L. N. Tolstoi

RÃZBOI ȘI PACE


Volumul 3



Partea întâi.

I
PE LA SFÂRȘITUL ANULUI 1811, înarmările și concentrările de forțe începură să se intensifice în Europa Apuseană, iar în 1812 aceste forțe – milioane de oameni (socotind și pe cei ce transportau și aprovizionau armata) – se deplasară de la apus spre răsărit către frontierele Rusiei spre care, exact în același chip, se îngrămădeau din 1811 forțele Rusiei. La 12 iunie, forțele Europei Apusene trecură granițele Rusiei și războiul începu; se produse, cu alte cuvinte, un eveniment potrivnic oricărei rațiuni și firii omenești îndeobște. Milioane de oameni se aruncară unii asupra altora, săvârșind atâta amar de nelegiuiri, înșelăciuni, trădări, furturi, falsificări și emisiuni de asignate false, jafuri, incendieri și omoruri fără șir, câte n-ar putea aduna laolaltă veacuri de-a rândul analele tribunalelor din lumea întreagă, dar pe care, pe atuncea, oamenii care le săvârșeau nu le priveau defel ca pe niște fărădelegi.
Ce a determinat acest eveniment neobișnuit? Care i-au fost cauzele? Cu naivă convingere, istoricii afirmă că între pricinile acestui eveniment se numără jignirea adusă ducelui de Oldenburg, nerespectarea blocusului continental, setea de dominație a lui Napoleon, dârzenia lui Alexandru, erorile unor diplomați ș.a.m.d.
Prin urmare, ar fi fost de ajuns ca Metternich, Rumianțev sau Talleyrand să-și fi dat puțină osteneală, între o recepție și un banchet, să scrie o depeșă mai abilă, sau ca Napoleon să-i fi scris lui Alexandru: Monsieur mon frere, je consens a rendre le duché au duc d'Oldenbourg1, și n-ar mai fi fost nici vorbă de război.
E de înțeles că așa li se prezentau contemporanilor lucrurile. E de înțeles ca lui Napoleon să i se fi părut că pricinile războiului erau intrigile Angliei (cum a și spus-o de altfel pe insula Sfânta Elena); e de înțeles ca membrilor Camerei engleze să li se fi părut că la originea războiului stătea doar setea de putere a lui Napoleon; ca ducelui de Oldenburg să-i fi apărut drept pricină a războiului violența săvârșită asupra sa; ca negustorii să fi văzut cauza în blocusul continental ce ruina Europa; ca veteranii și generalii să fi fost încredințați că nu putea fi altă cauză a războiului decât nevoia de a fi ei folosiți în luptă; ca legitimiștilor din vremea aceea să le fi apărut drept cauză a războiului necesitatea restabilirii vechilor bons principes2, iar diplomații timpului să fi crezut că toate se trăgeau de la alianța Rusiei cu Austria în 1809, care nu fusese îndeajuns de iscusit ferită să ajungă la urechile lui Napoleon, și de la memorandumul nr. 178, care fusese redactat stângaci. E de înțeles ca acestea și multe altele încă, grămezi nenumărate și nesfârșite de cauze, în cantități ce depind de nesfârșita varietate a punctelor de vedere, să li se fi prezentat contemporanilor drept cauze ale războiului. Dar pentru noi – posteritatea, pentru noi cei care avem în întreaga ei imensitate viziunea evenimentului și-i pătrundem înțelesul simplu și înfricoșător, aceste cauze apar neîndestulătoare. Pentru noi e de neînțeles ca milioane de creștini să se ucidă și să se tortureze unii pe alții, doar pentru că Napoleon era dornic de putere, Alexandru dârz, politica Angliei vicleană și ducele de Oldenburg jignit. Noi nu putem înțelege ce legătură au aceste împrejurări cu faptul însuși al asasinatului și al violenței, de ce, ca urmare a jignirii aduse ducelui, mii de oameni din celălalt capăt al Europei ucideau și prădau oamenii din guberniile Smolensk și Moscova și erau, la rândul lor, omorâți de aceștia.
Drept cauză, nouă, oamenilor posterității, care nici istorici nu suntem, nici stăpâniți de pasiunea cercetării, și poate tocmai de aceea judecăm evenimentele cu mintea limpede și sănătoasă, ni se prezintă un șir întreg de pricini, câtă frunză și iarbă. Cu cât ne adâncim mai mult în cercetarea acestor pricini, cu atât ni se dezvăluie mai multe și fiecare pricină luată în parte, sau un lanț întreg de cauze, ne apar deopotrivă de adevărate, judecate în ele însele, dar deopotrivă de false prin lipsa lor de însemnătate în comparație cu imensitatea evenimentului și tot atât de false și din punctul de vedere al incapacității lor de a determina (fără contribuția tuturor celorlalte cauze cu care se îmbină) evenimentul întâmplat. O cauză asemănătoare cu refuzul lui Napoleon de a-și retrage trupele peste Vistula și de a retroceda ducatul de Oldenburg ni se pare nouă și cheful sau lipsa de chef a celui dintâi caporal francez de a se reangaja în armată: căci dacă el n-ar fi avut chef să se reangajeze și n-ar fi avut chef nici al doilea și nici al treilea, nici atâtea mii de caporali și soldați, ar fi fost atâtea mii de oameni mai puțin în armata lui Napoleon și nu s-ar mai fi putut face războiul.
Dacă Napoleon nu s-ar fi simțit jignit de faptul că i s-a cerut retragerea armatelor dincolo de Vistula și n-ar fi ordonat armatelor să înainteze, n-ar fi fost război; dar dacă toți sergenții ar fi refuzat să se reangajeze, războiul n-ar fi putut avea, de asemenea, loc. Și tot așa nu s-ar mai fi putut face război dacă n-ar fi fost intrigile Angliei, dacă n-ar fi existat ducele de Oldenburg și nici sentimentul jignirii în sufletul lui Alexandru, dacă n-ar fi fost regim absolutist în Rusia, și n-ar fi fost revoluția franceză, nici dictatura și imperiul care i-au urmat, nici toate câte le-a produs revoluția franceză, și așa mai departe. Fără una singură din toate aceste cauze, nimic nu s-ar fi putut întâmpla. Așadar, toate aceste cauze – miliarde de cauze – au concurat pentru a produce ceea ce s-a produs. Prin urmare, nimic din toate acestea n-a fost cauză exclusivă a evenimentului, ci evenimentul a trebuit să se producă numai pentru că n-avea cum să nu se producă. A fost nevoie ca milioane de oameni, lepădându-se de orice sentiment uman și de uzul rațiunii, s-o pornească de la apus la răsărit și să-și ucidă semenii, tot așa cum, cu câteva veacuri înainte, de la răsărit la apus au pornit mulțimi omenești, omorându-și semenii.
Acțiunile lui Napoleon și cele ale lui Alexandru, de un cuvânt al cărora ar fi atârnat, pe cât se părea, să se întâmple sau să nu se întâmple evenimentul, au fost tot atât de arbitrare ca și acțiunea fiecărui soldat mânat la război, fie că pe el au căzut sorții, fie că a fost mobilizat. Nu putea fi altfel, căci, pentru ca voința lui Napoleon și a lui Alexandru (adică a acelor oameni de care, pe cât se părea, depindeau evenimentele) să fie împlinită, era neapărat necesar concursul atâtor împrejurări fără de număr, dintre care dacă una singură ar fi lipsit, evenimentul nu s-ar mai fi putut produce. Era neapărat nevoie ca milioanele de oameni, în mâna cărora se afla forța reală, soldații, care trăgeau cu pușca sau cărau provizii și armament, să consimtă a face voia acestor doi oameni, singuri și slabi, și să fie determinați la aceasta de toate acele nenumărate complexe și felurite pricini.
Fatalismul este în istorie inevitabil pentru explicarea fenomenelor iraționale (adică a acelora a căror rațiune noi nu o pricepem). Cu cât ne străduim mai mult să explicăm rațional aceste fenomene ale istoriei, cu atât ele devin pentru noi mai lipsite de rațiune și mai de neînțeles.
Fiecare om trăiește pentru sine, își folosește libertatea pentru atingerea scopurilor sale personale și simte cu întreaga sa ființă că la un moment dat poate face sau nu poate face cutare sau cutare faptă; de îndată ce a săvârșit-o însă, fapta aceasta, săvârșită, într-un anumit moment al curgerii timpului, devine ireversibilă și ia caracterul unui bun al istoriei, în cadrul căreia nu mai are însemnătatea unei acțiuni libere, ci a unui fapt predestinat.
Viața fiecărui om are două laturi: viața personală, care este cu atât mai liberă, cu cât interesele sale sunt mai abstracte, și o viață elementară, de roi, în care omul, fără să se poată sustrage, împlinește legi ce i-au fost prescrise.
Conștient, omul trăiește pentru sine, dar servește în mod inconștient ca armă pentru atingerea țelurilor istorice ale întregii omeniri. O faptă, odată săvârșită, e ireversibilă, și acțiunea ei, concurând în timp cu milioanele de acțiuni ale celorlalți oameni, capătă o însemnătate istorică. Cu cât stă omul mai sus pe scara socială, cu cât este în funcție de mai mulți oameni, cu atât mai multă putere are asupra celorlalți, cu atât este mai evidentă predestinarea și caracterul de neocolit al fiecăreia dintre acțiunile sale.
„Inima țarului e-n mâinile Dumnezeirii.”
Þarul nu e altceva decât sclavul istoriei.
Istoria, adică viața inconștientă, colectivă, viața de roi a omenirii, folosește pentru sine fiecare clipă a vieții împăraților ca pe o armă în atingerea țelurilor ei.
Cu toate că acum, în 1812, i se părea mai mult decât oricând că de el atârna „de verser ou de ne pas verser le sang de ses peuples”3 (cum îi scria în ultima scrisoare Alexandru), Napoleon nu fusese niciodată mai supus decât acum acelor legi inevitabile care-l sileau (acționând, în ceea ce-l privea, după bunul său plac, cum i se părea lui) să facă pentru colectivitate, pentru istorie, ceea ce trebuia săvârșit.
Oamenii Apusului au pornit-o spre Răsărit ca să se ucidă unii pe alții. Și, în virtutea legii coincidenței cauzelor, s-au ivit de la sine, au convers spre acest eveniment și au coincis cu el mii și mii de cauze mărunte ale acestei deplasări și ale războiului: și imputările pentru nerespectarea blocusului continental, și ducele de Oldenburg, și deplasările de trupe în Prusia, întreprinse (cum i se părea lui Napoleon) numai pentru a se ajunge la o pace armată, și faptul că împăratul Franței îndrăgise războiul și se obișnuise cu el – obișnuință care a coincis cu înclinările poporului său – și farmecul acelor grandioase pregătiri, și cheltuielile pentru pregătiri, îmbinate cu necesitatea de a trage foloase care să poată răscumpăra cheltuielile, și onorurile amețitoare de la Dresda, și negocierile diplomatice care, după părerea contemporanilor, fuseseră duse cu sincera dorință de a ajunge la pace și care nu făcuseră totuși decât să ațâțe, și de o parte, și de alta, orgoliul, și milioanele de milioane de alte cauze, acționând în favoarea evenimentului ce avea să se întâmple și coincizând cu el.
Când mărul copt cade, din ce pricină cade? Poate pentru că e atras spre pământ? Poate pentru că i s-a uscat cotorul? Poate pentru că îl seacă soarele, ori pentru că s-a îngreunat, ori pentru că îl clatină vântul, sau poate, cumva, pentru că băiețașului care stă sub pom i s-a făcut poftă să-l mănânce?
Nici dintr-o pricină, nici dintr-alta. Toate acestea nu-s decât suprapunerea condițiunilor în care se produce orice fapt în viață, organic, elementar. Și botanistul care va spune că mărul cade din pricină că celuloza se descompune etc., va avea tot atâta dreptate ca și băiețașul care va spune că mărul a căzut din pricină că lui i-a venit poftă să-l mănânce și s-a rugat ca lucrul acesta să se întâmple. La fel de multă sau de puțină dreptate va avea și cel care va spune că Napoleon a pornit asupra Moscovei pentru că așa a avut el chef și că n-a fost zdrobit decât pentru că Alexandru i-a dorit pieirea, după cum va avea și totodată nu va avea dreptate cel care va spune că un munte de milioane de puduri, săpat pe dedesubt, s-a prăbușit din pricină că ultimul lucrător l-a izbit la temelie cu târnăcopul ultima dată înainte de a se prăbuși. În evenimentele istorice, așa-numiții oameni mari sunt doar etichetele care dau numele evenimentului, dar care, ca și etichetele, n-au nici o legătură cu evenimentul în sine.
Fiecare dintre acțiunile lor ce le apare rezultată din bunul lor plac este, în concepția istoricului, departe de a fi arbitrară, ci dimpotrivă, conexată cu întreg cursul istoriei și predestinată mai dinainte de toți vecii.
II.
LA 29 MAI, NAPOLEON plecă din Dresda, unde petrecuse trei săptămâni, înconjurat de o curte compusă din prinți, duci și regi, cuprinzând chiar și un împărat. Înainte de plecare, Napoleon se arătă foarte binevoitor cu principii, regii și cu împăratul, care meritaseră această atenție, mustră pe regii și pe principii de care fusese nemulțumit, dărui împărătesei Austriei mărgăritarele și briliantele lui, adică pe cele luate de la alți regi și, îmbrățișând-o cu duioșie pe împărăteasa Maria Luiza, o lăsă, cum spune istoricul său, pradă chinurilor despărțirii, pe care ea – această Maria Luiza, considerată soția lui, deși la Paris își lăsase altă nevastă – nu părea în stare să le suporte. Cu toate că diplomații mai credeau încă ferm în posibilitatea unei păci și lucrau cu sârg în acest scop, cu toate că împăratul Napoleon îi trimisese împăratului Alexandru o scrisoare numindu-l monsieur mon frere4 și-l asigurase cu sinceritate că el nu dorește războiul și că totdeauna îl va iubi și stima, acum era în drum spre armatele sale și, la fiecare etapă, dădea noi ordine, care n-aveau alt scop decât să grăbească mișcarea de trupe dinspre apus spre răsărit. Călătorea într-o caretă trasă de șase cai, înconjurată de paji, de aghiotanți și de un întreg alai, pe șoseaua care ducea la Posen, Thorn, Danzig și Königsberg. În fiecare dintre aceste orașe îl întâmpinau cu emoție și entuziasm mii de oameni.
Armata era în mișcare de la vest la est, și tot câte șase cai, mereu schimbați, îl duceau pe Napoleon în aceeași direcție. La 10 iunie, el își ajunse din urmă armata și rămase peste noapte în pădurea Wilkowissk, într-o casă pregătită anume pentru el, pe moșia unui conte polonez.
A doua zi, Napoleon, depășindu-și armata, se apropie cu trăsura de Neman și, cu gândul să cerceteze vadurile pe unde s-ar putea trece, îmbrăcă o uniformă poloneză și se plimbă călare pe malul fluviului.
Văzând de partea cealaltă a apei cazaci (les Cosaques) și întinderea stepelor nesfârșite (les Steppes), în mijlocul cărora se afla Moscou, la ville sainte5 – capitala statului asemănător vechiului stat scitic, împotriva căruia pornise Alexandru Macedon, Napoleon, contrar tuturor așteptărilor și oricărei considerațiuni strategice și diplomatice, dădu ordin de înaintare și, în ziua următoare, trupele sale începură să treacă Nemanul.
La 12 iunie, dis-de-dimineață, ieși din cortul său, întins în ziua aceea pe malul stâng, abrupt, al Nemanului, și se uită cu ocheanul la puhoaiele trupelor sale, care se scurgeau din pădurea Wilkowissk și se revărsau pe trei poduri improvizate peste Neman. Soldații știau că era de față împăratul, îl căutau cu privirea și, când îi găseau în sfârșit pe colină, în fața cortului, silueta distanțată de suită, în uniformă și cu pălăria pe cap, își aruncau capelele în sus, strigau: „Vive l'Empereur!”6 și, unii după alții, la nesfârșit, izvorau și iarăși izvorau din pădurea uriașă care-i ascunsese până acum pentru ca, rupând rândurile, să se scurgă pe cele trei poduri, de cealaltă parte a râului.
— On fera du chemin cette fois-ci. Oh! Quand il s'en mele lui-meme, ça chauffe… Nom de Dieu… Le voila! Vive l'Empereur! Les voila donc les Steppes de l'Asie! Vilain pays tout de meme. Au revoir, Beauché; je te réserve le plus beau palais de Moscou. Au revoir! Bonne chance… L'as-tu vu, l'Empereur? Vive l'Empereur! pereur! și on me fait gouverneur aux Indes, Gérard, je te fais ministre du Cachemire, c'est arreté. Vive l'Empereur! Vive! Vive! Vive! Les gredins de Cosaques, comme ils filent. Vive l'Empereur! Le voila! Le vois-tu? Je l'ai vu deux fois comme te je vois. Le petit caporal… Je l'ai vu donner la croix a l'un des vieux… Vive l'Empereur!7 rosteau voci de bătrâni și de tineri, oameni de tot soiul, atât de diferiți prin caracterul și situația lor socială. Pe fețele tuturor acestor oameni era una și aceeași expresie, a bucuriei că începuse campania mult așteptată și a entuziasmului și devotamentului pentru omul cu tunică cenușie, de pe colină.
La 13 iunie, Napoleon luă un cal mărunt, pursânge arab, încălecă și porni în galop, spre unul dintre podurile de peste Neman, asurzit tot timpul de strigătele entuziaste pe care le suporta, se vede, numai pentru că nu se putea să-i oprească pe soldați de a striga și de a-și exprima astfel dragostea față de el; dar strigătele acestea care-l însoțeau pretutindeni îl oboseau și-l distrăgeau de la grijile războiului, ce-l prinseseră din clipa în care revenise în fruntea armatei. Trecu pe unul dintre podurile ce se legănau pe bărci, coti scurt spre stânga și se îndreptă în galop spre Kowno, condus de vânătorii călări din gardă, entuziasmați, amețiți de fericire, care galopau înaintea lui, croindu-i drum printre trupe. Ajuns lângă un râu lat, râul Wilia, el se opri în dreptul unui regiment de ulani polonezi, care staționa pe mal.
— Vivat! Strigară tot atât de entuziasmați polonezii, rupând rândurile și îmbulzindu-se care mai de care să-l vadă.
Napoleon cercetă cu privirea râul, descălecă și se așeză pe un buștean de pe mal. La un semn mut, i se aduse ocheanul; îl potrivi pe umerii pajului care se grăbise să se ofere fericit și începu să cerceteze celălalt mal. Apoi se adânci în studierea unei hărți, desfășurată între doi bușteni. Fără să ridice capul, rosti ceva și doi aghiotanți se și repeziră în galop spre ulanii polonezi.
— Ce-i? Ce-a spus? Se auzea din rândurile ulanilor, când unul dintre aghiotanți ajunse cu calul lângă ei.
Ordinul era să se caute un vad și să se treacă râul. Colonelul regimentului de ulani polonezi, un bătrân chipeș, înroșindu-se și bâlbâindu-se de emoție, îl întrebă pe aghiotant dacă i se dă voie să treacă râul înot cu ulanii săi, fără să mai caute vadul. Cuprins vădit de teama unui refuz, ca un copil ce-ar cere voie să se urce pe cal, se ruga să i se dea voie să treacă râul înot, sub ochii împăratului. Aghiotantul răspunse că de bună seamă împăratul nu va fi nemulțumit de acest exces de zel.
N-apucă bine să spună aghiotantul aceste cuvinte, că bătrânul ofițer mustăcios, cu fericirea întipărită pe obraz și cu ochii strălucitori, ridicând sabia, strigă: Vivat! Și, comandându-le ulanilor să-l urmeze, dădu pinteni calului și o luă la galop spre fluviu. Însângeră nemilos coastele calului, care șovăia, și sări în apă, îndreptându-se spre adânc, acolo unde era curentul mai repede. Sute de ulani săriră după el. Era frig în mijlocul apei și în repeziciunea curentului te apuca groaza. Ulanii se agățau unii de alții și cădeau de pe cai. Câțiva cai se înecară; se înecară și oameni, iar cei rămași se sforțau din răsputeri să înoate mai departe și, cu toate că la nici jumătate de verstă era vad, se mândreau cu faptul că înoată și se îneacă în fluviu, sub ochii omului care ședea pe buștean și nici nu se uita la ei. Când aghiotantul, care se înapoiase lângă împărat, găsi momentul potrivit și își permise să atragă împăratului luarea-aminte asupra devotamentului polonezilor față de persoana sa, omul mărunțel în tunică cenușie se ridică și, chemându-l pe Berthier, începu să se plimbe cu el încoace și încolo pe mal, să-i dea ordine și să se uite din când în când cu nemulțumire la ulanii care se înecau, distrăgându-i atenția.
Pentru el nu era nimic nou în convingerea că prezența sa în oricare parte a lumii, începând din Africa și până în stepele Moscovei, putea aduce deopotrivă soldații la nebunească uitare de sine. Dete ordin să i se aducă de îndată calul și plecă la cartierul său general.
Vreo patruzeci de ulani se înecară, cu toate bărcile de salvare trimise într-ajutor. Cea mai mare parte o luară îndărăt spre malul de unde porniseră. Colonelul și încă doi-trei oameni reușiră să treacă înot râul și urcară anevoie malul opus. Dar cum puseră piciorul pe mal, uzi leoarcă și cu apa șiroindu-le din haine, strigară Vivat, privind extaziați spre locul unde stătuse Napoleon și unde nu mai era nici urmă de el acum – și în clipa aceea se simțiră fericiți.
Seara, împărțind ordine, între două dispoziții – una privind aducerea cât mai grabnică a asignatelor false pregătite pentru Rusia, alta hotărând împușcarea unui saxon, într-o scrisoare a căruia, interceptată, fuseseră găsite date cu privire la dispozitivul armatei franceze – Napoleon mai dete și o a treia dispoziție, de primirea colonelului polonez, care se aruncase în apele râului fără să fi fost necesar, în Legiunea de Onoare (Légion d'Honneur), ordin al cărui mare comandor era însuși Napoleon.
Quos vuit perdere, dementat.8
III.
ÎNTRE TIMP, ÎMPÃRATUL Rusiei se afla de mai bine de o lună la Wilna, trecând în revistă trupele și făcând manevre. Nu era nimic gata pentru războiul la care se aștepta toată lumea și în vederea pregătirii căruia venise de la Petersburg împăratul. De vreun plan general de acțiune nici nu se pomenea. Îndoiala asupra planului care trebuia adoptat dintre toate câte erau propuse, crescuse și mai mult acum, după luna de zile petrecută de împărat la cartierul general. Pentru fiecare dintre cele trei armate fusese desemnat câte un comandant-șef, însă un comandant suprem, peste cele trei armate laolaltă, nu exista, iar împăratul nu voia să-și ia acest titlu.
Cu cât împăratul își prelungea șederea la Wilna, cu atât mai puține erau pregătirile de război ale celor obosiți să-l tot aștepte. S-ar fi zis că toate eforturile celor ce-l înconjurau pe împărat erau îndreptate doar spre scopul de a-l face ca, petrecându-și plăcut timpul, să uite de războiul care bătea la ușă.
După o mulțime de baluri și banchete prin casele magnaților polonezi, ale curtenilor, ori chiar la împărat, unuia dintre generalii polonezi aghiotanți ai împăratului îi veni în luna iunie ideea să dea o masă și un bal în cinstea suveranului, din partea generalilor-aghiotanți. Ideea aceasta fu primită cu bucurie de toată lumea. Împăratul își dădu încuviințarea. Generalii-aghiotanți făcură o listă de subscripție și adunară bani. Persoana care se știa că putea face mai multă plăcere împăratului fu aleasă să joace rolul de gazdă. Contele Benigsen, moșier din gubernia Wilna, își puse la dispoziție casa pentru această serbare, aflată afară din oraș, așa că pentru 13 iunie fu anunțat balul, banchetul, plimbările cu barca și iluminația cu focuri de artificii la Zakret, în vila de pe moșia contelui Benigsen.
În aceeași zi în care Napoleon dăduse ordinul de trecerea Nemanului și avangardele armatelor sale, respingând cazacii, treceau granița rusească, Alexandru își petrecea seara în vila contelui Benigsen, la balul dat de generalii-aghiotanți.
Era o serbare strălucită și plină de voie bună; cunoscătorii spuneau că rareori se mai adunaseră laolaltă atâtea femei frumoase. Era la acest bal și contesa Bezuhova, din rândul coconetului rus venit după împărat din Petersburg la Wilna, și eclipsa cu frumusețea ei greoaie, așa-zisă rusească, pe delicatele doamne poloneze. Fu remarcată numaidecât și împăratul îi făcu cinstea s-o invite la dans.
Boris Drubețkoi, en garçon (ca burlac), cum spunea el, deoarece își lăsase nevasta la Moscova, lua de asemenea parte la bal, căci, cu toate că nu era general-aghiotant, subscrisese o sumă importantă pentru organizarea balului. Boris era acum om bogat, ajuns departe pe scara onorurilor; nu-și mai căuta protectori, ci se socotea pe picior de egalitate cu cei mai sus-puși din generația sa.
La douăsprezece noaptea încă se mai dansa. Hélene, care nu-și găsise un cavaler vrednic de dânsa, îl pofti singură pe Boris la mazurcă. Erau a treia pereche. Boris se uita cu sânge rece la minunații umeri goi ai Hélenei, ce răsăreau din rochia diafană de voal de culoare închisă și brodată cu aur, și-i spunea ceva despre vechile lor cunoștințe, dar totodată, neobservat de nimeni, nici de sine însuși măcar, nu înceta o clipă să urmărească mișcările împăratului, care se afla în același salon. Împăratul nu dansa; sta în ușă și oprea când pe unii, când pe alții, spunându-le câte un cuvânt amabil, așa cum numai el știa să spună.
De cum începu mazurca, Boris băgă de seamă că generalul-aghiotant Balașov, unul dintre intimii împăratului, se apropie de el și, împotriva uzanțelor de la curte, se oprește chiar lângă suveranul prins într-o conversație cu o doamnă poloneză. Continuând să discute cu doamna, suveranul se uită întrebător la aghiotant și, înțelegând pesemne că Balașov procedase așa numai pentru că avea motive serioase s-o facă, înclină ușor din cap spre doamnă și se întoarse spre Balașov. Abia începu aghiotantul să vorbească și pe chipul împăratului se zugrăvi mirarea. Îl luă pe Balașov de braț și porni cu el de-a lungul salonului, tăindu-și, fără să-și dea seama, un drum larg de vreo trei stânjeni prin asistența care se dădea în lături dinaintea lui. Boris observă ce tulburată era fața lui Arakceev, văzându-l pe împărat cu Balașov. Arakceev, cu nasul lui roșu, uitându-se pe sub sprâncene la Alexandru și pufăind, ieși din mulțime, ca și cum s-ar fi așteptat să-l cheme împăratul. (Boris înțelegea că Arakceev îl pizmuiește pe Balașov și e nemulțumit de faptul că o veste – după toate aparențele foarte importantă – e adusă împăratului prin altcineva.)
