BERBECARII

Până prin 1970 îi împinsese inerția pe țăranii Bărăganului, așa de bătucită, de îndârjită, de strânsă lângă pământ și plug le fusese viața în copilărie și adolescență, celor care, la rândul lor, aveau acum adolescenți de crescut.
Deșteptarea în bătăturile gospodarilor încă o dădea al patrulea cântat al cocoșilor, o incantație vrăjită care, începând cu luna lui prier, arunca țoalele de pe toți din casă și scula din așternuturile din paie animalele din ogradă, care se puneau pe vânzoleală și gălăgie, adulmecând soarele cu aproape duă ore înainte de a-și arăta chipul. Cocoșul era singurul mulțumit de efect, toți ceilalți, oameni și dobitoace mormăindu-și supărările pe limba lor, bocănind și troscănind în culcuș.
Femeile se repezeau să mulgă vacile, amestecau repede o jumătate de ciur de făină cu o ulcică de lut plină cu lapte bătut și-un praf de sare, întinzând două turte cât tavaua mare, rotundă, în care coceau pâinea, punându-le la copt, timp în care tăiau repede câteva felii de mămăligă rece, zvârleau în ibricul mare, în care deja fierbea apa, patru-cinci ouă, și rupeau în două cașul de vacă, lângă care înghesuiau două cepe.
Cam asta era tot, pregătirile se sfârșeau întrun sfert de oră, de multe ori, abia când dădeau să se urce în căruță, aruncau pe față două căușe mari de apă din butoaiele cu apă de ploaie nelipsite de la streașină și se închinau smerite spre locul știut că ar fi răsăritul ori biserica.
Până atunci, bărbații trânteau de vreo zece – cinșpe ori găleata în fântână, încărcând jgeaburile animalelor și teicile orătăniilor cu aripi de prin curte, buciumau cu un șomoiog de paie căluții, promițându-le că vor fi adăpați la puțurile din câmp, pregăteau săpile ciocănindu-le pe vreo bucată de șină de tren făcută rost de cine mai știe unde, întindeau piatra pe seceră sau pe coasă, după caz, așezau cu atenție uneltele în coșul căruței și prindeau scândurile cu nelipsitele boarfe pentru caz de ploaie sau pentru întins pe jos la masa de prânz, după care înhămau caii și trăgeau căruța în fața porții, pentru plecare.
Nu trosneau bine canaturile porților mari, lăsate să se închidă singure, că alături se înființau tovarășii de muncă, două și mai rar, trei familii care locuiau în apropiere.
Nu departe, se auzea foșnetul altor două-trei căruțe, aidoma organizate, care se grăbeau ca nu cumva să întârzie și să cadă de puturoși.
În așteptarea femeilor, bărbații își începeau discuțiile morocănoase, întotdeauna despre țigări și rachiu, iar când chicotele muierilor, care obligatoriu se întrebau despre noaptea trecută, se întețea, ca la un semnal, păcănitul butucilor celor patru roți loviți în capacele de fier ale osiilor, pornea de pe toate ulițele spre marginea satului.
Coloane de trei până la cinci căruțe, cât avea o echipă, se înșirau aproape una de alta, la aspirație râdea băiatul lui Bobocel. De câte ori îl pedepsea taică-su cu luatul la câmp, el îi cerea să intre în depășire, ca la televizor, în cursele de mașini. Drumurile de pământ se zăreau ca o dâră palidă în noaptea ce se căznea să fugă, caii ținând aproape de căruța din față și strângându-se temători în oiște. Opreau pe rând, câte o căruță la un puț cu cumpănă, abătându-se fără să se suprapună, la parcelele cu lucernă sau cu nutreț, unde trăgeau parcă vinovați pentru a tăia câteva brațe, cât să le ajungă cailor până la plecare.
Mai licărea încă undeva, spre fundul minții, rușinea furăciunii, a necuviinței lucrului nemuncit. Nu fuseseră crescuți așa, ba, pe vemea copilăriei lor, mâncaseră bătaie doar pentru o pară luată din pomul vecinului, pentru care nu ceruseră voie și nu spuseseră ,,săru’ mâna”, dar cum și de unde să le dea de mâncare bietelor animale? Pământ nu aveau, era al cooperativei, iar caii, tot ai cooperativei, fuseseră repartizați în grija lor, fiecare șef de atelaj primea cinci zile de muncă în plus pe lună, adică vreo patruzeci de lei, pentru că îngrijeau animalele. Cu asta se termina orice discuție cu președintele sau activistul de partid.
Țineau încă datina, se sculau la patru dimineața, la cinci sigur erau în capul locului, cu botele pline cu apă și caii deshămați după căruță, băgau repede în gură câțiva dumicați de turtă sau azimă cu brânză, beau apă rece sau lapte, iar la prima rază de lumină, atunci când răsăritul doar se limpezește, nu scapără încă în roșu, intrau pe rândurile de porumb sau de floarea soarelui, la prășit.
