*73. Reconcilierea.

Pe la ora 04.00, căţelul adormi, însă nici stăpânul său şi nici cei ce-i făcuseră acest cadou, nu-i urmară exemplul, dec,i nu se retraseră, pentru a se odihni, iar spre bucuria lunganului, tăiaseră în sfârşit deliciosul tort, de la care Nis nu-şi putuse lua nici ochii şi nici gândul în tot acest timp. Băură chiar şi şampanie, toţi, cu excepţia Liei, care nici de data aceasta nu se atinse de lichidul aromat din paharul ei, rămas intact pe masă. După ce aproape toţi gustaseră măcar din rafinata băutură, se auzi, în sfârşit, muzica. Prima melodie pe care o puseseră cu această ocazie avea un ritm lent, tare plăcut.
- Şefu’, prima melodie îţi aparţine, în exclusivitate, îl anunţă Nis. Deci, alege-ţi partenera cu care vei dansa, îl îndemnă lunganul.
După cum se obişnuiseră în ultimul timp, când era ziua vreunuia dintre ei, sărbătoritul îşi alegea partenerul sau partenera de dans, iar la prima melodie, dansau doar ei doi, ceilalţi rămânând să-i privească. Aşa că şi Lucian trebuia să facă acelaşi lucru acum. Îngândurat, dar zâmbind, nu porni direct spre Lia, deşi pe ea avea de gând să o invite; se opri însă în dreptul doamnei doctor, căreia îi sărută galant mâna, dar nu-i spuse nimic, deci, nu formulă invitaţia la dans. La fel procedă şi în cazul blondei, cât şi al frumoasei Ly Kuny.
După care, se opri în dreptul Liei, pentru câteva clipe, fără a-i spune nimic, ci doar privind-o tăcut. De o lună întreagă, o evitase total, intenţionat, nu-i vorbise deloc, nici măcar nu o băgase în seamă, iar săptămâna trecută, după şedinţă, îi spusese să uite de existenţa lui... Dar care alta ar putea fi partenera alături de care să danseze în exclusivitate pe ritmul primei melodii, de ziua lui?!
- Îmi acorzi acest dans... Lia?! o întrebă el şoptit, după ce îi sărutase galant mâna, ca şi în cazul celorlalte; adăugă: Te rog!
- Cred că ar trebui să te refuz, având în vedere modul în care m-ai tratat în ultimul timp, de parcă aş fi fost inexistentă pentru tine... Cum însă este ziua ta, nu te pot refuza, rosti ea, după ce se gândise bine ce decizie să ia.
- Pe asta contam şi eu... zâmbi el delicat, victorios, întinzându-i mâna şi privind-o insistent, la fel de fascinat de chipul ei plăcut, ca întotdeauna.
Cum ea acceptase totuşi să danseze cu el, nu putea da înapoi. Prin urmare, în scurt timp se trezi în braţele lui, lăsându-se purtată, pe ritmul lent al melodiei. Aproape că uitase cât de plăcut putea fi să danseze alături de el, veşnic la fel de talentat în materie de dans. Se simţea puţin ciudat să se afle din nou în braţele lui, după atâta timp în care o tratase cu indiferenţă absolută. Ba chiar şi acum putea încă sesiza o urmă de răceală faţă de ea în atitudinea lui. Iar el, privind-o, se străduia să nu-şi amintească de faptul că ea îl sărutase totuşi pe Sid, luna trecută, fază la care asistase involuntar. Cum însă îşi propusese să nu se mai lase dominat de acest gând, alungă rapid din minte acea imagine neplăcută pentru el. Deci, deşi nu putea uita, chiar nu se mai gândi la acest lucru. Era doar Lia cea de lângă el, partenera lui favorită, cea de care încă era îndrăgostit, în mod inexplicabil, obsesiv şi chinuitor, parcă mai mult decât până în acel moment. Dar ei nu reuşise încă să-i spună nimic în acest sens. Oare când o va face totuşi? Nu în acel moment, în orice caz, fiindcă nu i se părea cel mai potrivit. Ba nici măcar n-ar fi reuşit. Îşi aminti că-n urmă cu o săptămână îi ceruse, cu seriozitate, să uite de existenţa lui. Acum însă... Preferă să uite el însuşi că i-ar fi cerut vreodată aşa ceva! Prin urmare, după terminarea acelei melodii, împins parcă de un impuls, nu se putu abţine să nu o sărute, aşa cum proceda deseori, înainte de incidentul cu Sid.