Dar împăratul și Balașov trecură, fără să-l bage în seamă pe Arakceev, printre canaturile ușii deschise și ieșiră în grădina feeric iluminată. Strângând mânerul săbiei și uitându-se mânios împrejur, Arakceev mai merse vreo douăzeci de pași în urma lor.
Continuând să execute figurile de mazurcă, Boris nu încetă nici un minut să-și pună întrebarea ce veste va fi adus oare Balașov și în ce chip ar putea afla această veste înaintea celorlalți.
La o figură unde trebuia să-și aleagă altă parteneră, Boris șopti Hélenei că vrea s-o ia pe contesa Potocki, care, pe cât i se păruse, ieșise pe terasă și, lăsându-se să alunece pe parchetul lucios, se repezi spre ușa dinspre grădină, dar, dând cu ochii de suveranul ieșit cu Balașov pe terasă, se opri. Împăratul și Balașov se îndreptau spre ușă. Boris, fâstâcindu-se, ca și cum n-ar fi avut vreme să se miște din loc, se lipi respectuos de perete și înclină din cap.
Împăratul, tulburat ca un om ce suferise o jignire personală, își rostea tocmai sfârșitul frazei:
— Să atace Rusia fără declarație de război! Nu voi încheia pace decât atunci când nu va mai rămâne fie și un singur inamic înarmat pe pământul meu, spuse el.
După cum i se păruse lui Boris, împăratului îi făcuse plăcere să rostească aceste cuvinte; era mulțumit de forma în care-și exprimase gândurile, dar nu era mulțumit de faptul că Boris i le auzise.
— Să nu afle nimeni! Adăugă împăratul, încruntându-se.
Boris înțelese că aceste cuvinte i se adresau lui și, închizând ochii, înclină ușor capul. Împăratul intră iarăși în salon și mai rămase la bal vreo jumătate de oră.
Boris aflase cel dintâi vestea trecerii trupelor franceze peste Neman și, datorită acestui fapt, avu prilejul să arate câtorva fețe sus-puse că multe lucruri, ascunse pentru alții, lui îi sunt cunoscute; și prin asta nu lăsă să-i scape ocazia de a se ridica și mai mult în ochii acestor personaje.
Vestea neașteptată a trecerii trupelor franceze peste Neman căzuse ca trăsnetul, după o lună de așteptări înșelate și încă în toiul unui bal! Primind vestea, împăratul, în prima clipă, sub influența indignării și a jignirii, găsise expresia rămasă mai târziu celebră, care-i plăcuse și lui personal și care exprima întru totul sentimentele sale. Înapoiat de la bal, trimise la două noaptea după secretarul său Șișkov și îi porunci să scrie un ordin de zi către armată și un rescript feldmareșalului prinț Saltâkov, în care ceru să fie neapărat incluse cuvintele sale că nu va încheia pace atâta vreme cât pe pământul rusesc va mai rămâne fie și un singur francez înarmat.
A doua zi fu redactată următoarea scrisoare către Napoleon: „Monsieur mon frere. J'ai appris hier que, malgré la loyauté avec laquelle j'ai maintenu mes engagements envers Votre Majesté, vos troupes ont franchi les frontieres de la Russie, et je reçois a l'instant de Pétersbourg une note par laquelle le comte Lauriston, pour cause de cette agression, annonce que Votre Majesté s'est considérée comme en état de guerre avec moi des le moment ou le prince Kourakine a fait la demande de ses passeports. Les motifs sur lesquels le duc de Bassano fondait son refus de les lui délivrer, n'auraient jamais pu me faire supposer que cette démarche servirait jamais de prétexte a l'agression. En effet, cet ambassadeur n'y a jamai été autorisé comme il l'a déclaré lui-meme, et aussitôt que j'en fus informé, je lui ai fait connaâtre combien je le désapprouvais, en lui donnant l'ordre de rester a son poste. Si Votre Majesté n'est pas intentionnée de verser le sang de nos peuples pour un malentendu de ce genre et qu'elle consente a retirer ses troupes du territoire russe, je regarderai ce qui s'est passé comme non avenu, et un accommodement entre nous sera possible. Dans le cas contraire, Votre Majesté, je me verrai forcé de repousser une attaque que rien n'a provoquée de ma part. Il dépend encore de Votre Majesté d'éviter a l'humanité les calamités d'une nouvelle guerre.
Je suis, etc.

(signé) Alexandre”9
IV.
LA 13 IUNIE, PE LA CEASURILE două după miezul nopții, împăratul chemă la sine pe generalul Balașov și-i citi scrisoarea lui către Napoleon, ordonându-i să ia această scrisoare și s-o predea personal împăratului francez. Trimițându-l pe Balașov, împăratul îi repetă o dată mai mult fraza care spunea că el nu va încheia pace, câtă vreme va mai rămâne un singur inamic înarmat pe pământul rusesc, și-i ordonă să transmită întocmai lui Napoleon aceste cuvinte. Suveranul nu trecuse această frază în scrisoarea către Napoleon, pentru că simțea, cu tactul său, că asemenea cuvinte ar fi fost nelalocul lor, în clipa când se făcea o ultimă încercare de înțelegere; dar îi ordonă lui Balașov să i le transmită negreșit lui Napoleon, personal.
Plecând în aceeași noapte de 13 spre 14 iunie, Balașov, însoțit de un gornist și de doi cazaci, ajunse la revărsatul zorilor în satul Rykonty, la avanposturile franceze de pe malul rusesc al Nemanului. Aici fu oprit de o patrulă de cavaleriști francezi.
Un subofițer de husari francez, cu tunică zmeurie și căciulă mițoasă, strigă la Balașov care se apropia, ordonându-i să se oprească. Balașov nu se opri chiar pe dată, ci continuă să înainteze la pas pe drum.
Subofițerul, încruntându-se și mormăind o înjurătură, se repezi cu calul până-n pieptul calului lui Balașov, duse mâna la sabie și răcni grosolan la generalul rus, întrebându-l dacă nu cumva e surd de n-aude ce i se vorbește. Balașov îi spuse cine este. Subofițerul trimise un soldat la ofițerul său.
Fără să-i acorde lui Balașov vreo atenție, subofițerul începu să vorbească cu tovarășii săi despre treburile lor cazone și nici nu se uita la generalul rus.
Deosebit de ciudat i se păru lui Balașov, după intimitatea lui cu autoritatea și puterea supremă, după convorbirea pe care trei ore înainte o avusese cu însuși împăratul, deprins cum era, prin funcția sa, cu onorurile, deosebit de ciudat i se păru să vadă aici, pe pământul rusesc, această dușmănoasă și, mai ales, necuviincioasă atitudine a forței brute față de el.
Soarele abia începuse să se ridice din ceață; văzduhul era răcoros și pământul înrourat. Dinspre sat venea pe drum o cireada mânată la pășune. Din lanuri apăreau, rând pe rând, ca bășicile la suprafața apei, ciripind voioase, stoluri de ciocârlii.
Balașov se uita împrejur, așteptând venirea ofițerului din sat. Cei doi cazaci ruși, ca și gornistul și husarii francezi, se uitau din când în când tăcuți unul la altul.
Un colonel francez de husari care, se vedea cât de colo, fusese luat de-a dreptul din așternut, ieși din sat călare pe un frumos și bine îngrijit cal sur; doi husari îl însoțeau. Și ofițerul, și husarii, și caii lor aveau un aer de mulțumire și de eleganță.
Era acea primă perioadă a campaniei când trupele mai au o ținută corectă, aproape ca la paradă și ca în perioadele de activitate pașnică, doar cu oarecare nuanță de cochetărie ostășească în îmbrăcăminte și cu o reală nuanță de voie bună și de cutezanță, caracteristică întotdeauna începuturilor oricărei campanii.
Colonelul francez își stăpânea cu greu căscatul, dar era politicos și se vede că înțelesese toată însemnătatea rolului lui Balașov. Îl conduse îndărătul liniilor, printre soldații săi din avanposturi, și-i aduse la cunoștință că dorința sa de a fi prezentat împăratului va fi, probabil, satisfăcută pe loc, de vreme ce, după câte știa el, cartierul general al împăratului se afla nu departe de acolo.
Străbătură satul Rykonty, trecând pe lângă santinele, pe lângă conovețele husarilor francezi, cu soldați care-și salutau comandantul și se uitau curioși la uniforma rusească, apoi ieșiră în partea cealaltă a satului. După spusele colonelului, la doi kilometri se afla comandantul diviziei, care avea să-l primească pe Balașov și să-l conducă la destinație.
Soarele era sus acum și strălucea voios peste verdele crud al holdelor.
Cum ieșiră din sat, după ce trecură de crâșmă, văzură venind spre ei, din vale, un grup de călăreți, în fruntea cărora, pe un cal negru, cu căpăstrul strălucind în soare, călărea un om înalt, cu penaj la pălărie și cu pletele negre și ondulate, lăsate pe spate, care, cu o mantie roșie pe umeri, își ținea picioarele lungi întinse înainte, așa cum călăresc francezii. Omul acesta o luă în galop spre Balașov, Penele de la pălărie îi fâlfâiau în vânt, făcând să-i sticlească pietrele scumpe și fireturile de aur, în soarele viu al dimineții de iunie.
Între Balașov și călărețul ce-i venea galopând întru întâmpinare cu o solemnitate teatrală întipărită pe figură, în sclipiri de brățări, de penaje, salbe și ceaprazuri, nu mai era decât distanța a două lungimi de cal, când Julner, colonelul francez, îi șopti plin de respect: „Le roi de Naples”10. Într-adevăr, era Murat, care purta acum titlul de rege al Neapolului. Și deși era de neînțeles de ce era regele Neapolului, așa-l numea toată lumea și era până și el convins de lucrul acesta, așa că, de aceea își luase înfățișarea de acum mult mai majestuoasă și mai impunătoare decât înainte. Era atât de încredințat că e într-adevăr regele Neapolului, încât atunci când, în ajunul plecării lui din Neapole, în timpul unei plimbări cu trăsura alături de soția sa pe străzile orașului, câțiva italieni îi strigaseră: „Viva il re!”11 el se întorsese spre soția sa și-i spusese zâmbind cu tristețe: „Les malheureux, ils ne savent pas que je les quitte demain!”12
Însă, cu toată ferma sa încredințare că este în adevăr regele Neapolului și cu toate că era plin de compătimire pentru durerea ce le-o pricinuia supușilor săi părăsindu-i acum, totuși în ultimul timp, după ce i se dăduse ordinul să-și reia locul în armată și, mai cu seamă, după întâlnirea cu Napoleon la Danzig, când augustul său cumnat îi spusese: „Je vous ai fait Roi pour régner a ma maniere, mais pas a la vôtre”13 – se apucase iarăși bucuros de treaba la care se pricepea bine și, asemenea unui cal bine hrănit, fără să se fi îngrășat însă, care, simțindu-se în puteri joacă în ham mai întâi și abia apoi se așterne la drum, galopa acum voios și mulțumit, îmbrăcat cum nu se poate mai pestriț și mai scump, fără să știe nici el încotro și pentru ce, pe drumurile Poloniei.
Dând cu ochii de generalul rus, Murat, solemn, regește, își lăsă pe spate capul cu plete cârlionțate, răsfirate pe umeri, și se uită întrebător la colonelul francez. Colonelul raportă respectuos majestății-sale rostul lui Balașov, al cărui nume nu-l putea rosti cum trebuie.
— De Bal-macheve! Zise regele (înlăturând, cu hotărâre, dificultatea de neînvins de care se izbise colonelul), charmé de faire votre connaissance, général14, adăugă el cu un gest de regească bunăvoință.
Cum începu regele să vorbească tare și repede, toată măreția regală îl părăsi, și Murat trecu, fără să-și dea seama, la tonul lui natural, de familiaritate blajină. Puse mâna pe greabănul calului lui Balașov.
— Eh bien, général, tout est a la guerre, a ce qu'il parait15, zise el, ca și cum i-ar fi părut rău că în împrejurarea asta nu putea el hotărî.
— Sire, l'Empereur, mon maâtre, ne désire point la guerre, comme Votre Majesté le voit16, răspunse Balașov întrebuințând mereu, din belșug, la toate cazurile, titlul de „Votre Majesté”, adresându-se, prin această repetare afectată a titlului, unui personaj pentru care titlul constituia încă o noutate.
Fața lui Murat strălucea de mulțumire prostească în timp ce-l asculta pe monsieur de Balachoff. Dar royauté oblige17: el se simți obligat să stea de vorbă cu trimisul lui Alexandru despre problemele de stat ca un rege și aliat ce era. Descălecă și, luându-l de braț pe Balașov, pe care-l duse puțin mai departe de suita ce-l aștepta respectuoasă, începu să se plimbe cu el încoace și încolo, străduindu-se să dea cuvintelor sale cât mai multă importanță. El aminti de faptul că împăratul Napoleon fusese jignit când i se ceruse să-și retragă trupele din Prusia, mai ales luând în considerare că cererea fusese făcută în văzul lumii întregi și că prin aceasta fusese jignit prestigiul Franței. Balașov spuse că în cererea aceasta nu era nimic jignitor, întrucât… Murat îl întrerupse:
— Așadar, dumneavoastră considerați că nu împăratul Alexandru este inițiatorul războiului? Spuse el pe neașteptate, cu un zâmbet binevoitor și prostesc.
Balașov îi răspunse pentru ce credea el, de fapt, că provocatorul războiului era Napoleon.
— Eh, mon cher général, îl mai întrerupse o dată Murat, je désire de tout mon coeur que les Empereurs s'arrangent entre eux, et que la guerre commencée malgré moi se termine le plus tôt possible18, zise el pe tonul cu care discută servitorii ce vor să rămână buni prieteni, cu toată cearta iscată între stăpânii lor. Și trecu la întrebări în legătură cu marele duce și cu sănătatea lui și la evocarea timpului petrecut împreună la Neapole, în veselie și distracții. Apoi deodată, ca și cum și-ar fi adus pe loc aminte de demnitatea sa regală, Murat își umflă solemn pieptul – atitudine pe care și-o luase la încoronare – și, făcând un gest cu mâna dreaptă, spuse: Je ne vous retiens plus, général; je souhaite la succes de votre mission19, apoi, fâlfâindu-și mantia roșie cu găitane și penajul de la pălărie, o porni, în sclipiri de nestemate, spre suita care-l aștepta cu tot respectul cuvenit.
Balașov plecă mai departe, presupunând, după cuvintele lui Murat, că foarte curând va fi prezentat chiar lui Napoleon. Dar, în locul unei imediate întâlniri cu Napoleon, santinelele corpului de infanterie al lui Davout îl mai opriră o dată în satul următor, așa cum îl opriseră husarii din avanposturi, până când, în sfârșit, un aghiotant al comandantului de corp de armată, care fusese chemat, îl conduse în satul în care se afla mareșalul Davout.
V.
DAVOUT ERA UN ARAKCEEV al împăratului Napoleon, un Arakceev fără lașități, dar tot atât de rigid, de crud și de incapabil să-și arate devotamentul altfel decât prin cruzime.
În mecanismul organizării statului e nevoie de acest fel de oameni, așa cum în organizarea naturii e nevoie de lupi, și ei nu lipsesc niciodată; apar mereu și se mențin, oricât de nepotrivită ar părea prezența și apropierea lor de căpetenia ocârmuirii. Numai prin această necesitate se poate explica faptul că un bărbat crud ca Arakceev – care smulgea cu mâna lui mustățile grenadierilor, dar nu era în stare, din cauza nervilor slabi, să înfrunte nici un pericol, om incult și lipsit de manierele curții – izbutea totuși să se mențină la putere pe lângă Alexandru, caracter delicat, de o noblețe cavalerească.
Balașov îl găsi pe mareșalul Davout, în șura unei case țărănești, stând pe un butoi și ocupat cu niște scripte (controla niște socoteli). Un aghiotant sta lângă el. Și-ar fi putut găsi o locuință mai bună, dar mareșalul Davout era unul dintre oamenii care-și organizează înadins viața în cele mai sumbre condiții, tocmai ca să aibă dreptul de a fi încruntați. De aceea și sunt ei totdeauna grăbiți și extrem de ocupați. „Mă mai pot oare gândi la latura plăcută a vieții omenești când, vedeți bine, stau aici pe un butoi, într-o șură murdară, și lucrez?” – părea să spună expresia feței sale. Cea mai mare plăcere și nevoia de căpetenie a acestor oameni este ca, atunci când întâlnesc un om plin de bucuria vieții, să-i arunce în ochi acestui entuziast trista și îndărătnica lor hărnicie. Această plăcere și-o permise Davout când i-l aduseră pe Balașov. El se adânci și mai mult în lucru când îl văzu pe generalul rus intrând și, uitându-se de sub ochelari la chipul lui înviorat de impresia încă vie a frumuseții acelei dimineți și a convorbirii cu Murat, nu se ridică și nici măcar nu se clinti, ci se încruntă și mai tare și zâmbi răutăcios.
Zărind pe fața lui Balașov semnele impresiei neplăcute ce-i produsese primirea aceasta, Davout înălță capul și-l întrebă cu răceală ce dorește.
Presupunând că asemenea primire nu-i putea fi făcută decât pentru că Davout nu știe că el e generalul-aghiotant al împăratului Alexandru, ba chiar reprezentantul acestuia față de Napoleon, Balașov se grăbi să-și decline titlul și misiunea. Dar, împotriva așteptărilor sale, Davout, ascultându-l, deveni și mai aspru și mai grosolan.
— Unde ți-e plicul? Zise el. Donnez-le moi, je renverrai a l'Empereur.20
Balașov spuse că are dispoziții să înmâneze el personal plicul împăratului francez.
— Dispozițiile împăratului dumneavoastră se execută în armata dumneavoastră, dar aici, zise Davout, sunteți dator să faceți ceea ce vi se spune.
Și, ca și când ar fi vrut să-i dea și mai mult generalului rus să înțeleagă dependența lui de forța brută, Davout trimise un aghiotant după ofițerul de serviciu.
Balașov scoase plicul ce conținea scrisoarea împăratului și-l puse pe masă (masă improvizată dintr-o ușă de care atârnau balamalele smulse și pusă pe două butoaie). Davout luă plicul și citi adresa.
— Aveți tot dreptul să-mi acordați sau să nu-mi acordați considerație, zise Balașov. Dar binevoiți să luați act, vă rog, că am cinstea de a purta titlul de general-aghiotant al majestății-sale…
Davout se uită la el tăcut și ușoara tulburare, precum și încurcătura observată pe chipul lui Balașov, îi făcură probabil plăcere.
— Dumneavoastră vi se va acorda tot ceea ce vi se cuvine, zise el și, băgând plicul în buzunar, ieși din șură.
Peste o clipă intră aghiotantul mareșalului, domnul de Castre, care-l conduse pe Balașov în locuința ce-i fusese pregătită.
Balașov luă în ziua aceea masa în șură, împreună cu mareșalul, pe aceeași scândură pusă pe două butoaie.
A doua zi, Davout plecă dis-de-dimineață, după ce-l invită pe Balașov la el și-i spuse sugestiv că-l roagă stăruitor să rămână locului și să nu plece decât odată cu bagajele și numai dacă se vor da ordine în acest sens, iar de vorbit, să nu vorbească cu nimeni, afară de domnul de Castre.
După patru zile de izolare, de plictiseală și de înjositoare conștiință a subordonării sale, deosebit de adânc resimțită după mediul puternicilor între care trăise până de curând, după ce parcurse mai multe etape de marș laolaltă cu bagajele mareșalului și cu grosul trupelor franceze, care ocupau toată regiunea, Balașov fu adus la Wilna, ocupată acum de francezi, și intră pe aceeași barieră pe unde ieșise cu patru zile înainte.
A doua zi, șambelanul împăratului, monsieur de Turenne, se prezentă la Balașov și-i transmise dorința împăratului Napoleon de a-l învrednici cu o audiență.
Cu patru zile înainte, aceeași casă, la care-l duceau acum pe Balașov, fusese străjuită de gărzile regimentului Preobrajenski; acum în fața porții erau doi grenadieri francezi, cu tunici albastre desfăcute la piept și cu căciuli mițoase, o escortă de husari și ulani și o strălucitoare suită de aghiotanți, paji și generali, care-l așteptau pe Napoleon să iasă, făcând cerc la scară în jurul calului său și a mamelucului Rustan. Napoleon îl primea pe Balașov la Wilna, în aceeași casă din care îl trimisese în misiune împăratul Alexandru.
VI.
ORICÂT DE DEPRINS ERA Balașov cu solemnitatea de la curte, luxul și fastul curții lui Napoleon îl uimiră.
Contele Turenne îl introduse într-o vastă antecameră unde așteptau o mulțime de generali, șambelani și magnați polonezi, dintre care pe mulți Balașov îi văzuse la curtea împăratului Rusiei. Duroc anunță că împăratul Napoleon va primi pe generalul rus înainte de a-și face plimbarea.
După câteva minute de așteptare, un șambelan de serviciu apăru în salonul cel mare și, înclinându-se politicos în fața lui Balașov, îl pofti să-l urmeze.
Balașov intră într-un salonaș din care o ușă dădea în cabinetul de lucru, același cabinet de unde îl trimisese în misiune împăratul rus. Balașov rămase aici, în așteptare, cam două minute. De dincolo de ușă se auziră niște pași grăbiți. Amândouă canaturile se dădură cu repeziciune în lături, totul amuți, și din cabinet se făcură auziți alți pași energici și hotărâți: era Napoleon. Tocmai își terminase toaleta pentru plimbarea călare. Purta o tunică albastră, descheiată, deasupra unei veste albe ce se lăsa pe pântecul lui rotund și pantaloni albi din piele de elan, întinși pe coapsele grăsune ale picioarelor lui scurte, încălțate cu botfori. Părul, tuns scurt, se vedea că abia fusese pieptănat, dar o șuviță îl cădea în jos, drept în mijlocul frunții late. Ceafa albă și grasă se revărsa peste gulerul negru al tunicii; mirosea a apă de colonie. Pe fața lui plină și tinerească, cu bărbia proeminentă, se citea expresia de majestoasă bunăvoință a suveranilor.
Intră, tresărind la fiecare pas și lăsându-și ușor capul pe spate. Întreaga lui făptură, scurtă și îndesată, cu umeri lați și grași, cu pântecul și pieptul scoase involuntar în afară, avea înfățișarea aceea impunătoare și majestoasă pe care o au la patruzeci de ani oamenii trăiți în huzur. Afară de asta, se vedea bine că în ziua aceea era cât se poate de bine dispus.
El înclină puțin capul, răspunzând la plecăciunea adâncă și respectuoasă a lui Balașov și, apropiindu-se, începu imediat să-i vorbească, ca omul care prețuiește fiecare minut din timpul lui și nu se înjosește până într-atâta, încât să-și pregătească dinainte cuvintele, ci e sigur că va spune totdeauna ceea ce e bine să spună și numai ceea ce trebuie.
— Bună ziua, generale, zise el. Am primit scrisoarea împăratului Alexandru pe care ați adus-o și sunt foarte bucuros că vă văd.
Se uită întâi cu ochii lui mari drept în ochii lui Balașov, apoi, imediat după asta, începu să se uite pe alături.
Era vădit că nu-l interesa câtuși de puțin persoana lui Balașov. Se vedea bine că numai ceea ce se petrecea în sufletul său prezenta pentru el interes. Tot ce era în afară, n-avea pentru el nici o importanță, pentru că totul în lume atârna, cum i se părea lui, numai de voința sa.
— Nu doresc și n-am dorit războiul, zise el, dar am fost forțat să-l fac. Sunt și acum (el apăsă pe acest cuvânt) gata să primesc toate explicațiile pe care mi le puteți da.
Și începu să expună, clar și concis, pricinile pentru care era nemulțumit de guvernul rus.
Judecând după tonul măsurat, calm și prietenos cu care vorbea împăratul francez, Balașov era ferm convins că vrea pacea și e gata să treacă la tratative.
— Sire! L'Empereur, mon meâtre21, își începu Balașov discursul de mult pregătit, atunci când Napoleon, sfârșind, se uită întrebător la ambasadorul rus; însă privirea împăratului ațintită asupra sa îl încurcă.
„Sunteți emoționat, veniți-vă în fire”, părea că spune Napoleon, uitându-se cu un zâmbet abia perceptibil la tunica și sabia lui Balașov. Balașov își veni în fire și începu să vorbească. Spuse că împăratul Alexandru nu consideră cererea lui Kurakin de a i se restitui scrisorile de acreditare ca fiind un motiv destul de puternic pentru începerea războiului, că, dacă a procedat așa, Kurakin a făcut-o din proprie inițiativă și fără consimțământul suveranului, că împăratul Alexandru nu dorește războiul și că nu are nici un fel de legături cu Anglia.
— Nu are încă, intercală Napoleon și, ca și când s-ar fi temut să nu se lase pradă sentimentelor, se încruntă și-i făcu un semn ușor din cap, dându-i să înțeleagă că poate continua.
După ce spuse tot ce avea ordin să spună, Balașov adăugă că împăratul Alexandru dorește pacea, dar nu va începe tratativele altfel decât cu condiția ca… Aici Balașov ezită: își aduse aminte de cuvintele pe care împăratul Alexandru nu le pusese în scrisoarea sa, dar pe care poruncise să le găsească negreșit introduse în rescriptul către Saltâkov și pe care Balașov avea ordin să le transmită lui Napoleon. Balașov își amintea bine cuvintele: „… câtă vreme fie și un singur inamic înarmat va mai rămâne pe pământul rusesc”, dar un sentiment nelămurit îl reținea. Nu putea rosti aceste cuvinte, deși voia s-o facă. Șovăi și spuse: cu condiția ca armatele franceze să se retragă dincolo de Neman.
Napoleon observă încurcătura lui Balașov din clipa când pronunță ultimele cuvinte: fața îi zvâcni, iar pulpa piciorului stâng începu să i se zbată cadențat. Fără să se miște din loc, el începu să vorbească pe un ton mai ridicat și ceva mai pripit decât la început. În timp ce Napoleon cuvântă cum urmează, Balașov, de câte ori își lăsa privirile în jos, observa fără să vrea zvâcnetul pulpei piciorului stâng al împăratului, zvâcnet care se făcea din ce în ce mai puternic pe măsură ce acesta ridica tonul.
