Ce frumos, Doamne, îmi părea, când îmi așezai chiar tu piersicile tale zemuitoare în palmă, sărutându-mi degetele, pe fiecare, erai frumos și râdeam ca prostuța, mă hlizeam de fapt la tine mândră și oacheșă, aveam de fapt douăzeci de ani, cu gura țuguiată și apoi întredeschisă și aprinsă, de bujor, de către tine, cu un loc cu o fântână nouă, în minte, roua călduță și roză îți aștepta de fapt gura și buzele, așteptasem chiar eu, sărmana, tot felul de lucruri și buzele tale, veneau mereu data viitoare, cumva amânat și mai târziu, știam că îmi dădeai de fapt piersici pline de zeamă și de aur pentru dințișorii femeii, de se crâmpoțeau hainele bărbatului și ale femeii lui foarte tinere și se murdăreau de foc și de funinginea trupului, era târg în sătuc și era cald, și apoi venea frigul, apoi era cald către sân, snoave despre tot felul de căderi de-ale vieții-n femeie erau, o toamnă atât de minerală, dar simplă, alambicată foarte, apoi vine desigur și iarna cea plină de spaime, de îi citești mâinile și pruncii pe care-i va naște femeia, adevărul e în piersici mov și în mincinoși de tot felul, și în vișinul roșu, vișinii sunt de fapt mistuiți de invidie și de vrăjitorie, sunt acri, au vișinele cam acre, în pom, iar eu sunt doar o femeie pe care să o ții cu piersicile și cu apa din piersici, dar mai mult cu pupatul, se porniseră de fapt vecinii ei, cu toate carele afară din sat, tata zicea că, oarecum, carele acelea trase de vaci își făceau bine treaba, că animalele erau tinere și puternice, că bestiile cu corn răsucit, dar blânde ca mielul, se ridicau pe picioare, dacă era nevoie, de pe pământul cât de nămolos, că se sculau pur și simplu de pe genunchi. Din genunchi. După ce căraseră de picară, tot ce au avut pe ei și în spate.

Sărmanele purtaseră căruța atât cât trebuie, de se ridicau bestiile din noroi, dacă ar fi fost să zacă cumva jos, și era că încă în grumazurile grele de la apucatul căruței zăcea sângele fiert, de fapt aceleași animale purtaseră niște lături și niște hoarde de lemn și copac, iar acum erau pe genunchi de nu ar mai fi putut să se mai scoale. Acum își duceau, ca mai demult, oamenii, fecioarele lor departe, la târg, să le vândă de-a lor, cu tot cu zestre, după ce le jucau flăcăii bine-binișor, nea Zolbar o dădea pe fată pe la țigănci, și cred că de atunci nevastă-sa începuse să aiureze, nebuna, cred că de atunci nu am început să mă simt eu bine, începuseră să mă doară de fapt toate oasele și un fapt mai îngrijorător, și mandibula, sămn, mă urâțisem, de fapt, fața mi se uscase, prinsesem să mă încrețesc la față și îmbătrânisem brusc, în viața aceea, pe care abia o visasem, petrecută la sat, doar părul îmi rămăsese foarte ondulat și mai galben decât spicul, îmi mângâia încă în adevăr umerii de piersică dată-n răscopt, să se vândă, și ea, în mâna bărbatului, plănuiam să îl las până la mijloc, să mă cunune, să cadă șuvițele cele mai lungi și mai frumoase și să mă mângâie unde tunica ar atinge cordoanele strânse și marginea catrinței, catrința era frumoasă și avea cusătură în cruce, oricum prin fiocuri mai erau încă bani (câțiva), de-ai lui tata, văzusem și câteva alămuri stricate și-mi adusesem aminte așadar de vremurile mai pline încă și mai vulpești decât pașii femeii, cum am fost așa, o vulpe care nu am știut să fiu, apoi lingurile pălite, să zacă încă ascunse prin fiocuri, să apuc să îmi amestec, cu ele, bătrânețea viitoare, care mă cuprinse deși eram foarte tânără, îmi adusesem aminte de râșnița care nu fusese curățată după ce bătrâna mea mamă măcinase niște piper, cu ea, amestecase, sărmana, toate otrăvurile vieții în el, mi-am zis că așa trecuseră și anii mei - la naiba, măcinați, ca piperul ăla bun, un vârf bun de piper pe limbă, și nu mai știam cum să tac, și m-am prins atunci de a mă ridica, din mintea mea, și din țărănime, mi-am luat după mine viața și moartea și m-am dus, cu ele, la fântână, eram leneșă și foarte lentă ca pisica umflată de prea multă carne amestecată cu zer și iaurt, îmbătrânisem de la atâta așteptare, pentru că nu curățasem fioacele, sau la naiba cu râșnița aia, și zăcusem, în schimb, să aștept să se coacă, în pomi, din nou, piersicile, nu mi le dăduseși, la târgul ăla, să te ia pisica naibii după ea! drăgaica!, și la urmă, la fântână, am găsit o fetiță care încă plângea. Eram eu. Am luat-o de mână și i-am dat niște piersici, era piersica foarte moale, răscoaptă, le ținusem pe toate în mână, din altă viață, după ce mi le-ai dăduseși tu. Și i-am spus fetiței că o să o duc departe, unde nimeni nu a plâns niciodată și unde nimic nu a plâns niciodată. Că o să mergem să vânăm niște stele cu buzele, că am apuca niște vată de zahăr, de culoarea roz, așa ca la circari, că vom mușca din tot felul de tarte și din flori de primăveri ca de miere, pe care o să le chemăm ca pe stele și ca pe Luceferi... I-am dăruit toate piersicile, o tartă a binelui, coaptă pe cuptiorul acela stricat și pe fundul cuptiorului, unde nu se vede nimic. Care coace, cuptiorul, și care tace. Care îndură tot felul de spaime și focul. Pentru că desigur cerul e roz ca fetițele fără mamă și așa ca mama fără fetițele ei, ca lacrima lor, de nu se găsesc, și în mine stă o țărancă care nu am fost decât când tu mi-ai dat niște piersici și când m-ai găsit, de foarte tânără, lângă un car în genunchi, îți zic, să mai tragă, naibii, bivolul rău, și să ne scoată afară din viață și din moarte, odată, până la stele. Tata spunea că un car tras de vaci... nu mai știam ce era cu ele, carele acelea, îmi înfloriseră din nou umerii și întinerisem, mă întorsesem de pe cărarea plină de stele și, venisem până la fântână. Unde am regăsit-o pe mama, cum apuca cumpăna, vorbind despre cer. Și i-am cerut atunci vata de zahăr și cerurile, pe toate. Cumva să-înțeleg. Știi? Prietena mea va avea două fetițe, că mi-a spus ea. Așa. Iar eu eram fiica mamei mele și fiica unei necunoscute eram eu și fetița mea, eram eu.