„S-a băgat bere !” striga câte un copil tatălui său aflat pe balcon. Informația aceasta era auzită nu numai de tatăl copilului, ci și de alți tătici, bunici, ori burlaci ce se nimereau a fi acasă. În curând zeci de oameni, în mănă cu plase ori sacoșe în care zăngăneau sticle goale, se aflau în fața magazinului „Alimentara”. În câteva minute, maxim o jumătate de oră, din nou se așternea liniștea. Cei care aveau tichetul la ei mai stăteau la o altă coadă pentru pâine. Tichetul, tipărit pentru fiecare lună a anului, era găurit cu vârful creionului, sau un cui, la cifra care indica data zilei. Numai după aceea, dând și banii, se primea pâinea. Tot pe tichet, vânzătoarele de la Alimentara distribuiau, odată la două săptămâni, și porția de carne, un cub înghețat care, ținut la temperatura camerei, se transforma într-o jumătate de kg de carne de porc. Era bună această carne pentru că n-avea niciun os. Clasa muncitoare și intelectualitatea progresistă de la orașe primeau și lapte, în mod disciplinat. O disciplină impecabilă domnea la distribuirea acestui produs. Coada care se forma în zorii zilei era liniștită, fără împinsături, fără discuții. Da, dar era o coadă formată din sacoșe, plase, ori numai sticle în niște dispozitive din sârmă împletită. Toate astea erau puse la coadă, adică una după alta, de bărbații care mergeau la serviciu, în schimbul unu, pe la cinci dimineața. Aproape de ora opt, aceasta coadă tăcută începea să se anime. Soseau gospodinele sau copiii, dacă era vacanță, și luau în primire sticlele care apoi erau schimbate, după ce dădea banii vânzătoarei, cu altele pline.
A venit și revoluția. Am privit-o în direct la televizorul alb negru. Noroc că tocmai îi schimbasem lampa P.L.-500 care se „ardea” foarte des și era destul de greu de găsit dacă n-aveai o „pilă” la magazinul „Curtea de fier”, secția electronice.
Fă-mă mamă cu noroc și aruncă-mă în foc Nu credeam, în ziua aceea, că eu o să ilustrez acest proverb. Afară era o vreme mult prea caldă pentru această perioadă. Locuiam atunci, ca și acum, la etajul șapte al unui bloc. Am deschis geamul la camera mică, pentru a o aerisi. Un zgomot, emis parcă de o răcoanță, camion care transporta trunchiuri de copaci tăiați din pădurile patriei, se auzea pe stradă. Dar, imediat mi-am dat seama, că nu, zgomotul nu venea de jos, ci de undeva de sus. După câteva secunde a apărut un elicopter. Priveam fascinat. Nu mai văzusem așa ceva în zbor, atât de aproape. După câteva secunde am simțit, cum mi s-a ridicat părul din cap. Elicopterul avea ușa deschisă. Acolo, imediat lângă ușă, un militar cu un pistol automat, gata de tragere, țintea spre mine. M-am culcat, fulgerător, pe burtă, pe covor. Și, bine am făcut! Acoperită, oarecum, de zgomotul motorului am auzit, o salvă. Stând acolo jos mă gândeam: spre mine a tras? Dar...ce-o avea cu mine? Poate m-am înșelat, mi-am zis, dar spaima m-a revenit, mi se părea că aud din nou același sunet de motor. Nu m-am înșelat. Am văzut, din nou, elicopterul, dar de data asta era la o distanță apreciabilă de blocul în care locuiam. Mi-a trecut prin minte proverbul: Paza bună te ferește de primejdia rea. De aceea, mi-am obligat cei doi copii și pe mama lor ca să intre, împreună cu mine, în camera băii, loc mai ferit. Acolo am stat până am considerat că a trecut primejdia.
Mai târziu am ieșit afară. Am privit în sus spre blocul vecin. Deasupra ultimului geam de la etajul zece, se vedeau urme de glonț. Cel care trăsese spre mine nimerise acolo. Mult timp a rămas acea urmă de glonț. O mai fi și acum, doar că e acoperită de izolația blocului.
Gata, mi-m zis, e prea prea periculos să mai stăm în oraș. Ne-an împachetat strictul necesar, ne-am urcat în trabant și am plecat în satul de sub munte, la bunici. Din loc în loc, prin oraș am fost opriți de echipe mixte formate din soldați, muncitori și tineri UTC-iști. Toți purtau arme: pistoale, carabine, ZB ori SKS, pistolete Carpați, primite de la unitățile militare doar prin arătarea Buletinului de Identitate. Am avut noroc și am străbătut fără incidente cei 24 de km. La intrarea în sat, o echipă ne-a controlat mașina. Conducătorul ei, cu un ciomag în mână, era vecinul nostru Oprea. S-a făcut că nu ne cunoaște. A trebuit să-i arătăm actele mașinii și pe ale noastre. Parcă nemulțumit că nu a găsit nimic compromițător a încercat, cu briceagul, să taie roata de rezervă, poate o fi vreo armă acolo. A fost oprit de un alt membru al echipei. Oricum, briceagul era prea mic ca să poată găuri roata bine umflată.
M-am întors imediat acasă. Nu eram sigur dacă, în graba plecării am încuiat, sau nu, apartamentul. Prin fața aeroportului un milițian, cu mutră de adolescent, mi-a făcut semn să opresc. Ce-o mai vrea și ăsta? Am deschis geamul. Milițianul mi se adresă: Nu vă supărați, vă rog, îmi puteți duce soția până-n oraș? Da,i-am răspuns. Imediat a urcat lângă mine o doamnă care era, după înălțime și figură, mai mult o fetiță. După câteva minute doamna părea a avea chef de conversație. Îmi zise: „vă văd mai în vârstă, sigur ați mai văzut revoluții, toate au fost ca acum, cu împușcături ? Îmi venea să râd. De-abia m-am abținut strângând volanul cu ambele mâini.