Mița lui Olaru nu a avut copii, locuia retrasă la marginea satului, unde doar râul și pădurea îi erau vecini. În curtea sa mare intrau de toate, și păsări, și câini, și buruieni înalte în spatele cărora ea se ascundea ca într-o toaletă urbană, săltându-și fusta. Picioarele ei cu tălpi late, bătătoreau pământul, ca și când, măsurându-l, își stabilea teritoriul.
Un teritoriu în care puțini veneau. Unii spuneau că se ocupă cu vrăji, că vindecă de toate, că știe ce nici dracu nu cunoaște. Într-adevăr, folosea multe plante în descântece și lecuirea bolilor. Nu avea carte, doar mult curaj și deprinderi lumești cât pentru trei vieți.
Pe noi, copiii, ne alerga cu o baionetă veche, ce fusese la o armă primitivă a fratelui său. Acesta, un individ înalt, umbla în perioada războiului cu arma pe uliță și pușca, după cum spuneau sătenii „după nori, după ciori”:
– Vine o vreme când veți vedea voi! susținea el.
Ce anume voia să spună, era mai greu de înțeles, doar că după război și-a rupt pistolul și l-a aruncat în râu, împreună cu hainele de armata și a dispărut în pădure. Mița l-a căutat, dar fără succes. Îi lăsa mâncare în anumite locuri asupra cărora se înțeleseseră din timp, dar de văzut, nu l-a mai văzut. Cică ar fi ajuns prin depărtări necunoscute.
– Hai, frate, că au venit comuniștii și nu-mi dau pace
Mița își ducea viața singură cu păsările din care duminica mai fierbea câte una să aibă de-ale gurii. Rușii i-au pătruns în curte și i-au furat găinile. Au violat-o și au lăsat-o să zacă. Degeaba strigase ea, că nimeni nu i-a sărit în ajutor.
S-a refăcut cu greu, după multe zile, noroc cu plantele sale. Din iarna ce a urmat nu a mai coborât în sat. Cei care doreau să o vadă, urcau la ea, mai mult nevoiți de boli. Îi privea atentă, le căuta de deochi, le afla păsul. Pe unii îi făcea bine, pe cei care aveau suflet bun. Pe ceilalți, și nu puțini, îi îndruma către biserică.
– Nu am cu ce să te ajut. Nu crezi, ori leacurile sunt bune dacă vrei și crezi! le spunea ea cu blândețe.
În căsuța ei de pământ, cică, l-ar fi avut pe dracu legat într-un cufăr mare și din când în când îi dădea de mâncare câte o vietate, un iepure chiar și pisici pe care le prindea cu propriile mâini, doar privindu-le ochii.
În vara în care părărul a secat, de puteai număra pietrele din albie de la distanță, Mița a coborât în aval și-a mers pe firul apei căutând scoici, raci, broaște necesare fierturilor sale. Dintr-o firidă deschisă în mal a fulgerat-o lumina unei pietre. Știa de focul viu, cât și de păpușile de pământ ce ies din loc în loc din iarbă, mai ales după ploaie. A pășit cu grijă. Vântul îi atingea fața printre brazii falnici. Soarele pătrundea ca și cum ar fi orientat-o spre locul de unde din piatră a urcat ca un fulger o săgeată de lumină. Cu migală a pipăit pământul, să fie sigură că peretele abrupt al malului nu se năruie. Mai multe pietre îi obturau vederea.
– Ptiu drace, numai jivină să nu fie!
Sub o salcie lumina avea culcuș. Acolo căută. Era o scorbură în care dibui un obiect ceramic de formă neregulată. Tremurând toată, scoase obiectul din scorbură, dar, emoționată, îl scăpă din mână. Dinspre rădăcină se vedea un cap de șarpe.
Alergă la vecina sa, Ioana. Aceasta, în curtea casei, punea masa și avea grijă să acopere mâncarea, în timp ce Ion, soțul ei, om în etate, era nemulțumit de slăbiciunile vârstei sale.
– Ho, femeie, că nu dau turcii, îi strigă el.
– Hai băi mototolule, că nu m-ai mai strâns în brațe de acum zece ani! Abia te miști. Măcar vino la masă.
– Și tu, Mițo, ce dai buzna așa? Ce s-a întâmplat?
Mița îi povesti Ioanei tărășenia cu salcia.
– Da, păi știi au fost lotrii și or fi ascuns ceva. Nimeni nu știe ce. Om vedea. Dar, stai de mânâncă!
Între păduri și dealurile înalte cât să ajungă la cer, orice s-ar fi putut ascunde. Păpușile de pământ sunt relicve ale altor vremuri. Erau din pământ ars și aveau proprietăți magice.