— Doresc și eu pacea, nu mai puțin ca împăratul Alexandru, începu el. Nu sunt oare eu acela care, de optsprezece luni de zile fac totul pentru ca s-o obțin? De optsprezece luni aștept explicații. Dar pentru a putea începe în sfârșit tratativele, ce mi se cere? Întrebă el, încruntându-se și făcând un gest interogativ energic cu mâna-i mică, albă și plină.
— Retragerea trupelor dincolo de Neman, majestate, spuse Balașov.
— Dincolo de Neman? Repetă Napoleon. Așadar, acum vreți să mă retrag dincolo de Neman, numai dincolo de Neman? Repetă el, uitându-se drept în ochii lui Balașov.
Balașov înclină respectuos capul.
De unde cu patru luni înainte i se ceruse retragerea din toată Pomerania, acum i se cerea numai retragerea dincolo de Neman. Napoleon se răsuci brusc și începu să se plimbe prin odaie.
— Spuneți că mi se cere să mă retrag dincolo de Neman, pentru a se putea începe tratativele; dar tot așa mi-ați cerut, acum două luni, retragerea dincolo de Oder și de Vistula și cu toate astea azi sunteți gata să duceți tratative cu mine.
Se plimbă tăcut de la un colț la altul al odăii, apoi se opri iarăși în fața lui Balașov. Chipul îi împietrise parcă într-o expresie de severitate și piciorul stâng îi tremura și mai tare decât înainte. Napoleon era conștient de acest tremur al piciorului său stâng. La vibration de mon mollet gauche est un grand signe chez moi22, spunea el mai târziu.
— Propuneri, ca acelea de a curăța locul până la Oder și Vistula, pot fi făcute prințului de Baden, nu mie, se răsti Napoleon cu totul pe neașteptate chiar și pentru sine. Dacă mi-ați fi cedat Petersburgul și Moscova și tot n-aș fi primit asemenea condițiuni. După voi, eu am început războiul acesta? Dar cine a venit mai întâi la armatele de la graniță? Împăratul Alexandru, nu eu. Și îmi propuneți tratative acum, când am cheltuit milioane, acum, când ați încheiat alianța cu Anglia, acum, când situația în care vă aflați e o situație proastă – acum îmi propuneți mie tratative! Dar ce scop urmăriți prin alianța cu Anglia? Ce v-a dat ea? Continuă el grăbit, căutând vădit să îndrumeze discuția nu spre chestiunea foloaselor ce-ar urma din încheierea păcii și spre judecarea posibilităților de a se ajunge la ea, ci numai spre demonstrarea faptului că și dreptatea, și forța sunt de partea sa și că vina și greșelile sunt ale lui Alexandru.
Partea introductivă a discursului său fusese vădit făcută cu scopul de a demonstra situația sa favorabilă și de a sublinia că totuși, în ciuda ei, primea deschiderea tratativelor. Dar începuse să vorbească și, cu cât vorbea mai mult, cu atât era mai puțin în stare să-și stăpânească vorba.
Þinta cuvântării sale era acum, se vedea bine, să se înalțe pe sine și să-l înjosească pe Alexandru, adică să facă tocmai ceea ce ar fi dorit mai puțin pe lume, la începutul întrevederii.
— Se zice că ați încheiat pace cu turcii?
Balașov înclină capul în semn de aprobare.
— Pacea a fost încheiată… începu el.
Dar Napoleon nu-i dădu răgaz să încheie. Simțea, se vede, nevoia de a vorbi numai el, așa încât continuă, cu elocvența și îndârjirea aceea nestăpânită spre care sunt atât de înclinați oamenii răsfățați.
— Da, știu, ați încheiat pace cu turcii, fără să fi primit Moldova și Valahia. Eu însă i-aș fi dat suveranului dumneavoastră aceste provincii tot așa cum i-am dat și Finlanda. Da, continuă el, am promis și i-aș fi dat împăratului Alexandru Moldova și Valahia, dar acum nu va mai avea parte de aceste minunate provincii. Ar fi putut cu toate astea să le alipească la imperiul său și, în decursul unei singure domnii, ar fi lărgit granițele Rusiei de la golful Botnik până la gurile Dunării. Nici Ecaterina cea Mare n-ar fi putut face mai mult, spuse Napoleon, înflăcărându-se din clipă în clipă, plimbându-se în jos și în sus prin cameră și repetându-i lui Balașov aproape aceleași cuvinte pe care i le spusese chiar lui Alexandru la Tilsit. Tout cela il l'aurait du a mon amitié. Ah! Quel beau regne, quel beau regne! Repetă el de câteva ori și, oprindu-se, scoase din buzunar o tabacheră de aur și priză cu lăcomie din ea. Quel beau regne aurait pu etre celui de l'Empereur Alexandre!23
Se uită compătimitor la Balașov și, de îndată ce acesta vru să facă o observație, se și grăbi să-l întrerupă din nou.
— Ce și-ar fi putut oare dori și ce-avea să caute în altă parte, când prietenia cu mine i-ar fi împlinit orice dorință? Zise Napoleon, strângând din umeri cu nedumerire. Nu, el a găsit mai nimerit să se înconjoare numai de dușmanii mei, și încă de cine? A oploșit tot oameni ca Stein, Armfeld, Benigsen și Wintzingerode. Stein, un trădător izgonit din patria sa, Armfeld, un intrigant și un stricat, Wintzingerode, un supus francez fugar, Benigsen, ceva mai oștean decât alții, dar un incapabil totuși, care n-a fost în stare de nimic în 1807 și care ar trebui să-i trezească împăratului Alexandru amintiri îngrozitoare… Aș mai înțelege, dacă ar fi oameni capabili, să-i poată întrebuința la ceva, continuă Napoleon, abia reușind să-și urmărească în cuvinte sprinteneala gândurilor ce i se îmbulzeau în minte și care toate îi dovedeau că de partea lui era dreptatea sau puterea (ceea ce, după părerea lui, era unul și același lucru), dar nici vorbă de așa ceva: nu sunt buni nici pentru război, nici pentru pace! Barclay, se zice, ar fi cel mai de ispravă dintre ei toți; dar eu nu pot spune același lucru, judecând după primele lui manevre. Și ce fac ei, ce fac toți curtenii aceștia? Pfuel propune, Armfeld contestă, Benigsen examinează, iar Barclay, chemat să acționeze, nu știe la ce să se hotărască – și timpul trece. Singur Bagration e om de arme. E un prost, dar are experiență, ochi bun și hotărâre… Și ce rol joacă tânărul dumneavoastră suveran în mijlocul acestei gloate respingătoare? Ei îl compromit și-i azvârl în spinare răspunderea pentru tot ce se face. Un souverain ne doit etre a l'armée que quand il est général24, spuse el, cu intenția vădită de a arunca aceste cuvinte de-a dreptul ca o provocare în obrazul suveranului.
Napoleon știa cât de fierbinte dorea împăratul Alexandru să fie comandant de oști.
— E o săptămână de când a început campania, și dumneavoastră n-ați reușit nici măcar să apărați Wilna. Armata v-a fost tăiată în două și ați fost izgoniți din provinciile poloneze. Armata dumneavoastră murmură.
— Dimpotrivă, majestate, zise Balașov, care abia putea reține ceea ce i se spunea și făcea sforțări să urmărească acest torent de cuvinte scânteietoare, armata arde de dorința…
— Știu tot, îl întrerupse Nalopeon, știu tot și știu și numărul batalioanelor dumneavoastră, tot atât de bine ca și pe al batalioanelor mele. N-aveți nici două sute de mii de oameni, iar eu am de trei ori mai mult; vă dau cuvântul meu de onoare, zise Napoleon, uitând că acest cuvânt de onoare nu avea absolut nici un rost, vă dau ma parole d'honneur que j'ai cinq cent trente mille hommes de ce côte de la Vistule.25 De la turci să nu vă așteptați la vreun ajutor: nu-s buni de nimic și au dovedit asta când au încheiat pace cu dumneavoastră. Iar în ce privește suedezii – soarta lor este să fie conduși de regi nebuni. Regele lor a fost un smintit; l-au schimbat și și-au luat altul, pe Bernadotte, care pe dată și-a ieșit și el din minți, pentru că numai nebun trebuie să fie cel care, suedez fiind, poate să încheie alianță cu Rusia.
Napoleon zâmbi răutăcios și duse iarăși tabachera la nas.
La fiecare frază a lui Napoleon, Balașov voia să răspundă și avea ce; făcea tot timpul mișcarea omului care vrea să spună ceva, dar Napoleon îl întrerupea. Cu privire la nebunia suedezilor, el vru să spună că Suedia se preface în insulă când are Rusia de partea ei; Napoleon, însă, începu să răcnească supărat, ca să-i acopere vocea. Se afla în acea stare de surescitare în care trebuia să vorbească, să vorbească și iarăși să vorbească, numai pentru a-și demonstra singur sieși că are dreptate. Balașov începu să se vadă pus într-o situație grea: ca sol, se temea să nu-și calce demnitatea și simțea neapărată nevoie să obiecteze; ca om, însă, suferea sufletește în fața mâniei lipsite de orice îndreptățire, în prada căreia se vedea limpede că se lăsa Napoleon, uitându-și de sine. Balașov știa că orice cuvânt spus acum lui Napoleon n-avea importanță, că el singur se va rușina de ceea ce a spus când se va dezmetici. Balașov stătea cu ochii în jos, uitându-se cum îi zvâcneau lui Napoleon pulpele groase și încercând să-i ocolească privirile.
— Și ce-mi pasă mie de toți acești aliați ai dumneavoastră? Spunea Napoleon. Eu, am aliații mei, polonezii: sunt optzeci de mii și se luptă ca leii. În curând vor fi două sute de mii.
Apoi, și mai supărat – probabil de faptul că, spunând asta, mințise vădit și că Balașov, în aceeași poză resemnată, stătea tăcut în fața lui – se întoarse brusc din mers, se opri chiar lângă Balașov, dând repede și energic din mâinile lui albe, și începu, aproape strigând:
— Aflați că dacă împingeți Prusia împotriva mea, o șterg de pe harta Europei, zise el palid, cu fața desfigurată de mânie și izbindu-și cu un gest energic palmele mici una de alta. Da, vă voi azvârli dincolo de Dwina, dincolo de Nipru și voi ridica împotriva voastră bariera aceea pe care numai o Europă criminală și orbită v-a putut îngădui s-o sfărâmați. Da, iată ce vă așteaptă, iată ce-ați avut de câștigat, îndepărtându-vă de mine, mai spuse el și făcu de câteva ori, tăcut, înconjurul odăii, zvâcnind din umerii lui grași. Vârî tabachera în buzunarul vestei, apoi o scoase iar, o duse la nas de câteva ori și se opri drept în fața lui Balașov. Tăcu, uitându-i-se ironic drept în ochi, și rosti cu glas domol: Et cependant quel beau regne aurait pu avoir votre maâtre!26
Simțind nevoia să răspundă, Balașov spuse că, văzute din punctul de vedere al Rusiei, lucrurile nu se prezintă în culori atât de negre. Napoleon tăcea și continua să se uite ironic la el și se vedea că nu-l asculta. Balașov mai spuse că în Rusia toată lumea așteaptă numai bine de la război. Napoleon dădu indulgent din cap, ca și când ar fi spus: „Știu, e obligația dumitale să vorbești așa; dar nu crezi nici dumneata ce spui, te-am convins eu!”
Când Balașov sfârși de vorbit, Napoleon scoase iar tabachera, luă din ea o priză și, ca și cum ar fi dat un semnal, bătu de două ori cu piciorul în dușumea. Ușa se deschise; înclinându-se respectuos, un șambelan întinse împăratului pălăria și mănușile, iar altul dădu batista. Fără să se uite la ei, Napoleon se întoarse spre Balașov:
— Asigurați-l din parte-mi pe împăratul Alexandru, spuse el, luându-și pălăria, că-i sunt devotat ca și mai înainte; îl cunosc foarte bine și-i prețuiesc mult înaltele calități. Je ne vous retiens plus, général, vous recevrez ma lettre a l'Empereur27, și se îndreptă grăbit spre ușă.
Toți cei din antecameră se repeziră înaintea lui în jos, pe scări.
VII.
DUPÃ TOT CEEA CE-I spusese Napoleon, după izbucnirile acestea de mânie și după ultimele cuvinte pronunțate sec: „Je ne vous retiens plus, général, vous recevrez ma lettre”, Balașov era convins că Napoleon nu numai că nu va mai dori să-l vadă, dar va căuta chiar să nu mai dea ochii cu el, solul jignit și, mai cu seamă, martorul izbucnirii sale prea puțin cuviincioase. Dar, spre marea lui mirare, Balașov primi, prin Duroc, o invitație pentru ziua aceea la masa împăratului.
Printre invitați mai erau Bessieres, Caulaincourt și Berthier.
Napoleon îl întâmpină pe Balașov prietenos și plin de voie bună. Nu numai că nu se vedea pe fața lui nici o urmă de stânjenire sau de căință pentru ieșirea pe care o avusese dimineața, dar, dimpotrivă, făcea tot ce putea ca să-l îmbărbăteze pe Balașov. Se vedea bine că, în ce privește concepția lui despre sine, Napoleon era absolut convins că nu ar putea greși și avea credința că tot ceea ce făcea el era bine, nu pentru că ar fi corespuns cu noțiunea de ce e bine și ce e rău, ci pentru că el era cel care făptuia.
Împăratul era foarte bine dispus, după plimbarea călare pe străzile Wilnei, unde ieșise să-l întâmpine și să-l petreacă mult norod, aclamându-l cu entuziasm. La toate ferestrele caselor de pe străzile pe unde trecuse, fuseseră scoase covoare, drapele și cifra lui imperială, iar doamnele poloneze ieșite să-l salute își fluturaseră batistele la geamuri.
La masă, punându-l pe Balașov alături de el, i se adresă nu numai cu prietenie, ci așa ca și cum l-ar fi socotit și pe dânsul în rândul curtenilor săi, în rândul oamenilor care-i împărtășeau planurile și erau datori să se bucure de succesele sale. Între altele, el aduse vorba de Moscova și începu să-l întrebe pe Balașov despre capitala Rusiei, dar nu așa cum întreabă un călător pasionat, dornic să știe cât mai multe asupra unei noi localități pe care are de gând s-o viziteze, ci într-un fel care presupunea convingerea că Balașov, ca rus, trebuie să se simtă măgulit de această dovadă de interes din partea lui.
— Câți locuitori are Moscova și câte case? Este adevărat că Moscovei i se zice Moscou la sainte?28 Câte biserici sunt în Moscou? Întrebă el.
Și la răspunsul că erau mai mult de două sute de biserici, spuse:
— La ce atâta puzderie de biserici?
— Rușii sunt foarte evlavioși, răspunse Balașov.
— De fapt, existența unui mare număr de mânăstiri și de biserici e totdeauna un semn că poporul e înapoiat, spuse Napoleon, uitându-se la Caulaincourt cu aerul că așteaptă să-i fie prețuită cugetarea.
Balașov își permise, cu tot respectul, să nu fie de acord cu părerea împăratului francezilor.
— Fiecare țară cu obiceiurile ei, zise el.
— Dar nicăieri în Europa nu se mai vede așa ceva.
— Cer iertare majestății-voastre, zise Balașov, dar afară de Rusia mai este și Spania, care are tot așa de multe biserici și mânăstiri.
Acest răspuns al lui Balașov, care făcea aluzie la înfrângerea recentă a francezilor în Spania, a fost bine prețuit, cum povestește Balașov, la curtea împăratului Alexandru, dar foarte puțin prețuit aici, la masa lui Napoleon, unde a trecut neluat în seamă.
După indiferența și nedumerirea ce se citeau pe chipurile domnilor mareșali se vedea bine că nu erau lămuriți în ce anume consta tăișul pe care-l sugera tonul lui Balașov. „Și chiar dacă va fi existat, ori n-am înțeles noi, ori n-a fost deloc spiritual”, spunea expresia de pe chipul mareșalilor. Atât de puțin fu apreciat acest răspuns, încât Napoleon îl ignoră cu desăvârșire și continuă să întrebe cu naivitate prin ce orașe trece drumul cel mai drept de aici la Moscova. Balașov, care se menținuse tot timpul mesei în gardă, răspunse că, așa cum tout chemin mene a Rome, tout chemin mene a Moscou29, că sunt multe drumuri și că, printre atâtea drumuri felurite, este și drumul pe care l-a ales Carol al XII-lea, prin Poltava. Aici, Balașov se făcu, fără să vrea, roșu de bucurie că găsise un răspuns atât de nimerit. Dar n-apucă să rostească bine cuvântul „Poltava”, și Caulaincourt intră în vorbă ca să spună ce drum greu e de la Petersburg la Moscova și să-și depene amintirile din Petersburg.
După-masă, trecură să-și bea cafeaua în cabinetul lui Napoleon, fost până acum patru zile cabinetul împăratului Alexandru. Napoleon se așeză și sorbi din cafeaua servită într-o ceașcă de porțelan de Sevres, arătându-i lui Balașov scaunul de lângă el.
Există în om o anumită dispoziție sufletească proprie după-meselor, care, mai mult decât orice cauză rațională, îl face să se simtă mulțumit de sine și să-i socotească pe toți cei din jur prieteni. În această dispoziție se afla Napoleon. I se părea că e înconjurat numai de oameni care-l adoră. Era convins că și Balașov, după masa luată cu el, era prietenul și adoratorul lui. Napoleon se întoarse spre el cu un zâmbet plăcut și ușor ironic.
— Aceasta este, după câte mi s-a spus, camera în care a locuit împăratul Alexandru. Curios, nu-i așa, generale? Zise el, de bună seamă fără să se îndoiască de faptul că întrebarea aceasta n-avea cum să nu placă interlocutorului său, de vreme ce demonstra superioritatea lui, a lui Napoleon, față de Alexandru.
Balașov nu avu ce să mai răspundă la asta și se mulțumi să dea ușor din cap.
— Da, în camera aceasta se sfătuiau, acum patru zile, Wintzingerode și Stein, continuă Napoleon cu același zâmbet ironic și îngâmfat. Ceea ce nu pot eu înțelege, zise el, este faptul că împăratul Alexandru a căutat să și-i apropie pe toți dușmanii mei personali. Lucrul acesta nu-l pot… înțelege. Nu s-a gândit oare că și eu pot face la fel? I se adresă el întrebător lui Balașov și era vădit că amintirea aceasta îl duse din nou pe urmele accesului de furie de dimineață, încă proaspete în sufletul lui.
— Și să afle că am s-o fac! Zise Napoleon, ridicându-se și împingând cu mâna ceașca. Am să-i alung din Germania toate rudele, pe toți Würtembergii, Badenii, Weimarii… da, am să-i alung. Să-nceapă a le pregăti aziluri în Rusia!
Balașov înclină capul, dând a înțelege prin toată înfățișarea sa că ar dori să se retragă și că ascultă numai pentru că nu poate să nu asculte ceea ce i se spune. Napoleon însă nu-i observă expresia: el i se adresă lui Balașov nu ca unui sol al dușmanului său, ci ca unui om care i-ar fi fost acum pe deplin devotat și care era dator să se bucure de înjosirea fostului său suveran.
— Și de ce a preluat împăratul Alexandru comanda trupelor? Pentru ce? Războiul e meseria mea; treaba lui este să domnească, nu să comande armate. De ce și-a luat asemenea răspundere?
Napoleon luă din nou tabachera, făcu de mai multe ori înconjurul camerei, tăcut, apoi se apropie, pe neașteptate, de Balașov și, ca și cum ar fi fost ceva nu numai important, dar și plăcut lui Balașov, surâzând ușor, ridică atât de sigur de el, de spontan și de simplu mâna spre obrazul generalului rus, om de vreo patruzeci de ani, îl apucă de ureche și-l trase ușor, zâmbind, numai cu buzele însă.
Avoir l'oreille tirée par l'Empereur30 era socotit la curtea franceză cea mai mare cinste și favoare.
— Eh bien, vous ne dites rien, admirateur et courtisan de l'Empereur Alexandre?31 spuse el, ca și când ar fi fost ceva de râs să mai fie cineva în fața lui courtisan și admirateur al altuia decât el, Napoleon.
— Sunt gata caii pentru general? Adăugă el, înclinând ușor capul ca răspuns la plecăciunea lui Balașov. Dați-i-i pe ai mei, are de făcut drum lung…
Scrisoarea adusă de Balașov fu ultima scrisoare a lui Napoleon către împăratul Alexandru. Convorbirea fu relatată, în toate amănuntele ei, împăratului Rusiei, și războiul începu.
VIII.
DUPÃ ÎNTÂLNIREA SA CU Pierre la Moscova, prințul Andrei plecă la Petersburg, după treburi, cum le spuse el celor de acasă, dar în realitate cu gândul să-l întâlnească acolo pe prințul Anatol Kuraghin, întâlnire pe care o socotea neapărat necesară. Când sosi la Petersburg, Kuraghin – despre care se informă – nu mai era acolo. Pierre îi dăduse de veste cumnatului său că prințul Andrei pleacă pe urmele lui. Anatol Kuraghin se grăbise să primească numaidecât din partea ministrului de război numirea și plecase la armata din Moldova. Totodată, prințul Andrei se întâlni la Petersburg cu Kutuzov, fostul său general, care întotdeauna i se arătase binevoitor, și Kutuzov îi propuse să plece cu dânsul la armata din Moldova, al cărei comandant suprem bătrânul general tocmai fusese numit. Prințul Andrei, numit pe lângă marele cartier general, plecă în Turcia.
Prințul Andrei nu socotea nimerit să-i scrie lui Kuraghin și să-l provoace. Neavând alt motiv de a se bate în duel, prințul Andrei considera că o provocare din partea sa ar fi compromițătoare pentru contesa Rostova și de aceea căuta să dea ochi cu Anatol, cu care prilej era decis să găsească motive noi de a-l provoca la duel. Dar nici în Turcia nu-i reuși planul de a se întâlni cu Anatol Kuraghin, care, îndată după sosirea prințului Andrei la armata de pe frontul turcesc, se înapoiase în Rusia. În țară străină și în condiții noi de viață, prințul Andrei începu să se simtă mai liniștit. După trădarea logodnicei sale, trădare care îl lovise cu atât mai puternic, cu cât îi ascundea mai grijuliu, față de toți, efectul, condițiile de viață în care se simțise cândva fericit îi deveniseră acum o povară și tot o povară, și mai grea încă, devenise pentru el libertatea și independența atât de dragi odinioară. Nu numai că nu-l mai preocupau gândurile de altădată, încolțite pentru prima oară în sufletul lui când privise cerul pe câmpul de luptă al Austerlitzului, gânduri pe care îi plăcea să le depene împreună cu Pierre și care-i umpleau singurătatea la Bogucearovo și, mai târziu, în Elveția și la Roma – dar îi era chiar frică să-și aducă aminte de aceste gânduri, deschizătoare de nesfârșite și luminoase orizonturi. Acum nu mai avea interes decât pentru preocupările cele mai imediate, de ordin practic, fără nici un fel de legătură cu cele dinainte, preocupări de care se agăța cu atât mai lacom, cu cât mai ferecată îi era acum lumea gândurilor din trecut. Era ca și cum nesfârșita și inaccesibila boltă cerească, pe care o știuse odinioară stându-i deasupra creștetului, s-ar fi prefăcut dintr-o dată într-un coviltir jos și mărginit care-l apăsa, sub care toate erau clare, dar nimic nu era veșnic și înfiorat de taină.
Dintre toate activitățile cunoscute, milităria era pentru el lucrul cel mai simplu și mai familiar. În calitate de general-aghiotant pe lângă statul-major al lui Kutuzov, prințul Andrei își îndeplinea cu tenacitate și zel misiunea, uimindu-l pe Kutuzov prin corectitudinea și dragostea sa de muncă. Negăsindu-l pe Kuraghin în Turcia, prințul Andrei nu socoti neapărat necesar să alerge după el înapoi în Rusia; dar, la urma urmei, el știa că, oricâtă vreme ar fi să treacă, nu se putea ca, întâlnindu-l, să nu-l provoace, în ciuda disprețului său pentru Kuraghin, împotriva tuturor argumentelor pe care și le aducea sie însuși, spunându-și că nu-i de demnitatea lui să se înjosească până la o ciocnire cu dânsul; știa de asemenea că, întâlnindu-l, nu va putea să nu-i pună mâna în gât, așa cum flămândul nu poate să nu se arunce asupra hranei – și greutatea aceasta ce-i apăsa inima, conștiința faptului că ofensa nu era încă spălată și că ura nu și-o putuse descărca, îi otrăvea liniștea sufletească pe care – sub masca unei activități pline de zel, rod al ambiției și întrucâtva al vanității – și-o crease artificial atâta timp cât stătuse în Turcia.
În 1812, când vestea despre războiul cu Napoleon ajunsese până la București (unde Kutuzov se afla de două luni, petrecându-și zilele și nopțile lângă valaha lui), prințul Andrei își ceru transferarea în armata de vest. Kutuzov, care se cam săturase de Bolkonski, căci hărnicia acestuia era pentru el veșnic un motiv să-și facă singur reproșuri că trândăvea, îi dădu cu dragă inimă drumul și-l însărcina cu o misiune pentru Barclay de Tolly.
Înainte de a se prezenta la noua sa unitate, care în luna mai își avea tabăra la Drissa, prințul Andrei se abătu pe la moșia de la Lâsâe Gorî, care era chiar în drumul lui, la trei verste de șoseaua Smolenskului. În ultimii trei ani, în viața prințului Andrei se produseseră atâtea schimbări – atâta gândise, simțise și văzuse (străbătuse doar și Orientul, și Occidentul) – încât i se păru ciudat și suprinzător ca, sosind la Lâsâe Gorî, să le găsească pe toate așa cum le știa, până în cele mai mici amănunte, exact în același ritm de viață. Intră ca în castelul fermecat din pădurea adormită, pe aleea parcului, trecând prin poarta de piatră a conacului din Lâsâe Gorî. Aceeași severitate, aceeași curățenie, aceeași liniște domneau în această casă: erau aceleași mobile, aceleași ziduri, aceleași sunete, același miros și aceleași chipuri sfielnice, doar ceva mai îmbătrânite. Prințesa Maria rămăsese aceeași fată sfioasă, urâtă și îmbătrânită, irosindu-și în teamă și în nesfârșite suferințe morale, fără folos și fără bucurii, cei mai frumoși ani ai vieții. Bourienne rămăsese aceeași fetișcană cochetă, mulțumită de sine și profitând cu voioșie de fiecare clipă a vieții, nutrind cele mai roze speranțe în ceea ce o privea. Era doar ceva mai încrezută, după cât i se păru prințului Andrei. Preceptorul Dessalles, adus de el din Elveția, îmbrăcase un surtuc de croială rusească și-și stâlcea limba ca să vorbească rusește cu slugile, dar rămăsese același pedagog îngust la minte, instruit, plin de virtuți și pedant. Bătrânul prinț nu se schimbase fizicește decât prin faptul că într-un colț al gurii i se vedea un dinte lipsă; sufletește era același ca și mai înainte, numai că privea cu o neîncredere și mai răutăcioasă realitatea celor ce se întâmplau în lume. Nikolușka singur crescuse și se schimbase; se rumenise la față, cârlionții i se făcuseră mai închiși la culoare și, fără să aibă habar nici el de asta, atunci când râdea sau se bucura, ridica buzișoara de sus a guriței lui drăgălașe, întocmai cum făcea răposata mamă-sa, mica prințesă. Numai el nu se supunea acestei legi a neclintirii în castelul fermecat și adormit. Însă, deși pe din afară toți rămăseseră aceiași, raporturile lăuntrice dintre oamenii aceștia se schimbaseră mult de când nu-i mai văzuse prințul Andrei. Membrii familiei erau împărțiți în două tabere, străine una alteia, învrăjbite, care se uneau acum numai în fața lui Andrei, schimbându-și felul lor obișnuit de viață. De o parte a baricadei se aflau bătrânul prinț, Bourienne și arhitectul, de cealaltă, prințesa Maria, Dessalles, Nikolușka și toate guvernantele și dădacele.
