Așa îl știa tot satul, Ionaș Gornistul. Puțini știau că îl chema de fapt Petrache Ion. Nu era de la noi din sat. Venise cândva din lumea largă, înainte de război, ca cioban la oi. Fără nici un fel de avere, doar cu hainele de pe el și o tașcă de piele în care-și ținea tabachera, briceagul, un fluier, un aparat de ras, o oglinjoară și alte mărunțișuri. Era un bărbat cu o statură de uriaș, dar cu un suflet blând de copil. Unii ziceau că n-ar fi avut prea multă minte în capul lui frumos, cu părul ușor încărunțit, cu ochii mari, albaștri, cu o privire mereu senină și un zâmbet mereu îngăduitor.
S-a însurat la noi în sat cu Sinefta, fata lui Gheorghe Afrasinei, săracă și ea, dintr-o mulțime de surori și frați, dar frumoasă și foarte tânără, la nici șaisprezece ani. Și-au ridicat cum au putut o casă, cu temelie din piatră scoasă cu mâinile lor din albia râului și cu pereți din bârne groase, aduse de Ionaș cu spatele din pădure. Au făcut și doi copii. Și poate mai făceau dacă nu venea războiul și Ionaș nu primea ordin de plecare la oaste, ca mulți alții. Pentru că știa să cânte din fluier și din trâmbiță, a fost desemnat gornistul regimentului.
Într-o zi, regimentul a primit vizita Majestății Sale Regale. La ceremonia de întâmpinare, Ionaș trebuia să dea semnalul regulamentar din goarna sa. A fost atât de emoționat de importanța momentului încât și-a umflat pieptul său lat și bombat și a suflat în goarnă cât a putut el de tare. S-a auzit mai întâi un sunet înalt, sfredelitor, apoi un pocnet asurzitor ca de petardă, urmat de un sunet stins, sfâșietor. De emoție, bietul om suflase cu atâta putere, încât mica goarnă crăpase!
Toată asistența încremenise, neștiind ce s-a întâmplat. Când Regele și suita sa au înțeles ce făcuse omul în marea lui devoțiune, au decis pe loc să-i dăruiască lui Ionaș o goarnă mai mare și mai frumoasă, fabricată la Viena, inscripționată cu dedicație de către furnizorul Casei Regale.
Apoi, pe front și-a pierdut un picior, a fost demobilizat și lăsat la vatră, dar propus pentru decorare ca erou și a primit în dar, tot din partea aghiotantului Case Regale (unde se afla mai demult înregistrat nu numai ca gornist de pomină, dar și ca țintaș de elită) o pușcă de vânătoare cu lunetă, cu țeava scurtă, numai bună de camuflat în raniță la braconat.
Reîntors acasă după război, cu un picior de lemn, nemaiputând să muncească, trăia, împreună cu toată familia, doar din pensia de invalid de război, o indemnizație pentru decorație și ceva plată, puțină, pentru serviciul de gornist al satului, post încredințat lui de către partid pentru calitățile de suflător, dar și pentru handicapul suferit și familia de întreținut. I s-a cerut să predea pușca, dar el a declarat-o pierdută, iar miliția nu a mai insistat. A ascuns arma sub o șură cu fân și din când în când mai ieșea prin locuri pustii și mai aducea acasă la copii câte un iepure ori un fazan.
Ne plăcea mult nouă, copiilor, să-l vedem seara, șchiopătând de-a lungul ulițelor, dar cu mers energic și hotărât, cu pieptul scos și fruntea sus, suflând din goarna lui strălucitoare de alamă și apoi declamând cu glas de stentor poruncile transmise poporului de către Primărie. Îl îndrăgeam pentru sufletul lui bun, pentru trupul de uriaș și pentru că, atunci când avea bani, ne lua și nouă, copiilor din sat, „boabe” de la „cooperativă”, deși avea și el doi copii acasă.
Dar într-o bună zi, nevasta, sătulă de sărăcie și de un om beteag fără un picior, l-a părăsit. A plecat în lumea largă cu un negustor plin de bani. Unde anume, nu s-a mai aflat niciodată. Copiii și-i dăduse din timp în grija unor surori, măritate și ele pe undeva, prin țară. De atunci Ionaș s-a schimbat, s-a înrăit, a dat în patima beției, nu mai sufla din goarna lui de-a lungul satului, ca altădată. Primăria îl înlocuise cu un dobaș, mic, urât și cocoșat, pe care noi copiii nu-l mai îndrăgeam.
Într-o dimineață de septembrie, nu se făcuse încă bine ziuă când în tot satul s-a dat alarma că arde casa lui Ionaș. Într-o criză de furie, la beție, omul și-a dat foc la casă. Lumea se îngrămădea să stingă casa în flăcări, dar lui Ionaș nu-i mai păsa. Cu goarna lui într-o mână și cu pușca în cealaltă, urca, trăgând după el piciorul de lemn și răsuflând din greu, coasta abruptă spre cimitirul satului.
Noi, copiii și mulțimea de oameni din sat, îl urmam cu alai. Câțiva bărbați mai îndrăzneți au încercat să-l oprească și să-i ia arma din mână, dar Ionaș, spumegând de furie, i-a amenințat că-i împușcă. Lumea, speriată, păstra distanța, doar noi copiii îndrăzneam să-i stăm mai aproape. A urcat până în partea de sus a cimitirului. Lumea a rămas jos, la poalele dealului, înmărmurită și curioasă de ce-o să urmeze.
Ionaș s-a așezat pe iarbă și a început să cânte, un cântec sfâșietor de trist, numai de el știut, ale cărui cuvinte nu le înțelegeam. Apoi a cântat la fel de lung și sfâșietor din goarna lui, de se cutremura toată valea de atâta tristețe. La poalele dealului lumea plângea, plângeam și noi copiii ca la un mort nespus de drag. Apoi Ionaș a lăsat goarna în iarbă și a ridicat pușca într-o mână. Și-a dat jos șapca soldățească de pe cap și și-a făcut de trei ori semnul crucii.
Atunci, de după Măgură au răsărit primele raze de soare. Razele luminau capul lui semeț cu fire argintii, ca al unui zeu pământean. Eu nu a mai putut sta locului. Am început să urc spre culmea dealului, spre el. Când am ajuns la vreo douăzeci de pași, a întins o mână și mi-a cerut să mă opresc, să nu mai fac nici un pas. Parcă-l aud și acum, după aproape cinzeci de ani: „Îți mulțumesc că ai venit! Dar nu te apropia mai mult!”
A fixat patul puștii în pământ și țeava în pieptul lui încovoiat. S-a auzit o detunătură înfundată după care trupul lui greu s-a prăvălit într-o parte. Lumea urca într-un iureș spre el, în vreme ce eu coboram dealul plângând în hohote.
Au venit autoritățile, dar era prea târziu, miliția a confiscat arma, iar medicul comunal a constatat decesul și a eliberat certificatul pentru înmormântare. L-au îngropat chiar în locul pe care s-a împușcat. I-au pus o cruce de lemn, de care au atârnat glorioasa lui goarnă. După o vreme goarna a dispărut. Apoi, după un alt timp, i-a dispărut și crucea, iar locul s-a umplut de mărăcini. Azi, puțini mai știu unde a fost îngropat cândva cel ce a fost pentru toți Ionaș Gornistul...