Ioana puse și de două cafele, ba și de o țuică, le aruncară pe gât grăbite și se pregătiră de plecare. Ioana încă era frumoasă, o frumusețe ascunsă în broboada ei pentru ea viața nu-și spusese încă toate tainele. Mița se uită pe cerul încărcat Se adunau amenințător nori de ploaie. Grăbite pornesc spre râu.
– Hai Mițo, să mergem prin grădină, este drumul mai scurt până la râu.
Grădina intra în toamnă cu roade bune, tocmai ajunse la maturitate. Dincolo de gardul dintr-un lemn putred, pe pământ încolțeau frunze și buruieni pe care doar Mița le cunoștea
– Ce-i Mițo aici? o întrebă Ioana
– Mița privi cu atenție. Păreau niște viermi vii, colorați, ce se rostogoleau în maghiranul răspândit în tot locul.
– Ioana, nu-i semn bun, să ne întoarcem!
Dar Ioana nu o asculta, privea fix într-un punct pe cer.
– Taci fată, răspunse ea. Văd lucruri pe care nu le înțeleg!
Mița privi și ea:
– Sunt nori Ioana, femeie, nori!
– Tu să-mi spui mie ce nori sunt ăștia și îi arătă un punct pe cer ce se deplasa cu viteză.
Punctul creștea și din el apăru ceva asemănător unei mantii lucitoare.
– Fată, nu mai privi, că poate te rătăcești, strigă Mița către ea.
Dar Ioana părea că aleargă, de parcă mantia o ademenea.
Mița reuși să smulgă câteva plante de busuioc și le înfundă în buzunar apoi scuipă în sân.
– Ioana, femeie, înțelege odată, ai vedenii!
Ioana privea doar înainte și alerga.
– Lasă-mă fată, că iată sub mantie este un băiat frumos!
Mița, din ce în ce mai tulburată, își făcu cruce și privi și ea mai atentă. Din depărtare apăreau focurile vii.
– Vezi că sunt focuri vii, îi strigă Ioana și își aruncă basmaua privind concentrat doar la semnul ceresc.
– Mițo, Mițo, uită-te și tu ce băiat îmi vine! Să-l mănânc de frumos ce este! Să-l iau în brațe, să-l pup. Mi-a fost dor de un bărbat!
– Nu-i decât semnul neputinței, îi strigă Mița. Lasă naiba închipuirile!
Dar Ioana deja era alta, o îngemănare de tulburare și fericire. Era vrăjită de închipuirea ce se dezvolta în ochii ei. Abia ce Mița o ajunse din urmă pe Ioana și în fața lor se crăpa pământul.
– Ioana, ai grijă, ai grijă, nu te da pe ochi frumoși.
Ioana se colorase la față, era transpirată și își hrănea închipuirea cu sunetele ce păreau că vin din cer. Feciorul ei ceresc i se alăturase și o chema tot mai mult cu sunete ca într-o grădină vrăjită.
– Sunt stele ce apar, îi strigă Mița. Nu te lăsa furată!
Ioana cânta și începuse un dans fără noimă.
– Sunt stele, mai strigă Mița.
După un colț de stâncă apărut din albia râului, o crevasă se lățea în fața lor.
Ioana se lăsase jos și porni a se rostogoli.
– Ioana, ridică-te!
Dar Ioana tot mai convulsivă se rostogolea în canalul uriaș ce conduce spre crevasă, după care dispăru.
Dincolo de copertina de piatră privirea Miței descoperi un conglomerat de metal ce părea că ascunde ceva. Frecă peretele de piatră și observă că acesta se mișcă. La câțiva pași în fața ei stătea o grămadă de aur.
– O, Doamne, nu mă încerca, nu mă ispiti!
Scoase busuiocul, scuipă în el, după care se frecă pe față.
– Nu mă ispiti, că-s slabă!
Grămezile de monede și alte obiecte din aur se aflau în fața sa.
– Nu mă ispiti...!
– Ioana, unde ești?
Din peșteră se auzeau gemete languroase.
Mița își aduse aminte de durerile sale.
– Puțini bani nu mi-ar strica să-mi oblojesc trupul, se gândi ea și băgă în buzunar câteva monede.
Țipetele din peștera întunecată se întețiseră și erau manifestarea unei satisfacții majore.
Mița scuipă pământul și-și văzu de cale. Dar acum drumul spre ieșire părea mai greu. Deși se lovi de peretele de piatră ce-i tăie fața, desluși într-un târziu ieșirea și după ce trecu de aceasta, obosită, se opri.
Câteva zile nimeni nu știu nimic de cele două, până când, din întâmplare, apele râului ce crescuse au adus la mal un trup istovit, un leș pe care corbii îl văzuseră primii. De atunci locul respectiv poartă numele de Valea Babei.