Cât timp rămase el la Lâsâe Gorî, toți luară masa împreună, dar nu se simțeau la largul lor niciunul, și prințul Andrei își dete seama că el e considerat aici oaspetele pentru care fac excepție și că prezența lui îi stingherea pe toți. În timpul mesei din ziua sosirii sale, prințul Andrei, simțind fără să vrea lucrul acesta, rămase tăcut; iar bătrânul prinț, observând cât de nefirească era situația, tăcu și el, la fel de morocănos și, îndată după masă, se retrase în camerele lui. Când, în aceeași seară, prințul Andrei veni la dânsul și, dându-și osteneala să-l înveselească, începu să-i povestească despre campania tânărului conte Kamenski, bătrânul prinț apucă pe neașteptate să-i vorbească de prințesa Maria, criticând-o pentru că era superstițioasă și pentru că n-o iubea pe mademoiselle Bourienne, care, după cum spunea el, îi era singura ființă cu adevărat devotată.
Bătrânul prinț mai spuse că, dacă e bolnav, e numai din cauza prințesei Maria; că ea îl chinuiește într-adins și-l enervează; că i-l strică pe micuțul prinț Nikolai cu alintările și poveștile ei prostești. Bătrânul prinț știa prea bine că el e cel care-și chinuiește fiica și care-i face viața grea, dar știa de asemenea că nu putea să nu o chinuiască și că ea merita asta. „De ce oare prințul Andrei, care vede toate astea, nu-mi vorbește nimic de soră-sa? Gândea bătrânul. Adică ce crede el, că eu sunt un ticălos sau un bătrân nebun care m-am înstrăinat fără motiv de fiică-mea și mi-am apropiat-o pe franțuzoaică? El nu înțelege, așa că trebuie să-i explic, trebuie să audă și el”, își zicea bătrânul prinț. Și începu să-i explice pricinile pentru care nu putea suferi firea nesăbuită a fiicei sale.
— Dacă mă întrebi dumneata, spuse prințul Andrei, fără să se uite la tatăl său (era pentru prima oară în viață când își judeca părintele), eu n-aveam de gând să vorbesc despre asta; dar dacă mă întrebi, am să-mi spun sincer părerea în această privință. Dacă dăinuie neînțelegeri și dezbinare între dumneata și Mașa, eu nu pot, în nici un caz, s-o învinovățesc pe ea; știu cât de mult te iubește și te respectă. Dar dacă mă întrebi, continuă prințul Andrei, iritându-se, căci în ultimul timp era veșnic gata să se irite, apoi n-am ce spune altceva decât că, dacă sunt neînțelegeri, pricina lor e doar femeia asta nemernică pe care n-ar fi trebuit să și-o facă prietenă sora mea.
Bătrânul mai întâi își pironi ochii la fecioru-său și își dezveli într-un zâmbet silit proaspăta lipsă a dintelui, cu care prințul Andrei nu se putea deprinde.
— Ce fel de prietenă, dragul meu? Aha? V-ați și vorbit! Nu-i așa?
— Slavă Domnului că pot pleca, răspunse prințul Andrei pe un ton arțăgos și aspru, dar dumneata m-ai provocat și eu am spus și voi spune totdeauna că prințesa Maria nu-i vinovată, ci vinovați sunt… vinovată este franțuzoaica asta…
— A, osândești… osândești! spuse bătrânul cu voce stinsă și, cum i se păru prințului Andrei, fâstâcindu-se; dar după aceea sări deodată în sus și strigă: Ieși! Afară! Nici să nu mai calci pe-aici!
Prințul Andrei voi să pornească îndată la drum, dar prințesa Maria îl înduplecă să mai rămână încă o zi. În ziua aceea, prințul Andrei nu-și văzu tatăl, care nu ieși din odaie și nu îngădui nimănui să-i calce pragul, afară de mademoiselle Bourienne și de Tihon, dar întrebă de câteva ori dacă i-a plecat feciorul. A doua zi, înainte de plecare, prințul Andrei se duse în apartamentul băiatului său. Copilul, sănătos, cu păr buclat ca al maică-si, îi sări pe genunchi. Prințul Andrei începu să-i povestească basmul cu Barbă-Albastră, dar se opri, dus pe gânduri, și nu-l mai isprăvi. Se gândea nu la băiețașul acesta drăguț care era copilul lui și pe care-l ținea pe genunchi, ci la el însuși.
Căuta cu groază și nu găsea în sine nici urmă de căință pentru că își supărase tatăl, nici părere de rău pentru faptul că pleca de la dânsul certat (ceea ce i se întâmpla pentru întâia dată în viață). Mai important decât toate era pentru el faptul că, deși căuta, nu mai putea găsi în sine sentimentul acela de duioșie pentru băiatul lui, sentiment pe care nădăjduise să și-l redeștepte în suflet mângâind copilul și luându-l pe genunchi.
— Hai, spune mai departe, ceru băiatul.
Prințul Andrei nu-i răspunse; îl lăsă jos de pe genunchi și ieși din cameră.
Cum își părăsise ocupațiile zilnice și, mai ales, cum revenise la condițiile vieții lui de altădată, în care fusese pus și pe vremea când se simțise fericit, tristețea de a trăi îl cuprinsese iarăși cu puterea ei de odinioară, și atunci se sili să fugă cât mai grabnic de aceste amintiri și să-și găsească urgent ceva de lucru, orice-o fi.
— Chiar pleci, Andrei? Îl întrebă sora lui.
— Slavă Domnului că pot pleca, răspunse prințul Andrei, și-mi pare rău din suflet că n-o poți face și tu.
— De ce spui asta? Întrebă prințesa Maria. De ce vorbești așa tocmai acum, când pleci la războiul acesta îngrozitor și când tata e atât de bătrân! Mademoiselle Bourienne mi-a spus că a întrebat de tine…
Cum începu să vorbească de lucrurile acestea, buzele prinseră să-i tremure și o podidiră lacrimile. Prințul Andrei își întoarse privirea de la ea și începu să măsoare în lung și-n lat odaia.
— Ah, Dumnezeule! Dumnezeule! Zise el. Și când te gândești ce și cine, ce fel de secături pot pricinui nefericirea oamenilor! Rosti el, cu o răutate care o sperie pe prințesa Maria.
Ea înțelegea că, vorbind de oamenii pe care-i numise secături, el se gândea nu numai la mademoiselle Bourienne, care o făcuse nefericită pe ea, ci și la omul care-i furase lui fericirea.
— André, un singur lucru te rog, te implor, spuse ea, apucându-l de braț și privindu-l cu ochi strălucitori, scăldați în lacrimi. Te înțeleg (și prințesa Maria își lăsă ochii în jos), să nu crezi că răul ți-l fac oamenii. Oamenii nu-s decât uneltele Lui. Și ea privi pe deasupra capului prințului Andrei, cu privirea aceea sigură, cu care ești deprins să te uiți spre locul știut al unui portret. Suferința ne-o trimite El, nu oamenii. Oamenii sunt uneltele Lui, ei nu sunt vinovați. Dacă ți se pare că are cineva vreo vină față de tine, uită și iartă. Noi n-avem dreptul să pedepsim. Și vei înțelege fericirea de a ierta.
— Dac-aș fi femeie, așa aș face, Marie. Aceasta e o virtute a femeilor. Bărbatul însă nu trebuie și nu poate să uite și să ierte, spuse el și, cu toate că până în clipa aceea nu se gândise la Kuraghin, toată ura de care nu se descărcase încă i se redeșteptă deodată în inimă. „De vreme ce prințesa Maria mă imploră să iert, înseamnă că demult trebuia să pedepsesc”, își zise el.
Și, fără să-i mai răspundă nimic, începu să se gândească de pe acum la clipa de răutăcioasă bucurie, când avea să-l întâlnească pe Kuraghin, care (o știa) se găsea în armata unde se ducea el.
Prințesa Maria își imploră fratele să-și mai amâne încă o zi plecarea și-i spuse că știe cât de nefericit ar fi bătrânul lor tată dacă Andrei ar pleca fără să se împace cu el; dar prințul Andrei îi răspunse că el avea să se înapoieze probabil foarte curând din armată, că avea să-i scrie negreșit tatălui său și că acum, cu cât își va prelungi șederea aici, cu atât conflictul se va adânci.
— Adieu, André! Rappelez-vous que les malheurs viennent de Dieu, et que les hommes ne sont jamais coupables32, fură ultimele cuvinte pe care le auzi de la soră-sa când își luă rămas-bun de la ea.
„Așa trebuie să fie! Își zise prințul Andrei, ieșind din aleea parcului casei părintești de la Lâsâe Gorî. Ea, sărmana ființă nevinovată, rămâne să fie mai departe chinuită de bătrânul acesta sărit din minți. Bătrânul simte că e vinovat, dar nu se poate schimba. Băiatul meu crește și se bucură de viața în care va fi, la fel cu toți ceilalți oameni, înșelat sau înșelător. Eu plec în armată, pentru ce? Nici eu nu știu, și ard de dorința de a întâlni omul pe care-l disprețuiesc, pentru ca să-i dau prilejul să mă ucidă și să-și râdă de mine!” Și odinioară viața se desfășura în aceleași condiții, dar pe atunci toate se legau între ele, pe când acum se năruise totul. Numai lucruri fără nici un sens și fără nici o legătură i se perindau rând pe rând prințului Andrei înaintea ochilor.
IX.
PRINÞUL ANDREI SOSI LA cartierul general al armatei către sfârșitul lui iunie. Trupele armatei întâi, cu care se afla împăratul, își aveau dispozitivul în tabăra fortificată de la Drissa; trupele armatei a doua se retrăgeau, căutând să facă joncțiunea cu armata întâi, de care – după cum se spunea – mari forțe franceze o despărțiseră. Toți erau nemulțumiți de mersul general al treburilor militare în armata rusă; însă, la pericolul unei invazii în guberniile rusești nu se gândea nimeni și nici nu-și închipuia nimeni că teatrul de război ar putea fi mutat mai departe de pământul guberniilor poloneze din apus.
Prințul Andrei îl găsi pe Barclay de Tolly, pe lângă care fusese numit, pe malul Drissei. Cum în împrejurimile taberei nu se afla nici vreun sat mare și nici vreun târg, toată puzderia de generali și curteni veniți cu armata se împărțiseră pe la cele mai bune case țărănești în satele de prin împrejurimi, cale de zece verste de o parte și de alta a râului. Barclay de Tolly locuia la patru verste de cartierul general al împăratului. El îl primi cu răceală pe Bolkonski și îi spuse sec, cu accentul său german, că va raporta de venirea lui suveranului, pentru a-i preciza misiunea, și că, până atunci, îl roagă să rămână pe lângă cartierul său. Anatol Kuraghin, pe care prințul Andrei credea că-l va găsi, nu era acolo; era la Petersburg și vestea aceasta îl bucură pe Bolkonski. Preocupările centrului unui război uriaș în plină desfășurare îl prinseră o vreme pe prințul Andrei și el fu bucuros să se mai elibereze de revolta pe care i-o trezea în suflet gândul la Kuraghin. În primele patru zile, cât nu avea încă nimeni nevoie de el, prințul Andrei vizită toată tabăra fortificată și, ajutat de cunoștințele sale în materie și de discuțiile cu oamenii de răspundere din tabără, încercă să-și formeze o părere despre adevărata ei situație. Dar problema dacă această tabără fortificată are sau nu vreo valoare militară rămase nerezolvată pentru prințul Andrei. El reușise să-și formeze din experiența sa de militar convingerea că în materie de război nu are nici cea mai mică însemnătate planul cel mai bine chibzuit (așa cum văzuse că s-a întâmplat la Austerlitz) și că totul depinde de felul cum răspunzi la acțiunea neașteptată și de neprevăzut a inamicului, că totul depinde de felul cum e condusă acțiunea și de omul care o conduce. Ca să-și poată lămuri această ultimă chestiune, prințul Andrei, folosindu-se de situația și de relațiile sale, căută să pătrundă caracterul căpeteniilor armatei – persoane și partide care participau la conducerea ei, și trase pentru sine despre starea de fapte următoarele concluzii.
Când împăratul era încă la Wilna, armata fusese împărțită în trei: armata întâi, sub comanda lui Barclay de Tolly, a doua sub comanda lui Bagration și a treia sub comanda lui Tormasov. Împăratul se afla cu armata întâi, nu însă în calitate de comandant suprem. În ordinele de zi se spunea că împăratul va fi împreună cu armata – nu că va comanda, ci numai că va fi împreună cu armata. Afară de aceasta, nu se afla pe lângă persoana suveranului un stat-major al comandantului suprem, ci doar un stat-major de cartier general imperial. Erau pe lângă el șeful statului-major imperial, generalul-intendent prinț Volkonski, generali, generali-aghiotanți, funcționari diplomatici ruși și o mulțime de străini, dar nu formau un stat-major al armatei. În afară de aceștia, se mai aflau pe lângă împărat, fără misiuni determinate: Arakceev, în calitate de fost ministru de război; contele Benigsen, cel mai mare în grad dintre generali; marele duce Konstantin Pavlovici, țareviciul; contele Rumianțev, cancelar; Stein, fost ministru al Prusiei; Armfeld, general suedez; Pfuel, autorul principal al planului campaniei; generalul-adjutant Paulucci, un emigrant sardinian, Wolzogen și mulți alții. Cu toate că persoanele acestea se găseau pe lângă armată fără misiuni militare, totuși se bucurau, prin situația lor, de oarecare influență și, de multe ori, câte un comandant de corp de armată, ori chiar comandantul suprem, nu înțelegeau în ce calitate puneau întrebări sau dădeau sfaturi, în cutare sau cutare problemă, când Benigsen, când marele duce, când Arakceev, când prințul Volkonski, și nu puteau ști dacă din proprie inițiativă sau în numele împăratului vine cutare ordin dat sub forma unui sfat și dacă trebuie executat sau nu. Aceasta era însă doar situația aparentă, căci adevăratul rost pe care-l avea prezența împăratului și a tuturor acestor persoane care-l înconjurau în calitate de curteni (și în fața unui împărat toți se transformă în curteni) era de fapt clar pentru toți. Iată care era rostul: împăratul nu-și luase titlul de comandant suprem, dar dispunea de toate armatele; cei cu care se înconjurase erau ajutoarele lui. Arakceev era omul său de încredere, care veghea asupra persoanei împăratului, executorul ordinelor lui și păstrător al ordinei. Benigsen era moșierul autohton, omul din gubernia Wilna, care făcea onorurile de gazdă, însă în fond era și un bun general, folositor pentru sfaturile pe care le-ar fi putut da și, mai ales, pentru a fi la îndemână oricând, gata să-l înlocuiască pe Barclay. Marele duce se afla aici, pentru că așa binevoise. Fostul ministru Stein era aici, pentru că era folositor ca sfetnic și pentru că împăratul Alexandru îi prețuia foarte mult calitățile personale. Armfeld era un vrăjmaș înrăit al lui Napoleon și un general încrezător în forțele sale, ceea ce avea totdeauna mare influență asupra împăratului Alexandru. Paulucci se afla aici pentru că era îndrăzneț și hotărât în vorbe. Generalii-adjutanți erau aici pentru că trebuiau să fie oriunde era și suveranul și, în sfârșit – personajul principal – Pfuel se afla aici pentru că el întocmise planul de război împotriva lui Napoleon și pentru că, făcându-l pe Alexandru să creadă în eficacitatea deplină a acestui plan, conducea de fapt războiul. Pe lângă Pfuel, mai era și Wolzogen, care avea misiunea să transpună într-o formă mai inteligibilă ideile lui Pfuel, caustic teoretician de birou, orgolios până la dispreț față de toți ceilalți.
Afară de personajele pomenite mai sus, ruși și străini (mai cu seamă străini, care, cu îndrăzneala caracteristică oamenilor aflați în treabă în țara altora, veneau în fiecare zi cu câte o nouă și neașteptată propunere), mai erau și o mulțime de alte personaje de mâna a doua, care se găseau lângă armată doar pentru că acolo le erau și patronii.
Dintre tendințele și concepțiile lumii acesteia imense care se agita, strălucitoare și mândră, în jurul suveranului, prințul Andrei notă următoarele curente și partide mai capabile să se afirme.
Primul partid îl forma Pfuel cu adepții lui, teoreticieni ai războiului, care credeau că există o știință a războiului și că această știință își are legile ei imuabile, cum sunt legea mișcării oblice, legea învăluirii și așa mai departe. Pfuel și partizanii săi cereau retragerea în interiorul țării, după legile exacte consemnate de așa-zisa teorie a războiului, și în orice abatere de la această teorie ei nu vedeau decât barbarie, lipsă de cultură militară sau rea-credință.
Din acest partid făceau parte principii germani, Wolzogen, Wintzingerode și alții, de predilecție nemți.
Partidul al doilea era opus celui dintâi. Așa cum se întâmplă totdeauna, alături de o extremă era reprezentată și cealaltă. Adepții acestui partid erau acei care ceruseră, încă de la Wilna, invadarea Poloniei și părăsirea oricărui plan dinainte conceput. Reprezentanții acestui partid nu erau numai partizanii unei acțiuni îndrăznețe; ei mai erau, pe lângă asta, și reprezentanții națiunii, și în consecință deveneau și mai unilaterali în controversă. Erau rușii: Bagration, Ermolov, pe atunci la începutul ascensiunii sale și alții. Atunci s-a răspândit celebra glumă a lui Ermolov, care ar fi cerut împăratului o favoare: înaintarea lui la rangul de neamț. Oamenii acestui partid spuneau, după exemplul lui Suvorov, că nu mai e nevoie de chibzuit atâta și de înțepat la hărți cu acele, ci trebuie începută lupta și lovit inamicul, ca să i se taie înaintarea către inima Rusiei și să nu se dea trupelor prilej de demoralizare.
În cel de-al treilea partid, care se bucura de încrederea suveranului mai mult decât toate celelalte, intrau mai ales curteni, care țineau calea de mijloc între cele două tendințe. Reprezentanții acestui partid, dintre care făcea parte și Arakceev, în majoritate nu erau militari și gândeau și spuneau ceea ce spun de obicei oamenii care n-au convingeri proprii, dar care vor să dea impresia că ar avea. Ei spuneau că, fără îndoială, războiul, mai ales când e dus împotriva unui geniu ca Bonaparte (acum îl numeau iarăși Bonaparte), cere cea mai profund chibzuită concepție, izvorâtă dintr-o adâncire serioasă a științei militare și în privința aceasta Pfuel este genial; totodată însă nu se putea trece peste faptul că teoreticienii sunt adeseori unilaterali și, de aceea, nu se poate pune bază în mod absolut pe ceea ce susțin ei și trebuie dată ascultare și spuselor părții adverse, și spuselor unor oameni practici și încercați în arta războiului, ca dintre toate acestea să se aleagă o cale de mijloc. Adepții acestui partid susțineau că trebuia menținută tabăra de la Drissa conform planului lui Pfuel, dar că trebuiau schimbate celelalte mișcări de trupe. Deși, în felul acesta, nu se putea atinge de fapt nici primul scop nici al doilea, adepților acestui partid li se părea că e mai bine așa.
Al patrulea era curentul al cărui reprezentant mai cu vază nu era altul decât marele duce moștenitor al tronului – țareviciul – care nu-și putea uita dezamăgirea încercată la Austerlitz, unde, pornind ca la paradă în fruntea gărzii, cu chivără și dolman, și nutrind speranța să-i strivească vitejește pe francezi, nimerise pe neașteptate în linia întâi și scăpase cu mare greutate din vălmășagul general. Adepții acestui partid aduceau în argumentele lor, și calitățile, și neajunsurile sincerității. Ei se temeau de Napoleon; vedeau în el forța, își vedeau slăbiciunea și declarau verde lucrul acesta. Ei spuneau: „Numai necazuri, rușine și prăpăd pot ieși pentru noi din toate astea. Iată, am evacuat Wilna, am evacuat Vitebskul, vom evacua și Drissa. Singurul lucru înțelept care ne-a mai rămas de făcut este să încheiem pacea și asta cât se poate mai curând, până nu ne alungă și din Petersburg!”, Opinia aceasta, foarte răspândită în sferele înalte ale armatei, își găsise susținători și la Petersburg, și chiar în cancelarul Rumianțev, care, din alte motive politice, era de asemenea pentru încheierea păcii.
În al cincilea partid intrau partizanii lui Barclay de Tolly, care îl prețuiau pe acesta nu atât ca om, cât în calitate de ministru de război și de comandant suprem. Ei spuneau: „Oricum ar fi el (totdeauna începeau așa), dar e om capabil, e cinstit, și altul mai bun decât el n-avem. Dați-i cu adevărat puterea în mână, căci războiul n-are cum să meargă bine fără o comandă unitară, și vă va arăta el ceea ce poate face, așa cum a mai arătat odată cine e, în Finlanda. Căci, dacă armata noastră e bine organizată și puternică și s-a putut retrage până la Drissa fără să sufere nici o înfrângere, aceasta o datorăm numai lui Barclay. Dacă este înlocuit acum Barclay cu Benigsen, totul e pierdut, pentru că Benigsen și-a mai arătat odată incapacitatea în 1807.”
Cei din partidul al șaselea, benigseniștii, spuneau, dimpotrivă, că nu era nimeni mai capabil și mai încercat în războaie decât Benigsen și că, orice ai face și ai drege, tot la el trebuie să ajungi. Oamenii lui Benigsen demonstrau că toată retragerea noastră până la Drissa nu era decât o rușinoasă înfrângere și un șir nesfârșit de greșeli. „Cu cât vor face mai multe greșeli, cu atât mai bine va fi, spuneau ei, cel puțin vor înțelege mai curând că așa nu mai poate merge. Și este nevoie nu de un Barclay oarecare, ci de un om ca Benigsen, care și-a arătat în 1807 măsura și căruia însuși Napoleon i-a dat dreptate; un om sub conducerea căruia să-ți placă să fii, iar acest om nu poate fi decât Benigsen.”
Din al șaptelea partid făceau parte personajele care roiesc întotdeauna prin preajma suveranilor, mai cu seamă prin preajma celor tineri, speță din care în jurul împăratului Alexandru foiau o mulțime: fel de fel de generali și de generali-aghiotanți, devotați cu ardoare suveranului nu ca împărat, ci adorându-l în chip sincer și dezinteresat ca om, așa cum îl adorase Rostov în 1805. Vedeau într-însul nu numai toate virtuțile, ci suma tuturor calităților omenești. Aceste personaje, cu toate că admirau modestia împăratului care se dăduse în lături de la comanda armatei, îl condamnau totuși pentru acest exces de modestie, neavând decât o singură dorință și stăruind ca suveranul lor adorat să lase la o parte exagerata sa neîncredere în sine, să anunțe deschis că ia comanda armatei, să-și formeze un stat-major de comandant suprem și, sfătuindu-se, acolo unde ar fi fost nevoie, cu teoreticieni și oameni încercați în lupte, să-și conducă singur armata, pe care numai acest fapt ar fi însuflețit-o în cel mai înalt grad.
A opta și cea mai mare grupă de oameni, care prin mulțimea lor se raporta la ceilalți ca nouăzeci și nouă la unu, consta din oameni care nu doreau nici pace, nici război, nici mișcări ofensive, nici tabără defensivă, nici la Drissa sau oriunde în altă parte, nici pe Barclay, nici pe împărat, nici pe Pfuel și nici pe Benigsen, ci doreau un singur lucru, unicul lucru esențial: să tragă ei personal cât mai multe foloase și să aibă cele mai mari satisfacții. În această apă tulbure, în care se încrucișau și își încâlceau ițele toate intrigile cu care ploua la cartierul general al împăratului, puteau reuși o mulțime de lucruri, într-un chip cum în alte împrejurări nici prin gând nu i-ar fi putut trece cuiva. Unul, vrând doar să nu-și piardă situația privilegiată, era azi de acord cu Pfuel, mâine cu potrivnicul acestuia, iar poimâine afirma că n-are nici o părere despre problema controversată, numai ca să fugă de răspundere și să fie pe placul suveranului. Altul, în dorința de a trage foloase, căuta să atragă asupra-și atenția suveranului, susținând în gura mare chiar lucrul la care făcuse aluzie împăratul în ajun, gâlcevindu-se și strigând în consiliu, bătându-se cu pumnul în piept și provocându-i la duel pe toți cei care nu erau de aceeași părere, ca prin aceasta să se arate gata de a se jertfi pentru binele obștesc. Al treilea cerea pur și simplu pentru sine, între două consilii și în lipsa vrăjmașilor săi, o indemnizație specială pentru serviciul său credincios, știind că acum nu era timpul să i se refuze. Al patrulea se nimerea mereu, ca din întâmplare, împovărat de lucrări, tot sub ochii împăratului. Al cincilea, pentru a-și ajunge scopul demult urmărit, acela de a fi invitat la masa împăratului, demonstra cu înverșunare justețea sau falsitatea unei păreri proaspăt puse în discuție, aducând, în acest scop, argumente mai mult sau mai puțin puternice și juste.