- Nu cred că mă vei putea pălmui şi de data asta, îi şopti el din apropiere, după ce o sărutase, încă ţinând-o în braţe.
- Presupun că nu, deşi ai merita. Dar e ziua ta şi... îl aprobă ea, la fel de şoptit.
- Am, deci, un atuu. Încă un dans, te rog!
- Dar... încercă ea să-l refuze.
- Te rog, insistă el scurt.
- Bine, acceptă ea, inevitabil, cedând în faţa insistenţelor lui.
- Minunat! aprecie el, zâmbind uşor. Puteţi dansa şi voi acum, li se adresă Lucian colegilor săi, care până-n acel moment, îi priviseră tăcuţi.
Atât le trebuise să audă celorlalţi, care formară perechi, ca de obicei, cel puţin pe moment, Nis rămânând singur.
De abia atunci începuse cu adevărat petrecerea, cu ocazia aniversării zilei onomastice a comandantului lor, Enka Lucian, care împlinise 28 de ani. Nu foarte mult pentru un comandant al unei misiuni spaţiale de o asemenea importanţă cum era cea la care luau ei parte. Însă nici după toţi aceşti ani, lui nu i se urcase şefia la cap. Îşi trata colegii la fel ca şi la început, fără a-şi da aere de superioritate în faţa lor, deci, probabil că merita cadoul primit în acea zi din partea lor, acel dalmaţian năzdrăvan, dar foarte simpatic. Se întinseră cu dansul până dimineaţa, pe la ora 06.30, când deciseră să se retragă totuşi prin rezervele lor, pentru a se odihni şi ei măcar puţin, după care urma să-şi continue petrecerea. Între timp, cei doi roboţi aveau sarcina de a-l supraveghea temeinic pe Spot, în cazul în care acesta se va trezi, pentru a nu mai face cine ştie ce alte nebunii. Ca de obicei, roboţii îşi luară în serios rolul. Nu avură însă deloc de furcă pe tot parcursul orelor de somn al membrilor echipajului, cu drăgălaşul animăluţ, fiindcă acesta, fiind probabil mult prea obosit, dormise tot timpul, fără a se mişca de pe locul în care adormise în jurul orei 04.00.
Lucian se trezi pe la 10.00. După ce-şi aranjă ţinuta, pentru a fi cât mai prezentabil, reveni pe puntea principală, unde-l găsi doar pe Alex. Privi după căţeluş şi observă că acesta încă dormea, sub supravegherea atentă a roboţilor campionului. Zâmbi, admirând micuţa creatură pe care o primise cadou, apoi le făcu semn roboţilor că sunt liberi, se pot retrage, fiindcă din acel moment va avea el grijă de căţeluş. Roboţii, care-l cunoşteau bine şi-i înţelegeau deja semnele, se supuseră de îndată, fără a se împotrivi câtuşi de puţin.
- Ce-i cu tine, bătrâne? Nu mai puteai dormi? îl întrebă Lucian pe Alex, după plecarea roboţilor.
- Nu, n-am reuşit. Mi s-a părut că m-am odihnit suficient.
- Serios?! Dacă tot eşti aici, ţin să-ţi mulţumesc pentru cadou. Priveşte-l numai, ce liniştit doarme! E atât de drăgălaş! Sincer; mersi mult! Aveam nevoie de aşa ceva.
- Adevărat, e foarte drăgălaş, îl aprobă Alex. Însă nu-mi mulţumi mie pentru el! Toţi am contribuit la realizarea lui, aproape în egală măsură.
- Am înţeles acest lucru, bătrâne! Totuşi, tu eşti geneticianul, deci, presupun că fără tine nu ar fi existat. Cred că ţi-ai adus o contribuţie mai mare decât ceilalţi.
- Nu fi atât de sigur, îl contrazise Alex.
- Cum, adică?! se miră Lucian.
- N-am făcut mare lucru, recunoscu Alex. Şi am făcut echipă cu puştiul nostru, pe computer; fără el nu m-aş fi descurcat deloc.
