CAPITOLUL 2.

Zilele de sub corcoduși...


Am și eu curiozitățile mele, de exemplu, mă gândesc, mult, la copacii care respiră aer, nu ca și crenguțele noastre amorfe, de corali, unde aerul nu este atât de abundent, ca la suprafață.

”Copaci care prefac, în sine, oxigen? Noi avem un fel de bacterii... Tu știi cum e sub mare...”

Într-o zi, m-am supărat atât de tare, pe faptul că purtam, la urechi, cerceii de la Papa, încât m-am hotărât să nu îi mai port și i-am dat jos, fără nicio umbră de regret, pentru că erau făcuți din ”crenguțele interzise”, anume din corali, care fuseseră, de fapt, ceva moluște vii, sau pești vii, crenguțe de ceva viu, moluște, sau cam așa ceva, nu prea știu exact, ce, iar acum erau cum aveți voi, pe pământ, chihlimbarul.

Nu multă lume crede aceste lucruri despre corali, dar de exemplu spusele bătrânelor din jur mă înspăimântă, ele spuneau că de fapt coralul reprezintă ”pești vechi”, iar desigur știind cât de importantă este vechimea, de pildă, printre sirene, sirenele mai bătrâne, ba chiar Învățatele, eu nu am mai îndrăznit să mă apropii de crenguțele de coral și să mai culeg.

Așa m-am și hotărât. Și am dat cerceii de la Papa, jos, din urechi, fără nici cel mai mic regret. Sau poate doar am regretat puțin, fiind unul dintre darurile de la Papa, deși Tata mi-a făcut mai multe, eu neputând să îl uit pe niciunul. Însă, despre crenguțele de coral, nu am putut vorbi cu Papa, deși cu Tata se pot vorbi multe lucruri.

Ci doar mi-am format, singură, singură, o părere, pe marginea căreia de atunci nu m-am mai atins de crenguțele de coral sau de peștele vechi, așa cum m-au speriat, cu reușință, unele sirene bătrâne. Și pe care eu le respect, mult.

Mai demult, Nea Afram mi-a povestit despre corcoduși...
Care au un nume foarte ciudat și care s-ar găsi în Grădina Templului. Cum adică, Nea Afram, ”corcoduși”...

-Ce ți se pare ciudat?

-Nea Afram, ce este acela un templu?

-Un templu este un loc, unde te pui pe picioare, stai într-un anume fel sfânt... Te pui în genunchi, sau la acel Templu poți sta și de ciuci sau în picioare, după cum preferă Călugării. Eu știu tot despre Templu DAR NU PUNE, LUANA, PREA MULTE ÎNTREBĂRI!

-De ce să nu pun? Pun, și eu... Cum să nu pun întrebări... Sunt curioasă... (Și m-am îmbufnat, puțin). Părând puțin posomorâtă și cu fața cam plouată, pentru că AFLASEM că în cadrul acelui Templu merg de pildă Sirene-pe-două-picioare, dintre care unul este ”deosebit, Luana...”, ”deosebit...” Îl cheamă Emilian...

-Emilian...

-E chiar atât de frumos, sirena-aceea-pe-două-picioare, așa cum spui că chiar e deosebit, Nea Afram? Cine e?

-Emilian e... Data viitoare, de fapt, îți aduc o fotografie, o am și plasticată! Să judeci, și tu... Nu știu de ce mi-a venit să îți spun de Acea fotografie...

-E un om-pe două-picioare, Nea Afram? Nici că te bag în seamă... Ce zici, Ionuț... Un om-pe-două-picioare deosebit, niște Sirene nu mă pot impresiona, dar, de pildă, dacă sus e altfel? E altfel sus, Nea Afram, sunt oamenii mai frumoși? Ce zici, Ionuț?

-De fapt... Să vezi... Luana...

-Ce să...

-Am ”Fotografia plasticată”, însă, asupra mea... Așa... Mai frumos decât orice alt chip. Lasă-l, pe Emilian...

-Dap.

-Nu e drăguță? Fotografia? Are și trandafiri roz și roșii pe margine, ca și cum mai găsești și prin grădinile noastre, crescând printre mărgean, însă în mod sălbatic...

