Nu avea nici un rost să mai sper la salvare. Am sunat la 112. După o supradoză. M-au luat, m-au internat la psihiatrie, la 9.
Aveam un coleg care ajunsese acolo din cauza drogurilor, și un altul că ținuse prea mult post negru și se înfometase.

Am încercat să deslușesc prin beznă ceva, când începeam să îmi revin. Retrăiam spaimele și bezna copilăriei, în acele momente. Am fost oare inocentă, cândva? Am fost oare copil, cândva?

Parcă totul ar fi fost pârjolit de un foc pe care nu îl înțeleg. Întreaga mea ființă a fost zguduită de spaime mai presus de noapte. Și totuși...am iubit. Dar ce nefericit a fost ceasul în care salcia m-a oprit din drum, și am sperat la o iubire care a fost prea curând omorâtă din fașă.

Am renunțat la poezii și la pictat. Nu produceau venit. După ce am luat această decizie, evident, știind că mi-am semnat petiția la moarte, am decis să mă omor rapid cu niște pastile. Mai ales când un amic de pe Facebook mi-a spus "De ce nu alegi mucenicia? Măcar ajungi în rai".
Eu i-am spus "Tu nu înțelegi că eu vreau să mă sinucid, dar în același timp vreau să trăiesc. Vreau să iau o supradoză, atât cât să mi se facă suficient de rău să ajung la urgență la spital, că poate asta mă va ajuta să simt odată ceva. Că nu mai simt nimic pentru nimeni. Urăsc pe toată lumea. Inclusiv pe mama. Deși pe ea o iubesc, dar între noi stă un labirint al urii care mă obligă să o urăsc.

Nu mai vreau să vă explic cum am ajuns în starea asta. Dar când am văzut că există un potențial în poeziile mele, și am numărat sute, am realizat că ele îmi arată o latură a mea pe care nu o pot accepta. Păi cum, eu o ființă josnică, și oribilă, și rea, și meschină, să pot crea ceva atât de frumos?

M-au făcut să cred că sunt rea. Scriam pe ascuns. Când găseau că în loc să învăț scriam, mă pedepseam. Cel puțin așa vroiam să cred. Nu mai există salvare pentru mine, și atunci ce să cred?

Sunt înconjurată de lucruri frumoase, create de mine, când în mine e numai zbucium.

Și? Ca orice nimfă mă opream sub sălcii și stăteam întinsă în iarbă. Până la acea Salcie care a schimbat totul. A trebuit să se îndrăgostească, să moară pentru mine, pentru ca eu să mă descarc, să mă eliberez odată de mine. Și? A apărut Orfeu. Fix acum. Când aveam un secret teribil pe care nu puteam să i-l spun. Și îl iubeam, fără ca el să știe totul despre mine. Și, de frica adevărului, și nu cumva să îl fac să comită vreo crimă, ca Lantier din Bestia Umană, am inventat o minciună, și i-am spus ce se întâmplase, dar am atribuit vina unui alt personaj.

Nefericită nimfă! Mă bucurasem de voluptatea atâtor bărbați, care știau acel adevăr cumplit, numai el, care mă iubea cu adevărat, nu îl putea afla. Și dacă Nina Cassian era iubită pentru că, în ciuda urâțeniei, avea un suflet, așa mă iubea și el, în ciuda terfelirii și dezonoarei pe care mi-o știa, însă mi-o tăgăduia.

Aproape retrăiesc noapte de noapte imaginea aceea. Și dincolo de ea... poate ar fi trebuit să fiu prostituată. Dar, în același timp, am avut o mare pasiune pentru artă. Mă vedeam deja Thais. Un Pafnutie mereu pe urmele mele.

Teribilă voluptate! Adio, în noapte! Am să fiu eu, și am să dispar. Societate, numai tu ești responsabilă.