–Ai mă, Nică, tu ce mănânci acolo?
–Ce să fie taică, pâine cu brânză... Ținea într-o mână miezul alb pufos și în cealaltă coaja rumenită a pâinii și mușca din ele pe rând așa încât să creadă ceilalți că mănâncă pâine cu brânză.
Dar pe nea Mitru nu-l păcălise. Știa...
–Taică, ascultă vorba mea, îi zise, ai să ajungi om destoinic la viața ta.
Lui Nică îi venea să între în pământ de rușine și de obidă. În camera unde zilierii mâncau de seară, fiecare ceea ce își adusese de acasă, era penumbra, abia pâlpâia într-un colț o lampă cu gaz, și în locul unde stătea Nică abia se vedea cât să nu-și bage degetele în ochi. Bietul băiat! Și când te gândești că n-avea mai mult de 14-15 ani, dar tare amărât mai era. Ai lui se certaseră recent, cum se întâmpla mai mereu după o tură de beție a tatălui lui, și ca să nu-i mai vadă și să nu-i mai audă ocărându-se, furase un bon de pâine de sub perna mamei și se duse la brutărie. Cu jimbla caldă sub braț, o luase pe jos pe drumul de căruță ce ducea la Dunăre către canton.. Erau cam 7 km de mers și îi luă cam trei sferturi de oră să ajungă la cantonul unde lucra nea Gheorghe Borcan, un fel de unchi mai îndepărtat, dar pe care îl știa ca om bun și corect. Cel puțin față de el așa fusese, de câte ori îl chemase la strânsul fânului vara sau la multe alte munci de sezon. Acum, îi trimisese vorbă să vină la dig că e nevoie de paznici.
Era prin 1968 dacă-și mai amintea bine și apele Dunării tot creșteau, depășiseră deja cota de atenție așa că se primise ordin de sus de la P.C.R. să fie păzit digul zi și noapte pentru ca în caz că se făcea vreo breșă în dig să fie pregătiți să o astupe cu saci plini cu nisip și pietre. Se plătea destul de bine ziua de muncă iar cei chemați se numărau printre cei norocoși. Nea Gheorghe bun gospodar, deja își strânsese echipa de lucru dar când îl văzu pe Nică nu-l putu refuza. Îi citise pe chip supărarea și îi cunoștea situația de acasă destul de bine. A doua zi și în celelate, îi sugera nevestei Mița să-i strecoare în geacul ponosit câte o porție din ce avea ea gătit. Mai mult nu putea nici el. Era un simplu cantonier și trebuia să dea și el socoteală șefilor lui. Șapte zile încheiate munci cu râvnă băiatul și când veni vremea de plată se bucură ca nimeni altul când văzu în palmă cei 700 de lei. Erau bani mari la vremea aceea și parcă nu-i veni să creadă că sunt toți ai lui. Știa că n-o să-i poată păstra pe toți dar pusese de mult timp ochii pe o pereche de cabane cu fața moale ca cea de căprioară și pe un fâșuleț subțire ca foaia de ceapă dar numai bun pentru acea vreme ploioasă când mergea la islaz, la păscut cu cele două vaci ale lor, datorită cărora supraviețuiau toți șapte ai casei, cinci copii și părinții. Zis și făcut, cum știa că maică-sa nici n-o să vrea să audă ce voia el se duse glonț la magazinul din centrul satului și cu inima strânsă de frică le probă și le cumpără. Îi mai rămăseseră 500 de lei destul cât să mai cumpere mama lui câte ceva de zestre pentru sora cea mare căreia îi stabiliseră nunta cu un băiat din sat chiar în toamna aceea.
– Pe unde umbli boule de o săptămâna, ori te-ai aciuiat iar la canton la nene-tău Borcan? Să nu-mi spui tu mie că pleci, că numai eu știu cum te-am crescut...și începu să se vaite, cum îi stătea în fire... Și sub braț ce ai, ce ți-au dat aia?
– Stai că-ți spun mamă, îi răspunse cu voce moale băiatul numai să nu te superi iar. Am muncit pe banii ăștia, n-am stat degeaba, să știi...
–Ia să văd, și-i trase cu iuțeala geacul din mână, crezând că e vreo bucată de pește din ăia mari cât masa, pe care îi prindeau cantonierii când trebuiau să pregătească vreun ospăț pentru tovarășii de la partid.
Ochii i se măriră cât cepele când scoase cabanele și balonzaidul de fâș bleumarin.
–Ca să vezi, se oțărâ ea, de unde ai tu ăștia, ori te-ai apucat de furat?
–Nu, mamă, nu sunt un hoț. Le-am cumpărat cu banii munciți de mine.
Îl podidiră lacrimile deși știa prea bine ce îl aștepta acasă.
–Ahaaa! Acasă nu puteai să aduci banii ăia? Știi bine cât santem de săraci și n-am cu ce să-i cumpăr zestre soră-ti? Acu' ai crescut și faci ce te taie pe tine capul? Eu ce sânt aici, albie de porci??? Și începu să-l lovească peste față cu încălțările și cu picioarele tăvălea în țărână fâșul nou-nouț.
– Mamă, mamăăă! Lasă-le, că am muncit mult pentru ele. Și, mai am 500 lei să iei ce vrei mata de ei!...
– Dă-i încoa, și las că te-oi învăța eu minte altădată să nu mai faci așa ceva fără știrea mea. Îți arăt eu ție... și plecă bombănind. Cu lacrimile în barbă, Nică începu să-și adune lucrurile din țărână și le curață cum putu el mai bine. Era obișnuit cu ieșirile mamei lui și pe undeva chiar o înțelegea. Sărăcia și nevoile pot ușor întuneca mintea oricui, și apoi era mama lui, plus că nu era floare la ureche să crești cinci copii la acea vreme. Dar zău că se săturase și el. De mic îl puseseră la muncă, în ogradă, și la păscut vitele, apoi, când mai crescuse, la muncile câmpului. Știa să țină în mână sapa, secera și coasa iar la cules de porumb ori la vie era nelipsit. Și când voia și el ceva pentru el că destul umblase jerpelit de mic, se isca mereu un scandal ca cel de mai devreme. De data asta, cu lacrimile-n barbă se jură în sinea lui că va pleca și el la oraș așa, ca fratele lui mai mare să-și caute de lucru și să scape de sărăcie și de viața hâtră de la sat.
Și cu ajutorul bunului Dumnezeu în care își pusese toată speranța, și desigur după multe plânsete și rugăciuni către mama și tatăl lui, reuși să-i înduplece și plecă din sat să-și încerce norocul.
Avusese dreptate nenea Mitru. Azi, Nică este acum bine sănătos, și după peste patruzeci de ani de muncă asiduă la o termocentrală, se bucură de o pensie bunicică și de o viață tihnită. Cu o cană de ceai cald alături privește nostalgic pomii de la fereastră cu ramurile încărcate cu fulgi de zăpadă, amindu-și din când în când de bieții lui părinți, trecuți de-acum în neființă, de oamenii din satul natal și de copilăria lui cu gust dulce-amar, când el și mulți alți copii ca el erau săraci lipiți pământului. Uneori privește cu jind către copiii ce se nasc și trăiesc cică în era digitală și nici măcar nu știu să prețuiască tot ceea ce au, mulți hoinărind prin lume fără nici un rost. Păcat de ei, dar în opinia lui, vina o poartă în mare parte aceia care îi cresc și nu știu să le inoculeze în suflet, simțul responsabilității, demnitatea de a fi OM înainte de toate și de a prețui la justa valoare ceea ce primesc de la oameni și de la viață. Păcat , mare păcat...