-Dă-mi să văd fotografia.

-Ce?

-Fotografia plasticată. Care e cu cel mai frumos chip.

-Iete-te...! Uite-o!

-Ce drăguț este! Cine e? E mai drăguț decât orice sirenă, de sub mare, și pe care am întâlnit-o o vreme bună... Cum îl cheamă?

-Iosua. Sau Iisus.

-A, da... E drăguț... E simpatic... Chipul... Această fotografie plasticată, a pământului. E foarte deosebită...

-Zici...

-Aproape aș escalada tot, până aproape de țărm, către în susul apei, ca să îl cunosc și eu... E mai simpatic, de pildă, decât Mihăiță... Cred... Un pic... Are un fel de secret. Așa simt...

-Iconiță, așa se numește.

-Așa. Iconiță. Ziceți. Iconiță. Cum, i-co-ni-ță.

-O fotografie... Da... Plasticată. Să fii respectuoasă, pentru că e o taină foarte mare aici...

-Nea Afram... E în cadrul Templului, cred. Un băiat, tânăr, de pe acolo... Emilian... De fapt... Așa... E drăguț, îmi place de el. Aproape... M-aș urca... Dar nu e, acolo, mult întuneric, chiar sub Templul acela, de pe insulă?

-Nu e întuneric.

-Crezi că îl pot întâlni, pe Emilian? Dacă vrea să meargă la Templu, atunci eu o să îl resping.

-Nu te mai gândi, la prostii... Religia e ceva pământean, dar foarte serios... Sirenele nu trebuie să înțeleagă, prea mult, din nimic... Din... Chestii. Din fotografii plasticate care nu au sens, decât pentru oamenii de sus, de pe pământ...

-E frumos pământul? Merită? Solul, țărâna, bulgării pământeni, pământul, ce e cu ei? Sunt mai frumoși, decât apa și peștii? Ce e totuși cu țărmurile acelea? Și cu templele, la care se duc oamenii, ca să se roage? Ce e sus? Mai sus de mare? E ceva important? Cine e tânărul din imaginea plasticată? Cum îl cheamă?

-Iosua...

-E interesantă fotografia aceasta micuță, cu trandafiri...

-I-co-ni-ță. E și un Templu pe deasupra, dar dacă ți-aș mai explica, de cum e deasupra, chiar o să te doară căpșorul.

-Am șapte pecete, aplicate pe spate, de la tata... Nu o să mă doară nimic...

-Iosua o să te apere, și pe tine, Luana...

-Ziceți? I-co-ni-ța? În mine zace un chip, este așezat pe suflet, este chipul lui Emilian... Să mă apere Iosua.



Zilele, de sub Insula Verde... și Emilian


În zilele următoare, m-am tot gândit, de fapt, cum e să ajungi la suprafață... În ziua aceea, printre rama de mărgean, goală pe dinăuntru, au intrat exact, cincisprezece pești, dintre care șapte au fost foarte frumoși, cu culori mai deosebite și am considerat aceasta un semn bun. Stăteam și mă uitam, la ei, cum se plimbau prin camere... Nu aveam chef să primesc vizite. Priveam întruna la fotografia plasticată și mă gândeam că poate e mai interesantă lumea de sus, cu multe sirene pe două picioare, atât de frumoase, decât lumea noastră simplă, de mărgean... Pentru că - ce e frumos - este să fie poate și mai frumos, de atât. Poate, chiar și decât șaptesprezece pești, în locuință, pe zi, plus alergătura mea, de fiecare zi, ca să vorbesc, cu Ionuț. Viața mea era frumoasă și interesant, era, cel mai mult, că de Ionuț nu mă plictiseam, niciodată, și din cauza lui mă simțeam mai fierbinte și liniștită, în zona inimii.

Dar, în ziua aceea, nu știu, s-a mai întâmplat ceva, Tata nu a dat, pe la mine prin camere, să mă viziteze, așadar m-am simțit îndreptățită să fac tâmpenii, chiar eu.

