Încă de la cinci ani, deși nu știam ce înseamnă, căutam libertatea! Dacă făceam o poznă, ca să nu mă bată mama, mă ascundeam în cel mai îndepărtat colț, sub pat. Patul nostru era foarte mare, cu stinghii și tăblii din lemn, în care dormeau cinci inși, de-a latul, mama, tata, eu, soru-mea Tatiana și nenea Aurică. Ceilalți frați și surori erau plecați în toată lumea. De ce dormeam așa, claie peste grămadă? Ne luaseră totul din casă, ba mai mult, fuseseră rechiziționate și trei camere, că tata era chiabur și nu reușise să-și plătească dările. Primarul, pe care oamenii din sat îl numeau Bulibașa, ne instalase sus, așa numeam noi corpul de clădire luat, pe secretarul comunal, era din altă localitate! Iarna eu îi căram lemnele cu brațul, îi aprindeam focul, aveam grijă să-l întrețin până se încălzeau bine pereții.
Deși atmosfera era sumbră, mă bucuram de frumusețea vieții, hălăduiam prin păduri, mergeam cu Ion, fiul Bulibașei la pescuit, pe râul Argeșel, prindeam sturzii cu ligheanul și boabe de porumb legate de o ață, strângeam alune și nuci toamna, până dădea zăpada.
Domnul învățător Emilian Constantinescu, vecinul nostru, l-a pus pe Ion în bancă, alături de mine, să-l ajut să citească, să socotească. La început nu m-a deranjat, dar când începea frigul, îi curgeau lumânările din nas pe bărbie, apoi pe piept, că mi se făcea scârbă. Era cam bolând bietul băiat, dar părea de treabă, îmi întindea felia lui de pâine unsă cu unt și magiun pe care n-o mâncam, i-o dădeam lui Ciobănică. Venea cu basca plină de găinaț și toți copiii își băteau joc de el. Uneori îi luam apărarea, poate de aceea nu ieșea din vorba mea, iar eu îl chinuiam cât puteam. Îl luam în pădure cu mine, și deodată strigam: ”stai, după fagul ăla e ascuns Dracul, vine să te ia, ascunde-teee”! Urla de spaimă și fugea mâncând pământul! Eu, în spatele lui, nu mai puteam de râs.
Într-o seară de august îi spun: ”Hai Ioane la râu să prindem pește. Te despoi și stai pe burtă în apă, da nu cumva să te miști, puțica ta e pe post de râmă și când te gâdilă îmi dai de veste și eu haț, am prins știuca. A stat Ion în apă, s-a întunecat, au apărut stelele pe cer. Dârdâia ca apucat de streche și striga din când în când: ”mi-e frig”! Îl certam că sperie peștele. ”Fii cuminte, cum vrei să prindem cleanul cel mare?”...El continua să dârdâie. Am ajuns acasă pe la miezul nopții, mama apăruse pe prundul gârlei cu un felinar și striga cât putea: ”Niculeee” ... Prin cotețul găinilor m-am urcat în podul cu fân, m-am îngropat acolo și foarte repede am adormit. Toți ai casei m-au căutat, nenea Aurică a trecut de câteva ori pe lângă mine, n-a avut nicio șansă să mă găsească... Mama mă ruga: ”ieși de pe unde te-ai ascuns, n-o să-ți fac nimic, te îmbolnăvești și mori, nu mă mai chinui și tu, destul mă chinue alții”.
Nu m-am îmbolnăvit, n-am murit, doar că și azi am astfel de apucături!!!
Trăiesc la țară și mă minunez când văd graurii care fac acrobații întunecând cerul, admir zborul păsărilor călătoare în unghi ascuțit și mai ales, mă înduioșează cei doi câini, Japonică, un Labrador negru ca pana corbului și Lupși, un șoricar maro. Sunt foarte geloși pe mângâierile mele. Japonică, mai puternic, îl ține la respect pe Lupși, degeaba îi dau drumul noaptea, rămâne în coteț, de frică. Soției i s-a făcut milă de el și tocmai în mijlocul zilei l-a dezlegat. Eu, grijuliu să nu intre cineva în curte și să dăm de necaz, strig:
-Hai Lupșică, hai la tata, ziua trebuie să stai în lanț, se poate …? S-a apropiat de cușcă și când să-i pun cureaua de gât, mi-a străpuns podul palmei. Am fost așa de surprins că n-am apucat să reacționez. Lupși s-a retras în coteț, strategic, în colțul cel mai îndepărtat și s-a făcut covrig. Mie îmi curgea sângele de parcă aș fi fost înjunghiat. Toți ai casei mi-au dat sfaturi, le era grijă că Lupși a turbat, uneori, pentru a gusta din libertate, soția îl ducea de zgardă pe deal și acolo îi da drumul. ”Probabil a întâlnit vreo vulpe turbată și … am dat de necaz” spunea ea. Câinele nu voia să mai iasă din coteț, se simțea vinovat, ne amenința, scotea niște mârâieli, își rânjea colții că ne-am gândit să chemăm veterinarul să-l omoare!!!