O țineau așa, mai vorbind unii cu alții, mai râzând despre pățaniile știute sau mai nou apărute în sat, mai planificând ce vor face, dacă... până spre prânz, când trăgeau tare să ajungă cu rândurile lungi de cinci sute de metri până la un kilometru, la capătul unde lăsaseră bagajele, muntele de boarfe amestecate cu genți pline cu mâncare din capul locului, adăpostit la umbră. Până să iasă toți la drum, căruța cu doi bărbați pleca să adape caii și să încarce botele și bidoanele cu apă de la cea mai apropiată fântână. Era pauza binemeritată și cea mai frumoasă parte a zilei. Oamenii mai aveau ceva chef de vorbă, de glumă, de povești... Se glumea simplu, se râdea sănătos și fără fereală, cu gura până la urechi, motivele prisosind întotdeauna.
― Ia zi mă, Viorel, cum e cu depășirea la aspirație, de-i ziceai lui taică-tu.
― Lasă bre, că nu știi matale. E de la cursele de mașini de la televizor, era o glumă.
― Și ce, io nu am televizor? Tot Venus, l-am luat odată cu ta-c-tu. Sau credeai că ești primar, ca Trică Primarul!
― Care primar, bre?
― Lasă, mă, Trandafire băiatul în pace. Despre Trică Argăseală, ăla de are casa la cruce, zice ăsta, măi tată. Când și-a luat ta-su mașină de gătit din fier, zicea că este primar pentru că era primul din sat care nu mai avea plita pusă pe cărămizi, el avea mașină întreagă de fier!
Fierul s-a răscopt, s-a îndoit în vreo trei ani, i-a demontat plita din fontă și a făcut o cizmă d-asta cum facem noi, ca să poți face mâncare, dar să facă și căldură în camera de alături. Pricepi?
― C-o fi și greu! Ce nu pricep eu, este ce căutăm noi pe câmp, cu noaptea în cap. Și de ce stăm până spre asfințit, că ajungem acasă tot noaptea, ca orbeții.
Ceilalți râdeau cu subânțeles, atoateștiutori.Doar ei erau oameni mari, cu copii, gospodării și griji, ce să știe un băiețaș fără tulei sub nas!
― De-aia, că ești tu puturos!
Bobocel își dezmierda fiul cu privirea, atunci când nu era văzut, dar din gură nu-i ieșeau decât vorbe tăioase, aspre. Așa prinseseră ei, din tată-n fiu, toate gata rânduite, pentru ei nerămânând decât grija respectării și a ascultării.
Dacă moșii zic să-ți pupi odrasla numai în somn, or fi știind ei ceva, că nu vor fi viețuit de pomană pe pământul ăsta! Dacă părinții și bunicii lor veneau în capul locului cu noaptea-n cap și-i luau cu ei, înseamnă că așa e datul sorții, țăranul vrednic să se plece-n pământ la prima despicătură de lumină din negureala dimineții.
Era din ce în ce mai greu cu cei tineri. Cum terminau opt clase, fugeau la profesională ori la liceu, la Brăila sau în orașele în care aveau vreo rudă apropiată. Care mai șchiopăta cu școala, putea să se califice direct la locul de muncă, dar nici atunci nu scăpau de corvoada banilor, lună de lună. Căminul costa aproape cinci sute de lei, cam cât lua o familie pentru o lună de muncă la C.A.P., de unde să le rămână bani pentru curent, butelie, abonament la televizorul care rămânea singura distracție, țigări sau vreo țoală, nemaisocotind că și copilul trebuia îmbrăcat, încălțat, îi trebuiau bani pentru cărți și caiete și... D-apoi un kil de zahăr, de orez, de ulei, chibrituri și gaz pentru foc sau frecție la vreo răceală! Și câte nu mai sunt de trebuință! Vindeau atunci câte ceva, orătănii de prin curte și laptele vacii la contract, unul sau doi porci de Crăciun celor de la oraș care veneau să cumpere pentru un preț mai bun, ori vin din struguri și țuică de cazan. Se străduiau zi de zi să facă față cheltuielilor, umblând cu aceeași pantaloni la care petecele de pe fund și din genunchi se măreau din mai până în decembrie, cu aceeași gumari grosolani din cauciuc, în care le fierbeau picioarele vara și le învinețeau de frig iarna, femeile schimbând o rochie sau un ciorap găurit și răscusut la Sfântă Mărie sau după Crăciun.
Atunci, vara, de pe amărâtul de lot de maxim treizeci de arii, vindeau pepeni prin orașele mari – Ploiești, Brașov sau București, bătând piețele și dormind în tarabe de beton, mâncând mândri pâine cu salam ieftin sau parizer și înghețată. Bărbații se mai chercheleau după ce scăpau la o bere sau la un rachiu. Munca grea, continuă, îi scutea de bani mulți dați pe băutură, din două țuici se abțiguiau, retrăgându-se la umbra fierbinte a betonului din piețe.
Cu toate astea, erau aproape fericiți, era prima dată din an când reușeau să țină în buzunare un bănuț, gândindu-se cu înfrigurare ce vor face cu el. Vor mai strânge și de la tutunul care se plătește de regulă după Crăciun și vor cumpăra în sfârșit un covor, un televizor sau vreun aragaz, dacă au deja butelie... Era greu, doar butelia costa cât o vacă, cum râdea Grigore, care declara ritos că de câte ori se va gândi nevasta lui la butelie sau aragaz, el va cumpăra o vacă și de-aia se supără el, că după cum merg lucrurile, va fi silit să cumpere o cireadă, iar el nu le poate munci. Se și vedea mânând vacile la adăpat, scoțând vreo sută de găleți cu apă și turnând în jgheabul în care se înghesuiau dobitoacele, sau cosind vreo tarla întreagă doar ca să le dea de mâncare pe timpul serii, când le aduce acasă de la păscut.
