Am ajuns la gară și astfel am scăpat de acest dialog prostesc. M-am așezat la coadă să cumpăr bilete. Pentru ultima dată respiram în Focșani, cu o curiozitate mărită, încercând să identific mirosul acesta ciudat. Fetele s-au grupat pe peron. Am rămas cu restul oamenilor la coadă. Mizeria din gară, oamenii de la țară încărcați cu saci, sacoșe, copii, formau o scenă de film. Am cumpărat biletele. Plictisită, le-am îndesat în buzunar. Trenul venea la prima linie. De la ce naiba vine mirosul? Mă enervam. Mereu făceam asta atunci când îl simțeam așa de puternic. Nu semăna a nimic.
─ Așadar?
─ Așadar, ce?
Toată gașca formase un cerc în jurul meu, așteptând cu nedumerire un răspuns. Au zis oare ceva?
─ Unde vine trenul?
─ În gară.
─ Hai, fată, spune!
─ Uite aici vine, la prima linie. Tocmai îl anunță. Ia, liniște!
─ Ah, iertați, maiestate!
Mihaela, face o plecăciune și o grimasă de lehamite. Superbe ființe. Fără replici.
Am ocupat un vagon. Eram multe. Am aruncat gențile sus, la bagaje, și ne-am așezat pe scaunele slinoase și pline de praf. În vagon era un miros înțepător de pipi. Am început să facem glume pe seama mizeriei și a mirosului ce ne intra în haine. Trenul mergea obositor de încet. Fetele se plictiseau și una câte una adormea cu capul plecat spre umărul colegei. Mi-am lipit obrazul de geam. Priveam la peisajul fără culoare ce se derula în fața ochilor. Priveam pătrunzător cerul și o liniște dumnezeiască mă cuprindea. Mi-a amorțit fața lipită de geam și gâtul era țeapăn. Continuam să rămân așa, nemișcată, ca într-un test al suferinței. Ce-am să fac mâine? Dar poimâine? Ce contează! Oricum fac ce spun alții. Ce vreau eu? Ce simt? De ce mă văd atât de mică? Întrebările se făceau ghem de neliniște. Ghem ce-l simțeam în stomac, a foame, a rău... Îmi venea să vomit. Deschid ochii și decid să privesc doar monotonia ce se derulează în mersul încet al trenului. Rămân un punct fără valoare, privind de pe margini la tot ce trece pe lângă mine. Am închis ochii și mi-am imaginat cum zbor. Mă ridic deasupra lumii, îmi întind brațele cu poftă și zbor. E așa de simplu și ușor! Simt mândria zborului, simt atingerea îngerilor. Vântul rece îl simt în ochi din bătaia aripilor.

Vreau să-mi amintesc ceva din lumea satului meu. Vreau să mor și să mă nasc acolo. Un acolo de unde să nu mă mai întorc aici, în acest tren al groazei.

***

─ Moș Dobrică, taie și mie găina asta!
─ O tai, Floare, o tai. Da’ ce faci bun, hă?
─ Vin fetele de la București. E vacanță.
─ Aha! Uite afurisenia că nu stă! Pff, da' e grasă, fă, Floareo! Ce le dai să mănânce?
─ Hai, bre, matale râzi de mine! Ce nevoia să le dau?
─ Da' asta mică, e la școală?
─ E.
─ În a câta?
─ Prima. E mică, bre.
─ Ei, e mică! Nu e. Iote la ea ce domnișoară!
─ Mulțumesc, moș Dobrică, că mi-ai tăiat găina asta, că uite, stau de ceva vreme în drum și nimeni nu trecea!
─ Să trăiești, Florică, să trăiești!