Cât privește rana mea, am urmat tratamentul empiric, bitter, spălarea rănii cu iod, propolis, bandaj cu miere și foaie de varză pisată, toate leacurile le-am aplicat, dar mâna mi-a amorțit, noaptea nu puteam să mai dorm de durere, iar când desfăceam bandajul și mă uitam la rană mă apuca leșinul de la burtă. Soacră-mea, de 92 de ani, s-a trezit din letargie, de mai multe zile zăcea bolnavă, răcise și tușea până se îneca.
-Du-te maică și fă injecție, nu lăsa infecția să intre în tot corpul. Ce-o să se întâmple cu biata mea fată? Cum rămâneam insensibil la sfatul ei, se adresa autoritar, soției
- Cheamă salvarea, nu te mai codi!
- Lăsați-mă, dacă din asta mi se va trage, nu e nimeni de vină! Am obosit pe lumea asta! Dincolo, poate o fi mai bine! Soția, palidă, i-au dat lacrimile. Știa că dacă nu vreau ceva sunt mai rău decât un catâr. Se simțea vinovată că dăduse drumul câinelui deși o rugasem să nu facă asta.
A mers la farmacie, a cumpărat medicamentele recomandate, îmi schimba pansamentul în mod regulat și se ruga de mine:
- Încă mai suntem în termen, n-au trecut 72 de ore de la mușcătură. Eu nimica!
- Doar știi, băiatul lui Răzvan Theodorescu,( fostul ministru al Culturii) a fost mușcat de șarpe. A crezut că nu e grav, n-a mers la medic și a murit în chinuri groaznice. Insistențele ei au rămas fără ecou, n-a reușit să mă convingă. În a patra zi a apărut o schimbare în comportamentul meu. Mă întreba soția:
- Cum îți mai este?
- Bine! Ham, ham! Hârrr!
- Doamne, Nicușor, ai febră?!!
- Hârr! Ham, ham! M-am repezit simulând că vreau s-o mușc. Și-a făcut semnul crucii, biata de ea s-a speriat îngrozitor. În a cincea zi ne-a vizitat familia Enache, Florin vărul ei primar și soția lui, Mariana. Sunt foarte prietenoși, de câte ori vin pe la noi ne aduc câte-un dar.
- Ți-am adus suc de mere, de la tine din Mușcel, scrie pe cutie, Vulturești!
- Mulțumesc! Hârrr! Ham, ham! Ham!
- Ce-ai pățit Nicușor, s-a întâmplat ceva?!!
Îmi desfac bandajul și le arăt buba neagră care supurează.
- Aoleu, ce ai pățit?!
- L-a mușcat Lupși, eu sunt de vină, i-am dat drumul în timpul zilei. Așa îmi pare de rău! L-am rugat să mergem la doctor și n-a vrut.
În timp ce toți ai casei stau de vorbă îngrijorați de starea mea, iau o hârtie și notez ceva. În mare grabă i-o dau lui Florin. Printre ei, mârâi.
- Hai, citește, îi zic.
Florin își drege glasul:
- Merge în fiecare duminică la biserică, degeaba, n-are credință, doar un rânjet sinistru. Își duce mâna la piept mimând o înaltă simțire, degeaba, n-are inimă, doar ...Hau, hau hauuu... îl întrerup eu.
Mariana îi șoptește ceva soției, am auzit foarte bine ce i-a spus, că de când am început să latru, mi s-a ascuțit și auzul, ca la câine.
-Sună dragă la 112, să vină să-l ia, reprezintă un pericol real, ce te faci dacă te mușcă?!
-Hau, hau, hauuu! Ies în fugă din cameră și mă ascund pe hol, sub un șifonier vechi. Stau câteva clipe acolo și consider că ascunzătoarea nu e prea sigură. Alerg în magazie unde, printre vechituri de tot felul mi-am găsit un culcuș pe cinste. De-aici n-au cum să mă scoată! În depărtare se aud sirenele salvării, ale pompierilor, iar eu, sub niște harțabale, mârâi liniștit.
În sfârșit, mi-am câștigat libertatea! Fiindcă am turbat pot să le spun celor din jur și celor de la putere, ce gândesc! Au folosit crima în scopuri politice în 1989, la mineriade, au dat ordin să nu fie găsiți supraviețuitorii când Iovan s-a prăbușit cu avionul în munți. Trebuia creată o emoție colectivă! Ca și cum toate acestea nu ar fi fost de ajuns, au pregătit crima de la Colectiv ca să pară un accident! Iar justiția, în mâna celor fără Dumnezeu, îi găsește pe criminali, nevinovați!


P.S.

Mulțumesc doamnei Alexandra Tătar pentru sugestii.