Sunt o femeie. Ba nu! Sunt o fetiţă. Un fragment. O părticică de părticică, purtând hainele pielea mersul sângele uitătura memoria strămoaşelor mele. Până la confuzie poate. Nutrind în taină bucuria acelui minim semn distinctiv! Îmi ro(s)tesc numele… Numele meu începe. Cu E. De la eroziune. Sau de la eternitate. De la amândouă.

Roză a vânturilor prea puţin domolite!

Ies dimineaţă de dimineaţă pe câte o poartă. În pricipiu, se presupune că ar trebui să învăţ, să cunosc. Să mă dau cu capul de pragul de sus. Să învăţ, la o adică, să suflu în iaurt. Încă îmi trebuie acel dram de înţelepciune, de precauţie, acea puţintică iubire de sine, să-mi prind inima înainte să cadă sub paşii grăbiţilor furioşilor nepăsătorilor imposibililor trecători. Ultima dată am strâns în catifeaua pumnului o vrabie. Şi eu mă speriasem de ea. Mi-am dat seama ce mult semănam.

Zbârr!

Dudul este la fel de uriaş. Stingher în unicitate. Curg din el şi acum coconi purtând larve cu ochi mieroşi în perversitate. Îl simt. Pe punctul de a-şi pierde jumătate din centrul echilibrului într-o eră în care alăturarea se petrece din orice altă raţiune decât din Iubire. Îmi modelez mâinile în jurul unui gest bun. Îmi amintesc de prăjitura pe care încă o împărţim împreună.

Suntem, oare, prea săraci?! Prea calici?! Prea copii?! Până când?!

O doamnă cu accent rusesc îmi atrage atenţia: cordonul pardesiului meu vine strâmb la spate… Ei, doar n-o să mă opresc în mijlocul străzii! Intru într-o farmacie. Îmi cumpăr primul meu Bvlgari: Iasomie neagră! Drogherie de lux! Îmi trec o geantă cosmică pe după umăr mic.


Tufa de acasă, surata albă, înflorea în neştire. Privită de pe pragul acela, delimita o siluetă feminină, încropită din multiplele rătăciri menite deşertăciunii. Să ţină de decor sau de urât însinguraţilor curţii. Bunicii şuşotiseră ţipat: prin spatele casei vechi să nu treci! [Pe acolo era şi zona minată. Cu iasomie. Albă ca o zăpadă de vară] Dracii ăştia de copii să nu treacă! Lăutorii aruncaseră în acel loc apa stătută în care ei, nişte temerari – jumătate oameni-jumătate spirite –, curăţaseră pentru ultima oară de cele lumeşti trupul lung şi ogârjit al Iuculesei. Cu greu mai plecase Baba! Îi cântaseră Cucu întreg, Cucu pe silabe, Cucu pe litere, să plece naibii odată cu duhoarea ei cu tot! Cu fantasmele pe care le lua din mintea-i pe ducă şi le implanta cu neruşinare în centrul realităţii. Atunci, bârnele de care erau prinse cele 3 leagăne începuseră să scoată un fel de rumeguş bătrân. Rogojinele se tot rulaseră, pierzându-se într-un punct minuscul. Se scufundase şi prispa. Pisoiul recuperat în ultima clipă, pe o frunză de lipan dintr-un ditamai gorganul, crescuse deodată, ajunsese la maturitate în faţa lor. Văzând cu ochii! Tot de faţă cu ei, ocolise răzorul pus de tata, mâncase trei fire de ardei, vreo patru de arpagic. Ca lovit cu leuca, se învârtise preţ de câteva secunde în jurul cozii, închipuind muşcătura de ouroborus. Căzuse mai apoi neputincios. Lăbuţele din spate rămăseseră prinse în bălegarul incapabil să-şi exercite vocaţia nutritivă. Fusese primul [şi ultimul?!] lor pisoi paralizat… Un înger bun îi prinsese aripi.


Habar nu avusese Mitică de zoaiele Iuculesei!