Era mai bine să ai un frate, un cumnat, măcar un văr la oraș, puteai să ții copilul în gazdă acolo, scăpai de povara banilor lună de lună, pentru cămin. Creșteai un porc în plus, tăiai la paște doi curcani și doi miei pentru copil și gazdă, trimiteai în fiecare săptămână un caș mare, o găină sau o gâscă, o pungă de făină și alta de mălai, găseai tu ce să pui ca să faci geanta să întindă la rupere fermoarul. Dacă nu te nimerea norocul ăsta, vorba lui Grigore, filozoful căruței, ai cam feștelit-o!
De parcă sămânța aruncată de Viorel la prânz ar fi încolțit, de sub pământul umflat de gândul său răsculat ridicându-se un copăcel plăpând, Bobocel decretă pe la ora patru că este timpul să se întoarcă la căruță și să se pregătească de plecare. Se mișcară încet, turnară toată apa, unul altuia, în căușul palmelor, pentru a se spăla de praf și sudoare, după care se așezară așteptând căruța plecată după apă rece și ceva lucernă pentru cai, să aibă de ros pe timpul nopții. Împărțiră între ei merindele rămase, pregătiră câțiva snopi ușori din porumbul rărit, strâns cu o legătură de mohor învârtit pe cot, și plecară spre casă cam pe la patru și jumătate, lucru deloc obișnuit până atunci.
Pare-se că ceilalți fuseseră foarte atenți la mișcările lor, toate căruțele așezându-se încolonat la drum. Căluții odihniți, adăpați, mergeau într-un trap molatec, după cel mult două sute de metri luînd mersul la pas, plictisiți... Biciul cu mâner din lemn și împletitură din sârmă oțelită îi trezea din dormitare, repezindu-se deodată în hamuri și întinzându-se la un galop scurt. Nu erau cai de rasă, erau mici, butucănoși, învățați cu greul precum cei care le purtau de grijă, dar se înfigeau cu tot sufletul la greutate, aplecându-se în pământ și împingând cu toată puterea în hamuri, de pârâiau ștreangurile iar lemnul crucioaielor scârțăia plângăcios, gata să se rupă.
Liniștea se sparse doar după ce caii se întoarseră la mersul lor obișnuit, un pas molatec.
― Ajunge, Grigore, dă-i în mă-sa. E sâmbătă, avem și noi dreptul să dăm rapănul jos, că stă praful pe noi ca laptele de ciment pe zid. Și mâine venim până la douăsprezece, e duminică, să ne ierte Dumnezeu că nu mergem la sfânta biserică, la slujbă, dar măcar după amiaza avem și noi dreptul, o dată pe săptămână, să ne întindem oasele.
― Numai de nu ne-ar lua la rost secretarul și primarul, ori activistul de partid, că p-ăștia nu-i saturi nici dacă muncești și pe timpul nopții. Te pomenești că ne scot vinovați că nu s-a făcut planul la ceva!
― Știm toți că fără Dumnezeu nu se poate fae nimic. Putem să muncim cât vor ei, dar dacă Doamne-Doamne nu vrea, vine o piatră mai mare timp de cinci minute și face praf totul, pomi, vie, gâu, porumb...
― Ai grijă să-i ocolești pe Berbecari. Îi chinuie Dumnezeu și p-ăștia...
― Nu Dumnezeu îi chinuie Grigore, vorbești cu păcat! Tot oamenii sau unii deși zic oameni, ăia de ne chinuie pe noi își bat joc și de ăștia, de ce să n-o zicem p-a dreaptă?
Se apropiau de marginea satului care începea să respire după arșița amiezii, cumpenele celor trei fântâni cu apă bună mișcându-se precum contragreutățile sondelor răzlețite din Bărăgan, semnalizând de la depărtare agitația din jurul ghizdurilor, unde femei și copii încărcau cobilițele cu găleți de apă proaspătă, curată, bună pentru băut.
În fața lor, pe drumul în care praful se căznea să astupe colacul roților, o căruță mică, cu roți din fier fără bucși, luate de la vreo semănătoare veche, bălăngănind fiecare pe osia ei, cu un coș înjghebat din scânduri vechi desperecheate, trasă de două vaci slabe prinse întrun jug ușor de tei, mergea încet, de parcă oboseala flămândă a oamenilor și animalelor le împingea greoi spre bătătura în care nici speranța nu îi mai aștepta. În față, pe mijlocul drumului, ținând strâns de lănțugul vacii alăturate, mergea Berbecarul ăl bătrân, un om cam la vreo cincizeci de ani, cu haine peticite dar curate, desculț, pesemne opărit de gumarii purtați pe arșiță din cauza ghimpilor din câmp. Pe partea cealaltă, fiu-su, deja bărbat la peste treizeci de ani, iar în căruța mititică, cocoțate pe maldărul de boarfe ori pe snopii de iarbă amestecată cu firele de porumb rărite, două femei, nevestele lor. Micul alai se încheia cu doi copii în jur zece ani și un cățel, toți trei mergând obosiți în spatele căruței, cu capetele plecate și privirile în pământ, praful ridicat de roțile subțiri din metal și de picioarele goale ale copiilor lăsând impresia unei grăbiri fără spor, unei alergări năuce pe loc, unei zbateri fără țel și fără rezultat.
