Existența fiecăruia dintre noi este un iter ineluctabil. Unii îl străbatem umili, târându-ne pe brânci. Renunțând fără luptă la visurile noastre. Ascunzându-ne după explicații ce nu se susțin, dar care ne dovedesc slăbiciunea. Alții o facem cu aroganță, călcând în picioare oameni, locuri, evenimente. Purtăm cu noi în spate toată viața o raniță plină cu întâmplări din care ne-am țesut destinul. Uneori, la ceas de taină, scoatem din ea câte o bucată de vis sau un regret ascuns cu grijă și încercăm să ne hrănim cu el. Fiindcă vrem să arătăm și altora visele noastre ca pe niște trofee cucerite din greu. Cu sacrificii și renunțări. Dar nu ne dăm seama că atingerea lor, mirosul clipei lor trecute, foșnetul pașilor unei ființe dragi, frânturi de voci plimbându-se pe sub teii în floare, ne pot răni clipa prezentă. Dar o facem, conștienți că numai așa vom putea retrăi un crâmpei de viață, pe care-l credeam demult pierdut. Și ce sentiment poate fi mai aproape de suflet decât copilăria pe care fiecare dintre noi am pierdut-o ca pe un Eden imposibil de recuperat? Copilăria reprezintă un teritoriu simplu. Curat. Copiii sunt sinceri, deschiși la suflet, neprefăcuți, cameleonismul fiind un apanaj al celor care intră mai târziu pe teritoriul plin de capcane al tinereții. Când ești copil, nu știi să te ferești de niciuna din primejdiile, ce te pândesc la tot pasul, fiind neajutorat și ingenuu. Inefabilul copilăriei face din ea un teritoriu mirific, indicibil, sfânt. La ceas de reverie, acest sentiment devine palpabil și copilăria poate fi rememorată. Fiindcă ea este un ghiozdan plin cu fluturi, un tren cu vagoane din cuburi colorate, o oglindă din turtă dulce, un cântec amorțit într-un greiere, un papagal îmbrăcat în redingotă, o lumânare care pâlpâie necontenit pe un tort de vise.
Pentru Darius și prietenii lui cel mai preferat joc era cel cu cuvintele. Fiindcă știau de la bunicele lor că “La început a fost Cuvântul”. Un cuvânt rostit este ca un nou născut. Sub lumina caldă a înțelepciunii celui care-l pronunță el crește și prinde puteri nebănuite. Se schimbă ca un actor desăvârșit în funcție de cine îl rostește, cum îl rostește, unde îl rostește, de ce îl rostește. El poate deveni o rugăminte, o poruncă, un blestem, o înjurătură, o șoaptă de dragoste, un îndemn, o povață, o constrângere. Rostit, el este un musafir invizibil și pasager pe buzele noastre. Scris, rămâne ca un sigiliu de foc al personalității fiecăruia dintre noi. Fără aripi, el zboară din om în om, plutind prin aerul mătăsos ca un fir de praf galactic. Fără să aibă în panoplia lui arme letale, poate pătrunde prin blindajul de oțel al sentimentelor, rănindu-ne, uneori. Are palme catifelate împletite din vocale și consoane și ne mângâie ființa cu moliciunea rostirii sale mătăsoase. Ne lovește ca un tsunami devastator, ori de câte ori este îndreptat împotriva conștiinței noastre, obligându-ne să alegem calea spagirică a existenței. Ne urcă spre un periheliu, la care nici nu îndrăznim să gândim că-l vom atinge vreodată: fericirea. Cum, la fel de bine, ne coboară de pe culmile urcate cu greu ale unei speranțe pentru a ne arunca nedrept într-un afeliu plin de tristețe, în brațele celei mai nefericite femei din lume: deznădejdea. Cuvântul poate face să dispară într-o clipă diferența dintre Bine și Rău, Urât și Frumos, Mânie și Milă, Rai și Iad. El poate avea gust de miere, de pelin macerat, de fragă sălbatică, de anason, de omag, de lemn dulce, ori de poamă acră. Miros de levănțică, de praf de pușcă, de ou clocit, ori de iasomie.
Cuvintele erau singurele fructe ale pământului, cu care se puteau hrăni, fără să scoată din buzunar niciun ban. De aceea, jonglau cu ele cu o îndemânare ce l-ar fi făcut să pălească pe orice absolvent de la Litere. Niciunul dintre ei nu avea note mici la școală. Erau isteți și inventivi, căci copilăria este teritoriul unde descoperi ingenuu cât de diversă și îmbietoare este limba română. Ping-pong-ul cu cuvintele reprezenta jocul cel mai așteptat de fiecare dintre ei. Fiindcă fiecare dorea să-și arate supremația lingvistică, dibăcia de a descoperi și improviza miștouri lexicale. Chiar dacă, uneori, le colorau cu trivialități.
Cuvinte simple, compuse, derivate, cuvinte-matcă, cuvinte-înrudite, familii de cuvinte se nășteau în retorta de cărbune a imaginației lor. Lexeme, semanteme, sememe, seme, cuvinte monosemantice, polisemantice, înviau în creuzetul șamotat al gândirii lor. Toate acompaniate ca de o linie melodică de rime perfecte, elaborate de născocirile lor ludice. Uneori, licențioase, dar scuzabile, ținând cont că trăiau într-un cartier mărginaș al Bucureștiului. Rahova. A pronunța un cuvânt, a scrie un cuvânt, a forma un cuvânt, a deriva un cuvânt era pentru ei sinonim cu a se juca, a trăi, a fi fericiți. În sufletul fiecăruia dintre ei se năștea clipă de clipă bucuria de a privi, gusta, mirosi, pipăi, auzi, visa. Cuvintele nu aveau greutate, densitate, lungime, miros, gust, lățime, culoare, temperatură. Doar inventivitatea lor le conferea aceste calități. Rostite din gura lor, creionate în mintea lor, pictate în sufletul lor, puteau fi orice: roiuri de micsandre, lăcuste ieșite din matcă, rochii din nori cromatici, țevi de pământ, poduri din caramele, balastiere pline cu diamante, portocale pietrificate, tractoare de formula I, var comestibil, levănțică congelată, curcubeu pe fundul mării, parașute de zahăr, mingii de celofan, avioane de ceață, polizoare de cărbune, șopârle dietetice, lună demachiată, copaci de gumilastic, perle din căcăreze, armonici de sticlă, funcționari de catifea, haine mlăștinoase, purcei de ciocolată, gravide plombate, mocirlă din miere, pantofi de cretă, lemne metalice, abajururi lichefiate, ouă castrate, limbrici cu ochi de peruzea, căruțe gravide, biciclete gonflabile, cuvinte necuvinte.