Autorul: Domnule redactor, aş vrea să vă trimit o lucrare.
Redactorul: Cine te opreşte?
A: Eu!
R: De ce?
A: N-am scris-o încă.
R: Atunci, scrie-o!
A: Dar poate că n-ar trebui să fie scrisă[1], cu atât mai puţin, tipărită.
R: De ce?
A: Pentru că ea oricum - virtual - există. Şi orice virtualitate este o realitate. Fie că este un original sau o copie[2], „simulacru”[3].
R: ?!
A: Îmi permiteţi să continui?
R: Bineînţeles, eu de ce sunt aici?
A: Sau, suprema îngăduinţă - din partea Dvs. şi a eventualilor cititori - poate ar fi suficient să prezint numai „concluziile”?
R: Atunci scrie „concluziile”.
A: Da, dar în acest caz, amploarea lor ar depăşi orice lucrare care s-ar fi scris vreodată.
R: Nu înţeleg.
A: Să vă explic! Concluziile ar urma să fie împănate cu „cuvinte cheie”[4].
R: Ei şi?
A: Ar rezulta astfel un hypertext.
R: Şi ce e rău în asta?
A: Ar rezulta un hypertext care să conţină trimiteri la o mulţime - poate infinită, dar numărabilă - de weburi, eventual semantice, care la rândul lor, ar trimite la alte weburi (semantice sau nu) care, la rândul lor - cele semantice - ar poseda o / (un simulacru de) ontologie „specifică”[5]…
R: Stai! Nu mai înţeleg nimic!
A: Uitaţi-vă la notele de subsol ale dialogului nostru!
…………………………………………….......................
R: M-am uitat. Da, acum m-am lămurit într-o oarecare măsură… Şi?
A: În acest caz şi notele de subsol ar urma să fie excluse prin „trimiterile” din hypertext.
R: Începe să devină interesant!
A: Nu-i aşa? Un hypertext în cadrul căruia „cuvântul cheie” cel mai folosit să reprezinte punctul de vedere prin prisma căruia se structurează, într-o maniera top-down, întregul discurs al „concluziilor”.
R: Extraordinar!
A: Şi, evident, o altă „lucrare-concluzii” ar putea să utilizeze acelaşi fond de „cuvinte cheie” dar, ȋn acest caz, „cuvântul cheie” cel mai semnificativ - identificat prin frecvenţă sau în alt mod - ar fi altul, reprezentând astfel un nou punct de vedere, complementar…
R: Fantastic!
A: Nu-i aşa? Să scriu lucrarea?
R: Despre ce?
A: Despre ce am povestit mai sus.
R: Nu! Categoric nu!
A: De ce?
R: E prea interesantă. Dacă o scrii, o strici! Las-o să rămână virtuală, ea - oricum - există!

EPILOG
Şi totuşi, autorul a început să scrie, pe parcurs pierzându-se, el însuşi în poveste, devenind o fiinţă virtuală. O „conştiinţă fără corp”.

NOTE
[1] Cf. Gilles Deleuze, (Deleuze, Diferenţa şi Repetiţie, Babel, 1995).
[2] Cu aluzia lui Deleuze la Borges, atunci când, acesta din urmă spune: „Textul lui Cervantes şi textul lui Pierre Menard (autor fictiv, inventat de Borges, care ar fi scris şi el un «Don Quijote» n.m. G.M) sunt veritabil identice, dar al doilea este infinit mai bogat…” şi astfel, inversând lucrurile, textul lui Menard este considerat drept original, în timp ce textul lui Cervantes devine copie (Delleuze, op. cit.).
[3] A se vedea conceptul de „simulacru” la care este forţat, de coerenţa discursului său, să ajungă Jean Baudrillard (Baudillard,
Simulacre şi simulare, Cluj: IDEA Design & Print, 2016).
[4] Asta n-o mai spune Delleuze ci Derrida, deşi nu explicit, fiind o consecinţă a deconstructivismului pe care el îl promovează (a se vedea, de exemplu, Jaques Derrida, The Structuralist Controversy, The Johns Hopkins University Press, 1972)
[5] De exemplu, un web semantic care se ocupă de geometrie, ar avea drept „ontologie” un set de definiţii pentru ce se înţelege prin „linii paralele” (axioma pentru diverse tipuri de geometrii), „triunghi” (dreptunghic, isoscel, echilateral…), „dreptunghi” (incluzând şi „pătratul”), etc. Mai complicate sunt weburilesemantice care au la bază o anumită „paradigmă” ȋn sens kuhunian: consensul unui grup de oameni ̶ comunitate ştiinţifică sau de altă natură ̶ oameni angajaţi într-o activitate de cooperare care produce, printre alte lucruri, teorii ştiinţifice, dar nu numai (ei pot produce şi alte tipuri de artefacte, mai mult sau mai puţin abstracte/ concrete, cum sunt cele produse, de exemplu, de comunităţile inginereşti de diverse specialităţi).