Bobocel îndemnă caii să-i depășească, iar când ajunse în dreptul bătrânului țipă un ,,hai să trăiești” la care celălalt răspunse doar dând din cap. Niciunul dintre ei nu privi spre cei care treceau alături, nici măcar cei doi copii nu răspunseră la vreun salut sau vreo chicoteală a femeilor, neinteresați dacă era sau nu vorba despre ei.
― Vezi Tandafire? Cine știe dacă nu cumva Dumnezeu ne mai ține din cauza ăstora ai lui Berbecaru sau ăilalți, alde Zmeu? Că, uite, ei se întorc sâmbăta după amiaza de la muncă, se curățesc ș se schimbă, iar mâine stau acasă și merg la biserică... Care purtare este mai plăcută Celui de Sus, a noastră sau a lor? Și când mă gândesc că până acum vreo zece ani și în sfânta biserică se ferea lumea și stătea departe de ei. Rămâneau Berbecarii și Zmeii în colțul din stânga, singuri, iar ziua următoare îi chema la miliție să îi ancheteze despre ce vorbesc ei la biserică, de fuge tot satul ca să nu-i audă!
― Tată, dar oamenii ăștia de ce nu s-au înscris în colectivă, cum de au reușit?
― Dacă aveai vreun pogon de pământ cumpărat, nu conta de la cine, și nu voiai să intre în cooperativă, te declarau chiabur, cum că ai furat sau ai cupărat la speculă pământul, după care pământul ți se confisca, iar tu înfundai pușcăria. Nu au putut să facă la fel cu ei, pentru că nu cumpăraseră măcar o palmă, tot pământul fiind primit la împropietărire, după marele război, sau chiar de la comuniști, atunci, la început, după cel de al doilea război mondial, înainte să vină rușii cu colhozurile lor. Nu puteau să îi manevreze, Berbecaru ăl bătrân era dat dracului! Odată sărea cu toporul la tine și dacă nu erai cu băgare de seamă te despica până la buric dintr-o pălitură. S-a prăpădit prin 68, când cu intratul rușilor în Cehoslovacia, prin august, după Sfântă Mărie.
― Cred că vin de la terenul ăla din vale, cu capul în luncă, acolo unde se aruncau gunoaiele satului.
― Mai ții minte Trandafire ce-ți spuneam acum doi ani? Ia du-te acum să vezi parcela aia care era plină cu pietre și moloz, cu gunoaiele satului, cu hoituri, cu geamuri sparte și lemne stricate, pline de cuie, cu câte și mai câte nenorociri. E netedă ca-n palmă și curată la fel, au ăștia un porumb de nu știu unde îl vor pune la toamnă, după cules.
Văzu că Viorel privește întrebător, neștiind despre ce este vorba și-i explică:
― Tot timpul i-au batjocorit ăștia de la conducere. Acum trei ani, le-a dat clinul ăla de trei pogoane plin cu gunoaie în locul unui hectar cu capul în pădure, pe care îl lucrau. Primarul, activistul și cu milițianul s-au dus la ei cu o hârtie că fac schimb în echivalent și ei primesc parcela asta, mai mare, vezi Doamne, din grijă pentru ei, că sunt mulți și nu au cum să se descurce, nu lasă copiii la școală, nu au mijloc de transport și tot d-astea. Îi durea pe ei în cur, ce să-ți spun, voiau să scape de bucata aia plină de gunoaie aflată atât în buza stației de pompare de la irigații, cât și aproape de bazinul cu apă de la puțul forat. La astea vin mereu controale și de fiecare dată primesc muștruluieli primarul și activistul de partid. Așa că i-au pus pe amărâții ăștia să lucreze. Numai că Berbecarii s-au apucat, cu mic, cu mare, încă din toamnă de lucru. Au scos tot pământul din groapa de gunoi, era mraniță curată, apoi au adunat piatră după piatră, geamurile sparte, găleți sparte, dulapuri fărâmate, tot ce era aruncat și ori le-au dat foc, ori le-au aruncat în groapa aia de doi metri adâncime și largă de două ori cât drumul. Cu spinările au cărat sacii cu mraniță și i-au împrăștiat peste tot locul, apoi au plătit un tractorist de la gostat și-ntro noapte l-a arat ăla așa cum trebuie, brazdă până la genunchi. O săptămână au bătut cu bâte în care erau prinse cuie mari, ca să spargă bolovanii ăia uriași. În primăvară au semănat orzoaică, să se mai așeze locul, au făcut treabă bunicică anul trecut, dar anul ăsta a dat Dumnezeu și ploaie la timp, au un porumb ce n-am văzut în viața mea. Este de un verde închis, aproape negru, al nostru se chinuie să ajungă la brâu, iar al lor trece deja deumăr, nu ai luat aminte la snopii din căruță? Am auzit că activistul a vorbit deja cu primarul să anuleze schimbul, dar ăsta nu are curaj, că dacă îl prinde ăla bătrânul îi ia gâtul dintr-un topor.
― Dar se merită, măi Bobocel? Ai o singură viață și te pui contra lumii, te lupți cu toți și-ți nenorocești nevasta și copiii, pentru ce? Schimbi tu sau eu lumea? Întorci tu din drum pe vreunul dintre cei care ne mână înainte? Uită-te la ei cât de greu se descurcă, uită-te cât de amărâți sunt, vai de steaua lor!
