8 octombrie a.c. „Câteva zile n-am mai scris în jurnal. Dar, azi, am auzit din nou o voce interioară care mi-a zis: Leo! Leo! Scrie-ți opera! Nu aștepta pensia, că s-ar putea să n-o mai apuci! Așa că, mi-am făcut curaj, am aprins calculatorul, am deschis o pagină nouă și am scris cu majuscule și bolduit titlul noului meu roman: ZIUA PROSTULUI. După ce am scris titlul, mi s-a pus o ceață pe creier, că m-am blocat și n-am mai scris nimic. Am început însă să citesc la manuscrisul lui Ică, de fapt partea pe care o pozasem. Pe măsură ce citeam devenea mai interesantă acțiunea și parcă mă păștea invidia că eu nu avusesem ideea asta înaintea lui. Așa cum spunea, acțiunea se petrece într-un spital de nebuni, are personaje credibile și ceva umor. Păcat că nu prea l-am băgat în seamă până acum, omul ăsta chiar are talent, am să-l caut mai des, mai ales că are și un vin de calitate. Va trebui să-l aștept până se externează și vine cu romanul gata scris. Dar, dacă o fi internat chiar pe bune și toată munca lui rămâne în aer? Va trebui să verific, ar fi păcat să se piardă bunătate de carte.
După amiaza m-am dus iar la spital. Am trecut de portar, dar o asistentă mi-a spus că pacientul Stroescu este sub tratament și nu poate fi deranjat. Trebuie să găsesc o altă modalitate de a da de el”.

- Asta cu vocile mi s-a întâmplat și mie o dată, zise Săndel. Se făcea că mă striga cineva noaptea, auzeam ca prin somn: „Săndele! Săndele!” de mai multe ori. Mă cam îngrijorasem, recunosc, dar a doua zi m-am liniștit, mi-am dat seama că n-am nimic la scufiță. Sau, mă rog, nimic serios. Mă strigase de-adevăratelea un vecin, că nu avea cartela de deschis ușa blocului și îi era teamă să-și trezească nevasta, că-l lăsa aia doar pe hrană rece o săptămână. Până la urmă a ieșit unul din bloc și a putut intra și el. Avea o cheie de rezervă pe care o ținea în cutia poștală, așa că a urcat liniștit. Numai că nevastă-sa pusese și lanțul la ușă și, cât s-a chinuit el, n-a putut să-l deschidă, așa că tot a sculat-o din somn. Ce a urmat, nu mai știu, o perioadă nu l-am mai văzut decât ocazional, de departe, căra sacoșe de la piață.
- Eu am pățit ceva asemănător, zise Dan a lu’ Nașu. Veneam de la serviciu și, în drum, mă opream la Kent să beau o bere.
- Ce tot aveți cu Kentul ăla de parcă e uns cu miere? interveni Bicuță. N-aveți pe ce da banii, de parcă eu nu am bere?
- Ãla e în drumul meu, și tu nu ai bere turcească Efes, aia e! îi răspunse Dan a lu’ Nașu. De la o bere mă întindeam de regulă la trei, uneori o dam și pe votcă, așa că ajungeam cam târziu acasă și am intrat în conflict cu Jannette, nevastă-mea. I-am promis că nu mai întârzii și vreo două zile m-am ținut de cuvânt, luam un coniac în picioare și fuga acasă. Lucrurile intraseră în normal.
- Parcă n-o chema Jannette, zise Săndel.
- Păi, n-o cheamă Jannette, o cheamă Sanda, da’ așa a botezat-o un ceh care a lucrat acu’ un an la panourile fotovoltaice de la Troianu, cu care m-am împrietenit și care m-a vizitat de câteva ori. N-a putut să pronunțe Sanda și i-a zis Jannette. După un timp i-a zis pe numele corect, dar de atunci, așa i-a rămas porecla între prieteni. Și eu tot așa o alint, în semn de tandrețe.