Toți oamenii acestui partid vânau ruble, decorații și ranguri și în goană după ele nu făceau decât să pândească încotro bate vântul favoarei imperiale. Cum băgau de seamă că vântul favoarei suflă într-o direcție oarecare, pe loc toată ceata asta de trântori ai armatei începea să sufle în aceeași parte, așa că împăratului i-ar fi venit greu să-l abată în altă direcție. În mijlocul acestei stări nedefinite, față de amenințarea pericolului serios, care dădea oricărei probleme un caracter deosebit de îngrijorător, în mijlocul acestui vârtej de intrigi, de egoisme, de ciocniri între diferitele opinii și sentimente, față de deosebirile de naționalitate dintre toate aceste persoane – acest al optulea partid, cel mai mare ca număr, preocupat de interese personale, sporea încurcătura și tulburarea generală. Nu se putea ridica vreo problemă nouă fără ca roiul acesta de trântori, ce nu apucase bine să dezbată tema anterioară, să nu dea pe loc năvală asupra noii probleme, întunecând și asurzind cu bâzâitul lor glasurile celor ce vorbeau din inimă.
Din sânul tuturor acestor partide, chiar în timpul când sosi prințul Andrei, se mai formase unul, al nouălea partid, care abia începea să-și ridice glasul. Era partidul celor bătrâni și înțelepți, cu experiență în treburile statului și ascuțiți la minte, oameni care, neluând partea vreuneia dintre opiniile acestea contradictorii, puteau privi obiectiv la tot ceea ce se petrecea pe la statul-major al marelui cartier general și găsi mijloacele de ieșire din această stare de impreciziune, nehotărâre, încurcătură și slăbiciune.
Partizanii acestui grup aveau – și și-o spuneau chiar – părerea că tot răul se datora mai ales prezenței împăratului și a curții sale militare aici, prin preajma armatei; că se introdusese în armată acea nestatornicie nedefinită a raporturilor, convențională și șovăitoare, care o fi ea bună la curte, dar în armată e dăunătoare, că împăratul trebuie să domnească, nu să conducă armata; că singura ieșire din această situație este ca suveranul și curtea lui să plece de pe front; că singură prezența împăratului aici paralizează cincizeci de mii de oameni, necesari pentru a-i asigura paza personală, și că cel mai slab comandant suprem, dacă va avea libertate de acțiune, va fi mai bun decât cel mai bun dintre comandanți, legat de mâini și de picioare datorită prezenței și autorității împăratului.
În aceeași epocă, în care prințul Andrei se afla la Drissa fără nici o misiune, secretarul de stat Șișkov, unul dintre principalii reprezentanți ai acestui partid, scrise împăratului o scrisoare pe care consimțiră s-o semneze și Balașov, și Arakceev. În această scrisoare, folosindu-se de învoirea dată de împărat de a critica mersul general al treburilor, Șișkov propunea respectuos împăratului, sub motiv că poporul din capitală are nevoie să fie însuflețit pentru susținerea războiului, să părăsească trupele.
Însuflețirea poporului de către împărat și chemarea lui pentru apărarea patriei – acea însuflețire (în măsura în care ea a fost chiar produsul prezenței împăratului la Moscova), care s-a dovedit a fi principala cauză a triumfului Rusiei, fu pretextul propus împăratului și primit de el, drept motiv de a părăsi trupele.
X.
SCRISOAREA ACEASTA NU fusese încă înmânată împăratului, când Barclay îi comunică la masă lui Bolkonski că suveranul însuși dorește să-l vadă pentru a-i pune întrebări cu privire la Turcia și că Prințul Andrei urmează să se prezinte la cartierul lui Benigsen la ora șase seara.
În aceeași zi chiar, la cartierul împăratului fusese adusă vestea despre o nouă mișcare a lui Napoleon, mișcare care putea pune armata în pericol; dar până la urmă, această știre se dovedi a fi fost neîntemeiată. Și, în dimineața aceleiași zile, colonelul Michaud inspecta împreună cu împăratul fortificațiile de la Drissa și-i demonstra suveranului că această tabără fortificată, concepută de Pfuel și considerată până atunci chef-d'oeuvre33 de tactică, menită să-l piardă pe Napoleon – tabăra aceasta este o absurditate, este pieirea armatei rusești.
Prințul Andrei sosi la cartierul generalului Benigsen, care ocupa un mic conac boieresc chiar pe malul râului. Nici Benigsen, nici împăratul nu erau acolo, însă Cernâșov, general-aghiotant al împăratului, îl primi și îl înștiință că suveranul plecase împreună cu generalul Benigsen și cu marchizul Paulucci să facă, pentru a doua oară în ziua aceea, inspecția fortificațiilor taberei de la Drissa, asupra eficacității cărora începuseră să aibă puternice îndoieli.
Cernâșov ședea cu un roman franțuzesc în mână la fereastra primei camere. Camera aceasta fusese altădată, pare-se, sală de recepții; se mai afla încă în ea o orgă peste care erau aruncate niște covoare, iar într-un colț se afla patul pliant al aghiotantului lui Benigsen. Aghiotantul era acolo. Obosit, se vede, de vreun chefuleț sau de lucru, ședea în așternutul răvășit și moțăia. Din salonul cel mare două uși duceau, una într-un fost salon și cealaltă într-un cabinet. De după prima ușă se auzeau glasuri ce discutau nemțește și, din când în când și franțuzește. Acolo, în fostul salon, fusese convocat, după dorința împăratului, nu un consiliu de război (împăratului îi plăceau impreciziunile), ci un grup de câteva persoane, a căror părere, în împrejurările grele ale prezentului, el ar fi voit s-o cunoască. Nu era un consiliu de război, ci un fel de consiliu întrunit pentru lămurirea câtorva probleme pe care personal și le punea împăratul. La acest semiconsiliu de război fuseseră invitați: generalul suedez Armfeld, generalul-adjutant Wolzogen, Wintzingerode, pe care Napoleon îl numise un supus francez fugit, Michaud, Toll, contele Stein – deși n-avea nimic de-a face cu milităria – și, în sfârșit Pfuel însuși, care, așa cum auzise prințul Andrei, părea a fi la cheville ouvriere34 a întregii acțiuni. Prințul Andrei avu prilejul să-l observe bine, deoarece Pfuel sosi îndată după el și, în trecere spre salon, se opri un moment să schimbe o vorbă cu Cernâșov.
De la prima vedere, Pfuel, cu uniforma lui de general rus, prost croită, care-i stătea anapoda pe trup, ca un costum de bal mascat, i se păru prințului Andrei cunoscut, cu toate că nu-l mai văzuse niciodată. Era în el câte ceva și din Weyrother, și din Mack, și din Schmidt, și din mulți alți generali teoreticieni germani pe care prințul Andrei avusese prilejul să-i vadă în 1805; dar el era mai aparte decât aceștia toți. Asemenea neamț-teoretician, care să întrunească în persoana sa tot ce aveau caracteristic nemții aceștia, nu mai avusese nicicând prințul Andrei prilejul să vadă.
Pfuel, om nu prea înalt de stat și foarte slab, era însă ciolănos, grosolan clădit, de o constituție sănătoasă, cu șoldurile late și omoplații mari. Fața îi era foarte zbârcită și ochii înfundați adânc în orbite. Părul, netezit probabil în grabă pe la tâmple, văzut din spate, îi era ciufulit ca la copii. Intră în cameră, uitându-se împrejur îngrijorat și supărat, ca și când i-ar fi fost frică de tot ce era în salonul acesta mare în care intrase. Þinându-și cu mișcări stângace sabia, se întoarse spre Cernâșov și îl întrebă în nemțește unde era împăratul. Se vedea bine că ar fi avut mare chef să străbată cât mai repede odăile, să termine odată cu saluturile și cu plecăciunile și să se așeze la lucru în fața hărții, unde se simțea la postul său. Dădu grăbit din cap la spusele lui Cernâșov și surâse ironic, auzind de la el că împăratul inspectează fortificațiile pe care însuși el, Pfuel, le construise conform teoriei sale strategice. Bombăni ceva, ca pentru sine, cu o voce de bas, așa cum vorbesc toți nemții îngâmfați: Dummkopf… sau: zu Grunde die ganze Geschichte… sau: s'wird was gescheites d'raus werden…35 Prințul Andrei nu stătu să audă tot și dădu să treacă mai departe, dar Cernâșov îl opri și-l prezentă lui Pfuel, subliniind că prințul Andrei sosea din Turcia, unde campania se încheiase în chip atât de fericit. Pfuel de-abia se uită, nu atât la prințul Andrei, cât dincolo de el și prin el și spuse râzând: „Da muss ein schöner taktischer Krieg gewesen sein”36. Și, surâzând disprețuitor, trecu în camera din care se auzeau vocile.
Se vedea bine că Pfuel, și așa oricând dispus la înțepături ironice, era azi deosebit de enervat că îndrăznise cineva să-i inspecteze tabăra fără el și s-o judece. Prințul Andrei, datorită amintirilor sale de la Austerlitz, putu să-și facă o imagine clară despre caracterul lui Pfuel chiar și numai din această scurtă întâlnire. Pfuel era unul dintre oamenii iremediabil și fără nici o nădejde de schimbare orgolioși, până la fanatism, așa cum numai nemții pot fi și asta anume fiindcă numai la nemți îngâmfarea se întemeiază pe idei abstracte, pe noțiuni științifice, adică pe pretinsa cunoaștere a adevărului absolut. Francezul e îngâmfat pentru că se consideră irezistibil atât intelectual, cât și fizicește, fermecător și pentru bărbați ca și pentru femei. Englezul e îngâmfat pentru că este cetățean al celui mai bine organizat stat din lume și de aceea, ca englez, știe totdeauna ce trebuie să facă și știe că orice-ar face, ca englez, va fi, fără îndoială, bine făcut. Italianul e îngâmfat pentru că e agitat și uită ușor și de sine, și de ceilalți. Rusul e îngâmfat tocmai pentru că nu știe de nimic și nici nu vrea să știe, pentru că nici nu crede că este cu putință să poți ști ceva pe deplin. Neamțul e îngâmfat mai rău decât toți și e mai dur decât toți și mai nesuferit decât toți, pentru că își închipuie că știe adevărul, fiind în posesia științei, pe care a născocit-o singur, dar care pentru el este adevărul absolut. Un om de felul acesta era, evident, Pfuel. El își avea știința lui, teoria mișcărilor oblice, extrasă din istoria războaielor lui Frederic cel Mare, și orice-ar fi întâlnit în istoria modernă a războaielor i se părea o absurditate, o barbarie, o ciocnire dezgustătoare, în care și dintr-o parte, și din alta se făceau atâtea greșeli, încât aceste războaie nu mai puteau fi numite războaie: ele cădeau în afara prevederilor teoriei și, prin urmare, nu puteau servi ca obiect de cercetare științifică.
În 1806, Pfuel fusese unul dintre autorii planului acelui război care se încheiase cu Jena și Auerstädt; dar în rezultatul acestui război el nu găsi nici cea mai mică dovadă a nevalabilității teoriei sale. Dimpotrivă, singura pricină a nereușitei fuseseră, după părerea lui, abaterile de la teoria sa și el spunea cu ironia veselă care-l caracteriza: „Ich sagte ja, dass die ganze Geschichte zum Teufel gehem werde”37. Pfuel era unul dintre acei teoreticieni care-și iubesc atât de mult teoria, încât uită că rostul oricărei teorii este punerea ei în practică; din dragoste pentru teoria sa, el ura practica și nu voia să știe de dânsa. De insucces se bucura chiar, pentru că insuccesul – care se datora totdeauna abaterilor practicii de la teorie – nu făcea decât să-i dovedească justețea teoriei sale.
Schimbă câteva cuvinte cu prințul Andrei și cu Cernâșov despre războiul actual, cu aerul omului care știe dinainte că totul va merge cât se poate de prost și că el nu este deloc nemulțumit de asta. Șuvițele de păr care-i atârnau nepieptănate pe ceafă și tâmplele pieptănate în fugă spuneau destul de elocvent lucrul acesta.
Trecu în camera cealaltă și îndată începu să se audă de acolo tonul ursuz al vocii lui de bas.
XI.
PRINÞUL ANDREI TOCMAI îl petrecea cu privirea pe Pfuel, când în cameră intră grăbit contele Benigsen, și, dând din cap spre Bolkonski, fără să se mai oprească, trecu în cabinet să dea anumite ordine aghiotantului său. Împăratul avea să sosească îndată după el, și Benigsen se zorise să ajungă mai înainte pentru ca să mai poată pregăti câte ceva și să aibă timpul să-l primească. Cernâșov și prințul Andrei ieșiră la scară. Împăratul, cu figură de om obosit, descăleca. Marchizul Paulucci îi spunea ceva suveranului. Cu capul aplecat spre stânga, împăratul asculta cu un aer de nemulțumire ceea ce îi spunea cu deosebită înflăcărare Paulucci. Voind, probabil, să pună capăt discuției, împăratul porni înainte, însă italianul, roșu la față și agitat, uitând că nu se cade, veni după el, vorbind mai departe.
— Quant a celui qui a conseillé ce camp, le camp, de Drissa, spuse Paulucci, în vreme ce împăratul, care începuse să urce treptele, dete cu ochii de prințul Andrei și se uită la chipul lui, care i se părea necunoscut. Quant a celui, Sire, continuă Paulucci cu disperare, ca și cum n-ar mai fi fost în stare să se stăpânească, qui a conseillé le camp de Drissa, je ne vois pas d'autre alternative que la maison jaune ou le gibet.38 Fără să-i dea ascultare, de parcă nici n-ar fi auzit vorbele italianului, împăratul, recunoscându-l pe Bolkonski, se întoarse cu bunăvoință spre el:
— Sunt foarte bucuros că te văd; treci dincolo, unde s-au adunat ceilalți, și așteaptă-mă.
Împăratul trecu în cabinet. După el intrară prințul Piotr Mihailovici Volkonski și baronul Stein și îndărătul lor ușile se închiseră. Prințul Andrei, folosindu-se de permisiunea împăratului, intră împreună cu Paulucci, pe care-l cunoștea din Turcia, în salonul unde se întrunise consiliul.
Prințul Piotr Mihailovici Volkonski era un fel de șef al stafului-major imperial. El ieși din cabinet și, aducând în micul salon un sul de hărți, pe care le desfășură pe masă, înșiră chestiunile asupra cărora dorea să asculte părerile domnilor care se adunaseră acolo. Era vorba de faptul că noaptea trecută fusese primită vestea (care s-a dovedit mai târziu a fi falsă) că francezii porniseră o acțiune de învăluire a taberei de la Drissa.
Cel dintâi începu să vorbească generalul Armfeld, care, pentru evitarea dificultăților ce se întrezăreau, propunea pe neașteptate o poziție cu totul nouă și cu nimic explicabilă (afară doar de dorința de a se arăta și el om de opinie), o poziție la o parte de drumul Petersburgului și al Moscovei unde, după părerea sa, trebuiau să se întâlnească trupele și să aștepte unite inamicul. Se vedea că planul fusese demult întocmit de Armfeld și că îl expunea acum nu atât cu scopul de a răspunde la problema care se punea, la care planul lui de altfel nici nu răspundea, cât pentru a se folosi de prilejul ivit ca să-l expună. Planul lui era una dintre milioanele de propuneri care puteau fi făcute cu tot atâta temei ca și altele atâta timp cât nu aveai nici o idee de întorsătura pe care o putea lua războiul. Câțiva îi dezaprobară părerea, alți câțiva îi luară apărarea. Tânărul colonel Toll atacă cu mai multă înverșunare decât ceilalți ideea generalului suedez și, în toiul controversei, scoase din buzunarul de la șold un caiet, scris mărunt, pe care ceru permisiunea să-l citească. Într-un memoriu de mare amploare, Toll propunea un alt plan, cu totul opus atât planului lui Armfeld, cât și planului lui Pfuel – planul campaniei. Paulucci, contrazicându-l pe Toll, propuse un plan de înaintare și de atac, singurul care, după părerea lui, ne putea scoate din nesiguranța și capcana (așa numea el tabăra de la Drissa) în care ne aflam. În timpul acestor discuții, Pfuel și tâlmaciul său Wolzogen (puntea lui spre relațiile cu curtea) tăceau. Pfuel pufnea numai disprețuitor și își întorcea privirile în altă parte, voind să arate că el n-avea să se înjosească niciodată până la a replica ceva la prostiile pe care le auzea acum. Iar când prințul Volkonski, care conducea dezbaterile, îl invită să-și expună părerile, el se mulțumi să spună doar:
— Ce rost are să mă mai întrebați pe mine? Generalul Armfeld a propus o minunată poziție cu spatele descoperit. Sau atacul propus von diesem italienischen Herrn, sehr schön39. Sau retragerea. Auch gut40. Ce mă mai întrebați pe mine? Zise el. Văd că știți totul mai bine decât mine.
Dar când Volkonski, încruntându-se, spuse că-i cere părerea în numele împăratului, Pfuel se ridică și, însuflețindu-se dintr-o dată, începu să vorbească:
— Ați stricat tot, ați încurcat tot, toți ați vrut să arătați că știți mai mult decât mine și acum tot la mine veniți. Cum s-o dregem? N-avem ce drege. Trebuie îndeplinit totul întocmai după principiile propuse de mine, spuse el, bătând cu degetele lui osoase în masă. În ce constă dificultatea? Fleacuri, Kinderspiel41.
Se apropie de hartă și începu să vorbească repede, lovind ici-colo harta cu degetul lui uscat și demonstrând că nici o întâmplare nu poate schimba toată utilitatea fortificațiilor taberei din Drissa, că totul e prevăzut și că, în cazul unor reale încercări de învăluire, inamicul ar fi, fără doar și poate, nimicit.
Paulucci, care nu știa nemțește, începu să-i pună întrebări în franțuzește. Wolzogen îi sări în ajutor șefului său, care vorbea prost franțuzește și începu să-i traducă frazele, abia ținându-se de Pfuel, care demonstra repede că totul, totul, nu numai ceea ce se întâmplase, ci totul, chiar și ceea ce s-ar mai putea întâmpla de aci înainte, totul fusese prevăzut în planul său și că, dacă acum întâmpinau greutăți, toată vina era numai în faptul că planul nu fusese respectat cu exactitate. Râdea fără încetare ironic, demonstra, și, în sfârșit, renunță disprețuitor să mai demonstreze, așa cum renunță matematicianul să-și mai verifice prin proba diferitelor metode o problemă o dată dovedită ca fiind soluționată exact. Wolzogen îl înlocui, continuând să expună în franțuzește ideile acestuia și din când în când se întorcea către Pfuel: „Nicht wahr, Exzellenz?”42 Pfuel, asemenea omului care, înfierbântat în luptă, lovește chiar și într-ai săi, striga supărat la Wolzogen:
— Nun ja, wass soli denn da noch expliziert werden?43
Paulucci și Michaud săreau cu gura, în duet, la Wolzogen, vorbind franțuzește. Armfeld i se adresa în nemțește lui Pfuel. Toll îi explica rusește ceva prințului Volkonski. Prințul Andrei asculta tăcut și observa.
Dintre toate aceste personaje, cel mai mare interes îl trezi în sufletul prințului Andrei furiosul Pfuel, îndârjit și îngâmfat până la absurd cum era. Singur el, din toți cei de față se vedea că nu vrea nimic pentru dânsul și nu purta ură nimănui, ci dorea un singur lucru: aducerea la îndeplinire a planului întocmit după teoria care-l costase ani și ani de muncă. Era ridicol, era nesuferit cu ironiile lui, dar în același timp îți inspira fără să vrei respect prin nemărginitul său devotament față de idee. Afară de aceasta, în ceea ce spuseseră până acum toți vorbitorii, cu excepția lui Pfuel, era o trăsătură comună care nu existase la consiliul de război din 1805; trăsătura aceasta era acum, deși tăinuită, o vizibilă teamă, o panică în fața geniului lui Napoleon, o spaimă, care se dădea pe față în expresiile fiecăruia. I se atribuiau lui Napoleon toate posibilitățile, îl așteptau din toate direcțiile și numele lui temut servea ca să-și dărâme unul altuia, rând pe rând, propunerile. Singur Pfuel s-ar fi zis că-l consideră și pe el, pe Napoleon, tot atât de barbar ca pe oricare dintre adversarii teoriei lui. Dar, în afară de sentimentul stimei, Pfuel îi inspira prințului Andrei și un sentiment de milă. După tonul cu care i se adresau curtenii, după ceea ce-și permisese Paulucci să spună împăratului și, mai ales, după o anumită disperare pe care o trădau chiar ripostele lui Pfuel, se vedea bine că știau și ceilalți și că însuși Pfuel simțea cum i se apropie căderea. Și, în ciuda îngâmfării și ironiei lui dure, de neamț arțăgos, Pfuel era de plâns așa cum arăta, cu părul lins pe tâmple și atârnând la ceafă în mițe dezordonate. Oricât ar fi ascuns el lucrul acesta sub masca indignării și a disprețului, se vedea bine ce disperat era de faptul că singura lui ocazie de a-și verifica într-o acțiune de mari proporții și de a arăta lumii întregi temeinicia teoriei sale îi aluneca printre degete.
Dezbaterile continuară încă multă vreme și, cu cât se prelungeau, cu atât discuțiile deveneau mai aprinse, ajungând până la strigăte și până la chestiuni personale, și cu atât mai greu era de tras vreo concluzie generală din toate cele spuse. Ascultând cele discutate în atâtea limbi diferite, propunerile, planurile, contestările și strigătele tuturor, prințul Andrei nu putea decât să se mire de ceea ce spuneau toți. Gândurile care îl frământaseră demult, în timpul activității sale de militar, când ajunsese la concluzia că nu există și nici nu poate exista vreo știință a războiului și că din pricina asta nu există și nici nu poate exista nici un fel de așa-zis geniu militar, lua acum pentru el un aspect desăvârșit, de vădit adevăr. „Ce teorie și ce știință poate fi oare într-o acțiune ale cărei condițiuni și împrejurări nu sunt cunoscute și nu pot fi delimitate și în care forța celor ce duc războiul poate fi și mai puțin definită? Nimeni nu poate și n-ar putea ști care va fi situația armatei noastre sau a inamicului până mâine, și nimeni nu poate ști care este forța uneia sau alteia dintre unități. Uneori, când nu se întâmplă să se afle în fruntea trupei un laș care să strige: „Suntem încercuiți!„ și s-o ia la fugă, ci e în fruntea trupei un om voios și curajos, care strigă „Ura!„ un detașament de cinci mii de oameni face cât unul de treizeci de mii, ca la Schöngraben; iar alteori, cincizeci de mii fug din fața a opt mii, ca la Austerlitz. Ce fel de știință poate fi oare într-o acțiune în care, ca în orice acțiune practică, nimic nu poate fi delimitat și totul depinde de o serie de împrejurări fără de număr, a căror însemnătate se definește într-o singură clipă, de care nimeni nu poate spune când are să se ivească. Armfeld spune că armata noastră e tăiată în două, iar Paulucci spune că noi am vârât armata franceză între două focuri; Michaud spune că neajunsul cel mare al taberei din Drissa este faptul că avem râul în spate, iar Pfuel susține că tocmai în acest fapt stă forța ei. Toll propune un plan. Armfeld propune altul; și toate sunt bune și toate sunt proaste, iar avantajele oricărei propuneri pot fi evidente numai în clipa când se va produce evenimentul. Și de ce spun toți: geniu militar? Oare geniu să fie omul care se pricepe să ordone la vreme un transport de pesmeți și să spună unuia să meargă la dreapta și altuia la stânga? Numai pentru că militarii sunt învestiți cu strălucire și putere, iar masele de nemernici lingușesc puterea, atribuindu-i pe nedrept calități geniale, pot fi numiți ei genii? Dimpotrivă, cei mai buni generali pe care i-am cunoscut sunt niște proști sau niște zănatici. Cel mai bun e Bagration, a recunoscut-o însuși Napoleon. Dar însuși Bonaparte! Îmi aduc aminte expresia de om mărginit și mulțumit de sine pe care o avea pe câmpia de la Austerlitz. Un bun comandant nu numai că nu trebuie să fie geniu, sau să aibă cine știe ce însușiri deosebite, ci, dimpotrivă, trebuie să fie lipsit de cele mai înalte și mai frumoase calități omenești: de dragoste, de poezie, de duioșie și de iscoditoare îndoială filosofică. Trebuie să fie mărginit, ferm convins că ceea ce face el este foarte important (altfel nu l-ar mai răbda inima să facă) și numai atunci va fi un viteaz căpitan de oști. Ferească Dumnezeu să fie om, să iubească pe cineva, să-i fie milă, sau să se gândească dacă este sau nu este drept ce face! De altfel, e de înțeles pentru ce, încă din timpuri străvechi, s-a creat pentru dânșii această falsă teorie a geniilor: ei au puterea în mână. Meritul în reușita acțiunii războiului le aparține nu lor, ci acelor soldați care vor striga din rânduri: „Suntem pierduți!„ sau vor striga: „Ura!„ Și numai în rândurile soldaților poți să servești cu încredințarea că ești folositor!”
Asta-și spunea prințul Andrei, ascultând dezbaterile, și se deșteptă din gândurile lui abia când Paulucci îl strigă și toți se pregăteau să plece.
A doua zi, în timpul unei treceri în revistă, împăratul îl întrebă unde dorește să servească, și prințul Andrei căzu pe veci în dizgrația celor de la curte, prin faptul că nu ceru să rămână pe lângă persoana împăratului, ci ceru îngăduința de a servi în armata combatantă.
XII.
ÎNAINTE DE ÎNCEPUTUL campaniei, Rostov primi din partea părinților lui o scrisoare prin care, înștiințându-l în puține cuvinte de boala Natașei și de ruptura ei cu prințul Andrei (ruptura aceasta i se explica prin refuzul Natașei), ei îl rugau din nou să-și dea demisia din armată și să vină acasă. Primind această scrisoare, Nikolai nici nu se gândi să ceară concediu sau să demisioneze, dar le răspunse părinților săi că regretă boala Natașei și ruptura dintre ea și logodnicul ei și că va face tot ce-i stă în putință pentru a le îndeplini dorința. Soniei îi scrisese separat.
„Adorată prietenă a sufletului meu, scria el, nimic, afară de onoare, nu m-ar fi putut împiedica să mă înapoiez la țară. Dar acum, în pragul deschiderii ostilităților, aș trece drept un laș nu numai în ochii tuturor camarazilor mei, dar și față de mine însumi, dacă aș pune mai presus de datorie și de dragostea de patrie propria mea fericire. Dar este pentru cea din urmă oară când mai suntem despărțiți. Crede-mă că în clipa în care se va sfârșit războiul, dacă voi mai fi în viață și tu mă vei mai iubi, voi lăsa tot și voi zbura la tine să te strâng pentru totdeauna la pieptul meu înflăcărat.”
