele mele
de aceea când ajungeam dinaintea ta
şi îţi vedeam răsăritul de sub gene
aveam palmele umede
iar inima se zbătea de fericire
şi te cuprindeam în braţe
atât de tare că am şi-acum amprentele

câţiva îi prindeai la ureche
azi, tot buchetul
.................

zăbovind cu o imagine

chipeÅŸa asta din fotografie e mama
tocmai ea se şterge pe şorţ de gustul pâinii
ascultăm focul din vatră umbrele noastre
se năpustesc pe ziduri ieşite din poveşti
capete de zmei au închis toate zânele

noi pornim în frunte cu mama să le salvăm
prin mărăcinişuri pe câmp prin pădure pe oriunde
putem să facem câte-o faptă bună urmăm fluierul de cuvânt
ca pe un instrument de magie care ne dă curaj

ne ţine de foame de fierbinte mai ales de iubire luăm
cu noi o ducem cu binişorul până când ne-nstrăinăm
fugim de clipele astea cu o viteză cum numai în filme
ne astupăm urechile cu mâinile ne ferim ochii

alte câmpuri vizuale efecte de exemplu
singuri mari importanţi fără mama
ficţiuni ştiinţifice ne conducem după reguli de fier

fabrici de fier inimi de fier comunicare de fier
ce ne trebuie acum dacă avem toate aceste lucruri
ne închipuim distanţele nişte prieteni intermediari
ajungem repede unii la ceilalţi fără să ne atingem
fără afect numai mama ştie să ne aducă într-unul
acelaşi Dumnezeu ni l-a lăsat nouă şi ne-a zis
ţineţi aproape
......................

mama ne aştepta cu sufletul la gură iar

pe atunci nu înţelegeam de ce
spre heleÅŸteu era cale
de-o viaţă
nici că se putea mai mândru tata
avea patru-cinci undiţe şi o traistă
numai bună de vreo câteva kile de
roşioară
eu culegeam imagini
le presăram să ştiu drumeagul
înapoi rătăcitor
devenea arhaic printr-o pădure
de salcâmi unduiam tot felul de
gânduri
fluiera ÅŸi tata aÅŸa
ademenitor
disecam râme într-o cutie
neagră
în timp clipocea o nelinişte
curând tata se lăsa păgubaş
eu îi arătam poteca din
fragmente de copilărie îi
izbutea o tristeţe molcomă
umărul meu nu-i ajungea
la umăr eram
prea mică
să fi înţeles că
fericirea e un fir de meşină
terminat în cârlige
.............................

Mamă

bat clopotele
ghioceilor
le-a trebuit o iarnă să se dumirească
de ce pe aici te împaci greu cu viaţa
în lanţ merg păsările până mi-astupă tot cerul
în care mi-a fost îngropată copilăria
ca şi când cineva i-ar fi frânt picioarele
ÅŸi nu i le-a mai putut pune la loc

de acolo un os de vis
fosforescent îmi aminteşte
cum făceau schimb luna cu soarele
mioritic

mă mai auzi
mă mai cunoşti
în mâinile astea ai ţinut hăţurile unui nărăvaş

m-am dus departe pentru o dragoste
dumnezeu
ştie cum e să fii părăsit
nu se plânge doar eu fără tine
sunt zăpada străpunsă de un fir
care explodează la atingere
..........................
mamă

dacă există un dumnezeu
tu ești acela fiindcă m-ai născut liber
și eu am țipat de bucurie când
am făcut ochi primăverii care stătea la ușă
din toporași lalele și alte flori

puteam să mor de câteva ori știu
după lacrimile tale uscate
printre atâtea lucruri

ai stat lângă mine cum stă o mamă
ar fi trebuit să imortalizăm asta
numai că dragostea nu poate fi un fel de vedere

și-acum ai doar câțiva metri pătrați de libertate
numai de brațul unei tristeți mai poți merge
te înțelegi mai bine cu

tăcerea

trece viața la celălalt pol cu fiecare dintre reni
nu mă știu în stare să fac altceva pentru tine
decât să trag fermoarul unui poem trist