― Că noi, dacă avem doi lei în plus, suntem fericiți? Nu mai pot de fericire? Nu mai pot de muncă și necazuri, nu de fericire, Trandafire. Ce mare folos că suntem un pas înaintea lui! La biserică, chiar dacă stau acolo în spate, lângă intrare, să știi că ei sunt mai aproape de Dumnezeu decât noi toți! Așa a zis și popa odată, la timpul când a slujit coliva babelor, după ce a isprăvit Sfânta Liturghie. A auzit nevastă-mea, că era acolo, făcuse și ea colivă pentru sfințirea și pomenirea morților.
― S-o fi abțiguit păritele după ce o fi gustat prea mult din vin, încercă Grigore o glumă, dar fu imediat admonestat de nevastă.
― Taci păcătosule,că era colivă pentru ușurarea păcatelor morților, făcută în postul mare, nu colivă de onomastică. Te bate Dumnezeu și ne pedepsește și pe noi, pe toți din casă.
Opriseră la fântânile cu apă bună, adăpară animalele și umplură din nou botele și bidoanele cu apă proaspătă pentru acasă. Aveau aproape toți fântâni cu lanț în curte, apa era puțin sălcie, mai grea, dar bună de băut. Apa din puțurile de la marginea satului li se părea mai ușoară, parcă setea li se stingea mai greu, dar simțeau o mică ușurare, o stare de împăcare neclară pentru că nu înțelegeau dacă este reală sau părelnică, luată după gura satului.
***
Ușa biroului se deschise brusc, după o bubuitură scurtă, prin deschizătură făcându-și apariția un cap mare cu căciulă înaltă de astrahan, la fel cum purta ceremonios tata în zilele de sărbătoare, când vrând, nevrând era târât de mama la biserică.
Căciula aia avea o semnificație anume pentru țăranii Bărăganului, era un fel de legitimație pentru bunul gospodar, cel care a devenit stăpân pe destinul lui și nu depinde de mâna întinsă spre ajutorare a altuia. Era menită să certifice independența și seriozitatea purtătorului, nu doar să-i ferească creștetul de ploaie ori zăpadă.
Abia gospodarul căpătuit, rostuit după datină, strângea aproape o mie de lei pentru căciula de astrahan. Neagră obligatoriu pentru cei trecuți de șaizeci de ani, brumărie neapărat pentru cei sub cincizeci,căciula se alinia înainte de începutul slujbei, în biserică. Melcii negri străluceau aproape de strane și altar, pe partea dreaptă, cei alburii urmândui, ordonați spre ușa de la intrare. Pe partea stângă era rândul broboadelor să ocupe locurile din față, basmalele și baticurile aliniindu-se oarecum cu căciulele brumării de pepartea cealaltă.
Mi-am amintit toate acestea într-o fracțiune de secundă, înainte de a desluși chipul bălai și pistruii mari ai bărbatului ce băgase capul în încăpere.
― Domnul Viorel lucrează aici?
Întotdeauna mi-a plăcut să ajut, să dau un sfat, poate că acesta este cel mai bun lucru pe care l-am moștenit de la tata și sfatul de căpătâi al bunicului, povața care mi-a stăruit cel mai tare în creier. Dacă poți face un bine, mai ales unui năpăstuit, fă-l și mulțumește Celui de Sus că ți-a dat puterea să-l faci!
L-am invitat să ia loc și să-și scoată cojocul care imita vestitul Alain Delon, ajuns deja specific național cu vreo două zeci de ani înainte.
A scos din geantă o pungă cu documete și copii de pe acte pe care le-a pus pe biroul meu. Le-am răsfoit, am văzut titlurile de proprietate, adeverința de crescător de animale și contractul de arendă pentru o sută de hectare pășune de la primărie, copii de pe cărțile de identitate și diploma de agricultor eliberată de Asociația Producătorilor Agricoli, împeună cu A.P.I.A., adică Agenția pentru Protecție și Intervenție în Agricultură, dându-mi imediat seama că venise și el la pomul lăudat, anume să solicite un grajd de animale dintre cele nefolosite de vechile I.A.S.-uri sau C.A.P.-uri.
Cum cooperativa fusese rasă de pe pământ încă de prin 1994, înseamnă că este vorba despre vreun grajd de vaci de la vechiul I.A.S. din Tătărani. Altul care mă va înjura pentru că îi fac țăndări visele, îi reduc certitudinile la speranțe chinuite și îl atenționez să nu prindă în planurile pentru anul viitor grajdul la care râvnește.
Au dat șmecherii de la București o hotărâre de guven prin care crescătorii de animale pot lua în folosință gratuită grajdurile nepopulate, urmând ca după trei ani să achite zece la sută din valoarea acestora și să devină proprietari.
M-am frecat la ochi când am citit, nu-mi venea să cred, chiar vor ăștia să îi ajute pe țărani, pe crescătorii de animale? Noroc că am urmărit cu atenție textul, descoperind în final expresia ,,și societățile comerciale”, care m-a liniștit. Era pentru băieții buni, oamenii noștri, cei care învârteau banul la repezeală și-l răsturnau în buzunarele emitenților, nu pentru cei care chiar se zbăteau să facă ceva.