Într-adevăr, numai începerea campaniei îl reținuse pe Rostov, împiedicându-l să se înapoieze – așa cum promisese – și să se însoare cu Sonia. Toamna de la Otradnoe cu vânătorile ei și iarna cu sărbătorile, precum și dragostea Soniei îi deschiseseră perspectiva unor molcome bucurii rustice și a unei vieți tihnite, boierești, tot lucruri pe care nu le cunoscuse până atunci, dar care acum îl ademeneau. „O nevastă minunată, copii, o haită strașnică de copoi, zece-douăsprezece perechi de ogari iuți, gospodărie, vecini, vreo funcție la care aș putea aspira”, se gândea el. Dar acum începuse campania și trebuia să rămână la regiment. Și, de vreme ce așa trebuia să fie, Nikolai Rostov, cu firea lui pașnică, era mulțumit și cu viața pe care o ducea la regiment, viață ce izbutise să și-o facă plăcută.
După ce venise din concediu și fusese primit cu bucurie de tovarășii săi, Nikolai fusese trimis în Ucraina pentru rechiziții de cai și adusese de acolo niște exemplare extraordinare, fapt care-i făcuse multă plăcere și-i adusese numai laude din partea superiorilor. În lipsa lui îi venise înaintarea la gradul de căpitan, iar când regimentul fu pus pe picior de război, cu efectivul mărit, i se încredință escadronul în care servise mai înainte.
Campania începu, regimentul se deplasă în Polonia, soldele începură să li se plătească îndoit, sosiră noi ofițeri, oameni noi, cai și, ceea ce era principalul, veselia și voia bună, care vin odată cu începutul războiului, îi cuprinse pe toți; iar Rostov, știindu-se bine văzut în regiment, se lăsă cu totul în voia plăcerilor și intereselor milităriei, deși știa că, mai târziu sau mai curând, va trebui să le părăsească.
Din felurite și complicate motive, unele de stat, altele politice și tactice, armata se retrăsese din Wilna. Fiecare pas al retragerii era însoțit, la cartierul general, de un complicat joc de interese, raționamente și pasiuni. Dar pentru husarii regimentului Pavlogradski, acest marș de retragere pe timp frumos, de vară, cu provizii din belșug, era lucrul cel mai simplu și mai plăcut. N-aveau decât să se îngrijoreze, să deznădăjduiască și să facă intrigi cei de la cartierul general; cei din armata de front nici nu-și puneau măcar întrebarea de ce și încotro merg. Iar dacă regretau că se retrăgeau, era numai pentru că trebuiau să părăsească o casă cu care se obișnuiseră sau o poloneză frumușică. Și dacă totuși îi trecea cuiva prin cap că lucrurile stau prost, atunci, așa cum se cuvine să facă orice bun militar, cel căruia îi trecuse asta prin minte căuta să fie cât mai vesel și să nu se mai gândească la mersul general al lucrurilor, ci numai la treburile sale cele mai urgente. La început cantonaseră voioși lângă Wilna, făcuseră cunoștință cu moșieri polonezi, așteptaseră și primiseră inspecțiile împăratului și ale altor înalți comandanți. Pe urmă primiseră ordin să se retragă la Swiencjany și să nimicească toate proviziile care n-ar fi putut fi luate. Husarii își aminteau de Swiencjany numai pentru că fusese tabăra bețiilor, cum îi spunea întreaga armată acestui cantonament, și pentru că la Swiencjany plouase cu plângeri împotriva trupelor care, folosindu-se de ordinul de a rechiziționa provizii, luau drept provizii caii, trăsurile și covoarele panilor polonezi. Rostov își amintea de Swiencjany pentru că în prima zi după intrarea în acest târgușor fusese nevoit să-și schimbe vagmistrul și nu se mai putuse înțelege cu niciunul dintre oamenii săi din escadron, beți toți, care puseseră, fără învoirea lui, mâna pe cinci butoaie de bere veche. De la Swiencjany se retraseră iară și iară până la Drissa, iar de aici începură să se retragă mai departe, spre granițele Rusiei.
La 13 iulie pavlogrădenilor le fu dat să ia parte pentru prima oară la o acțiune serioasă.
În noaptea de 12 iulie, în ajunul luptei, era o furtună mare cu ploaie și cu grindină. Vara anului 1812 s-a remarcat în general prin furtunile ei.
Două escadroane ale regimentului Pavlogradski se aflau în bivuacuri în mijlocul unui lan de secară dată în pârg, dar culcată cu totul la pământ de cai și vite. Ploua cu găleata, și Rostov, împreună cu tânărul ofițer Ilin, protejatul lui, ședeau într-un bordei înjghebat în pripă. Un ofițer din regimentul lor, cu mustățile lungi ce treceau de conturul obrajilor, întorcându-se de la comandament și fiind surprins de ploaie, intră la Rostov.
— Vin de la comandament, conte, ai auzit de isprava lui Raevski?
Și ofițerul îi povesti amănuntele luptei de la Saltanovo, așa cum le aflase la comandament.
Rostov, zgribulit, cu umerii adunați, cu apa șurluindu-i pe sub guler, trăgea din lulea și asculta fără interes, uitându-se din când în când la tânărul Ilin, ofițerul care se ghemuise lângă el. Ofițerul, un băietan de vreo șaisprezece ani, abia intrat în regiment, era acum pentru Nikolai ceea ce fusese el pentru Denisov cu șapte ani în urmă. Ilin se străduia să-l imite întru totul pe Rostov și se îndrăgostise de el ca o femeie.
Zdr¿inski, ofițerul cu mustăți de două ori mai lungi decât trebuie, povestea emfatic cum zăgazul de la Saltanovo devenise un adevărat Termopile rusesc și cum pe zăgazul acesta generalul Raevski săvârșise o faptă de arme vrednică de antichitate. Zdr¿inski povesti fapta lui Raevski, care-și dusese cei doi fii la stăvilar, sub înfiorătoarea ploaie de foc și pornise împreună cu dânșii la atac. Rostov ascultă povestea și nu numai că nu spuse nimic care să arate că împărtășește entuziasmul lui Zdr¿inski, dar, dimpotrivă, își luă chiar un aer de om care se rușinează de ceea ce i se spune, deși n-avea de gând să-l contrazică. Rostov știa din experiența sa personală după campania de la Austerlitz și cea din 1807, mai întâi că toți cei care-și povestesc isprăvile din război mint întotdeauna, așa cum și el mințea când povestea; în al doilea rând, avea acum atâta experiență, încât să știe că în luptă lucrurile se petrec cu totul altfel decât ni le putem închipui și povesti. Și de aceea nu-i plăcuse povestirea lui Zdr¿inski și nu-i plăcuse nici Zdr¿inski însuși, care, cu mustățile lui lungi, se apleca, așa cum îi era obiceiul, până aproape de fața aceluia cu care vorbea, și-l prinsese acum pe Rostov la strâmtoare, acolo în bordei. Rostov tăcea și se uita la el… Mai întâi de toate pe acest zăgaz luat cu asalt trebuie să fi fost, de bună seamă, atâta zăpăceală și înghesuială, încât, dacă Raevski și-a scos într-adevăr feciorii în față, faptul acesta n-a putut avea efect decât cel mult asupra a vreo zece oameni din imediata lor apropiere, își zicea Rostov; ceilalți nici n-ar fi putut vedea cum și cu cine înainta Raevski pe stăvilar. Dar chiar și cei care vedeau lucrul acesta n-au putut găsi în el un imbold prea puternic, căci ce le păsa lor de duioasele sentimente părintești ale lui Raevski, când acolo era în joc pentru fiecare propria lui piele? Și, pe urmă, nu de faptul că era cucerit sau nu era cucerit zăgazul de la Saltanovo depindea soarta patriei, așa cum ne-au învățat la școală că a depins la Termopile. Va să zică, ce rost mai avea un asemenea sacrificiu? Și, la o adică, de ce să-ți mai amesteci și copiii în război? „Eu nu numai că nu l-aș fi dus pe frate-meu Petea, dar chiar și pe Ilin, care mi-e străin, dar e băiat bun, m-aș face luntre și punte să-l pun undeva la adăpost”, continuă Rostov să-și spună, ascultându-l pe Zdr¿inski. Dar nu-și dădu în vileag gândul: își avea și în privința aceasta experiența lui. Știa că povestirea aceasta contribuia la glorificarea armelor noastre și că, de aceea, trebuia să aibă aerul că nu se îndoia defel. Ceea ce și făcu.
— Dar suntem leoarcă, zise Ilin, care prinsese de veste că lui Rostov nu-i plăcea povestirea lui Zdr¿inski. Și ciorapii, și cămașa, toate-s ude; uite, sub mine-i lac! Mă duc să caut un adăpost. Parcă s-a mai potolit ploaia.
Ilin ieși și Zdr¿inski plecă și el.
După vreo cinci minute, Ilin, lipăind prin noroi, dădu buzna în bordei.
— Ura! Rostov, hai repede! Am găsit! Uite, colea, la vreo două sute de pași este o cârciumă, ai noștri s-au și strâns acolo. Ne mai zvântăm și noi puțin; e și Maria Ghenrihovna.
Maria Ghenrihovna era nevasta medicului de regiment, o nemțoaică tânără și frumușică, cu care doctorul se însurase în Polonia. Fie din lipsă de mijloace, fie pentru că nu voia să se despartă în luna de miere de tânăra lui soție, doctorul o purta pretutindeni cu el, după regiment, și gelozia lui devenise obiectul de glumă obișnuit al ofițerilor regimentului de husari.
Rostov își aruncă pelerina pe umeri, îl strigă pe Lavrușka să-l urmeze cu lucrurile și porni cu Ilin prin ploaia care se mai potolise, mai lunecând prin noroi, mai lipăind de-a dreptul prin băltoace, în bezna străpunsă din când în când de fulgere îndepărtate.
— Rostov, unde ești?
— Aici. Al naibii mai fulgeră! Își strigau ei unul altuia.
XIII.
ÎN CÂRCIUMA, ÎN FAÞA CÃREIA aștepta brișca doctorului, se și adunaseră vreo cinci ofițeri. Maria Ghenrihovna, o nemțoaică blondă și durdulie, într-o scurteică și cu bonetă de noapte, ședea pe lavița lată, în colțul din față. Bărbatul ei, doctorul, dormea la spatele ei. Rostov și Ilin intrară în cameră, întâmpinați cu strigăte de veselie și hohote de râs.
— Măi! Dar la voi e chef, nu glumă, spuse Rostov râzând.
— Dar voi ce păziți?
— Frumoși mai sunteți. Ia uitați-vă cum curge apa de pe ei. Numai să nu ne udați salonul!
— Vedeți să nu murdăriți rochia Mariei Ghenrihovna, spuseră câteva voci.
Rostov și Ilin se grăbiră să caute un colțișor unde să-și poată schimba hainele ude fără să jignească pudoarea Mariei Ghenrihovna. Încercară să treacă dincolo de peretele despărțitor ca să se îmbrace, dar cămăruța strâmtă era ocupată în întregime de trei ofițeri care jucau cărți pe o ladă goală, la lumina unei lumânări, și care nu se învoiră pentru nimic în lume să cedeze locul. Maria Ghenrihovna le cedă temporar una din fustele ei, ca să le slujească de paravan, și îndărătul acestui paravan improvizat, Rostov și Ilin, ajutați de Lavrușka venit cu bagajele, își scoaseră hainele ude și-și puseră altele uscate.
Făcură foc în soba dărăpănată. Găsiră o scândură pe care o puseră pe două șei și o acoperiră cu o pătură de cal, mai găsiră și un mic samovar, apăru o cutie de zahăr și o jumătate de sticlă de rom, așa că, rugând-o pe Maria Ghenrihovna să facă pe gazda, se îngrămădiră toți în jurul ei. Care-i oferi o batistă curată ca să-și șteargă mânuțele, care-i puse sub picioarele micuțe dolmanul ca să n-o tragă umezeala, care-și atârnă mantaua în fereastră ca să nu fie curent, care, în sfârșit, începu să alunge muștele de pe fața doctorului, ca să nu i se trezească bărbatul.
— Dați-i pace, zise Maria Ghenrihovna, cu un zâmbet sfios și fericit, doarme el și așa, destul de bine, după o noapte de nesomn.
— Nu se poate, Maria Ghenrihovna, răspunse un ofițer, trebuie să ne punem bine cu doctorul. Cine știe ce se mai întâmplă și i-o fi și lui, poate, milă de mine când mi-o veni vremea să-mi taie mâna sau piciorul.
Pahare nu se aflau decât trei și apa era așa de tulbure, încât n-aveai cum să știi când era ceaiul tare și când era slab, iar în samovar nu intra apă decât pentru șase pahare în cap; cu toate astea, era cu atât mai plăcut să-ți capeți pe rând, după vechimea în grad, paharul cuvenit, din mânuțele dolofane cu degetele bondoace și cu unghiile nu chiar curate, ale Mariei Ghenrihovna. Toți ofițerii, după câte părea, erau într-adevăr îndrăgostiți de Maria Ghenrihovna în seara aceea. Până și cei care jucau cărți, înghesuiți după peretele despărțitor, lăsară curând jocul și trecură lângă samovar, ca să se supună stării de spirit generale și să facă și ei curte Mariei Ghenrihovna. Femeia, văzându-se înconjurată de atâția tineri distinși și curtenitori, strălucea de fericire, oricât s-ar fi silit să ascundă lucrul acesta și oricât de vizibil ar fi tresărit, cu sfială, la fiecare mișcare a soțului care-și vedea mai departe de somn, la spatele ei.
Lingură n-aveau decât una, pe când zahăr era din belșug, numai că n-aveau cu ce să amestece în pahar, așa că se hotărî ca ea să amestece pe rând zahărul în ceaiul fiecăruia. Rostov, primindu-și paharul, turnă în el rom și o rugă pe Maria Ghenrihovna să amestece.
— Doar n-o să-l bei fără zahăr? Zise ea, zâmbind întruna, ca și cum tot ce-ar fi spus ea sau tot ce-ar fi spus ceilalți era plin de haz și cu multe alte înțelesuri.
— N-am nevoie de zahăr; mie mi-e destul să amesteci dumneata cu mânuța dumitale.
Maria Ghenrihovna se învoi și începu să caute lingura pe care o și înșfăcase cineva.
— Cu degețelul dumitale, Maria Ghenrihovna, zise Rostov, va fi și mai gustos.
— Frige! Zise Maria Ghenrihovna, roșind toată de plăcere.
Ilin luă o găleată de apă și, picurând în ea câțiva stropi de rom, veni la Maria Ghenrihovna, rugând-o să i-o amestece cu degetul.
— Asta-i ceașca mea, spuse el. Numai vârâți-vă un degețel în ea, și o beau toată!
Când apa din samovar fu băută în întregime, Rostov puse mâna pe cărți și propuse Mariei Ghenrihovna o partidă de rigi. Traseră la sorți, ca să se aleagă cine trebuie să-i fie pereche Mariei Ghenrihovna. Condițiunile jocului, propuse de Rostov, prevedeau că acel care ieșea rigă să aibă dreptul de a săruta mânușița Mariei Ghenrihovna, iar cel ce rămâne popa prostul să fie obligat să încingă din nou samovarul pentru doctor, când se va scula din somn.
— Bine, dar dacă iese Maria Ghenrihovna rigă? Întrebă Ilin.
— Ea și-așa e regină! Iar porunca ei, lege!
Jocul abia începuse când dindărătul Mariei Ghenrihovna se ivi capul ciufulit al doctorului. Nu mai dormea demult, trăsese cu urechea la ceea ce vorbeau ei și nu găsise, se vede, nimic vesel, hazliu sau distractiv în tot ce spuneau și făceau. Era posomorât și mahmur. Nu se salută cu ofițerii. Se mulțumi să se scarpine în cap și, cum n-avea pe unde trece, le ceru să-i facă loc. Nu apucă să iasă din cameră că toți ofițerii izbucniră în hohote puternice de râs, iar Maria Ghenrihovna se înroși până la lacrimi și asta o făcu să apară și mai încântătoare în ochii tuturor ofițerilor. Înapoindu-se din curte, doctorul spuse nevesti-si (care încetase să mai zâmbească fericită și, așteptând speriată să audă ce-i va spune, se uita țintă la el) că ploaia contenise și că trebuiau să meargă, să se culce în trăsură, căci altfel li se vor fura toate lucrurile.
— Trimit eu un soldat, doi să facă de planton! Zise Rostov. Ce-ți veni, doctore?
— Fac chiar eu de planton! Spuse Ilin.
— Nu se poate, domnilor! Dumneavoastră oți fi sătui de somn, dar eu n-am dormit de două nopți, zise doctorul și se așeză încruntat lângă nevastă, așteptând să se termine partida.
La vederea mutrei posomorâte a doctorului, care căta pieziș la nevastă-sa, pe ofițeri îi apucă și mai tare râsul și cei mai mulți dintre ei nu se mai putură ține să nu izbucnească în hohote, grăbindu-se să găsească pretexte plauzibile pentru veselia aceasta. Când doctorul plecă, luându-și nevasta, și se duse cu ea la culcare în trăsurică, ofițerii se culcară și ei în cârciumă, învelindu-se cu mantalele încă ude, dar trecu mult până să adoarmă, tot vorbind între ei și aducându-și aminte de posomoreala doctorului și de veselia soției lui; din când în când câte unul dădea fuga în curte ca să aducă vești despre ceea ce se petrece sub coviltirul trăsuricii. În câteva rânduri își trase Rostov mantaua peste cap și încercă să adoarmă, dar cine știe ce observație a vreunuia din ei îl făcea să intre iar în vorbă, discuția reîncepea și râsul copilăresc, voios și gratuit îi cuprindea din nou pe toți.
XIV.
PE LA ORELE TREI, NIMENI NU adormise încă atunci când se ivi un vagmistru cu ordinul de plecare spre târgul Ostrovna.
Continuând să flecărească și să râdă cu hohote, ofițerii începură să se pregătească în grabă de drum; samovarul cu apă murdară fu din nou încins. Dar Rostov, fără să mai aștepte ceaiul, plecă spre escadronul lui. Se lumina de ziuă; ploaia stătuse și acum norii se împrăștiau. Era umezeală și frig, mai ales că hainele nu se uscaseră încă. Ieșind din cârciumă, și Rostov, și Ilin se uitară, amândoi, în lumina zorilor, la trăsurica doctorului, cu poclitul ei de piele strălucind de ploaie, și văzură sub poclit picioarele doctorului, și mai în fund, pe pernele trăsurii, boneta soției lui; li se auzea răsuflarea egală, de oameni adormiți.
— Zău că e foarte drăguță, îi spuse Rostov lui Ilin, care venea după el.
— O minune de femeie! Răspunse cu seriozitatea celor șaisprezece ani ai săi Ilin.
Într-o jumătate de ceas, escadronul era încolonat în mijlocul drumului. Comanda: „încălecați!” răsună, și soldații, făcându-și semnul crucii, săriră pe cai. Rostov, ieșind în fruntea escadronului, comandă: „Marș”, și husarii, în zgomotul copitelor ce pleoscăiau prin noroiul drumului, porniră câte patru, zăngănind din săbii și vorbind domol între ei, în urma coloanelor de infanterie și a unei baterii de artilerie, pe drumul larg, plantat pe margini cu mesteceni.
Vântul gonea fâșii de nori albaștri-liliachii, înroșiți de răsăritul soarelui. Se lumina din ce în ce. Începuse să se vadă bine iarba aceea creață care se găsește întotdeauna pe marginea drumurilor de țară, încă udă de ploaia din ajun. Crengile aplecate ale mestecenilor, ude și ele, se legănau în vânt și scuturau pieziș picături luminoase. Se deslușeau din ce în ce mai limpede chipurile soldaților. Rostov mergea alături de Ilin, care nu se despărțea de dânsul, călărind mai spre marginea drumului, între două rânduri de mesteceni.
În campanie, Rostov își permitea să călărească nu pe un cal de front, ci pe unul căzăcesc. Și bun cunoscător, și mare amator de cai, el își făcuse repede rost de un roib de Don, lat în greabăn, cuminte și iute, cu care nimeni nu-l întrecea. Să călărească pe acest cal era pentru Rostov o desfătare. Se gândea la cal, la dimineața aceea, la nevasta doctorului, și nici prin gând nu-i treceau primejdiile ce-l așteptau.
Altădată, când pleca la luptă, îi era teamă; acum însă, Rostov n-avea nici cel mai mic simțământ de frică. Nu faptul că s-ar mai fi deprins cu focul (căci cu primejdia nu te poți deprinde niciodată) îl făcea să nu se teamă, ci faptul că învățase să-și strunească sufletul în fața pericolului. Se obișnuise, când pornea la atac, să se gândească la orice afară de ceea ce părea mai interesant în momentul acela decât toate celelalte: primejdia care-l pândea. Oricâte sforțări făcuse, oricât se acuzase singur de lașitate, în primele luni ale serviciului militar n-o putea face, dar reușise să ajungă aici odată cu trecerea anilor, și lucrul acesta venise de la sine. Acum mergea călare alături de Ilin, printre mesteceni, rupând din când în când câte o frunză de pe ramurile care-i veneau la îndemână și atingând arareori cu pintenul coastele calului, sau dând câteodată husarului din spatele său, fără să se întoarcă, luleaua stinsă – și asta cu atâta calm și nepăsare de parcă ar fi ieșit la plimbare. Îl apuca mila când se uita la chipul tulburat al lui Ilin, care vorbea mult și agitat; cunoștea din experiență starea aceea chinuitoare de așteptare a groazei și a morții, în care se afla stegarul, și știa că nimic, în afară de trecerea timpului, nu-l putea vindeca.
De îndată ce se ivi soarele pe dunga de cer limpede dintre nori și marginea zării, vântul se liniști, ca și cum n-ar mai fi îndrăznit să tulbure dimineața aceasta de vară, atât de minunată după ploaie; tot mai picurau stropi de apă de pe crengi, dar drept în jos, și totul se liniștise. Soarele răsări în întregime, arătându-se la orizont, și dispăru într-un nor îngust și lung, care-l ascunse. După câteva minute soarele se ivi, și mai luminos, la marginea de sus a norului. Totul era acum numai lumină și strălucire. Și odată cu lumina, ca un răspuns dat strălucirii ei, departe, în față, bubuiră tunurile.
Rostov n-apucă bine să socotească depărtarea de la care se auzeau bubuiturile, când dinspre Vitebsk sosi în galop un aghiotant al contelui Osterman-Tolstoi cu ordinul ca husarii să înainteze la trap.
Escadronul ocoli infanteria și bateriile de artilerie, care grăbeau de asemenea pasul, coborî într-o vale și, după ce trecu printr-un sat pustiu, din care locuitorii fugiseră, urcă iarăși un deal. Caii începură să facă spume, iar oamenii se aprinseră la față.
— Stai, alinierea! Se auzi în fruntea divizonului ordinul comandantului.
— La stânga, la pas, înainte, marș! Răsună comanda în față.
Și husarii trecură pe linia trupelor, în flancul stâng al poziției, și se postară îndărătul ulanilor, care se aflau în prima linie. În dreapta se afla infanteria, în coloană strânsă: erau rezervele; ceva mai sus, pe deal, în razele piezișe și puternice ale soarelui dimineții, se vedeau în zare, prin limpezimea văzduhului, tunurile noastre. Mai departe de vâlcea se vedeau coloanele și tunurile inamicului. În vâlcea se auzea cum prima noastră linie intrase în luptă și se hărțuia voioasă cu vrăjmașul.
Lui Rostov i se umplu sufletul de bucurie, ca de sunetele celei mai vesele muzici, la auzul zgomotelor acestora, de multă vreme nemaiauzite. Trap-ta-ta-tap! Se auziră, când răzleț, când repede, una după alta, câteva pocnituri. Apoi totul se liniști, dar iarăși începură niște pârâituri ca de pocnitori, pe care-ar călca cineva.
Husarii statură aproape o oră pe loc. Începu și canonada. Contele Osterman trecu însoțit de suita sa pe lângă escadron, se opri, vorbi ceva cu comandantul regimentului și porni mai departe, la deal, spre locul unde erau tunurile.
Cum plecă Osterman, în rândurile ulanilor se auzi comanda:
— În coloană de atac, alinierea!
Infanteria din fața lor se despărți în două, ca să facă loc cavaleriei. Ulanii se mișcară din loc, fluturându-și fanioanele lăncilor și porniră în trap la vale, spre cavaleria franceză, care se arătase la poalele dealului dinspre stânga.
De îndată ce se lăsară ulanii la vale, husarilor li se dădu ordinul să se deplaseze spre deal și să servească de acoperire bateriei. În timp ce husarii luau locul ulanilor, din primele linii începură să le vină în zbor, vâjâind, și șuierând, dar fără să-i nimerească, gloanțe trase de departe.
Șuieratul lor, pe care demult nu-l mai auzise Rostov, îl bucură și îl întărită și mai tare decât bubuitul tunurilor. Îndreptându-se în șa, el cercetă cu privirea câmpul de luptă, care de aici de pe deal i se desfășura pe de-a-ntregul în fața ochilor și luă parte cu tot sufletul la mișcările ulanilor. Ulanii se repeziră ca fulgerul asupra dragonilor francezi, totul se învălmăși într-un nor de fum și, peste vreo cinci minute, ulanii se retraseră în galop nu pe locul de unde plecaseră, ci puțin mai la stânga. Printre uniformele portocalii ale ulanilor, călări pe cai roibi, și în urma lor, se vedeau bine, în grupuri mari, uniformele albastre ale dragonilor francezi și caii lor suri.
XV.
CU OCHIUL LUI AGER DE vânător, Rostov observă printre cei dintâi uniformele albastre ale dragonilor francezi ce-i urmăreau pe ulanii noștri. Tot mai aproape și mai aproape de el goneau cetele dezorganizate de ulani și dragonii francezi care-i urmăreau. Acum se putea desluși cum omuleții aceștia – așa păreau văzuți de pe deal – se ciocneau și se depășeau unii pe alții, mișcând din mâini ori din săbii.
Rostov se uita ca la o vânătoare cu hăitași la cele ce se petreceau în fața lui. Simțea cu toată ființa sa că dacă ar fi dat acum iureș cu husarii lui în dragonii francezi, aceștia n-ar mai fi rezistat; dar, dacă era vorba să-i lovească, lucrul acesta trebuia făcut chiar atunci, în clipa aceea; altfel ar fi putut fi prea târziu. Se uită în jurul său. Căpitanul, care se afla alături, nu-și lua nici el ochii de la cavaleria din vale.
