poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3732 .



străbătând ceața 71
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [inocentiu ]

2016-01-10  |     | 



Iată și prima întâlnite cu primii săi elevi. I-a întâlnit în dimineața primei zile pe drumul pe care și el îl parcurgea spre școală. Salutul lor era însoțit, de cele mai multe ori, de zâmbete, îi zâmbeau ca unui de-al lor. A aflat în curând că cei mai mulți zâmbăreți îi erau rude mai îndepărtate sau vecini ai căror părinți îi cunoscuseră bunicii, iar unii, și pe el în anii copilăriei. Or fi având, poate, alte așteptări de la el știindu-l unul de-al lor. Trebuia, deci, să se prezinte în fața lor și să-i atragă cu lucruri mai deosebite. Și-a făcut, repede, un plan, propunându-și să-l respecte întocmai. A cerut voie lui Viorel, directorul, să se uite prin arhiva cea veche prin care, poate, nu se mai uitase nimeni de zeci de ani. A ales un catalog din 1867, an în care l-a găsit și pe bunicul său, Dragotă Niculae, în despărțământul întâi. L-a citit apoi în fața clasei a șaptea. Întâmplarea a făcut ca numele elevilor de acum nouăzeci și opt de ani să fie aproape identice cu cele ale actualilor elevi. Cei mai mulți, pe când el citea vechiul catalog, au răspuns prezent.
- Tovarășe profesor, eu n-am fost strigat. Nu sunt trecut în catalog? Doar nu sunt repetent, uitați-vă am media generală opt și cincisprezece sutimi. Și apoi ați strigat vreo doi care nu sunt în clasa noastră, ci în clase mai mici.
- Da, măi Petrișor, ai dreptate, eu am greșit. Acum îmi dau seama că am citit numele elevilor dintr-un catalog de acum aproape o sută de ani.
- Ei, asta nu se poate zise, neîntrebată, Paraschiva , mi-a spus mie tata moșu că școala s-a construit când era el copil, ori el n-are o sută de ani, nici chiar șaizeci.
Cu folosirea vechiului catalog, a reușit să-i atragă pe acești elevi mai mărișori stârnindu-le, celor mai mulți, interesul pentru istorie. A fost aproape un fleac să le predea prima lecție intitulată Izvoare istorice. De fapt, o și începuse odată cu strigarea catalogului. A fost interesantă lecția nu doar pentru elevi, ci și pentru o parte a părinților, a bunicilor lor și chiar a unor bătrâni ce nu mai aveau nepoți prin școală. Toți se străduiau să afle cine erau acei copii înscriși la școală în catalogul de la 1867 și care purtau nume ce le poartă și cei de azi. Ba, unii au început să cerceteze și vechile cruci de prin progadie, care mai purtau încă însemnările cu data nașterii și a morții celor înmormântați acolo. Și tușa Mia, la care dormea, când nu lua seara IRTA spre Sibiu, era la curent cu preocupările mamelor și bunicilor de prin vecini care umblau, zicea ea, după cai verzi pe pereți, scormonind după bătrânii care nu mai sunt.
Uncheșul Ilie, care locuia acolo sus în Gheurușa, în casa bătrânească, era la curent cu cercetările copiilor și, ca întotdeauna, îi plăcea să glumească.
- Mă, Nuțule, va trebui să împarți sâmbria cu mine.
- De ce, uncheșule?
- Cum de ce? În capul meu se sparg toate câte le spui tu la copii în școala.
- Cum așa?
- Când mă văd stând pe butuc la poartă, iar dacă nu mă văd intră în curte și bat la ușă ca să mă întrebe:
- Bade Ilie, cine a fost Niculae Rusu, Vasile Coșa, Trăian Nemeș.
Ori alte nume de felul ăsta.
- Parcă voi nu știți? Oameni din satul nostru.
- Nu de ăștia te întrebăm, bade.
- Dar de care ?
- De ăia tare bătrâni care nu mai trăiesc. Ce neamuri au fost ei cu cei de azi?
- De unde să știu eu?
- Cum să nu știi? Au fost colegi cu tatăl dumitale la 1867.
- Ce au fost, mă? Și când?
- Au fost în clasa întâi, care atunci se numea despărțământ, împreună cu tatăl dumitale ,
Niculae Dragotă .
I-am mai lăsat o vreme să-mi explice, prefăcându-mă că nu înțeleg, apoi i-am lămurit. Îi cunoșteam pe cei bătrâni, pentru că i-am apucat pe toți în viață. Unii s-au prăpădit în bătăile din primul război, în care am fost și eu, alții care au scăpat erau neputincioși când a început al doilea. Doar tata, care a fost și bunicul tău, a trăit mai mult până în vremurile când a început a se lua pământurile oamenilor pentru a se face geaceul de acum. Noi ăștia mai bătrâni îi spunem colhoz. Via din Rusu o mai aveam atunci. Bine că n-a mai suferit să vadă că nu mai este a lui, și pustietatea care a cuprins apoi locul acela.
S-a mai vorbit de Nuțu prin sat în toamna aceea, că cheamă copiii la școală și noaptea. Erau nemulțumiți unii părinți, mai ales mamele care aveau fete.
- Și barem, dacă tot îi cheamă, să intre în vreo clasă și să aprindă becurile, dar, nu, stă cu ei în curte și se uită la cer.