I-am explicat că eu personal nu pot să-l ajut și că singurul lucru pe care îl pot face este să îl duc la direcția agricolă, la director, ei vor face tabelele pe care le vor trimite la București. M-a privit insistent, neîncrezător:
― Da tu ce faci aici? Cu ce te ocupi?
― Eu mă ocup cu cei care au vândut pământul și, la cerere, pot primi o rentă viageră de la stat. Dar nu este cazul tău. Voi, din neam, nu vindeți pământul, doar nu ați răbdat treizeci de ani ca acum să îl vindeți. Mi-a povestit tata, s-a prăpădit...
― Și moșul meu mi-a povestit. Mi-a zis să fiu atent dacă mă privești în ochi, ca nea Bobocel, dacă nu, să-mi văd de treabă. Nici nu veneam dacă știam că nu ai nici o putere. Dacă tot am venit, poate mă ajuți să pun dosarul.
Am ieșit în capul holului și am fumat câte o țigară. I-am explicat cum stă treaba și care este șiretlicul pe care îl trâmbițează șmecherii la televizor. Dacă are noroc, poate prinde măcar un grajd. Când am aflat de la el că primarul, fostul director, fostul șef de fermă și chiar milițianul și-au depus dosare pentru cele opt grajduri de vaci, i-am zis ca tata - ,,Dumnezeu desface orice făcătură. Numai de-ar fi atent!”
Râse și Costel, așa-i zicea și lui taică-su. L-am mai atenționat că directorul face de regulă circ, ține prelegeri despre cinste, etică și profesionalism, deși joacă frenetic în hora mare alături de toți impostorii și nelegiuiții, să nu-și piardă cumpătul și să-l lase să-și joace rolul.
Așa s-a întâmplat. După o prelegere de cam cinci minute, domnul director ne-a trimis la una dintre inginerele care văzuseră arătura doar înainte de absolvire, și care, preocupată intens de documente, ne-a mai cerut două copii ale dosarului. Timpul în care Costel Berbecaru completa asudând cererile olografe în trei exemplare, l-am folosit pentru a copia documentele la xerox-ul din birou, pregătind încă două dosare, despre care nu se pomenea nici în hotărârea de guvern, nici la avizierul direcției. Ne-am despărțit cu o strângere hotărâtă de mână, el insistând ca în cazul în care ajung prin zonă, să trec neapărat pe la ei.
Credeam că am să uit cu totul de întâmplare cum uitasem și de episodul din copilărie, răscolit de venirea celui de al treilea Berbecaru, cel care ridica praful târșâindu-și picioarele în țărâna drumului, atunci când mergea în spatele căruței.
Nu a fost așa, în mijlocul iernii m-am pomenit acasă cu citație, să mă prezint la procuror pentru acuzație de corupție. Soția plângea înfricoșată, cine știe ce am făcut, s-au mai bine zis, ce acte voi fi semnat, că la cât sunt eu de încrezut, este posibil să mă fi dat mare pe la serviciu și să fi semnat vreun document, iar alții să mă bage acum pe post de acar, să răspund eu pentru ce au făcut ei.
M-am lămurit ziua următoare, când două angajate din Direcția Agricolă plângeau înăbușit, iar un economist mai bătrân bulbuca niște ochi bolnavi, întrebându-mă retoric ,,Da ce-am făcut?”.
Conform nenorocitei ăleia de Hotărâri de Guvern, fiecare Direcție Agricolă Județeană trebuia să întocmească un tabel cu grajdurile depopulate, cu valoarea lor calculată la zece la sută din valoarea de inventar înscrisă în balanța lunii trecute, înaintea inventarierii. Așa am procedat și noi, comisia numită prin decizie de directorul direcției agricole. Le-am verificat în teren, am constatat că nu sunt populate și că pot fi folosite în continuare, înscriind în tabel datele precizate în hotărâre – suprafața, numărul de capete pentru care era proiectat, valoarea de inventar din ultima balanță lunară și alăturat, cât înseamnă zece procente din valoarea respectivă. Până și formatul tabelului era precizat în documentele de reglementare, așa că am luat balanțele I.A.S.-urilor din luna premergătoare întocmirii tabelului și încrezător că este o eroare m-am prezentat la procurorul Văleanu, la ora specificată.
Un munte de om, niciodată nu am înțeles de ce procurorii sunt aleși dintre milițienii ,,bine crescuți”, m-a invitat sictirit pe un scaun din lemn scâlciat, ceva ce avusesem în copilărie. M-a întrebat apoi mirat de ce nu a venit și avocatul.
― Nu am avocat, nu am de ce să mă apăr și nici bani de dat, presupun că este vorba despre o greșeală sau o neînțelegere.
― Atunci, ca să nu mai pierdem timpul scrie de ce ai subevaluat grajdurile care s-au repartizat conform hotărârii de guvern.
― Eu nu am avut de făcut nici o evaluare. Trebuia ca împreună cu comisia să înscriem niște date într-un tabel, după ce constatam la fața locului că spațiul respectiv nu este folosit. Am avut de îndeplinit niște operațiuni simple după un algoritm clar, stabilit atât de hotărârea de guvern cât și de normele de aplicare. Spuneți-mi ce nu s-a respectat, care din prevederile legale a fost încălcată.
― Da’ nu vrei să-mi iei și o declarație? Domnule, ce tupeu! Ați subevaluat valoarea activelor respective, ce te tot faci că nu înțelegi? Te rog frumos să scrii în declarație cum s-au petrecut lucrurile. Ai terminat cu partea introductivă, subsemnatul, etc? Ei, atunci treci al subiect.