”Ia, să merg, eu, până la Lună de Mălai...” Și odată ajunsă la Casa de mărgean, la trei alte case, din rândul de patru, m-am trezit că, nebunește, mă îndrept, alături cu Lună de Mălai, înspre insula unde se afla Templul...

-E frumos acel băiat. Emilian, se numește?

-Nu te mai gândi la prostii...

-Facem peripeții, sunt așa de încântată, dacă ar ști mama că vreau să văd, și eu, zona de suprafață...

-Poate mama ta intuiește ceva... Este foarte intuitivă și deșteaptă... Nu știi tu, Luana, drago....

-Nu am mai vizitat-o, de mult timp, pe mama, la casa ei de mărgean, și cu opal. Crezi că mamei îi este dor de mine...
Și cu Lună de mălai de mână, care ”mai fusese”, ne-am vârât cozile noastre ample sub noi, ne-am opintit, trăgându-le cu putere sub trup, ca să înaintăm în direcție ”sus”....

Era interesant, pe măsură ce urcam, constatam că marea era din ce în ce mai caldă, ca temperatură. Era prima oară, când, de fapt, urcasem, atât de sus, și eram încântată de cât de călduță era apa și de faptul că peștii mai mici erau obișnuiți și ei să urce, spre deosebire, de cei mari, care nu prea...

Le plăceau, și lor, adâncimile, la fel ca nouă, adică le preferau... Doi pești mari și roșii ne țineau acum companie și nu ar fi vrut să înoate sub noi...

-Poate, ne întâlnim, cu Iosua, poate de fapt de data aceasta am și eu curaj să îl întâlnesc... Este atât de deosebit...

-Taci, Luana...

-Tac, Iosua mă apără. Așa simt. El apără...

-Ai într-un fel dreptate, Luana. Nu știu de ce simt că dacă vreau să mă căsătoresc, într-o zi, cu Mihăiță, trebuie să îi cer, anume, chiar și exact acestui bărbat permisiune... Așa simt că ar fi...

-Nu te mai gândi la prostii, Lună de mălai... Vrei să te căsătorești cu Mihăiță, te căsătorești, dar eu cu cine mă căsătoresc... Să îmi găsesc și eu o Sirenă frumoasă... Să mă ajute, însă, Iosua...

-Taci, taci, Luana... Te ajută...

Ajunseserăm, apoi, mai sus, lângă stânci... ”Aici e cineva care știe de noi...” îmi spusese Lună de Mălai, repede. Știi cine e, ce e cu ea, știi ce se întâmplă...

-Aici, sus, este o fată deosebită.

-Chiar și de Ionuț, știe? Nea Afram numai în belele...

-Taci, Luana... Taci.

-Să tac?

-Iosua e un Zeu mare, tu nu știi cine e Iosua...

-Cine este Iosua?

Se îndreptaseră amândouă exact în dreptul stâncilor, Lună de Mălai trăgându-și trupul înspre piatră ca să se lasă văzută de fata aceea cu părul subțire, ”care nu se temea să vorbească cu ele...” Bogdana se apropia tot mai mult de cele două Sirene prietene, părând să nu se teamă de apă și de faptul că se apropia, acum, foarte tare de stânci, unde se aflau și celelalte fete, însă, Sirene.

Drept în față, văzuseră o fată cam tristă și înaltă.

-Ce drăguță e.... Cine e?

-Bogdana... O fată frumoasă... O surioară...

-Bogdana... Ce nume ciudat... Absolut tot ce se întâmplă? Are sens? Cine este această ”Bogdana”?

-Lucrează, ea, Bogdana, în cadrul Templului, mai dă cu mătura, în odăi. Adică le face curate, camerele, cu un fel de obiect numit, în mod foarte șod, ”aspirator”, cum ”aspirator”, și mai dă cu cârpa, mai dă pe acolo, așa cum facem și noi... Dar ei, cei pe două picioare, au și un ”aspirator...” Ce șod, ”aspiră”, cu el...

-Ce frumoasă e...

-Cine?

-Fata... Este? Cum se numește? Bogdana? Hei, cum te numești? (M-am repezit, la ea...) Chiar, este Bogdana?