— Andrei Sevastianâci, zise Rostov, îi snopim dacă…
— Frumoasă lovitură ar fi, spuse căpitanul, chiar, de ce să nu…
Rostov, fără să mai asculte până la capăt, smuci frâul calului, galopă în fruntea escadronului și, până să apuce a da comanda, tot escadronul, care încerca aceeași stare sufletească, se azvârli după dânsul. Rostov nu știa nici el cum și de ce făcuse lucrul acesta. Îl făcuse așa cum acționa la vânătoare, fără să se gândească, fără să-și facă planuri. Văzuse dragonii aproape, galopând în dezordine, și știa că nu vor rezista, știa că asta era o clipă hotărâtoare, care nu se mai întoarce dacă o lasă să-i scape. Gloanțele vâjâiau și șuierau în jurul lui atât de îmbietor și calul i se smucea înainte cu atâta putere, încât el nu se putuse stăpâni. Dăduse pinteni calului, strigase comanda și, în aceeași clipă, auzind în urma sa tropotul de cai al escadronului desfășurat în trap întins, începu să-și dea drumul devale, spre dragoni. Abia ajuns la poalele dealului, escadronul își schimbă pe nevrute trapul într-un galop, care se întețea pe măsură ce ei se apropiau de ulanii lor și de dragonii francezi, care galopau pe urmele acestora. Dragonii erau acum la doi pași. Cei din frunte, văzând husarii, începură să ia calea întoarsă, iar cei de la urmă se opriră pe loc. Exact cu sentimentul cu care tăia la vânătoare calea unui lup, Rostov, slobozind cu totul frâul calului său de Don, își înteți galopul ca să taie drumul rândurilor de dragoni francezi ce călăreau în dezordine. Un ulan se opri, altul, care rămăsese pe jos, se aruncă la pământ ca să nu fie strivit, un cal fără călăreț se amestecă printre husari. Aproape toți dragonii francezi se retrăgeau acum, în galop. Rostov, alegându-și unul dintre ei, călare pe un cal sur, se luă după dânsul. În drum sări peste un tufiș; calul lui, cal de nădejde, zbură peste el și, abia mai ținându-se în șa, Nikolai văzu că în câteva clipe își va ajunge dușmanul pe care și-l alesese drept țintă. Francezul acesta, un ofițer pe cât îl arăta uniforma, gonea din răsputeri, aplecat în șa și izbindu-și calul sur cu sabia. O clipă mai târziu, calul lui Rostov izbi cu pieptul crupa surului și numai cât nu-l doborî; în aceeași clipă, Rostov, fără să știe nici el pentru ce, ridică sabia și izbi cu ea în ofițerul francez.
În clipa în care făcu aceasta, lui Rostov îi pieri dintr-o dată tot avântul. Ofițerul căzu, nu atât din pricina loviturii de sabie, care-l rănise ușor la braț, mai sus de cot, cât din cauza ciocnirii calului și de frică. Rostov, ținându-și calul în frâu, își căută cu privirea dușmanul, să vadă pe cine învinsese. Ofițerul francez de dragoni sărea într-un picior pe lângă cal; celălalt picior îi rămăsese agățat în scară. Clipind din ochi cu spaimă, ca și cum s-ar fi așteptat din clipă în clipă la o nouă lovitură, ofițerul se uită în sus, către Rostov, încrețindu-și fruntea, cu o expresie de groază. Chipul lui palid și stropit de noroi, chip de om blond și tânăr, cu gropiță în bărbie și cu ochi albaștri luminoși, departe de a se potrivi cu un câmp de luptă, nu era un chip de vrăjmaș, ci un chip de om obișnuit să stea mai mult în casă. Până să hotărască Rostov ce va face cu el, ofițerul strigă: „Je me rends!”44 Pripindu-se, căuta să-și scoată piciorul din scară, dar nu izbutea și-și ațintise asupra lui Rostov ochii lui albaștri speriați. Câțiva husari sosiți la galop îi descurcară piciorul și-l săltară în șa. Pretutindeni, husarii își găsiseră de lucru cu câte un dragon: unul era rănit, dar, cu toată fața lui plină de sânge, nu voia să-și dea calul; altul călărea în crupă lângă husar, pe care-l cuprinsese cu brațele, al treilea încăleca, ajutat de un husar, pe calul acestuia. Din față, infanteria franceză venea în pas alergător, trăgând focuri de armă. Husarii o luară repede la trap, înapoi, cu prizonierii lor. Rostov se întoarse și el cu ceilalți, cuprins de nu știu ce sentiment neplăcut, care făcea să i se strângă inima. Ceva tulbure și nelămurit, ce nu-și putea explica în nici un chip, îl cuprindea când se gândea la ofițerul luat prizonier și la lovitura pe care i-o dăduse.
Contele Osterman-Tolstoi îi întâmpină pe husarii care se întorceau, îl chemă pe Rostov la el, îi mulțumi și îi spuse că va raporta împăratului fapta sa eroică și că va cere să i se dea crucea sfântului Gheorghe. Când fu chemat la contele Osterman, Rostov – amintindu-și că atacul fusese dat fără ordin – era pe deplin convins că șeful îl cheamă spre a-l pedepsi pentru fapta-i arbitrară. De aceea, cuvintele măgulitoare ale lui Osterman și promisiunea că va fi decorat ar fi trebuit să-l surprindă cu atât mai plăcut pe Rostov; dar același sentiment neplăcut și tulbure continua să-i apese sufletul. „Ce m-o fi apăsând oare pe conștiință? Se întrebă el, plecând de lângă general. Ilin? Nu, el e întreg și teafăr. M-am făcut de rușine cu ceva? Nu, nu-i nici asta. Altceva îl chinuia ca o remușcare. Da, da, ofițerul francez cu gropiță în bărbie, îmi aduc bine aminte cum mi s-a oprit mâna îndată ce am ridicat-o.”
Rostov văzu un convoi de prizonieri și porni în galop după ei, ca să-și vadă francezul cu gropița în bărbie. În uniforma lui ciudată, acesta călărea un cal de corvoadă de-al husarilor și se uita neliniștit împrejur. Rana lui de la braț aproape că nu se putea numi rană. El îi zâmbi prefăcut lui Rostov și făcu din mână spre el în semn de salut. Rostov tot așa se simțea, stingherit și parcă rușinat de ceva. Toată ziua aceea, ca și următoarea, prietenii și tovarășii lui băgară de seamă că Rostov nu era nici supărat, nici plictisit, ci posac, dus pe gânduri și adâncit în el însuși. Bea fără plăcere, făcea tot ce putea ca să rămână singur și se tot gândea la ceva.
Nu-și putea lua gândul de la fapta asta strălucită a lui, care, spre mirarea sa, îi adusese crucea sfântului Gheorghe și îi crease chiar o faimă de viteaz; dar un lucru nu putea pricepe cu nici un chip: „Așadar, se tem și ei, și încă mai vârtos decât ai noștri, se gândea el. Așadar, tocmai asta este ceea ce se numește eroism? Și, oare, am făcut eu asta pentru patrie? Și cu ce-i vinovat el, omul acesta cu gropiță și cu ochi albaștri? Cum s-a mai speriat! Credea că am să-l ucid? Ce-mi folosea să-l fi ucis? Mi-a tremurat mâna. Și pentru asta mi s-a dat crucea sfântului Gheorghe. Nimic nu pricep, nimic!”
Dar până să-și întoarcă Nikolai pe o parte și pe alta întrebările acestea, care și așa nu-i dădeau răspuns clar la problema: ce și de ce îl frământa în așa hal, roata norocului se învârti în cariera sa, așa cum se întâmplă adesea, spre folosul lui. După atacul de la Ostrovna, fu avansat, i se dădu comanda unui batalion de husari și, de câte ori era nevoie de un ofițer viteaz, lui i se dădeau misiuni.
XVI.
ÎNDATÃ CE PRIMI VESTEA că Natașa e bolnavă, contesa Rostova, încă slăbită și nu pe deplin însănătoșită, îl luă pe Petea, împreună cu toate slugile casei și veni la Moscova; așa se făcu că familia Rostovilor se mută de la Maria Dmitrievna în casa lor, stabilindu-se cu totul la Moscova.
Boala Natașei era atât de serioasă, încât spre fericirea ei și spre fericirea părinților, gândurile în legătură cu pricina acestei boli, cu fapta ei și cu ruperea logodnei, trecură pe planul al doilea. Era atât de bolnavă, încât nu se mai puteau gândi la partea ei de vină în tot ceea ce se întâmplase, când ea nu mai mânca, nu mai dormea și slăbea văzând cu ochii, tușea tare și, cum lăsau doctorii să se înțeleagă, era în primejdie de moarte. Nu se mai putea gândi nimeni acuma la altceva decât la salvarea ei. Doctorii veneau puzderie la Natașa, o examinau singuri sau făceau consult cu alți medici, vorbeau mult, și pe franțuzește, și pe nemțește, și pe latinește, se criticau unii pe alții și prescriau fel de fel de medicamente, bune la toate bolile pe care le știau ei, dar nici unuia dintre ei nu-i trecea prin cap ideea simplă că n-aveau de unde cunoaște boala ei, boala de care suferea Natașa, așa cum nu poate fi cunoscută nici o boală dintre câte pot cădea pe capul omului într-o viață: căci fiecare om viu își are particularitățile sale, ba își are întotdeauna în el o boală a sa, deosebită, nouă, complicată, necunoscută de medicină, care nu-i nici boală de plămâni, nici de ficat, nici de piele, nici de inimă, nici de nervi și așa mai departe, cum stă scris în cărțile de medicină, ci o boală care constă într-una dintre nenumăratele combinații de suferințe ale acestor organe. Ideea asta simplă nu le putea trece prin minte doctorilor (tot așa cum nu-i poate trece vrăjitorului prin cap gândul că nu poate vrăji), fiindcă acesta era în viață rolul lor, să lecuiască; fiindcă, altfel, de ce primeau ei bani? Și fiindcă pentru treaba asta își pierduseră ei cei mai frumoși ani ai vieții. Dar ceea ce este mai important, gândul acesta nu le putea da prin cap doctorilor, fiindcă ei vedeau că sunt, fără îndoială, utili, și erau într-adevăr utili pentru toți cei din casa Rostovilor. Erau utili nu pentru că o puneau pe bolnavă să înghită tot felul de medicamente, vătămătoare în cea mai mare parte (răul acesta nu se făcea prea mult simțit, căci substanțele vătămătoare i se dădeau în doze mici), dar erau utili, necesari, indispensabili (cauză pentru care sunt și vor fi cât va fi lumea, lecuitori imaginari, vrăjitoare, homeopați) pentru că satisfăceau cerințele sufletești ale bolnavei și ale oamenilor care o iubeau pe bolnavă. Ei dădeau satisfacție acelei veșnice nevoi omenești de nădejde într-o ușurare, nevoii de a fi compătimit și de a vedea că se face pentru el ceva, pe care o simte orice om cât suferă. Ei dădeau satisfacție acelei veșnice nevoi umane – care, în forma ei cea mai primitivă, se observă la copii – nevoia de a-și mângâia locul lovit. Copilul se lovește și fuge numaidecât în brațele mamei sau dădacei, pentru ca să i se sărute și să i se alinte locul dureros și se simte într-adevăr ușurat atunci când locul unde-l doare îi este sărutat sau mângâiat. Copilul nu crede că oamenii mai puternici și mai înțelepți decât el n-ar avea mijloacele să-i aline durerea. Și nădejdea lui că va fi ușurat, și exprimarea compătimirii celorlalți în timpul cât mama îi freacă cucuiul, îl liniștesc. Tot astfel și doctorii îi erau folositori Natașei, pentru că-i alintau și-i sărutau bubuța, încredințând-o că-i trece durerea acușica, cum s-o duce vizitiul la farmacia din strada Arbat și-o cumpăra de o rublă și șaptezeci de copeici prafuri și pilule puse într-o cutiuță frumoasă, și prafurile acestea vor fi negreșit, din două în două ceasuri, nici mai mult, nici mai puțin, băute de bolnavă în apă fiartă.
Ce s-ar fi făcut Sonia, contele și contesa, dacă ar fi trebuit să stea și să se uite, fără să ia nici o măsură, dacă n-ar fi fost pilulele care trebuiau luate la ore fixe, băuturile călduțe, chifteluțele din piept de găină și toate amănuntele regimului prescris de doctor, a căror respectare constituia o preocupare și avea darul să liniștească pe cei din jurul bolnavei? Cum ar fi suportat oare contele boala iubitei lui fiice, dacă n-ar fi știut că îl costă mii de ruble boala Natașei și că lui nu-i pare rău de-ar fi să cheltuiască și alte mii, numai să-i fie ei de folos; dacă n-ar fi știut că, în cazul când Natașa nu s-ar face totuși bine așa, avea să mai cheltuiască, fără să-i pară rău, și alte mii ca s-o ducă în străinătate și să facă acolo consult de medici; dacă nu ar fi avut putința să povestească cu lux de amănunte cum Métivier și Feller n-au putut pune diagnosticul, cum Friese l-a pus, iar Mudrov i-a ghicit și mai bine boala? Ce s-ar fi făcut contesa, dacă n-ar fi putut să se certe din când în când cu bolnava, pentru că nu respectă întru totul prescripțiile doctorului?
— Așa n-ai să te mai faci bine niciodată, spunea ea, uitându-și de necaz până și durerea ei, dacă n-ai să-l asculți pe doctor și n-ai să iei la vreme doctoriile! Nu te juca cu boala, când mâine poți da într-o pneumonie, spunea contesa și în pronunțarea acestui cuvânt pe care nu-l înțelegea nici ea își găsea o mare consolare.
Ce s-ar fi făcut Sonia, dacă n-ar fi avut conștiința împăcată de faptul că, în primele zile, nu se dezbrăcase trei nopți în șir, numai ca să poată fi gata în orice clipă să îndeplinească întocmai toate cele prescrise de medici și că acum nu dormea nopți de-a rândul ca să nu scape ceasurile când trebuia să-i dea Natașei pilulele prea puțin vătămătoare din cutiuța aurie. Până și Natașa, ea, care spunea că nu-i poate folosi nici un fel de doctorie și că toate astea nu-s decât prostii, până și ea se bucura când vedea că se fac pentru dânsa atâtea sacrificii și că era silită să ia doctorii la ore anumite. Îi făcea bine chiar și faptul că putea, călcând prescripțiile medicilor, să demonstreze că nu crede în vindecare și că nu ține la viață.
Doctorul venea zilnic, îi lua pulsul, o punea să scoată limba și, fără să dea nici o atenție chipului de ființă zdrobită al Natașei, glumea cu ea. Pe urmă, însă, după ce trecea în camera de alături și contesa alerga cu sufletul la gură după el, doctorul își lua o atitudine gravă, dădea îngândurat din cap și spunea că, deși primejdia nu era încă îndepărtată, el are totuși încredere în efectul acestui ultim medicament prescris, dar că trebuie așteptat și văzut; că boala e mai mult sufletească, dar că totuși…
Contesa îi strecura discret în mână o monedă de aur, căutând să ascundă parcă faptul acesta de sine însăși, și de doctor, apoi se întorcea de fiecare dată în camera bolnavei cu sufletul împăcat.
Simptomele bolii Natașei constau în faptul că nu mânca, dormea prea puțin, tușea și nu ieșea niciodată din toropeală. Doctorii cereau ca bolnava nu care cumva să rămână fără de ajutor medical și, de aceea o țineau la oraș, în aer îmbâcsit. Așa se face că, în vara anului 1812, Rostovii rămaseră la Moscova.
Cu tot numărul mare de pilule, picături și prafuri, înghițite din borcănașele, sticluțele și cutiuțele din care madame Schoss, amatoare de asemenea nimicuri, adunase o colecție considerabilă, cu toate că-i lipsea viața de țară, cu care fusese obișnuită, tinerețea își ceru drepturile; durerea Natașei începu să se îngroape într-un strat de impresii din viața ei de până atunci, încetă să-i mai apese atât de chinuitor inima, începu să treacă în domeniul amintirilor și încetul cu încetul ea se vindecă trupește.
XVII.
NATAȘA ERA ACUM MAI împăcată, nu și mai voioasă însă. Nu numai că fugea de toate prilejurile de a se bucura, ivite-n jurul ei – baluri, plimbări, concerte, teatru – dar nu râdea măcar o dată, fără ca după râs să n-o podidească lacrimile. Nici să cânte nu mai putea. Cum începea să râdă sau prindea să cânte așa, de una singură, o îneca plânsul: lacrimile căinței, lacrimile zilelor frumoase și curate, care nu se mai întorc, lacrimile părerilor de rău pentru faptul că-și pierduse atât de inutil tinerețea, care i-ar fi putut fi atât de fericită. Râsul și mai ales cântecul i se păreau o impietate față de suferința ei. La cochetărie nu-i mai stătea gândul; de altfel, nici n-avea nevoie să se abțină. Acum spunea și simțea că, în epoca aceasta, pentru ea toți bărbații erau întocmai ca măscăriciul Nastasia Ivanovna. O strajă lăuntrică îi interzicea cu strictețe orice bucurie. Nu mai era în ea nimic din ceea ce făcuse altădată interesul vieții ei, nimic din viața aceea de fetiță, fără griji și plină de speranțe. Mai des și cu mai multă durere își amintea ea lunile de toamnă, vânătorile, pe unchiul și sărbătorile Crăciunului, petrecute împreună cu Nicolas la Otradnoe. Ce n-ar fi dat să poată întoarce îndărăt măcar o zi din timpurile acelea! Dar aceste bucurii erau din rândul celor pierdute pentru totdeauna. N-o înșelase atunci presentimentul că senzația aceea de libertate și intensă bucurie de a trăi n-avea să se mai întoarcă niciodată. Totuși, trebuia să trăiască.
Era o mângâiere pentru ea gândul că departe de a fi mai bună decât alții, așa cum își închipuise altădată, era dimpotrivă mai rea și mai păcătoasă decât toți oamenii de pe lume. Dar asta nu-i era de ajuns! Știind lucrul acesta, ea se întreba: „Ce va mai fi de aici încolo?” Iar acest „de aici încolo” nu-i spunea nimic. Nu mai avea nici o bucurie în viață, dar viața își depăna firul mai departe. Natașa se străduia cât putea să nu fie nimănui povară și nimănui piedică. Dar pentru ea însăși n-avea nevoie de nimic. Se îndepărtase de toți ai casei și doar alături de fratele ei, Petea, se simțea ușurată; uneori, când era cu el între patru ochi, râdea. Aproape că nu mai ieșea din casă, iar dintre cei care le veneau în vizită, doar de unul singur, de Pierre, era bucuroasă. Într-adevăr, greu s-ar fi putut purta cineva mai delicat, mai atent și în același timp mai serios, decât se purta cu ea contele Bezuhov. Natașa simțea inconștient toată gingășia purtării lui și de aceea îi plăcea să stea cu el mai mult decât cu oricine. Dar nu mergea până la a-i fi recunoscătoare pentru această delicateță. Nimic frumos din partea lui Pierre nu i se părea rezultatul unei sforțări pe care el ar fi făcut-o. Pentru Pierre, era parcă un lucru atât de firesc să fie bun cu toată lumea, încât ea nu-i vedea nici un merit în bunătatea aceasta. Câteodată, Natașa băga de seamă încurcătura și stângăcia lui Pierre în fața ei, îndeosebi atunci când el se temea ca nu cumva vreun amănunt al discuției să redeștepte în ea vreo amintire neplăcută. Ea băga de seamă lucrul acesta și îl punea pe socoteala bunătății și timidității lui știute, care, cum își închipuia Natașa, trebuie să se fi manifestat față de toată lumea la fel cum se manifesta față de ea. După cuvintele acelea neașteptate, spuse într-o clipă de mare tulburare, greu s-ar fi putut purta cineva mai delicat, mai atent și i-ar cere în genunchi mâna și iubirea – Pierre nu mai spusese nici o vorbă despre sentimentele lui față de Natașa și pentru ea era vădit că vorbele acelea, care-i aduseseră pe atunci atâta mângâiere, fuseseră spuse așa cum spui, fără să te gândești, o vorbă bună unui copil care plânge, o vorbă fără nici un sens și numai ca să-l alinți. Nu doar că Pierre era om însurat, dar Natașa simțea, în cel mai înalt grad, între ea și el puterea nestăvilită a barierelor morale, care lipsiseră în raporturile ei cu prințul Kuraghin, și nu-i trecuse prin cap măcar o dată că din relațiile cu Pierre ar putea cumva ieși o dragoste a ei, sau, cu atât mai puțin a lui, sau barem soiul acela de gingașă și poetică prietenie ce se leagă uneori între un bărbat și o femeie, prietenie din care cunoștea câteva exemple.
Pe la sfârșitul postului de Sân-Petru, Agrafena Ivanovna Belova, o vecină a Rostovilor de la Otradnoe, veni la Moscova ca să se închine sfinților protectori ai orașului. Ea îi propuse Natașei să se împărtășească, și Natașa se agăță bucuroasă de ideea aceasta. Împotriva opreliștilor medicale de a ieși din casă prea de dimineață, Natașa se hotărî să-și pregătească sufletul nu așa cum și-l pregăteau Rostovii de obicei, adică ascultând trei slujbe acasă la ei, ci așa cum și-l pregătea Agrafena Ivanovna, adică fără să scape niciuna măcar dintre vecerniile, liturghiile, sau utreniile dintr-o săptămână încheiată.
Contesei, această râvnă a Natașei îi fu pe plac; în inima ei, după insuccesul îngrijirilor medicale, contesa trăgea nădejde că rugăciunea va fi de mai mare ajutor decât medicamentele și, deși cu frică și pe ascuns de medici, ea consimți să satisfacă dorința Natașei și o lăsă în grija doamnei Belova. Agrafena Ivanovna se înființa la trei noaptea ca s-o trezească pe Natașa și, de cele mai multe ori, o găsea tot fără să fi dat ochii-n gene. Natașa se temea să n-o fure cumva somnul tocmai la vremea utreniei. Se spăla în grabă și, îmbrăcându-se smerită cu cea mai urâtă rochie a ei și cu o pelerină învechită, ieșea, tremurând în răcoarea dimineții, pe ulițele pustii, în lumina fantomatică a zorilor. După sfatul Agrafenei Ivanovna, Natașa nu se ducea să se grijească la biserica din parohia ei, ci la o biserică al cărei preot, cum susținea evlavioasa doamnă Belova, ducea o viață deosebit de aspră și înălțătoare. În biserică era totdeauna puțină lume; Natașa și doamna Belova se așezau la locul lor obișnuit, în fața icoanei Maicii Domnului, pictată în absida stângă, și un sentiment nou, de smerenie față de ceva mare și necuprins, o năpădea pe Natașa când se uita, în ceasul acela neobișnuit al dimineții, la chipul înnegrit al Maicii Domnului, luminat și de făcliile care ardeau dinaintea icoanei, și de zorile revărsate din golul ferestrei, și când asculta cântările slujbei, pe care se străduia să le urmărească și să le înțeleagă. Când le înțelegea, simțirea ei proprie se adăuga cu nuanțele ei rugăciunii, iar când nu înțelegea, îi era și mai dulce gândul că dorința de a înțelege totul nu-i decât trufie, că a înțelege totul e cu neputință, că nu-i nevoie decât să crezi și să te lași în voia lui Dumnezeu, care – ea simțea aceasta – îi călăuzea sufletul. Se închina, făcea mătănii, și când nu înțelegea ceva, se ruga lui Dumnezeu, îngrozită de nemernicia ei, s-o ierte, s-o ierte pentru toate și să fie milostiv cu ea. Rugăciunile în care punea mai mult suflet erau rugăciuni de căință. Și, întorcându-se acasă dis-de-dimineață, când nu întâlnea în drum decât zidarii care se duceau la lucru și rândașii care măturau străzile, câtă vreme prin case toți dormeau încă, Natașa încerca un sentiment nou pentru ea, sentimentul putinței de a se îndrepta de toate greșelile și al putinței de a începe o viață nouă, curată și fericită.
Cu fiecare zi a săptămânii în care ea duse viața aceasta, sentimentul spori. Iar bucuria de a se împărtăși, de-a fi părtașă, cum îi spunea Agrafena Ivanovna fericită de acest joc de cuvinte, i se părea într-atât de uriașă, încât avea impresia că nu va mai apuca binecuvântata duminică a împărtășaniei.
Dar ziua fericită sosi, și când Natașa se înapoie de la împărtășanie, în această duminică rămasă neștearsă în amintirea ei, îmbrăcată în rochie albă de muselină, se simți pentru întâia dată, după atâtea luni de zile, mai liniștită, și viața care i se deschidea în față nu i se mai păru o povară.
Venind în ziua aceea, doctorul o examină și hotărî să continue să ia prafurile pe care i le prescrisese cu două săptămâni în urmă.
— Să le ia negreșit în continuare, în fiecare dimineață și seară, zise, vădit și sincer mulțumit el însuși de succesul său. Vă rog, însă, cât mai regulat! Puteți fi liniștită, contesă, spuse glumeț doctorul, prinzând iscusit în podul palmei moneda de aur, în curând va avea iarăși chef să cânte și să zburde. De mare, mare ajutor i-a fost ultimul medicament. Uite cum a prins viață!
Contesa își privi unghiile, scuipându-și-le repetat, și se întoarse în salon cu fața radioasă.
XVIII.
PE LA ÎNCEPUTUL LUI IULIE, la Moscova se răspândiseră tot mai multe și mai multe zvonuri alarmante cu privire la mersul războiului; se vorbea despre o proclamație a împăratului către popor, despre venirea suveranului însuși de pe front la Moscova… Și cum, până la 11 iulie, manifestul și proclamația nu fuseseră încă primite, umblau o mulțime de zvonuri care mai de care mai umflate, despre conținutul lor și despre situația Rusiei. Se spunea că împăratul pleacă, pentru că armata e în primejdie, că Smolenskul s-a și predat; că Napoleon are trupe de un milion de oameni și că numai o minune mai poate salva Rusia.
La 11 iulie, într-o sâmbătă, manifestul fu primit, încă netipărit însă; iar Pierre, care în ziua aceea fusese la Rostovi, făgădui să vină a doua zi, duminică, să ia masa la ei și să aducă manifestul și proclamația, pe care le va cere contelui Rastopcin.
În duminica aceea, Rostovii se duseră, ca de obicei, să asculte liturghia în capela familiei Razumovski. Era o zi dogoritoare de iulie. Încă de la zece dimineața, când Rostovii coborâră din cupeu în fața biserici, în aerul încins, în strigătele vânzătorilor ambulanți, în hainele de vară, de culori vii și deschise ale mulțimii, în frunzele colbuite ale copacilor de pe bulevard, în sunetele fanfarei și pantalonii albi ai unui batalion care trecea să schimbe garda, în vuietul străzii și strălucirea puternică a soarelui dogoritor, se simțea toropeala aceea specifică verii, mulțumirea și totodată nemulțumirea față de viață, starea sufletească pe care cei din orașe o încearcă osebit de pătrunzător în zilele fierbinți și senine de vară. În capela familiei Razumovski era toată lumea mai de vază a Moscovei, toți cunoscuții Rostovilor (anul acesta, așteptând parcă să se întâmple ceva, foarte multe familii bogate, care de obicei plecau vara la țară, rămăseseră în oraș). Mergând alături de mama ei, în urma lacheului în livrea, care le făcea loc prin mulțime, Natașa auzi vocea unui tânăr care spunea pe șoptite, puțin cam tare însă, despre dânsa:
— Asta-i Rostova, cea care…
— Ce mult a slăbit, dar tot frumoasă e!