― Domnule procuror, eu propoziția asta nu o înțeleg. Eu nu am luat nici o inițiativă, împreună cu celelalte persoane am întocmit un document de evidență a unor active corporale. Totul exact așa cum spunea actul normativ.
După mai bine de jumătate de oră în care am refuzat să scriu după dictare, malacul ăla care lovea pragul de sus al ușii cu căpățâna pătrată ciopârțită atent de frizer, în nemărginita lui generozitate, îmi mai dădu o șansă.
― Era bine dacă veneați cu avocat. Crescusem deja, mă numea cu pluralul, pare-se că în mintea lui evoluasem de la infractor ordinar la unul spilcuit, cu școală și guler alb la cămașă. Vă rugăm, acuma erau ei mai mulți, să vă gândiți bine la cele întâmplate, părea neutru, deci se luminau chestiunile, și să relatați corect despre modul de apariție al erorilor în procesul de evaluare.
Iar am luat discuțiile și contradicțiile de la capăt, procurorul lansându-se în filipice tunătoare recitate ca la învățământul politico – ideologic. Reveni, întrun sfârșit, la umila mea persoană:
― Ascultă, mă! Tu îți bați joc de mine? Cu cine crezi tu că stai de vorbă? Crezi că sunt vreun prost și nu știu ce ai făcut?
― Nu domnule, dumneata crezi că stai de vorbă cu vreun prost! Am înțeles foarte bine despre ce este vorba. S-au făcut reclamații privind repartizarea spațiilor zootehnice și în loc să îi anchetați pe cei care au făcut punctajele, au înaintat dosarele și mai ales pe cei care au hotărât beneficiarii, mă luați pe mine la anchetă. Dacă mă pierd și spun vreo prostie, gata, ai rezolvat cazul, dacă nu, știu foarte bine răspunsul - ,,cele sesizate nu se verifică în realitate”. Ați soluționat cazul, parcă și rezolvarea negativă este tot soluțioare, nu-i așa?
― Ascultă, mă! Poți să fii tu sfânt, nu nevinovat! Te trimit la D.N.A., îți fac dosar și bați doi ani tribunalele din București! Te dau afară din serviciu, ai să-ți sugi unghiile doi ani și, da, după doi sau trei ani, ai să câștigi. Cine dracu mai știe de tine, cui îi mai pasă că ai câștigat procesul? Tot fără serviciu ai să rămâi, despăgubiri nu primești, că-ți mai trebuie un proces, alți doi ani, cel puțin, și nu-ți dă mă, nimeni, vreun leu! Ai priceput?
― Am priceput, știu că se poate. Totuși, nu pot să mă declar vinovat pentru ceva ce nu am făcut. Noroc că au dat ăștia hotărârea foarte clar și complet, altfel făceați ce voiați cu noi! Dumnezeu desface orice făcătură!
― Până la Dumnezeu te mănâncă sfinții! Și sfinții suntem noi!
Îmi venea să urlu că știu, că pe ei trebuia să punem mitralierele în 89 și astăzi am fi departe, acolo unde nu vom ajunge niciodată pentru că jigodiile ca el s-au coalizat declarându-se ,,sfinți”. L-aș fi sfârtecat cât era de mare, așa, doi pe doi metri, animalul! Abia după ce m-a dat afară, mă gândeam că poate omul este pus și el să joace într-o piesă de teatru absurd și că încearcă doar să dea greutate anchetei sortită pierderii de timp, doar era evident că ,,cele sesizate nu se verifică în realitate”.
Din curiozitate, ajuns la birou, am cerut tabelul cu repartiția spațiilor zootehnice dezafectate. Exact cum mă așteptam, nici familia de tineri de la Tichilești, cei care mă impresionaseră, nu au apucat măcar vreo magazie. Trona însă, la locul cel mai favorabil, pentru grajdurile de vaci din marginea Brăilei, o societate cu nume arab, știam că adună miei și oi din tot județul pentru export. La Tătărani se împăcaseră, luaseră toți câte ceva, mai puțin Costel Berbecaru, care nu indeplinise condiția limitativă privind garanțiile bancare.
După arhicunoscutul precept politic ,,cetățeanul nu se refuză”, îi primiseră dosarul, dar la anliză și punctaj observaseră că garanția băncii era insuficient de mare, deja nu aveau o reglementare clară, trebuia să acopere doar valoarea de zece procente din valoarea de inventar a bunului respectiv. Dacă știi puțină carte rezolvi oportun orice comandă primită de la șefi!
Mi-au revenit în minte toate acestea, astăzi, când am trecut spre sat, entuziasmat că pot lăsa câteva brațe cu cărți la bibliotecă. Erau cărți de istorie, culegeri de probleme de matematică, unele foarte interesante, cu metode de rezolvare folosite încă din antichitate, literatură facultativă pentru gimnaziu... Se pare că am acaparat eu tot entuziasmul, pentru că nimănui nu i-a mai stârnit vreun interes acest fapt. Dacă erau bani, vreun fond de accesat, dar cărți?!
