Capitolul 14.


Cu timpul, Dan avea să descopere că viaţa de familie nu e deloc o joacă banală; implica multe responsabilităţi, pentru care el, un tânăr de doar 16-17 ani, nu era pe deplin pregătit. Cât încă era la orfelinat, mai era cum era; măcar aveau un acoperiş deasupra capului, deci, acceptabil. Dar din momentul în care împlinise 18 ani, Dan era nevoit să plece. Era deja major, iar orfelinatul nu-l mai putea găzdui; aşa era legea. Prin urmare, n-avea decât să plece-n lumea largă… O nouă etapă din viaţa sa… Era oare pregătit pentru aceasta?! Nu chiar… De-ar fi fost el singur; poate s-ar fi descurcat, cât de cât, măcar binişor, dar aşa… Însoţit nu doar de motanul său, Moţ, ci şi de Elvira, care se încăpăţâna să rămână lângă el (însă deja nici el nu şi-ar fi putut închipui viaţa fără micuţa lui Elvira), Dan părăsise orfelinatul…
Pur şi simplu! Ieşise pe porţile acelea, pe care avea de gând să nu mai revină nicicând, decât poate, cine ştie, vreodată, pentru a ajuta, dacă-şi va permite micuţele suflete nevinovate ce vor fi nevoite să devină noile “victime” ale orfelinatului. Momentan, plecase. Cu Moţ şi Elvira (deşi ea avea dreptul să rămână la orfelinat încă doi ani, până când împlinea 18 ani). Pe străzile marelui oraş. Întreaga lui avuţie încăpea într-un rucsac. Plus încă unul, al Elvirei. Atât. Şi astfel se avânta el în lupta cu viaţa. Nu era deloc suficient, însă era tânăr şi puternic. În plus, plin de entuziasm. Simţea că nimic nu-i poate sta în cale şi ar fi capabil să mute şi munţii din loc, dacă-şi punea în gând. Credea că nimic nu-l poate împiedica să realizeze ceea ce avea de gând. Minte naivă, de tânăr visător… Ce ştia el de realitatea dură din afara porţilor orfelinatului, unde-şi petrecuse viaţa până în acel moment? După cum avea să constate în curând, nu prea multe.
Avea câţiva bănuţi strânşi, dar nu-i ajungeau pentru o perioadă lungă. În primele nopţi dormiseră toţi trei afară, pe unde apucaseră (pe bănci, prin parcuri, în gară); noroc că era vară, nu era frig şi nici nu plouase. Însă existau tot felul de indivizi ciudaţi, despre care Dan nu ştia ce să creadă; păreau, dacă se putea, mai ciudaţi chiar şi decât băieţii răi din orfelinat, pe care Dan îi evitase mereu.
Cu mâncarea se descurcaseră până în acel moment (mai ales motanul); nici nu aveau nevoie de multă. Dan încercase să se angajeze, dar se lovea de tot felul de obstacole, pe care nu credea că le va întâlni vreodată.
După o lună de pelegrinări aiurea, prin oraş, de rătăciri pe străzi, Dan găsi o bătrânică singură, dispusă să-i găzduiască pe toţi trei într-o cameră, în căsuţa ei, contra unei sume lunare. Pentru primele trei luni îşi putea permite să plătească din banii pe care-i pusese deoparte la orfelinat, însă după aceea… Dan spera ca între timp să găsească de lucru, ceva, orice… Oricum, bătrâna era amabilă, iar după ce ascultă povestea lor, se înduioşase; i se făcuse milă de ei, de tinereţea lor, de soarta lor. Ce avea să se întâmple mai departe cu ei, rămânea de văzut. Cel puţin gazda lor îi asigurase de sprijinul ei, atât cât putea; măcar să-i păsuiască puţin, cu chiria, să nu-i dea afară din casă, dacă Dan nu-şi va găsi o slujbă şi nu-şi va putea permite să plătească chiria un timp…