Bogdana se plimba plictisită, cu talpa piciorului afundată puțin în nisipul foarte fin și hulpav. Era foarte deosebită și înaltă, însă puțin tristă, la fiecare pas pe care îl afunda în nispul călduț.

-Nu fi așa de băgăreață, Luana... (Zicea însă Lună de Mălai, râzând pe sub mână.) Lasă, în pace, fata să se plimbe...

-Bogdana, ca și Ana... Lună de Mălai, pe cine ai adus la suprafață, cu tine? Hei, apropie-te, Bogdana!

-Sunt Bogdana... Bogdan-a. Dar, astăzi, nu mă știe nimeni...

-Eu sunt Lu, știți, ca să știți cu cine discutați, și voi, astăzi. Dacă te cheamă Sirenele, Bogdana, atunci să nu te ferești...

Așa, ca să știți în ce fel de poveste ne aflăm. Dar, numele meu întreg este Luana... Sunt o sirenă, de fapt, mai cuminte, de lângă locul-nepopulat-prea-des-și-mult, adică suntem doar patru case de mărgean, dedesubt... Ești drăguță, părul meu de aur lung și cârlionțat este, de exemplu mai aspru... Al tău, Bogdana, e castaniu, fin și lung... Și ești slabă, de-abia cazi de pe picioare, pe când eu sunt chiar durdulie (și blondă), frumoasă. (Nu îmi pasă de Bogdana, pentru că nu o cunosc, foarte mult, încă... Dar chiar că este sau pare deosebită.)

-Ești foarte deosebită, de fapt, Bogdana...

-Aha... Eu nu prea vorbesc prea multe, de obicei, Luana... Sunt mai tristă, de fapt... Așa sunt eu... (Se porni Bogdana).

-Așa și eu, Bogdana. Parcă. Noroc că mă țin tot timpul după coada lui Ionuț, știi, un băiețel de cinci ani, din zonă... Tot timpul l-aș ține, pe lângă mine... Atât, îmi e de drag...

-Aha... Aș vrea să mă reîntorc, acum, la Templu... La Emilian...

-Pot să te întreb ceva, Bogdana? Cine este bărbatul din această fotografie? Iosua, adică? Chiar este un Templu deasupra apei? Cine este Iosua?

-Iosua este tot.

Și neapucând Bogdana să îi răspundă, oareceva, mai mult, pentru Luana, adică chiar Luanei, care se arăta speriată pe lângă țărm, însă, zări în preajmă silueta unui bărbat înalt, puțin cam prea slab, dar frumos ca ziua, și cu doi ochi albaștri mari și frumoși, nițel cam aplecat de spate, care se îndrepta către Temple... Luanei îi pică, mai devreme, acela, cu tronc. Era cel mai drăguț chip pe care îl văzuse vreodată. ”Cum se numește...?

-Emil, e fratele meu. Sau Emilian....

-”Aha... E simpatic.” Eu mereu când întreb după un băiat drăguț, se pare că se îndrăgostește, mai mereu, de altcineva... ”Iosua mi l-a trimis...”

-Cine? Emilian nu știe, iată, despre Sirene? Știe despre tot?

-El nu știe despre Sirene, el știe, doar, de exemplu, despre Iosua, acum înțelegeți amândouă, nebunele? Emilian e un pustnic.

-Un ce?

-Un pustnic, care merge ades în cadrul Templului...

-”Dar, e frumos, tot...”

-Un pustnic...

-Da, Lună de mălai...

-Bărbatul din fotografie este ”chiar Dumnezeul nostru”, Iosua, așa că eu plec, însă, de aici, pentru că mă așteaptă Emilian...

-”Bogdana...” Unde se duce, Bogdana?

Toate trei femeile erau, pentru o clipă, derutate. Lună de mălai, Bogdana și Luana se uitau înspre aceleași țărmuri, unde era și Emilian. Iar Bogdana se arăta necăjită, pentru constatarea nedorită, în care fusese pusă. Mergea după Emilian... În fond, nu fusese vina Sirenelor, dar ea acum trebuie să meargă la Mănăstire, cu Emilian... Să se reîntoarcă, să se închine, poate, amândoi, lui Iosua. Din spate, s-a auzit, parcă, repede un glas care dădea să se îndepărteze.

