Sticla de otravă e prăfuită bine dar praful e ultimul lucru din lume de care să se țină seamă acum... O ia, o desface cu voluptatea unui însetat al deșertului, o dă pe gât și se întinde în pat să moară. Ghinion: în afară de crampe teribile, diaree ca la carte și o arteziană de vomă nimic altceva nu are loc în trupul doritor să moară. Eticheta sticluței cu șoricioaică spune clar că expirase în '82. Citește și se amuză. E verde la față. Îi miroase râsul a acid gastric. Nu renunță, caută disperat un cuțit în bucătărie și toate sunt mai boante ca soarta, gândește. Ar porni gazele să moară asfixiat dar i s-a tăiat alimentarea de marțea trecută după două luni de neplată și sărăcie lucie. Stă la etajul unu, nu ar muri nici pe sfert dacă ar plonja în gol de pe balcon iar nenorocita de asociație de locatari a pus zăbrele și lacăte peste tot pe casa scării. Înjură. Iese pe bulevard, pândește apropierea unui camion și sare în fața lui. Șoferul frânează cu măestrie, coboară și îl bate la fel. Omoară-mă în bătaie!, îi cere camionagiului mare cât semaforul. Primește un deget mijlociu arătat cu poftă și un șut în cur care-l aruncă înapoi pe trotuar. Însângerat și șchiopătând, coboară la metrou, se știe că ăla nu frânează cu măiestrie. Toți călătorii se întorc de pe peroane, metroul este anunțat că s-a stricat. A obosit căutând moartea în zadar. Se întinde pe iarbă, în spatele chioșcului de ziare. O hârtie de două sute de lei îl aștepta acolo, jilavă. Hopa! Zâmbește. Asfințitul îl uluiește, e vișiniu și colorează tot, inclusiv tristețea lui și disperarea și dorința de a muri. Parcă nu e așa urâtă viața, gândește, trage aer în piept și își propune să-și ia o juma' de rom și să-și mai dea o șansă la fericire exact când un Fiat ricoșat din impactul cu tramvaiul 16 îi aterizează în cap și îl face una cu pământul. Săracul, a murit fericit, ia uite ce ditamai zâmbetul avea pe față, zice florăreasa care îi matură mațele din ușa gheretei cu flori de primăvară și palmează cu dibacie hârtia de două sute doar un pic murdară de sânge.