- Mihai, desigur... zâmbi Lucian.
- Iar dacă ţii neapărat să mulţumeşti cuiva anume, în mod deosebit, acea persoană ar trebui să fie cea cu care ai dansat în exclusivitate, prima melodie, de ziua ta, spuse Alex, pe neaşteptate.
- Lia...?! rosti Lucian abia şoptit numele colegei sale, mirându-se de afirmaţia lui Alex. De ce i-aş mulţumi ei, în mod deosebit?
- Chiar ei, întări Alex. Pentru că ea ne-a reamintit de ziua ta, încă din ultimele zile ale anului trecut, după Crăciun... Când ne-am retras din navă, ea a avut această idee, de a crea acest dalmaţian şi pe care ne-a propus-o în avion, pe drumul spre oraş, idee pe care la început noi nu o agream deloc, o respingeam, considerând-o absolut imposibil de concretizat, irealizabilă. O idee nebunească!
- Vorbeşti serios? păru surprins Lucian.
- Chiar foarte serios, afirmă Alex. Dacă ai fi văzut-o cât de mult s-a zbătut, străduindu-se să ne convingă că merită să încercăm, pentru tine, ai înţelege. Apoi tot ea a luat legătura cu cei din laborator, încercând tot posibilul pentru a-i convinge şi pe ei că n-ar strica dacă ar fi de acord să colaboreze cu noi. Şi a reuşit să obţină aprobarea lor, înainte de Anul Nou şi tot atunci ne-a mobilizat şi pe noi, să realizăm modelul virtual al ADN-ului necesar căţelului, pe care să-l copiem pe CD şi să-l dăm celor din laborator. Noi abandonasem deja ideea, dar ea a insistat mult în ceea ce tot ea a denumit «Proiectul „Căţeluşul”». A umblat mult, după Mihai, după mine, după Nis chiar, să ne strângă pe toţi în cabinetul medical din oraş, unde am demarat proiectul pe computer. Iar dintre localnici, mai întâi a luat legătura cu Sid Kelso, care a ajutat-o foarte mult în acea perioadă, mai mult decât oricine.
- Sid?! Sid Kelso?! replică Lucian, îngândurat. La naiba! exclamă el, revenindu-i în memorie seara dintre Crăciun şi Revelion, în care ea-l sărutase fugitiv pe tânărul Kelso pe obraji, trăgându-l parcă grăbită după ea; interpretase greşit ceea ce văzuse.
De abia acum realiză că poate îl ducea spre laborator, fiindcă într-acolo se îndreptau.
- Ai spus ceva, Luci? îl întrerupse Alex din gândurile sale.
- Nu; nimic, bătrâne, rosti el, încă îngândurat. Deci, spui că Sid a ajutat-o?
- Da. Chiar foarte mult, răspunse Alex. El şi sora lui erau în laborator în ziua în care am creat căţeluşul. Iar cea care l-a creat efectiv, cu mâna ei, evident, sub îndrumarea directă a lui Dick Torn, a fost chiar Lia. Pentru că noi toţi am propus-o şi am susţinut-o, evident. Merita acest lucru, după câte a făcut.
- Serios?! păru suspicios Lucian. Chiar a făcut ea toate astea? Pentru mine?
- Sigur, întări Alex. Aş putea spune chiar, că dacă n-ar fi fost ea, acest căţel n-ar exista acum. Bineînţeles, fiecare am făcut ceva pentru el, însă, în mod clar, ea mai mult decât oricare dintre noi. Chiar s-a interesat foarte mult şi nu s-a lăsat deloc, până nu a văzut acest căţel. Pentru tine!
- Mersi pentru informaţie, bătrâne!
- N-ai pentru ce, îl asigură Alex.
Cuvintele lui Alex îl puseră pe gânduri. Deci, Lia se implicase foarte mult în realizarea cadoului de ziua lui. De ce oare? Nu-şi putea închipui. „Ah, trebuie să găsesc o modalitate de a mă împăca acum cu ea, cât mai curând...” se gândi el. Fără să vrea, gândul îi zbură la jurnalul Liei, pe care-l găsise, însă nu reuşise să citească nimic din el, datorită apariţiei neaşteptate a fostei colege de cameră a Liei, Ly Kuny. Ce n-ar da să mai găsească o dată acel jurnal şi să apuce totuşi să citească ceva din el! Oare chiar scria despre el în paginile acelui jurnal, aşa cum îi spusese mai demult Sonya?! Iar dacă Lia ar fi scris totuşi despre el, oare ce ar fi putut scrie?
