În căști se auzea ,,It must have been love”.
Când mă plictiseam de melodiile din listă, repetate din școala generală până după facultate, preferam radio-ul. Deși nu iubisem recent, ceva din versuri mă adâncea într-o melancolie ostilă.
Roțile troleibuzului scârțâiau ca oasele unui cadavru. Era așa de frig, că scoteam aburi pe nas. Paltoanele de nailon ale oamenilor înghesuiți mă ocroteau. M-am încălzit repede. Chiar aș fi vrut să mai pună o frână, să mă simt strivită între doi străini, cu care m-aș fi legănat precum copacii slăbiți din rădăcini.
Geamurile erau de un albastru închis; ninsoarea cădea violent pe asfalt. Se oprea. Apoi iar ningea. Totul se lipea de mâini - barele, degetele celorlalți, sacoșile. Mirosea a varză murată. A parfum arăbesc, a cremă de corp. Cineva făcuse duș proaspăt, altul venea de la serviciu, probabil dintr-un service auto.
Atâtea mirosuri, atâtea vieți și gânduri care pluteau în jurul lor. Părea că singurătatea nu există, dar simțeam necunoscutul cum mă sufocă. Oamenii au suferința lor intimă, povestea lor pe care o pot intui după ce mi-aș fi consumat toate gândurile despre viață, doar stând lângă brațul lor, constrânși la ora când muncitorimea exprimă doar oboseală și foame.
Și seara e apatică, uneori, când știi că vei deschide singur ușa. Nu-ți va păsa ce scoți din frigider. Doar te speli pe mâini, mănânci în fața frigiderului și salamul îți răcește buricele degetelor. Lumina care cade pe fructe pare și ea o zăpadă. Lămâile stau mucegăite, una lângă alta, ca un cuplu de seniori care n-au avut copii niciodată. Așa au fost ultimele mele seri, din ultimii ani, mă gândeam.

Oare unde e călugărul?