- Și eu am avut un câine mai demult, în studenție, zise Profesorul. Îl găsisem aruncat la ghena de gunoi, abia făcuse ochi. L-am botezat Ulise dar toți colegii îl strigau Iulică. Hai, zi-i mai departe!
- Așa...și iarna trecută, era într-o duminică, ies din tură mai devreme, pe la opt după amiaza. O sun și îi spun că ajung acasă devreme. „Foarte bine”, îmi zice ea, „pun mâncarea la încălzit”. Așa că trec pe la Kent să-mi iau tainul. Barul pustiu, doar eu și Roxana, barmanița. Bătea un vânt afară, de nu-ți venea să ieși din casă, așa mi-am explicat de ce nu erau clienți. Și deodată, probabil că n-am închis eu ușa bine, vine o rafală și deschide ușa barului. Roxana o închide, dar ceva s-a stricat la clanță, că a rămas cu ea în mână și ușa blocată. Cât m-am chinuit, n-am putut s-o deschid, doar eventual să sparg geamul și să ies pe acolo, chestie pe care n-am făcut-o totuși. Patronul, Sorin, era plecat la munte, nici nu avea semnal, într-un final a răspuns și a trimis un lăcătuș să rezolve problema. Pe la două noaptea, răstimp în care am mai băut vreo patru coniace și două beri, să le sting, a venit meșterul cu scule și ne-a eliberat. Acum, vă dați seama cum am ajuns acasă...Ce să-i spun Sandei? Purul adevăr, dar parcă era proastă să mă creadă? S-a trezit din somn cu un meclosan acru și până să scoată o vorbă, am început eu: „Janeto”, nici nu poți să-ți imaginezi ce mi s-a întâmplat. Am rămas blocat în bar, abia acum am reușit să ies de acolo.”. „Bine”, zice ea, hai, las-o moartă, m-am lămurit. Vezi că ai mâncarea în frigider, dacă vrei s-o încălzești bine, eu mă culc, că sunt sătulă de minciunile tale. Uneori mă și mir ce mai poți inventa.” Prin urmare, uneori nici adevărul nu e util.

9 octombrie a.c. Am sunat-o pe Mirela și am întrebat-o dacă nu a găsit o pereche de ochelari. I-am mai spus că vreau să-l vizitez pe Ică la spital. Dacă vrea, poate să meargă și ea cu mine. Mi-a răspuns că nu suportă spitalele, oricum e internat de formă, dar pot să-i duc niște schimburi, probabil va rămâne internat vreo două săptămâni, că nu știu ce proiect are de finalizat. A sunat-o s-o liniștească, nu e nimic grav. „Cică face un experiment cu văru-su, e important să stea un timp acolo. O fi important experimentul ăla, da’ nu prea pricep eu ce atâtea tertipuri. Se ducea acolo și gata, nu trebuia să facă tot circul ăla, de ne știu acum toți vecinii și șușotesc când trec pe lângă ei”. Mai târziu am trecut pe la ea și mi-a dat o geantă cu lucruri necesare, lenjerie de corp, prosoape și alte mărunțișuri. Ochelarii nu i-a găsit. I-am spus că nici nu avea cum, îi uitasem în altă parte. Cât a lipsit din cameră să-i facă bagajul, m-am uitat pe rafturi după dosar, dar nu l-am văzut. Mai mult ca sigur l-a luat cu el. Mirela a adus o geantă de voiaj și am băut o cafea împreună, timp în care am mai povestit una-alta. „Să știi că Ică nu e băiat rău, dar în ultimul timp a devenit de nesuportat, are niște fixuri care mă scot din sărite. De exemplu, vin acum o lună acasă, cu o pâine de țest, caldă, de la un client (Mirela e avocat), o las pe masa din bucătărie, cu gând s-o mâncăm mai târziu și plec să plătesc o taxă de timbru. De acolo trec și pe la Profi, să iau o sticlă de sana și niște tobă de casă. Cred că am lipsit cam o oră, era coadă la taxe și impozite. Când ajung acasă, cu gândul la pâinea aia de țest, ia-o de unde nu-i. Îl întreb pe Ică unde e pâinea. El mă întreabă câte felii vreau să mănânc. Lasă dom’le feliile, spune unde e pâinea aia, că-mi plouă în gură după ea. Și atunci se duce la frigider și o scoate din congelator. O tăiase în felii subțiri și o pusese la păstrare, la rece. Și mai are un melic: de câte ori gătesc o oală de ciorbă, nu apucăm să mâncăm bine din ea, că o transferă în altă oală, mai mică. Și tot așa, până la cel mai mic vas pe care-l găsește în casă, poate să fie și ibric. Ceva-ceva se întâmplă cu el, nu cred că e doar un moft să experimenteze pe pielea lui obsesiile despre care scrie”. Discuția cu Mirela m-a pus pe gânduri și totodată m-a hotărât că trebuie să dau de Ică.