”Emiliene...” Emil... Stai, că vin și eu...

”BOGDANA!!!”

”Emilian...”

Celelalte fete, sirenele, rămăseseră, însă, în spate, cu trupurile mari cufundate, lângă stâncă, în apă.

-Cred că îl iubesc, pe acest Emilian... Cred că m-am îndrăgostit... E foarte frumos acest Emilian...

-Emilian Păun... Taci Luana, și haidem să coborâm înapoi, la Locuințe!

-Să tac?

-Da...

-Unde pleacă, de aici, Pustnicii?

-Cred că... în Templu... În mijlocul Templului... Acolo e Iosua. Așa bănuiesc. Să mergem, acum, simt că am făcut destule prostii... Vorbești, însă, tu, acum, de Emilian Păun... Ce ai cu el...

-Da, Lună de Mălai... Tac... Oare, m-ar plăcea acest bărbat înalt? Am auzit, se închină lui Iosua... Dar, unde e Iosua?

-În Templu.

-Da... Nu mai spun nimic. Da, Lună de mălai, să coborâm, în mare... Să mergem înapoi la părinții noștri și la Mihăiță... Trebuie să îl uit, pe acest Emilian...

-Nu e plictisitor, la suprafață. E chiar drăguț, eu așa zic. Nu, Luana... Dar nu multă lume știe despre Sirene, unii ne-ar vrea chiar răul, pentru că suntem prea speciale.

-De pildă, tu Lună de mălai, ești cea mai prietenoasă din lume, toată lumea te place, dar eu am părul de aur, și de aceea trebuie să îl ascund foarte mult.

-Puneți și tu ceva pe păr, o maramă...

-Aha... Da. Lună de Mălai... Părul meu frumos...

-Ar trebuie să îți cam ascunzi, foarte mult, părul tău de aur... Cârlionțată, ce ești...

-Zici?

-Trebuie să te ascunzi, cu totul, eu așa zic.

Se privi o secundă, ca într-o oglindă, în solzii lui Lună de Mălai și constată că era la fel de frumoasă, ca acum un an... Ba chiar parcă ochii îi străluceau mai fericiți, decât ieri...
Și, apoi, coborâră rapid, în josul apei, vertical, pentru că Emilian, înaltul necunoscut, se îndrepta acum înspre cercul de fete și înspre sora lui, Bogdana... Căutând, pesemne, să meargă împreună, cu ea, spre înăuntrul Templului. ”Să se închine (și) lui Iosua! Să vadă ce e cu Iosua, adică...” Sirenele păstraseră, însă, poza plasticată, însă, la ele, apoi se repeziseră, foarte cuminți, înapoi, în mare...

-O să aflăm, într-o zi, și despre Iosua... (Își spunea, însă, Lună de Mălai, cu un ghiont mare, înspre sirena Luana...) O să îți spun...

-Lasă, aceasta... Nu mergem după Emilian, acum?

-Se îndreaptă spre Templu. Ce este de fapt Templul, la ce folosește el? Noi suntem numai niște Sirene, dar și noi avem dreptul să știm...

-Nu știu ce e cu Templul...

-Unde pleacă Emilian, acum? Emilian... Așteaptă-mă,Emilian... Așteaptă-mă, căci te plac... Mult... Emilian...

-Luana? Ce ai?

-Emilian... (Lasă-mă în pace, Lună de Mălai...) ...Emilian!

-Lasă-l în pace, Luana! Dă-i pace!

-Emilian... Unde se duce... Emilian... Bogdana îl cunoaște, de fapt, pe Emilian?

-Este fratele ei. Emilian este fratele Bogdanei...

-Cine?

-Emilian este fratele Bogdanei...

-CHEAMĂ PEȘTII ROȘII, DUPĂ NOI! Coborâm, în mare. M-am înfuriat, mă duc la tata... Pe pământul grunjos nu se întâmplă mai nimic interesant, însă, în sufletul mării e furtună...

-Ce ai pățit Luana?

-M-am îndrăgostit. De un pustnic, cum zici tu... Sunt incorigibilă.