Stătea mereu cu tâmpla lipită de geam, aproape de prima ușă. Și pentru că obișnuiam să mă așez acolo, uneori mă găsea pe scaun și el stătea în picioare, lângă mine. Alteori, ajungea primul și deja era o rutină să-i privesc scamele din fes. Îl priveam curioasă la început, dar controlam privirile insistente. Era bărbos și slab ca un stâlp de telegraf și peste mantia lungă, de care se împiedica, purta o geacă de fâș, dar cumva elegantă. Plutea ca un înger din picturile lui Câlția; mersul era de parcă avea stele între degete și când coboram la aceeași stație, aproape în fiecare seară, îmi plăcea să văd cum hainele i se confundă cu întunericul cartierului. Îmi devenise drag, ca un companion tăcut. Același drum mereu, printr-un gang obscur. Eu mergeam câțiva metri mai departe și ajungeam acasă.
Ajunsese cu două stații mai târziu. M-a privit direct în ochi pentru prima dată și chipul i se înmuiase. Privirea exprima multe. De la rușinea unui gând intruziv până la milă. Eram destul de abătută. Știam că se va întâmpla ceva în seara aia. Ochii lui gigantici, albaștri, adânciți în oase, se strecurau în mine. Deja-mi imaginam că plânge cu lacrimi mai mari decât alții. Era un sentiment greu, ca și când ne-am cunoscut suficient prin tăcere și am fi vrut să ne auzim vocile.
În acea seară mirosea puternic a mir. Începeam să mă gândesc că poate e un preot care vine de la o înmormântare. Sau un exorcist. Știam că se mai practică în unele locuri, în taină, doar noaptea. Îmi urmăream șirul gândurilor de femeie aproape îndrăgostită și simțeam teama de o nouă semi-obsesie.
Am coborât în același loc, împreună. Am mers în spatele lui; semaforul arăta roșu. Am așteptat să pot traversa, la un metru distanță de el, în dreptul brațului său stâng. Nu înțelegeam de ce mă atrăgea această persoană în mod paricular. Se apropiase cu ochii lipiți de ai mei. ,,Bună seara”. Tăcere apăsătoare. Deja simțeam că aș fugi atât de tare, încât să nu mă mai vadă vreodată. L-am salutat și eu; așteptam să spună ceva concret. ,,Stați cumva în apropiere? Nu vă e teamă să mergeți singură seara?” Ridicând sprânceana, i-am răspuns simpatic: ,,sunt fată mare. Mă descurc. E o zonă liniștită. Sunteți preot sau călugăr?”
Privirea lui a rămas blocată pe obrajii mei, apoi în ochi. A zâmbit. Mergea în ritmul meu pe trecerea de pietoni. Nu avea sens să repet întrebarea. Având în vedere că nu a spus nimic, i-am urat o seară bună și am mers spre casă.
Am mai văzut aura asta de așa-zis înțelept, cu un aer misterios actoricesc, ca și când unele întrebări nu contează. Simțeam că nu îmi mai e atât de drag; imaginea despre el mi se conturase și mai bine în minte. Auzisem o mașină care frânează brusc în spatele meu, lovindu-se de un stâlp. Din instinct am privit în urmă și el era acolo, mă urmărea. În loc să mă sperie, m-am gândit că aș vrea să mă urmărească. Am continuat să merg până am auzit o șoaptă, fix lângă strada întunecată pe care o traversam în fiecare noapte.
,,Nina!”.
Nu avea de unde să-mi știe numele. Pielea lui albă strălucea în întuneric și gropile ochilor păreau ca doi cărbuni. M-am întors, mirată, în tăcere. Se apropiase prea mult. Parfumul de mir mă îneca. Își strângea puternic mânecile puloverului negru în pumni. ,,Ai un chip de madonă. Ești frumoasă. Și foarte albă. Îți amintești de mine?”
Aproape am crezut că e nebun și i-am spus: ,,cred că mă confundați. Vă cunosc doar din vedere, din 66; dar nu înțeleg de ce vă comportați așa.” Apoi a zis: ,,ești foarte frumoasă și nu vreau să-ți fac rău. Vreau doar să îți dau o îmbrățișare. Pari foarte tristă și mereu singură. Ești foarte tânără.”
Nu am refuzat. S-a lipit strâns de corpul meu și mi-a îmbrățișat capul, părintește, mult timp. M-a sărutat pe creștet; am auzit șoapte din Tatăl Nostru. Mi-a luat obrajii în mâini, repetând cu ochii înlăcrimați: ,,ai un chip de madonă. Ești o madonă. Nina...”
Zâmbea când îmi pronunța numele încet, apăsat, pe fiecare sunet.
Începuse iar să ningă. L-am privit, încercând să înțeleg, să nu mă sperie ceea ce făcea. Deși aș fi fugit, am rămas; era un amestec de silă și atracție care-mi scăpa de sub control. ,,De ce spui că sunt o madonă?”
Îmi privea buzele și atunci am simțit gura lui rece cum le apasă. Săruta de parcă eram o pradă, o femeie pe care urma să o plătească, iar atingerile lui nu aveau nicio legătură cu stângăcia unui om al bisericii. Sărutul era atât de haotic și apăsat, încât nu-l interesa că ne intrau șuvițe de păr în gură.
Era greșit, bizar și periculos pentru mine. Dar viața mea goală asta cerea atunci. Milioane de fiori îmi înțepau corpul, intermitent, obrajii deveneau din ce în ce mai fierbinți, iar gura lui din ce în ce mai rece și albul ochilor săi devenea albastru închis, ca geamurile troilebuzului.
O aură neagră l-a cuprins din spate, trăgându-l brusc înapoi. Părea un alt om îmbrăcat un negru.
Îmi simțeam gura foarte umedă și când mi-am atins buza de jos, sângele sclipea pe degetele albe. Îi scăpase o cruce de lemn în zăpadă, lângă picioarele noastre. ,,Sper să mă ierte tatăl tău”.
Singurele cuvinte. S-a depărtat încet, tremurând; dispăruse ca un vis pe care nu ți-l mai amintești la trezire.
Am luat crucea din zăpadă și am privit-o buimacă. Singurul semn că el a fost acolo, că se întâmplase. Tocmai aveam o revelație. Știa de tatăl meu. Știa că nu mai e. Îmi știa și numele.
Într-o zi, când eram la biserică pentru pomenirea tatălui, un bărbat din corul ortodox se apropiase de mine. Aveam doar zece ani. Mă privea cu aceiași ochi albaștri, întunecați de niște gene bizar de lungi și negre. Mama observase. De atunci, nu am mai pășit în acea biserică. Doar că eram într-un alt oraș.

Am lăsat crucea în același loc, mergând pe o alee curată, ca să nu las urme de pași în zăpadă; îmi doream doar să ajung acasă.