- Chiar așa și ce or vedea acolo?
- Ei știu!
Și, într-adevăr, știau că tovarășul profesor le arata prin puzderia de stele cele șapte ale Carului Mare cu rudița în jos și cele ale Carului mic cu rudița în sus și apoi, în funcție de acestea, toți au reușit, până la urmă, să identifice Steaua Polară. Au îndreptat spre ea un laț bătut încă de pe zi într-un stâlp de lemn. Când au fost siguri că direcția este bună, au mai bătut câteva cuie pentru a-l fixa. A doua zi, la ora de geografie cei care au fost noaptea în curtea școlii au măsurat, cu un echer mare de lemn, unghiul dintre direcția arătată de laț și orizontala locului: 45 de grade și 57 de minute latitudine nordică. Au înțeles cu toții cum se află latitudinea locului. Mai greu a fost cu longitudinea. Dar, tot au stabilit-o, e drept cu aproximație, cu ajutorul ceasului solar și a orei exacte dată de Radio București: 24 de grade și 10 minute longitudine estică. În vacanța de primăvară, într-un colț al curții școlii se întretăiau două sârme susținute de stâlpi, cea a paralelei și cea a meridianului locului. Două tăblițe scrise frumos pe negru indicau aceste coordonate.
Tot cam pe atunci puteau fi văzuți prin sat vreo zece elevi, băieți și fete. Unul purta pe după gât un cordon de care era prinsă o bucată de scândură ce-i stătea orizontală în față ca o măsuță de scris. La fiecare curbă, se folosea de o busolă pentru a trasa noua direcție. Ceilalți măsurau cu pasul distanțele dintre case. În dreptul fiecărei case se opreau, iar cel cu tăblia de după gât îi făcea în grabă schița ca un dreptunghi. Casele, ce nu aveau ieșire la stradă, erau schițate corespunzător dincolo de linia ce închipuia ulița. La urmă de tot, venea Petrică, cel mai înalt, care măsura distanțele cu un compas uriaș cu deschiderea de 1,5 m.
- Ce faceți, măi copii, întrebă o femeie pe care o întâlniră în drum.
- Facem schița topometrică a satului.
- Ce-o zis că fac? o întrebă și pe ea altă femeie ce tocmai ieșise la poartă.
- Ei știu, că vorbesc numai în dodii.
-Of, of, copiii din ziua de azi!
A ieșit până la urmă o schiță a satului de toată frumusețea. Nuțu a tras-o în tuș pe o hârtie de calc. Treaba asta i-a luat câteva ore bune. Directorul a fost de acord să o afișeze pe holul școlii, iar sub ea să fie pusă lista membrilor cercului de geografie, adică acelor ce au umblat prin sat și au întocmit schița. Erau cam tot aceiași ce au descoperit în acea noapte de toamnă Carul Mare, Carul Mic și micuța Stea Polară.
Era priceput directorul Viorel, știa să umble cu banii, și mai ales, să-i facă. În fiecare an ținea câte doi trei porci pe care îi vindea la târgul Sibiului în decembrie. Curtea îi era plină de orătănii de tot felul, și ce curte mare avea! Și-a construit casa pe un teren ca-n palmă, vizavi de școală, care i l-a dat cu acte în regulă GAC-ul. Norica, soția lui, avea grijă de gospodărie. Dar, în același timp, avea și un salariu, destul de bun, ca secretară a școlii. Intra în școală doar în câteva pauze atât cât s-o vadă lumea că este acolo. Statele de plată, inventarele, dactilografierea dărilor de seamă și planurilor de muncă o făcea tot Viorel, care era foarte expeditiv. Nu-i plăcea că trebuia să piardă timpul de pomană, zicea el, când participa la instruirile de la Comitetul raional în calitatea sa de organizator al grupei sindicale în care, printre altele, avea și sarcina de a conduce învățământul ideologic al cadrelor didactice.
- Măi, Nuțule, îi zise Viorel într-o zi, ce bine ar fi să te facă și pe tine membru de partid. Mi-ai lua locul la învățământul ideologic, iar eu își avea mai mult timp pentru mături. Dar e o problemă, nu ești titular.
- Dar cu ce mături te ocupi?
-Da, uitasem că ești încă nou pe aci și nu știi. Este al doilea an de când pe lotul școlar am semănat sorg, o cereală săracă în semințe, dar spicele ei se folosesc la fabricarea măturilor. Nu-ți trebuie decât sfoară pentru a lega sorgul de coada de lemn, un cui, și puțină sârmă pentru a-l fixa . Cozile ni le aduc elevii, de acasă, de la măturile uzate, bineînțeles că le mai lustruiesc cu șmirghel. Se vând destul de bine prin sat pentru că le dăm mai ieftin ca la cooperativă. Dar cele mai multe le dăm, tot așa, contra cost școlilor din tot raionul. Ne mai ajută și tovarășul Popiceanu de la Secția de învățământ, deoarece nu aprobă școlilor bani pentru materialele de curățenie dacă nu iau și de la noi cel puțin două mături.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!