Fu trezit din gândurile sale de sosirea celorlalţi pe puntea principală, care se strânseseră toţi înainte de a se face ora 12.00. Fiind încă vineri, 29 februarie 2092, continuară petrecerea pe care o începuseră în cursul acelei nopţi. Şi încinseră o petrecere pe cinste, doar era ziua lui Lucian, care era totuşi comandantul lor, chiar dacă din felul în care se purta cu ei nu reieşea acest lucru. Şi fiind vorba despre Lucian, îl iertaseră complet pentru neplăcerile cauzate. La urma urmei, se bucurau că totul era bine şi că reuşiseră să evite o tragedie, iar el, iată-l, zâmbitor, încă se afla alături de ei, în mijlocul lor, o prezenţă la fel de plăcută ca întotdeauna.
Prin urmare, fiind voioşi, bine dispuşi, se întinseră cu petrecerea până după ora 00.00, când deciseră să mai ocupe saltelele de prin rezervele lor, pentru a se odihni câteva ore, fiindcă nu aveau de gând să se înapoieze în oraş. Poate că după acest weekend; deocamdată, luaseră hotărârea de a rămâne în navă, alături de sărbătorit, doar era şeful lor, deci, merita acest timp petrecut împreună.
- Un moment, îi opri Lucian, înainte ca ei să se retragă în rezervele lor.
- Ce este, frumosule? se interesă Stela.
- Nu vă grăbiţi atâta, pentru că, înainte de a vă retrage, am şi eu o micuţă surpriză pentru voi, zâmbi Lucian şi se apropie de doamna doctor, căreia îi prinse un mărţişor în piept. La mulţi ani, Stela, spuse el, sărutând-o pe obraji.
- Ah, ce drăguţ, comandante! aprecie Stela. Un mărţişor... Întotdeauna atent, nu uiţi niciodată... Mersi, frumosule!
Apoi Lucian le prinse şi celorlalte fete câte un mărţişor în piept, sărutându-le pe fiecare în parte, pe obraji. Alex, Mihai şi Nis priviră încurcaţi spre Lucian, fiindcă ei nu pregătiseră mărţişoare pentru fete. În ceea ce-l privea pe Nick, evident, nici el nu pregătise aşa ceva, însă, în cazul lui, avea măcar o scuză; anume, nu avea habar de acest obicei şi nici nu avea de unde să facă rost de mărţişoare. Încântate de micile atenţii primite de la Lucian, fetele se retraseră în rezervele lor. El însă mai rămase pe puntea principală, împreună cu cadoul său, căţelul. În ziua aceea, micuţul dalmaţian, proaspăt botezat Spot, nume cu care nu se obişnuise încă, nu le mai crease nici un fel de neplăceri. Fusese destul de cuminte pentru un căţel, atât cât s-ar fi putut. Deja primise şi altfel de mâncare, cu excepţia celei cu care se obişnuise, adică laptele praf, mâncare pe care o acceptase fără a face mofturi şi o asimilase fără probleme.
Lucian se jucă împreună cu Spot, până ce căţelul adormi, sătul de atâta joacă. Apoi Spot rămase din nou sub supravegherea atentă a celor doi roboţi, Lucian hotărând să se retrăgă şi el spre rezerva sa, în jurul orei 02.00, după ce se jucase cu căţelul timp de aproximativ două ore. Se părea că şi Lucian îl îndrăgise pe micuţul dalmaţian, însă sentimentul era reciproc, fiindcă şi acesta îşi îndrăgise noul stăpân, care părea a fi foarte blând, cel puţin cu el. Zâmbind, Lucian îl privi cu drag cum adormise acolo, pe puntea principală, pe un covoraş, ca un ghemotoc alb şi nu-l deranjă, îl lăsă să doarmă.