- Că veni vorba de experiențe, la școală, ca elev, faci destule, dacă nu-ți iese una, poți s-o repeți. În viață însă, nu-ți permiți acest lucru. Când trebuie să iei o decizie și singurul reper este de ordin sentimental, nu vei afla niciodată dacă ai greșit sau nu. Poți doar să-ți imaginezi „ce-ar fi fost dacă…?” Așa își termină expozeul Profesorul, sorbind tacticos din pahar. Uite, de exemplu, și ca să fie clar pentru toată lumea, continuă el, eu nu m-aș risca niciodată să beau din sticla aia de pe raft, cu lichid de culoare incertă pe care scrie CONYAC SUPERIOR. O așa experiență ar putea să mă trimită direct la spital. Sau mai rău...
- Rămânând la subiect, eram la o înmormântare, la tatăl unui prieten, zise Săndel. Om destul de tânăr și serios, dar nimerise din greșală sticla de antigel. La un moment dat, se aude o sonerie de telefon Nokia, aia cunoscută...ta...ra...ra...ra...exemplifică el, fredonând binecunoscutul ton de apel. Ceilalți, adică Profesorul, Poetul, Dan a lu Nașu’, Mișu electricianu’ și Bicuță dădură din cap, semn că au înțeles. Micăle, barmanița, nu schiță niciun gest, ștergea pahare și asculta muzică la radio. Asta se întâmpla tocmai când popa Sică zicea: „unde nu există nici bucurie, nici întristare...” S-a oprit un moment și a completat: „și nici semnal vodafone! Vă rog, în memoria celui adormit să închideți dracu’ telefoanele sau să le dați pe silențios.”
- Părinte, i-am zis eu, dar dacă mă sună șefu’? Că nu pot să nu-i răspund.
- Aia e altceva. Răspunzi și ieși afară din sfânta biserică.
Și uite-așa, am condus mortul la cimitir și pe când era băgat în cavou și popa făcea semnul crucii, îi sună și lui telefonul de sub sutană.
- Asta nu se pune, e în aer liber și aproape terminasem, eram la „Amin”, s-a scuzat părintele, în fața reproșurilor mute de pe fața asistenței. Și dacă mă sună șefu, am voie chiar să răspund.
La ceva vreme după aia, mă întâlnesc cu popa Sică la Germanos, să-și plătească abonamentul. „Să știi că am rezolvat problema cu telefonul”, îmi zice el. Am stat un moment să-mi aduc aminte ce fel de problemă de telefonie avea, dar el a continuat, văzându-mi nelămurirea de pe față: „Am pus ca ton de apel ALELUIA! Dar vreau să-ți cer o părere. N-ar fi mai bine dacă aș schimba cu ÎN IORDAN BOTEZÂNDU-TE ...? În felul ăsta am închis gura la toți, poate să sune și în timpul slujbei, singura reacție este că-și fac enoriașii cruce la auzul apelului, ceea ce nu e de rău. Și sună și mai frumos...”
