Insidios fumul țigării tale își făcea loc, își cerea drepturile. Pe nevăzute, pe nesimțite, parfumul părului meu găzduia infinitele stări fumurii. Cel mai probabil venea decembrie și pământul își foșnea memoriile afective. Câte un câine încerca temerar să ia urma omului bun, se tot rotea, se tot rotea, iar eu, eu mă întrebam cum de nu înflorise încă tufănica..., nu cădea bruma... În această răscruce temporală, am minimizat spaimele. Un cântec desena linia fină a drumului ca și cum niciodată, ca și cum. Dincolo de un geam, dincolo de chipurile noastre, ochii micșorați de consternare ai trecătorilor. Și noi, nevăzându-ne vreodată, neștiindu-ne pe nume, complăcându-ne în anonimat, în imaginație, în rotocoalele dense ce remodelau contururile, prioritățile. Și nu cred că drumul ăsta are el vreun sfârșit, unica finalitate e Starea, acum-ul decupat dintr-un petic cenușiu, dat cu artificii, făcut să ne fie!


... mă privești! Încercuită, fără vreo portiță de salvare, acaparată. Pentru o fracțiune, omenește insesizabilă, împărtășești sentimentul culpei. Revii spontan la normalitate: liniștea mea îți încurajează înaintarea. Te simt cotropit de parfumul părului meu. De mine.