Apoi se retrase şi el spre rezerva lui, lăsând din nou roboţii să-i supravegheze somnul micuţului dalmaţian. Evident, cei doi roboţi nu aveau nimic împotrivă să rămână să supravegheze căţelul, ba chiar le făcea plăcere. Oricum, cel puţin când dormea, Spot era cuminte, ba chiar foarte cuminte. Nu numai că nu făcea nici o năzbâtie, cât de mică, ci chiar nu se mişca deloc, câtuşi de puţin din locul în care adormise. Deşi la început Lucian se gândise să-l înveţe pe căţeluş să doarmă într-un loc anume, deci, să aibă un culcuş al său, în cele din urmă se răzgândi, considerând că era totuşi mai bine să-l lase în voia lui, să doarmă unde i-ar conveni lui mai mult, nu într-un loc anume. Deci, Spot se putea considera un căţel tare răsfăţat, ba chiar nu numai de Lucian, ci şi ceilalţi membrii ai echipajului, care-l înconjurau cu toată afecţiunea lor.
Ziua următoare era sâmbătă, 01 martie 2092, ziua mărţişorului, prima zi de primăvară, când pe Terra natura se trezea din nou la viaţă, după amorţeala ce o cuprinsese în cursul iernii. Evident, pe Proxima, toate acestea lipseau cu desăvârşire.
Razele călduroase de primăvară nu topeau zăpada depusă iarna, zăpadă care, dezgheţându-se sporea semnificativ debitul apelor curgătoare sau stătătoare, determinând râurile să-şi umfle apele şi să pornească la vale, în albiile lor, mult mai năvalnic ca de obicei. Nici pomii golaşi, desfrunziţi de anotimpul rece, nu înmugureau din nou, umplându-şi coroanele de verdele frunzuliţelor şi de culorile florilor. Nici păsările călătoare nu se întorceau de la iernat, din ţinuturi mai călduroase. Nici ghioceii gingaşi, primele floricele, nu străpungeau cu trupul lor plăpând, firav, delicat, pământul încă rece, îngheţat. Evident, aici, pe Proxima, nu se petrecea nimic din toate acestea. Iar dacă ar fi fost natural, ar fi fost total diferit de orice le era celor şapte cunoscut; într-adevăr, ar fi fost cel puţin interesant.
Aşa însă, totul era mereu la fel, veşnic neschimbat, monoton, tăcut şi nemişcat, ca într-un tablou. Însă membrii echipajului navei albastre se străduiau să ignore acest amănunt şi încercau să nu se lase cuprinşi de monotonia generală existentă pe suprafaţa imensei planete. De aceea, organizau poate mai des astfel de petreceri, care să schimbe cât de cât ceva în timpul cât vor sta pe suprafaţa Proximei, să dea un strop de farmec şederii lor aici. Iar în acel moment se aflau la o astfel de petrecere, la bordul navei lor, fiindcă doar în acel loc se puteau distra aşa cum doreau ei, fără a-i deranja pe localnici.
Deşi ultima zi a lunii februarie trecuse, ei preferau să continue petrecerea organizată (de fapt, neorganizată, fiind o petrecere surpriză), cu ocazia zilei onomastice a comandantului lor, Lucian, care împlinise 28 de ani. Era, după cum chiar el spusese, pentru a şaptea oară când îşi putea aniversa ziua de naştere, într-o zi de 29 februarie, într-un an bisect. Următoarea va fi peste alţi patru ani, în 2096, când el va împlini 32 de ani. Însă probabil că atunci se vor afla pe drumul de întoarcere spre Terra şi nu vor putea părăsi interiorul navei „Pacifis”. Aşa că, profitând de faptul că se aflau încă pe suprafaţa Proximei, se desfăşurară şi afară, de jur împrejurul navei albastre, continuând distracţia, atât în acea zi, cât şi ziua următoare, duminică, 02 martie 2092, evident, cu o pauză de câteva ore noaptea, când se odihneau.
