Fetița coborî treptele înalte sărind când pe un picior, când pe celălalt. Era fericită! Soarele îi încălzea zâmbetul întins pe toată fața și îi făcea cheia să strălucească la gât ca și când ar fi fost un medalion magic. Venise și această zi, în care primise cheia devenind stăpâna ei. Mângâie panglica roșie petrecută prin urechea perfect rotundă și își apropie buzele de bucata metalică cu limbă zimțată.
- Hei, Dora!
Se întoarse spre spațiul verde mărginit de pomi, de unde Dănuț îi făcea semne energice cu mâna. Abia aștepta să îi arate și lui cheia. Poate așa, nici un copil din vecini nu avea să o mai poreclească „Pișpirica”.
- Vrei să te joci cu noi?
Mingea roșie cu buline albe, părea o ciupercă desprinsă din paginile cărții ilustrate cu Scufița Roșie. Se rostogolea de la un copil la altul, făcând ca în mișcarea ei bulinele să se încurce între ele. Copăceii abia plantați anul trecut, nu cu mult mai înalți decât statura majorității copiilor, fuseseră transformați în porți, iar pe ramurile lor firave, copiii își agățaseră, înfierbântați de joc, hainele care îi încurcau.
- Am cheie, vezi?
Dănuț atinse cu vârful unui deget cercul strălucitor și o sfătui cu experiența celor șapte ani ai săi:
- Mai bine o pui undeva deoparte, să nu o pierzi în timpul jocului. Eu am pierdut deja două chei!
Dora tresări. Nu avea să piardă cheia! Avea șase ani, deci era destul de mare încât să aibă grijă de un obiect așa de valoros. Dar, sărind încoace și încolo după minge, începu să i se pară că bucățica metalică îi atârna din ce în ce mai greu la gât. Într-un târziu, hotărî să îl asculte pe Dănuț. Își petrecu panglica peste cap și alese cu grijă locul în care să o atârne, un loc pe care îl putea ține sub observație în orice moment.
- Prinde mingea, Dora!
Fără să mai stea mult pe gânduri, țâșni după mingea-ciupercă. Iarba îi mângâie picioarele pe deasupra ciorapilor dantelați, în timp ce vântul îi sufla părul peste față. Râsul ei se amestecă în curând cu hărmălaia pe care o făceau ceilalți copii. Se adunaseră într-un grup mare, între cele două blocuri, smotocind cuvertura verde cu care se acoperise pământul în acea primăvară.
Abia spre amiază, când soarele începuse să se încingă, iar setea o înghiontea din ce în ce mai supărătoare, Dora se hotărî să se oprească din nebunia jocului.
- Cheia! Cheia mea!
- Ai pierdut-o? Dănuț apăru imediat ce țipetele ei se zdrobiră în ecou de pereții laterali ai blocurilor, cu tricoul lui galben pătat de iarbă și pământ, cu părul ciufulit și răsuflând greoi de atâta alergătură. Þi-am spus, ți-am spus eu! Toată lumea își pierde cheia!
- Eu nu o pierd! Am scos-o și am pus-o … undeva.
- Unde?
- Am uitat unde.
- Þi-ai pierdut cheia! Primul lucru pe care trebuie să îl faci, este să le spui părinților. Dacă o găsește vreun hoț și intră în casa voastră… acum de ce plângi? Eu am pierdut două chei până acum și nu am plâns deloc.
- Mă ajuți s-o caut?
- Of… bine!
Dănuț chemă restul copiilor și porniră să scotocească prin iarbă, ca o armată de gândăcei porniți în căutarea hranei. Mingea-ciupercă, uitată lângă un copăcel, încremenise cu ochii ei albi ridicați spre albastrul năucitor al cerului fără pată.
- Încearcă să îți aduci aminte pas cu pas pe unde ai umblat.
Dora îl îmbrânci pe Horică, deși băiatul roșcovan care locuia în blocul alăturat o întrecea în înălțime cu mai mult de un cap.
- Nu am umblat pe nicăieri! Am avut-o când am venit aici la joacă și nu am plecat nicăieri, nici o secundă.
- Eu nu mai caut, hotărî Horică, n-ai decât să cauți singură!
Dora scoase limba în urma lui, deși, la vederea copiilor care părăseau locul de joacă urmându-l pe băiat, în gât i se adună dureros un ghem de lacrimi, sufocând-o.
- Nu plânge, spuse Dănuț, așezându-se sub cel mai apropiat copăcel cu picioarele strânse sub el, mai bine să așteptăm să vină ai tăi, le spui și gata!
- Mi-e sete și trebuie să merg la baie! Nu am cu ce intra!
- Poți să mergi la mine. Sora mea e acasă și îți va deschide ușa.
Dora se așeză lângă el, netezindu-și fustița.
- Dacă, până atunci, va găsi un hoț cheia și va intra în casă ?
- Poți să stai pe preș în fața ușii să o păzești.
Fetița începu să plângă. La început încet, apoi din ce în ce mai tare, pe măsură ce gândurile îi alunecară spre catastrofele care se puteau întâmpla dacă cheia ei era găsită de un om rău. Simțea că nu o pierduse. Își amintea că o pusese bine, cu gândul că locul în care o așezase era sigur, dar nu își amintea care era acel loc. Răscolise împreună cu copii nu numai iarba, ci și boscheții și cărămizile de la marginea locului de joacă, fără să dea măcar de urma cheii.
- Atunci…, Dănuț se ridică, eu merg cu băieții. Își scutură pantalonii de câteva fire de iarbă închipuite și o luă la goană printre blocuri spre terenul de fotbal de unde se auzeau glasuri vesele de copii, lăsând să plutească în urma lui un „salut” sugrumat.
Ce era de făcut? Rămasă singură, Dora își mai roti odată privirile prin împrejurimi, încercând să își amintească fiecare pas făcut de când ieșise din bloc, dar filmul derulat în mintea ei sărea mereu peste secvența în care își scosese cheia de la gât pentru a o așeza într-un loc sigur. Asta era! Urma să vină mama, poate chiar în același timp cu tata, va primi o ceartă zdravănă și o pedeapsă pe măsură și va trece mult timp până când i se va mai oferi șansa de a purta la gât o nouă cheie.
Amărâtă, se ridică din iarbă, sprijinindu-se cu mâna de trunchiul copăcelului la umbra căruia se așezase. Simți o lovitură mică în creștet și ridică privirea spre crengile subțiri, coborâte până la nivelul ei. Încremeni. Pe prima crenguță, în bătaia blândă a vântului, se legăna ca un medalion prețios, cheia, suspendată de panglica roșie. Secvențele pierdute îi țâșniră în memorie luminoase, făcând-o să plângă din nou. Agățase cheia în copăcel, așa cum își agățaseră ceilalți copii lucrurile. O scoase de pe ramură, își petrecu panglica peste cap și, fără să mai simtă setea, o luă la fugă printre blocuri în căutarea celorlalți copii.