Foarte bine, părinte..., i-am zis eu, în felul ăsta ai rezolvat toate problemele. Dar dacă mai bagi „și dă-ne nouă conexiune bună” la Tatăl Nostru, te-ai scos. A stat puțin pe gânduri și mi-a răspuns: „Bună idee! Dacă mă gândesc bine, niște tonuri de apel cu sfinți pentru hramul fiecărei biserici ar fi o idee bună. De exemplu, să auzi: „Răspunde! Te sună Sfântu’ Haralambie” la biserica cu același hram. Și așa mai departe. Ce zici, mi-ar da binecuvântarea Preafericitul? Dar n-a mai așteptat răspunsul că l-a sunat telefonul și eu am profitat de ocazie și am ieșit din magazin.
- Că tot veni vorba de telefoane, m-a sunat aseară pe fix o fătucă, să mă întrebe dacă am câteva minute libere și dacă doresc să răspund la câteva întrebări, zise Profesorul. Cum nu aveam ce face, am acceptat. Mi-am dat seama imediat că e vorba de un sondaj politic, așa că mi-a pierit cheful și am răspuns că nu am încredere în niciun personaj de care pomenea duduia și nici nu intenționez să merg la vot.
- Adică ai mințit-o, concluzionă Săndel. Păi, cum să mai ai încredere în statistici, dacă intervievații mint? Că, pe drept se spune că există trei feluri de minciuni: minciuni simple, mingiuni gogonate și statistica.
- Da’ dumneatale de unde știi că toți mint? întrebă Bicuță. Poate e un caz izolant.
- Dacă domnu profesor, care e om serios, a mințit, dar alții? zise Dan a lu’ Nașu’. Bunică-mea zice că și minciuna e o vorbă și cum românului îi place să vorbească și să-și dea cu părerea la orice...
- Dar de unde ați ajuns la concluzia că am mințit? întrebă Profesorul. Poate chiar mi-am propus la modul serios să nu mai merg la vot. De câte ori am votat a ieșit invers și prost. Nici nu-mi mai fac iluzii. Și, mai nou, cu alianțele astea nefirești, vezi că intră unii la putere pe ușa din dos, cu toate că au luat procente de râs.
- Dar dacă, să zicem așa...prin absurd, că ai candida la primărie sau la parlament? întrebă Săndel. Nici atunci n-ai vota?
- Eh, în cazul acesta, adică ipotetic și nerealist, s-ar schimba situația, dar tot nu mi-aș călca pe principii. Adică sloganul meu electoral ar fi: „Nu mergeți la vot! Toți sunt mincinoși!”. Dar pentru mine aș vota, că doar nu sunt ipocrit.
- Și, tot prin absurd, să presupunem că ai câștiga, zise Poetul, după ce sorbi o gură consistentă de coniac. Adică oamenii vor spune în sinea lor: „Uite și la ăsta, de la obraz le zice, hai să-l votăm”. Ce crezi că ar zice lumea dacă ar afla că ai votat?
- Păi, ar zice: „Da, dom’le, a fost sincer cu noi, toți sunt mincinoși, inclusiv el”.
- Dumneatale ești om deștept, zise Bicuță. Da’ io tot cred că e bine să mergi să votezi. Că, dacă n-o faci și mai și spui, te ia de dușman mai rău decât dacă ai zice că votezi cu ăilanți. D’aia eu am prieteni la toate partidele, că la toți le dau voie să puie afișe și să-mi dea sacoșe și șepci. De fiecare dată sunt amabil cu ei și îi invit înăuntru.
- Ca să-ți facă consumație, de ce nu spui așa? zise Săndel. Lasă, că am văzut și eu cum îi servești cu bere și cafele și după aia îi pui la plată că „sunt om sărac, dar Partidu’ are bani măcar de-o bere”. Ãia, de rușine plătesc, lipesc afișele și se cară înjurând. Mai citești, dom’le, din jurnalul ăla? Sau mai bine, las-o pe mâine, că mai avem și treburi pe-acasă.

va urma