Căţelul era cu ei peste tot. Prin urmare, când ei ieşeau afară, ieşea şi el, zburdând voios printre mese, scaune şi printre picioarele membrilor echipajului, care erau foarte atenţi, ferindu-se, nu cumva să-l calce. Căţelul nu se îndepărta însă prea mult de navă, deşi ar fi putut, însă prefera să rămână prin apropiere. Oricum, căţelul se simţea bine printre membrii echipajului, dar şi ei se simţeau bine cu el. Toţi îl adorau. Spot nu-i văzuse încă pe cei doi roboţi care-l supravegheaseră în fiecare noapte, fiindcă, de fiecare dată, când se trezea el, nu roboţii erau lângă el, ci ceilalţi, chiar dacă nu întotdeauna toţi. Deci, astfel trecuse acest nou weekend, primul al primăverii anului 2092.
Spre seara acelei zile, duminică, 02 martie 2092, petrecerea se sparse, puţin după ora 21.00. Colegii lui Lucian nu mai aveau chef de a continua, li se părea că ar fi de ajuns. Prin urmare, deciseră că ar fi cazul să se întoarcă în oraşul artificial. Ca de obicei, mai greu li se părea să-i comunice acest lucru lui Lucian, mai ales acum, că fusese ziua lui.
- Şefu’, cred că o să plecăm acum, îndrăzni Nis să fie el cel care-l va anunţa pe comandant de decizia lor.
- Foarte bine, răspunse el calm, contrar aşteptărilor celorlalţi. N-am de gând să vă reţin. Faceţi cum doriţi.
- Aşa e, frumosule, îl aprobă Stela. Cum dorim noi, deci, plecăm. Oricum, de data asta, nici nu vei rămâne doar tu, singur, cu cei doi roboţi. Acum mai e şi cadoul tău, care va rămâne aici, cu tine.
- Sigur, Spot... zâmbi „frumosul”, privind căţelul, care începuse deja să priceapă că acest cuvânt, „Spot”, era numele lui. E o companie tare plăcută. O să-mi placă să rămân cu el.
- Sunem convinşi, replică Alex, privind şi el dalmaţianul. Cui nu i-ar plăcea să rămână cu frumuseţea asta?!
- Atunci, mai rămâneţi, nu plecaţi, spuse Lucian.
- Nu, mai bine nu, hotărî Alex.
Cum termină „bătrânul” de rostit aceste cuvinte, porniră toţi spre avion, după ce-şi luară rămas-bun de la căţeluş şi de la Lucian, pe care-l mai felicitară în diverse moduri, de ziua lui, deşi aceasta trecuse, totuşi. Recunoscător, Lucian le mulţumi pentru tot, însă ajungând-o din urmă pe colega lui, Lia, o prinse de mână; dorea o împăcare cu ea şi nu renunţase la această idee...
- Te rog, mai rămâi puţin, doar tu, îi şopti el, reţinând-o.
- Păi, Luci... Nu, nu cred! Nu e cazul. E târziu şi... Sincer, aş prefera să plec acum, cu ceilalţi, cu avionul.
- Nu, te rog... Mai rămâi! Doar puţin! Promit că, după aceea, am să te conduc eu în oraş, tot cu un avion, deci, vei ajunge repede. Te rog... Insist!
- Lia, vii cu noi sau nu? i se adresă Stela.
- Puteţi pleca; ea rămâne aici, cu mine, îi răspunse însă Lucian.
- Păi, şefu’, de acord, noi n-avem nimic împotrivă să rămână, însă nu crezi c-ar trebui să ne comunice chiar ea acest lucru?
- Sigur, Nis. N-am nimic împotrivă, îl aprobă Lucian, apoi privi spre ea şi îi şopti: Spune-le, Lia!
- Ce să le spun? îl întrebă ea şoptit.
- Că rămâi aici, cu mine. Puţin. Te rog...
- Bine, cedă ea insistenţelor lui. Mai rămân. Însă doar puţin, îl avertiză ea, cu seriozitate, apoi li se adresă celorlalţi: Puteţi pleca! Eu... Mai rămân aici, cu Luci.
- Eşti sigură? o întrebă Stela.
- Da, replică Lia, îngândurată.
- Foarte bine, aprecie blonda. Atunci, noi plecăm! Şi să ştii, nu ne întoarcem după tine, Lia!
- Nici nu trebuie să vă întoarceţi după ea, surâse Lucian.
Acestea fiind spuse, ceilalţi se urcară în avion, care porni în direcţia oraşului artificial în scurt timp...