Sângele se scurgea cu ușurință în urma femeii. Câteva picături au căzut pe picior. Câinele o lingea.
─ Marș! Marș! Ce te-a apucat și pă tine, spurcăciune?
Fetița o privește mirată pe mamă.
─ De ce țipi la el?
─ E-te, na! Țip. Țip cât vreau io și la cine vreau. Ia adu cana aia de colo!
Se așează pe un scăunel. Găina o bagă într-o oală mare cu apă fierbinte. Apucă șorțul și își șterge transpirația de pe frunte. Din buzunar scoate o batistă. Era strânsă în triunghi. Îi plăcea să le calce în triunghi. O desface și suflă nasul.
─ Hai cu cana! Ce faci, dormi?
─ Nu dorm. Uite!
Mirosul de pene se simțea tot mai tare. Câinele aștepta ceva din găină.
─ Marș de-aci! Marș, n-auzi? Al boalii câine ce ești tu dar!
─ Nu mai spune așa la câine!
─ Și tu ce ai, hă? Ia mergi la mă-ta-marea d-aci și mă lasă dracu' în pace și tu și câine și toți.

Încercam să scriu firesc. Mama devenise un personaj rece, ciudat, respingător. Îmi aduc aminte de ziua aceea. După ce m-a izgonit la mamaie, mama a fugit în camera cu icoană și cu tabloul tatei și a plâns. Plângea, întrebând pe Dumnezeu de ce i-a luat bărbatul. Plângea către tabloul tatei, certându-l că a murit, lăsând în urma lui trei fete și o văduvă. Nu înțelegeam neputința ei și nu înțelegeam de ce mereu plângea aceleași vorbe. Repetam în gând că eu nu plâng. Eu nu am să plâng așa niciodată.
─ Florică!
Cineva o striga la poartă. Mama nu a auzit.
─ Mamă, te strigă un om!
─ Să plece. Cine e?
─ Nu știu.
─ Nu pot nici să plâng... Nici să plâng nu mă lasă. Of, Doamne!
Plângea în fiecare zi. De cinci ani plângea, întreba, judeca, povestea ori țipa la tata cu lacrimi zicând continuu: "Ionel, Ioneleee, Ioneeeel..."

***
─ Elena, trebuie să coborâm. Am ajuns în gară. Suntem acasă.
Ce amintiri aveam! Gabi reușea să mă aducă cu picioarele pe pământ.
─ Ai dormit.
─ Da, am dormit. Tu?
─ Și eu. Ce era să fac? Să vă păzesc?. Am ajuns acasă, fată, tu auzi?
Ne-am luat gențile și încercam să coborâm din tren, mai murdare decât urcasem și cu mirosul de pipi după noi.
Gara era plină de oameni. În fața ușii, oameni.
─ Ho, lume, așteaptă să ne dăm jos! Unde urci, bre, peste mine? Mamă, ce împinge baba! Dă-te, bre, mai încolo! Băi, moșule, ia, bre, sacul de-aici! Băi, turbaților!
Gabi, plină de nervi, vorbea fără oprire. Nu am luat autobuzul, ci am preferat să mergem toate fetele pe jos, așa că mai petreceam împreună câteva minute. Din centru până la marginea orașului am mers singură. Magazinele au rămas la fel de fără rost și culoare. Nu am întâlnit pe nimeni cunoscut. În cartier, la alimentara, era agitație mare. Băgase carne. Lumea se îmbulzea afară, să intre și altă lume, din interior, încerca să iasă cu bucățile de carne ținute deasupra capului. Cred că așa se făcea spațiu mai mult. Nu știu de ce țineau mâinile pe sus. Mă uitam după mama. Nu am văzut-o, așa că mi-am continuat drumul doar câțiva metri. După colț era blocul nostru. În fața blocului copiii se jucau.
─ Elena, Elena, a venit Elena! Ce faci ?
─ Bine fac. Mama e acasă?
─ Da, da, e acasă. Face cozonaci, că miroase. Știe că vii.
În bloc mirosea a cozonaci. Am încercat ușa și am intrat. Mama avea obiceiul să nu o încuie ziua.
─ De ce nu-ți încui ușa? Săru’mâna!
─ Ai venit! Fata lu’ mama! Ce dor mi-a fost de tine, fata mea! Să trăiești mamă, să trăiești!
─ De ce nu încui ușa?
─ E ziuă, mamă. Cine să vie peste mine? Nu vezi, cu casa goală, ce să fure? Sărăcia? Cum a fost drumul?
─ Lung. Mi-e foame. Nu am mâncat de ieri.
─ Dezbracă-te și hai la masă! Hai, că pune mama în farfurie!
─ Vin acum, tu pune.


fragment din romanul „7 ani”