culesul viei –
sperietoarea udă
de atâta ceaţă


Toamnă, fructe, ceaţă, ploi, frunze veştede, foşnitoare, cu un zgomot metalic fin – toamnele de odinioară.
Toamnele copilăriei – atât de darnice în roadele dealului cu podgorii şi pomi de toate soiurile, bine îngrijiţi, de oameni gospodari.
Apoi, pădurea…
Pădurea cea de pe culmea dealului, cu podoaba-i de fagi, carpeni, tei, salcâmi, aluni şi stejari schimbându-şi nuanţa frunzelor, mai mult, tot mai mult, cu fiecare zi a lunii de răpciune care îşi plimbă faldurile ruginii, arămii peste tot ce a fost până mai adineauri verde.
Soarele mai trimite încă raze calde spre a-şi desăvârşi menirea. Boabele de pe ciorchinele de struguri devin tot mai aurii, mai dulci, mai aromate. Prunele sunt albăstrii-întunecate, dulci, zemoase şi…nepăzite! În vii, culegătorii îşi fac munca de zor, adunând în coşuri şi în găleţi soarele pitit în mărgelele aurii, negre, albăstrii.
…Mă reîntorc din pădure cu buzunarele doldora de alune mari, aromate. Trec prin viile de curând culese, căutând ciorchinele uitate de culegătorii grăbiţi.
În via lui Andrási, la urcuşul înspre pădure am zărit-o pe Ana şi Ştefan culegând pe rânduri vecine. Am însemnat cele două şiruri de vie, iar acum merg pe urmele lor. Se pare că cei doi s-au gândit la mine, lăsându-mi puzderie de ciorchine. Rucsacul meu devine neîncăpător, graţie vechii pasiuni a celor doi înamoraţi. Pentru ei sărutul a fost, desigur, mai dulce şi mai plăcut de „cules” decât strugurii zemoşi de pe corzile cu frunze verzi-gălbui…