Școala era exact așa cum am lăsat-o acum aproape cincizeci de ani, doar câteva termopane din plastic alb care nu schimbau cu nimic priveliștea. Inclusiv același miros insistent de păcură turnată în exces pe dușumele, aceeași pereți anoști, aceleași geamuri opace și, întrun mod foarte, foarte ciudat, mulți copii amărâți. Așteptau de câteva ore, ocupând aproape toate locurile dintr-o sală de clasă, triști, înfrigurați, fără chef de joacă măcar. O femeie, îngrijitoare sau femeie de serviciu, mi-a spus că așteaptă tabletele de la guvern pentru cursurile online, tablete promise anul trecut, când a apărut coronavirus 19 și aduse acum, după ce a trecut și trimestrul trei, s-a încheiat anul și se pregătesc pentru un nou an școlar. Noroc că vine valul doi și vor fi folosite în mod sigur. Mare noroc!
Doamna era la primărie, aștepta și ea microbuzul cu tabletele promise, de la județ. Îi dădui dreptate femeii care îmi explica ce preocupat este domnul primar pentru școală, luând o mutră serioasă și decretând ,,Absolut, se vede cu ochiul liber!”. Am plecat imediat pentru că simțeam că mă sufoc și că păcura începe să-mi circule prin circumvoluțiuni. Am ieșit prin partea cealaltă a satului, acum din ce în ce mai mic, mai umil, mai amărât... Doar cârciumile prosperă, au și reclame luminoase! Mai sunt vreo zece-cinsprezece case mai acătării și vreo cinci impunătoare, singurele semne ale unei discutabile evoluții. Cireadă de vaci am aflat că nu se mai strânge, nu mai sunt decât vreo treizeci de vite în tot satul și cam tot atâția cai. Cine vrea lapte, cumpără de la magazinele din sat, iar de cai nu mai este nevoie, au foarte mulți mașini de câteva sute de euro aduse de prin toată Europa. Doar câțiva își mai lucrează singuri terenurile, cei mai mulți le-au vândut sau le-au arendat, stau acasă și așteaptă banii sau cerealele, fiecare după înțelegerea făcută. La ce le-ar mai trebui caii!
La vreo trei kilometri de sat am văzut gospodăria Berbecarilor. Întinsă pe aproape un hectar, înconjurată de un gard înalt din lemn și de trei rânduri de copaci crescuți ca niște lumânări cu flăcări verzi, uriașe,
pe toate laturile, cam la o sută de metri de șosea, părea că se ascunde privirilor. Am trecut peste canal pe un podeț din beton și m-am apropiat de porțile mari, larg deschise. De nicăeri apărură trei matahale de câini cu blană crem închis și dungi negre, tigrate, cu capul turtit și urechile pleoștite, cu o gură mare și dinți impunători. Nu depășiseră linia porților, însă lătrau amenințător, dezvelinduși caninii uriași, avertizându-mă ca nu cumva să trec pestre hotar.
Pe partea dinlăuntru, spre gard, un rând de pomi fructiferi, puși cu grijă, la distanță egală, cu șanț săpat la rădăcină și umplut apoi cu pietre, scuturaseră în toamna târzie mai bine de jumătate din coroane. Pe partea opusă, un lung șir de case, cu trei intrări, se termina cu un grajd mai puțin înalt. În spatele oborului se vedea un staul mare pentru iernat oile, câteva căpițe mari cu fân și lucernă, iar sub un adăpost înalt, vreo sută de baloți uriași din paie de orz, soia și lucernă. Un coteț legat de șopronul plin cu baloți, adăpostea vreo patru-cinci porci, iar prin curte gâștele și rațele se amestecau cu găinile, căutând câte vreo gâză sau viermișor în gunoiul din fața grajdurilor. De undeva, din acareturile din spate, apăru un băiețel de vreo zece ani, urmat de un cârlan care șchiopăta. Fără grabă, sigur pe el, copilul mă întrebă cine sunt și cu ce treabă, abia după aceea spunându-mi că toți ai casei sunt cu treburi și ajung după ora patru. Pot să aștept dacă vreo pricină de seamă m-a adus fără să vorbesc la telefon cu tatăl lui, dar să fiu atent la câini, să nu trec de porți nici cu mașina că tăbară și mi-o zgârâie.
O ciocolată și-un suc îi mai deschiseră pofta de vorbă. Taică-său, Costel, era plecat la Buzău, cu Toyota mare ținu el să precizeze, maică-sa a luat Duster-ul la fabrica de confecții din comuna învecinată, tataia este plecat cu tractorul și remorca, să adune cocenii de pe o parcelă cu capu-n pădure, mamaia este cu soră-sa la magazin cu șareta, iar cârdul de oi și cele zece vaci sunt duse pe porumbiște cu unchiul Vasile. Bine, recunosc că toate astea mi le-a spus abia după ce m-a privit atent drept în lumina ochilor, a luat aminte la mașină și la numărul de înmatriculare, punându-mă să repet cine sint și ce treabă am cu tatăl lui.
Nu știu clar din ce cauză, însă am plecat mulțumit și împăcat. Avem încă speranțe. În toate satele Bărăganului au rezistat câteva redute ce nu s-au predat, indiferent de dregătorii ce ne-au sluțit țara, memoria și obiceiurile. Încă rezistă! De-aveam măcar cinci ca ei în fiecare sat, altul ar fi fost drumul nostru astăzi. Așa, ne strămutăm durerile din generație în generație cu nădejdea că încă nu au dipărut cei care au dat nume țării...