Eram student în primul an și luasem trenul de ora 3 spre București. Domnea un februarie geros și uscat. Am ales un compartiment gol și m-am făcut comod cu gând să ațipesc, era călduț înăuntru. Dar n-a fost chip: la Titu s-a urcat o duduie care taman în compartimentul meu și-a ales să călătorească. Și-a dat jos paltonul și căciula de blană iar eu m-am îndreptat de spate pe banchetă, să nu par nesimțit. În fața mea, duduia. Mă prefăceam că am ochii închiși dar o priveam cu interes începând de la pantofi. Abia atunci am început să-mi dau seama ce frumoasă și finuță era. Avea glezne delicate și frumos petrecute una după alta, picioare desenate perfect și poziționate cu mult stil. Îmi ridicam privirea din ce în ce mai sus și vedeam numai frumusețe: talie subțire, bust de revistă de modă, mâini îngrijite și fine, gât de lebădă... Când să îi admir și chipul, hop că m-a prins! Se uita fix în ochii mei și zâmbea. Îmi prinsese șmecheria cu care o analizam. M-am fâstâcit dar chiar și așa am văzut că și chipul îl avea încântător, nu doar trupul. Ești timid?, m-a întrebat schițând un râs sincer. Nu, nu, nu sunt!, i-am replicat eu deși eram un timid teribil la vârsta aceea. Hai aici lângă mine să-mi arăți!, mi-a zis ea cu o voce care m-a dus cu gândul la Marilyn: sexy și subversivă. Și m-am așezat lângă ea. Era din ce în ce mai cald în tren. Poate doar pentru mine. Mi-a luat o mână și mi-a așezat-o pe genunchiul ei stâng. Avea ciorapi negri și fini ca o piele de fluture, dacă fluturii ar avea piele. Exact așa am asemuit senzația aia, țin minte perfect comparația deși îmi era greu să gândesc. Mirosul de vinilin vechi din compartiment și zgomotul sacadat al trenului rulând peste traverse îmi însoțesc și ele până în ziua de azi amintirea acelei dimineți. Mi-a răsfățat mâna un pic mai sus pe picior și poate mi-o ducea spre tărâmuri și mai îndrăznețe dar un dobitoc de navetist a intrat peste noi și s-a așezat la geam. Ea s-a ridicat și mi-a făcut semn s-o urmez. A fumat pe hol și mi-a spus că e profesoară la București. M-a sărutat cu gust de nicotină, din toată inima, a închis înapoi geamul prin care gerul ne incomoda fanteziile și și-a reluat locul în compartiment. Eu am rămas pe hol tot restul drumului și am privit-o prin geamul maroniu dintre mine și ea. Mi-a trimis bezele de câteva ori, mi-a zâmbit, și-a trecut limba peste buze ca într-o reclamă la Colgate și chiar și-a arătat un pic mai mult din frumusețea picioarelor când navetistul cel idiot de la geam ațipise. Trenul nu oprise de tot la peronul Gării de Nord când am sărit din el de parcă m-ar fi urmărit o urâtă buboasă și murdară cu un topor deasupra capului. Nici acum nu știu de ce am fost atât de speriat. Și de prost. Îmi place să cred că exact în acest moment, undeva în Titu, o pensionară a învățământului românesc își amintește de băiatul timid dintr-un tren de noapte al anilor '80 și oftează și dumneaei, ca și mine.