Apoi auzi, sau i se păru că fuseseră pomenite, numele lui Kuraghin și Bolkonski. De altfel, totdeauna i se năzărea asta. I se părea că toți, privind-o, nu se gândeau decât la ceea ce se întâmplase cu dânsa. Chinuită și cu strângere de inimă, ca de obicei când apărea în public, Natașa trecea prin mulțime în rochia ei liliachie cu dantele negre, așa cum știu să treacă femeile, cu atât mai liniștite și mai majestuoase, cu cât durerea și rușinea din suflet le este mai mare. Natașa știa că e frumoasă și nu se înșela; dar lucrul acesta acum n-o mai bucura ca alte dați. Dimpotrivă, faptul acesta o chinuia mai mult decât orice în ultima vreme și mai cu seamă acum, în ziua aceasta luminoasă și arzătoare de vară, în oraș. „Încă o duminică, încă o săptămână, își spunea ea, amintindu-și de duminica aceea, când fusese tot aici, și mereu aceeași viață fără viață și aceleași condiții în care, odinioară, era atât de simplu să trăiești. Frumoasă și tânără sunt, și știu că acum sunt și bună; mai înainte am fost rea, dar acum sunt bună, o știu, își zicea ea, dar trec așa degeaba, fără nici un rost, anii cei mai buni, cei mai buni ani trec așa.” Se opri alături de mama ei și salută din cap niște cunoștințe care se aflau prin preajmă. Cercetă din ochi, din obișnuință, toaletele femeilor, critică la tenue45 și chipul lipsit de cuviință în care o doamnă de lângă ea își făcea cruce, mișcând mâna prea puțin, apoi se gândi iarăși, înciudată, că lumea o judecă și că și ea judecă pe alții și, dintr-o dată, ascultând cântările slujbei, se îngrozi de netrebnicia ei, se îngrozi la gândul că iarăși își pierduse curățenia sufletească.
Bătrânelul cu chip frumos, îngrijit și curat slujea cu aerul acela solemn și blând, care are o înrâurire atât de înălțătoare și de liniștitoare asupra celor ce se roagă. Ușile împărătești se închiseră și perdeaua se trase încet; un glas domol și plin de taină se auzi dintr-acolo, rostind ceva. Lacrimi pe care nu le înțelegea nici ea îi puseră Natașei un nod în gât și un sentiment apăsător de bucurie o tulbură.
„Învață-mă ce trebuie să fac, cum să-mi duc viața asta, cum să mă îndrept pentru totdeauna, pentru totdeauna!”… se gândi ea.
Diaconul ieși în amvon, își îndreptă părul lung, trecându-și degetul cel mare, întins, pe sub gulerul stiharului și, făcându-și semnul crucii, începu să citească cu glas puternic și solemn cuvintele unei rugăciuni:
— Cu pace Domnului să ne rugăm.
„Cu pace, toți împreună, fără deosebire de stare, fără vrajbă, ci uniți de o dragoste frățească să ne rugăm”, își zise în gând Natașa.
— Pentru pacea de sus și pentru mântuirea sufletelor noastre!
„Pentru lumea îngerilor și pentru duhurile tuturor ființelor fără trup, care trăiesc deasupra noastră”, se rugă Natașa.
Când se rosti rugăciunea pentru oștire, ea își aduse aminte de fratele ei și de Denisov. La rugăciunea pentru cei ce călătoresc pe ape și pe uscat își aminti de prințul Andrei și se rugă pentru el, implorând pe Dumnezeu să-i ierte tot răul pe care i l-a pricinuit prințului. Când diaconul se rugă pentru cei ce ne iubesc, ea se rugă pentru toți ai casei, pentru tatăl și mama ei, pentru Sonia, înțelegându-și acum pentru întâia oară toată vinovăția față de ei și dându-și seama de toată puterea dragostei ce o avea pentru ei. Când răsună ruga pentru cei ce ne urăsc, ea își născoci singură dușmani și pizmași, doar ca să se roage pentru ei. Ea numără în rândul vrăjmașilor pe toți creditorii tatălui ei și pe toți aceia care aveau afaceri bănești cu el și, de fiecare dată, gândindu-se la vrăjmași și la cei ce-i purtau ură, ea-și aminti de Anatol, omul care-i făcuse atâta rău și, cu toate că nu-l ura, ea se ruga bucuroasă pentru el ca pentru un dușman. Numai când se ruga se mai simțea în stare să își amintească limpede și fără tulburare de prințul Andrei și de Anatol, ca de niște oameni față de care nutrea sentimente care erau nimic în comparație cu simțământul de teamă și de evlavie față de Dumnezeu. Când se rugară pentru familia imperială și Sinod, ea se înclină deosebit de adânc și își făcu semnul crucii, spunându-și că, dacă nu poate înțelege, cel puțin să nu se îndoiască și că, oricum, ea iubește sinodul dătător de lege și se roagă pentru el.
Isprăvind ecteniile, diaconul își făcu semnul crucii cu capătul orarului și rosti:
— Pe noi înșine, unii pe alții și toată viața noastră lui Christos-Dumnezeu să o dăm.
„Pe noi înșine să ne dăruim Domnului, repetă Natașa în sufletul ei. Dumnezeule, mă las în voia ta, se gândi ea. Nu vreau nimic, n-am dorinți; învață-mă ce trebuie să fac, cum să mă folosesc de voința cu care m-ai dăruit! Dar ia-mă odată, ia-mă!” își spuse în sufletul ei, cu înduioșătoare nerăbdare Natașa, fără să-și mai facă semnul crucii, lăsându-și mâinile subțiri în jos, ca și cum ar fi așteptat dintr-o clipă într-alta ca o putere nevăzută să vină să o ia și să o izbăvească de sine însăși, de toate regretele, dorințele, căințele, nădejdile și păcatele ei.
Contesa se uită de mai multe ori în timpul slujbei la chipul smerit, cu ochi lucitori, al fiicei sale, și se rugă lui Dumnezeu să-i ajute.
Pe neașteptate, cam pe la mijlocul slujbei și în afara rânduielii ei, pe care Natașa o știa bine, paracliserul scoase analoghionul, pe care se citeau rugăciunile ascultate în genunchi la sărbătoarea Treimii, și-l puse în fața ușilor împărătești. Preotul ieși, având pe cap culionul lui de catifea violetă, își îndreptă părul, îngenunche anevoie. Făcură toți la fel, uitându-se nedumeriți unul la altul. Era rugăciunea primită chiar atunci de la Sinod, pentru izbăvirea Rusiei de cotropirea vrăjmașului.
— Dumnezeule, Doamne al puterii, Dumnezeul mântuirii noastre, începu preotul cu vocea aceea clară, sinceră și blândă cu care doar preoții slavi știu să citească și care acționează atât de puternic asupra sufletului rus.
„Dumnezeule, Doamne al puterii, Dumnezeul mântuirii noastre! Cată acum cu milă și cu îndurările Tale la poporul Tău cel smerit și ascultă-l cu iubirea Ta de oameni, cruță-ne și ne miluiește. Căci tulburând vrăjmașul pământul Tău și vrând să aștearnă asupra lumii întregi pustiirea, a pornit asupră-ne; cei fără de lege s-au adunat să sfărâme moștenirea Ta, să dărâme preacinstit Ierusalimul Tău, preaiubită Rusia Ta, să pângărească lăcașurile Tale, să-Þi năruie altarele și să batjocorească cele sfinte ale noastre. Până când, Doamne, până când se vor făli păcătoșii? Până când vor avea să-și arate puterea lor dărâmătoare de lege?
Doamne, arhiereule! Auzi-ne pre noi, cei ce ne rugăm Þie: întărește cu puterea Ta pe preacinstitul, autocratul, preaînălțatul nostru împărat Alexandru Pavlovici; adu-Þi aminte de dreptatea și smerenia lui și-i dă lui, după bunătatea sa, cu care ne ocrotește pre noi, Israelul Tău cel iubit. Binecuvântează sfaturile, începuturile și faptele lui; întărește cu dreapta Ta atotputernică împărăția lui și-i dă lui asupra vrăjmașului biruință, așa cum i-ai dat lui Moise asupra lui Amalic, lui Ghedeon asupra lui Madiam și lui David asupra lui Goliat. Ocrotește oastea lui, dă tărie armelor în mâinile celor ce în numele Tău s-au înarmat și-i încinge pre ei cu putere nouă în luptă. Ia sabia și scutul și ridică-Te în ajutorul nostru, pentru ca să le fie de rușinare și umilință celor ce ne-au pus nouă gând rău și să se afle în fața credincioasei oastei Tale ca praful dinaintea suflării vântului, și îngerul Tău cel vajnic să-i rușineze și să-i izgonească pre ei; să vină asupră-le sfârșitul la care nu s-așteaptă, și cei pe care-i vor ei prinși în cursă să-i prindă; să cadă la picioarele robilor Tăi și să fie călcați de tălpile ostașilor noștri. Doamne, nu-i cu putință la Tine să nu mântuiești pe cei mulți și obidiți; că Tu ești Domnul Dumnezeul nostru și nici un om nu poate sta voinței Tale împotrivă.
Doamne, Dumnezeul părinților noștri! Nu-ți uita îndurarea și mila, care ne-au fost încă de la zidirea lumii scut, nu-Þi întoarce fața de la noi și nici nu Te mânia de nevrednicia noastră, ci, după mare mila Ta și după multe îndurările Tale, iartă fărădelegile și păcatele noastre. Inimă curată zidește întru noi și îndoiește Duh drept în trupurile noastre; întărește-ne pe toți întru credința Ta, sporește în noi nădejdea și ne însuflețește cu adevărata iubire de aproapele, înarmează-ne să apărăm cu dreptate într-un singur Duh moștenirea pe care ne-ai dat-o nouă și părinților noștri, ca să nu se ridice asupra soartei celor cucernici biciul păgânilor.
Căci în Tine, Doamne Dumnezeul nostru, credem și în Tine nădăjduim, și să nu ne fie nouă ocară și dosadă așteptarea milostivirii Tale, și dă-ne nouă semn de mila Ta, pentru ca să vadă cei ce ne urăsc pre noi și pravoslavnica noastră credință și să se rușineze și să piară; și să vadă toate neamurile că Tu ești Domnul Dumnezeul nostru, iar noi suntem poporul Tău. Arată-ne, Doamne, acum, mila Ta cea mare și dă-ne nouă mântuirea Ta; înveselește inimile robilor Tăi cu marea mila Ta; pre vrăjmașii noștri înfrânge-i și-i supune sub tălpile credincioșilor Tăi cât mai grabnic. Căci Tu ești toată apărarea, tot ajutorul și întreaga biruință a celor ce nădăjduiesc întru Tine, și Þie mărire înălțăm, Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!”
În starea de receptivitate sufletească în care se afla Natașa, rugăciunea aceasta făcu o puternică impresie asupra ei. Ea ascultă cu luare-aminte fiecare cuvânt cu privire la biruința lui Moise asupra lui Amalic, a lui Ghedeon asupra lui Madiam și a lui David asupra lui Goliat, sau privitor la dărâmarea Ierusalimului, și se rugă lui Dumnezeu cu toată duioșia și umilința de care îi era plină inima; dar prea bine nu înțelegea ea ce anume cerea lui Dumnezeu prin această rugăciune. Lua parte cu tot sufletul la rugăciunea de întronare a Duhului dreptății, de întărire a inimilor întru credință și nădejde și de însuflețire a lor întru iubire. Dar nu se putea ruga pentru călcarea în picioare a vrăjmașilor ei, când doar cu câteva minute înainte de asta își dorise să aibă cât mai mulți dușmani ca să-i iubească și să se roage pentru dânșii. Nu se putea totuși îndoi de îndreptățirea rugăciunii citite în genunchi, își simțea sufletul cuprins de o cucernică și cutremurătoare spaimă în fața pedepsei acesteia pe care oamenii și-o atrăseseră prin păcatele lor, și ea îndeosebi prin greșelile ei, și se ruga lui Dumnezeu să-i ierte pe toți, și pe ea, și să le dea tuturora și ei liniște și fericire în viață. Și i se păru că Dumnezeu îi ascultă rugăciunea.


XIX.
DIN ZIUA IN CARE PIERRE, plecând de la Rostovi în inimă cu amintirea privirii pline de recunoștință a Natașei, văzuse cometa care se ivise pe cer și simțise că pentru el a început ceva nou, problema care-l chinuise fără răgaz, problema nimicniciei și lipsei de rost a tot ce este pământesc, încetase de a-l mai frământa. Întrebarea aceea teribilă: pentru ce? În ce scop? Care i se prezenta altădată în toiul oricărei ocupații, fusese acum înlocuită pentru dânsul nu printr-o altă întrebare și nici printr-un răspuns la problema de odinioară, ci numai prin imaginea ei. Dacă cumva auzea sau ducea el însuși convorbiri fără nici un sens, dacă cumva citea sau auzea de ticăloșia și prostia omenească, nu se mai îngrozea, ca odinioară, nu se mai întreba la ce se zbuciumă oamenii atâta, când toate-s așa de trecătoare și de necunoscute, ci și-o amintea pe ea, în felul în care o văzuse cea din urmă oară, și toate îndoielile îi piereau; nu pentru că ea ar fi răspuns la întrebările pe care și le punea el, ci pentru că amintirea ei îl transpunea, cât ai clipi din ochi, într-altă lume, mai luminoasă, o lume a faptei spirituale, în care nu putea fi vorba de îndreptățire și de vinovăție, într-o lume a frumuseții și a iubirii, pentru care merita să trăiești. De oricâtă nemernicie s-ar fi izbit în viața de toate zilele, el își spunea: „Ei și, ce-mi pasă mie dacă un oarecare a furat statul și pe împărat, în timp ce statul și împăratul îl copleșesc cu toate onorurile? Dar ea mi-a zâmbit ieri, și m-a rugat să mai vin, iar eu o iubesc și nimeni n-are să știe vreodată lucrul acesta.”
Pierre ieșea ca și înainte în lume, bea tot atât de mult și ducea aceeași viață trândavă, risipindu-și timpul pentru că, în afară de ceasurile pe care și le petrecea în casa Rostovilor, trebuia să umple cu ceva și restul orelor, iar obiceiurile și cunoștințele pe care și le făcuse la Moscova îl atrăgeau fără putință de împotrivire către acest fel de viață, care-l prinsese cu totul în mreajă. Dar, în ultima vreme, când de pe teatrul de luptă soseau întruna vești din ce în ce mai îngrijorătoare și când sănătatea Natașei începuse să se îmbunătățească și nu-i mai inspira sentimentul de grijă și compătimirea de mai înainte, începu să-l stăpânească din ce în ce mai mult o neliniște pe care n-o înțelegea. Simțea că starea în care se afla nu va mai putea dura mult, că se apropie catastrofa care trebuia să-i schimbe întreaga viață, și căuta cu nerăbdare, în orice, semnele acestei catastrofe care se apropia. Printr-unul dintre frații masoni, i se dezvălui lui Pierre următoarea profeție, extrasă din apocalipsul lui Ioan, profeție privitoare la Napoleon:
În apocalips, la capitolul al treisprezecelea, versetul al optsprezecelea, se spune: „Aici e înțelepciunea. Cine are pricepere, socotească numărul fiarei. Căci este un număr de om. Și numărul ei este: șase sute șase zeci și șase.”
Și în același capitol, la versetul al cincilea: „I s-a dat o gură care rostea vorbe mari și hule. Și i s-a dat putere să lucreze patruzeci și două de luni.”
Literele alfabetului francez, în felul cum evreii reprezintă cifrele (după care primele zece litere înseamnă unități, iar celelalte, zeci), au următorul înțeles: a b c d e f g h i k l m n o p q r s t u v w x y z.
Scriind cu cifre din acest alfabet cuvintele L'Empereur Napoléon, reiese că suma cifrelor din șirul obținut dă numărul 666 și că, așadar, Napoleon este fiara de care se vorbește în apocalips. Pe lângă aceasta, scriind după același alfabet cuvântul quarante deux46, adică răgazul care i s-a dat fiarei să spună vorbe mari și hule, suma acestor cifre, care compun quarante deux dă tot 666, de unde reiese că momentul căderii lui Napoleon a venit în 1812, an în care împăratul francezilor împlinește patruzeci și doi de ani. Profeția aceasta îl impresiona foarte pe Pierre, și el își punea adesea întrebarea: ce anume va pune capăt puterii fiarei, adică a lui Napoleon, și pe baza aceluiași procedeu, al înlocuirii literelor cu cifre și al calculelor, încercă să găsească răspuns la întrebarea ce-l preocupa. El scrise drept răspuns la această întrebare vorbele: L'Empereur Alexandre? La nation Russe?47 Socoti literele, dar suma cifrelor ieșea ori mai mare, ori mai mică decât 666. Odată, pe când se ocupa cu aceste calcule, își scrise numele său – Comte Pierre Besouhoff; suma cifrelor nu-i ieși însă, nici de data asta. Schimbând ortografia, puse litera z în loc de s, adăugă particula de, mai adăugă și articolul le și tot nu obținu rezultatul dorit. Atunci îi trecu prin minte că dacă într-adevăr răspunsul la această întrebare s-ar reduce la numele său, atunci de bună seamă în răspuns trebuia să fie pomenită și naționalitatea. Scrise Le Russe Bessouhof48 și, calculând cifrele, obținu 671. Numai cifra 5 era de prisos; 5 înseamnă „e”, același „e” care era omis din articolul dinaintea cuvântului L'Empereur. Eliminând întocmai la fel pe „e”, lucru de altfel incorect, Pierre obținu răspunsul căutat: l'Russe Besuhof, egal cu 666. Descoperirea aceasta îl tulbură. Cum și prin ce fel de legătură era el implicat în marele eveniment prezis de apocalips, nu știa; dar nu se îndoi măcar o clipă de existența acestei legături. Iubirea lui pentru contesa Rostova, anticristul, invazia lui Napoleon, cometa, numărul 666, l'Empereur Napoléon și l'Russe Besuhof, toate acestea laolaltă trebuiau să se coacă, să izbucnească, să-l scoată din această lume vicioasă și plină de deșertăciuni a moravurilor moscovite, în care se simțea prizonier, și să-l împingă la o faptă mare, către marea fericire.
În ajunul duminicii în care se citise rugăciunea, Pierre făgăduise Rostovilor să le aducă, de la contele Rastopcin cu care era în bune relații, proclamația către țară și ultimele știri de pe front. Înainte de amiază, ducându-se la contele Rastopcin, Pierre întâlni la el un curier sosit de pe front.
Curierul era unul dintre dansatorii de pe la balurile moscovite, bine cunoscuți de Pierre.
— Pentru numele lui Dumnezeu, nu-mi puteți da o mână de ajutor? Spuse curierul. Am o tolbă plină cu scrisori către părinți.
Printre scrisori era și una de la Nikolai Rostov către tatăl său. Pierre luă scrisoarea. Pe lângă asta, contele Rastopcin îi mai dădu apelul împăratului către locuitorii Moscovei, proaspăt scos de sub teasc, ultimele ordine de zi pe întreaga armată și cea mai recentă proclamație a împăratului. Cercetând ordinele de zi pe întreaga armată, Pierre găsi într-unul dintre ele, printre listele de răniți, morți și decorați, numele lui Nikolai Rostov, decorat cu ordinul Sfântul Gheorghe clasa a patra pentru vitejia dovedită în atacul de la Ostrovna și, în același ordin de zi, văzu și numirea prințului Andrei Bolkonski în funcția de comandant al unui regiment de vânători. Deși n-avea nici un chef să le aducă aminte Rostovilor de Bolkonski, totuși Pierre nu-și putu stăpâni dorința de a-i bucura cu știrea decorării fiului lor și, păstrându-și apelul și proclamația împăratului, împreună cu celelalte ordine de zi, cu gândul să le ducă el însuși Rostovilor la prânz, le trimise ordinul de zi și scrisoarea.
Discuția cu contele Rastopcin, tonul îngrijorat și pripeala lui, întâlnirea cu curierul, care-i povestise flegmatic cât de rău merg lucrurile pe front, știrile despre găsirea unor spioni la Moscova, despre un manifest care circula prin oraș și în care se spunea că Napoleon promite să intre până la toamnă în amândouă capitalele Rusiei, vorbele în legătură cu primirea împăratului, așteptat pe a doua zi – toate acestea deșteptară cu putere în Pierre sentimentul de tulburare și de așteptare, care nu-l mai părăsise de la ivirea cometei încoace și mai ales de când începuse războiul.
Demult îi venise lui Pierre ideea să se înroleze în armată, și ar fi făcut-o dacă nu l-ar fi împiedicat în primul rând faptul că făcea parte din acea comunitate a masonilor, față de care era legat prin jurăminte și care propovăduia pacea veșnică și suprimarea războiului, și dacă, în al doilea rând, uitându-se la marele număr de moscoviți care îmbrăcaseră uniforma și predicau patriotismul, nu i-ar fi fost, fără să știe nici el de ce, rușine să facă pasul acesta. Principala pricină, însă, care-l oprise să-și pună în aplicare planul de a se înrola în armată stătea în credința lui nelămurită că el, l'Russe Besuhof, având o legătură cu numărul 666 al fiarei, ar avea un rol în marea acțiune ce trebuia să pună capăt stăpânirii fiarei, care rostea vorbe mari și hule, că el ar fi predestinat dinainte de toți vecii pentru aceasta și că, din pricina asta, el n-avea nevoie să ia vreo măsură, ci numai să aștepte cele ce trebuiau să se întâmple.
XX.
LA ROSTOVI, CA DE OBICEI duminicile, luau masa câțiva prieteni mai apropiați.
Pierre veni ceva mai devreme, ca să-i poată prinde singuri.
Se îngrășase în ultimul an așa de tare, încât ar fi părut diform dacă n-ar fi fost atât de înalt, cu umerii atât de lați, și dacă n-ar fi fost atât de voinic, încât să-și poarte fără efort corpolența.
Gâfâind și mormăind ceva începu să urce scara. Vizitiul nici nu-l mai întrebă dacă să-l aștepte ori nu. Știa că atunci când e la Rostovi, contele stă până după unsprezece. Lacheii Rostovilor se repeziră bucuroși să-i scoată pelerina și să-i ia bastonul și pălăria. Pierre, obișnuit ca la club, își lăsa și bastonul, și pălăria în antreu.
Cea dintâi persoană cu care dădu ochi la Rostovi fu Natașa. Înainte de a o fi văzut, o auzise pe când își scotea pelerina în antreu. Solfegia în salon. El știa că, de când se îmbolnăvise, nu mai cânta și de aceea sunetul glasului ei îl miră și îl bucură. Deschise încet ușa și o văzu în rochia liliachie cu care fusese la liturghie, plimbându-se prin cameră și cântând. În clipa când deschise ușa, era cu spatele spre el, dar de îndată ce se răsuci în loc și dete cu ochii de fața lui grasă și mirată, se înroși toată și se apropie de el cu grabă.
— Vreau să încerc iarăși să cânt, îi spuse. Oricum, este și asta o ocupație, adăugă ea, ca și când s-ar fi scuzat.
— Foarte bine.
— Ce bucuroasă sunt că ai venit! Sunt atât de fericită azi! Spuse ea, cu însuflețirea de odinioară, pe care demult n-o mai văzuse Pierre la ea. Știi că Nicolas a fost decorat cu crucea Sfântului Gheorghe? Sunt așa de mândră de el!
— Cum să nu știu, eu v-am trimis doar ordinul de zi. Ei, dar nu vreau să te stingheresc, adăugă el și dădu să treacă în salonaș.
Natașa îl opri.
— Conte, e urât din partea mea că vreau să cânt? Spuse ea înroșindu-se, dar uitându-se, fără să-și lase ochii în jos, întrebător la Pierre.
— Nu… De ce să fie urât? Dimpotrivă… Dar cum ți-a venit să mă întrebi?
— Nu știu nici eu, răspunse repede Natașa, dar n-aș vrea să fac nimic care-ar putea să nu-ți placă dumitale. Am încredere în dumneata în toate privințele. Nici nu-ți închipui cât însemni pentru mine și ce mult ai făcut pentru mine dumneata… Vorbea pripit și nu băgă de seamă cum se înroși Pierre la aceste cuvinte. Am citit tot în ordinul acela de zi că el, Bolkonski (numele acesta îl pronunță repede și în șoaptă), e în Rusia și că e din nou în armată. Ce crezi? Continuă ea grăbindu-se vădit să vorbească, de teamă să n-o părăsească puterile, oare mă va ierta el vreodată? N-are să mă urască? Dumneata ce crezi? Ce crezi dumneata?
— Eu cred… spuse Pierre, că n-are ce ierta… Dac-aș fi fost eu în locul lui…
Prin asociație de idei, Pierre se întoarse pentru o clipă cu gândul la momentul când, mângâind-o, îi spusese că, dacă el n-ar fi fost el, ci ar fi fost omul cel mai bun din lume și bărbat neînsurat, i-ar fi cerut în genunchi mâna; și același sentiment de compătimire, de duioșie și de iubire îl cuprinse din nou, și aceleași cuvinte îi reveniră pe buze. Dar ea nu-i dădu răgaz să le rostească.
— Ei, dumneata… dumneata, zise ea, pronunțând cu încântare acest cuvânt, dumneata, e cu totul altceva. Ești mai bun, mai mărinimos; nu cunosc om mai bun decât dumneata și nici nu poate exista. Dacă n-ai fi fost dumneata atunci, și chiar acum, nu știu zău ce s-ar fi întâmplat cu mine, pentru că…
Lacrimile o podidiră dintr-o dată. Se răsuci pe călcâie, ridică notele în fața ochilor și prinse iar să cânte și să se plimbe prin odaie.
În vremea asta, din salonaș veni în fugă Petea.
Era acum băiat de cincisprezece ani, frumos, rumen, cu buze groase și roșii. Semăna cu Natașa. Se pregătea de universitate, dar, în timpul din urmă, împreună cu colegul său Obolenski, hotărâse în taină să se facă husar.
Petea se năpusti asupra tizului său, ca să discute despre ceea ce-l interesa.
Îl rugase să afle dacă el ar putea fi primit în arma husarilor.
Pierre măsura în lung și-n lat salonașul, fără să-i dea ascultare.
Petea îl trase de mână ca să-i atragă atenția asupra lui.
— Ei, ce-i cu chestiunea mea, Piotr Kirilâci, pentru Dumnezeu! Singura nădejde mi-i la dumneata, spuse Petea.
— Ah, da, chestiunea ta. Cu husarii, nu? Am să-ți spun, am să-ți spun. Îți spun tot, chiar azi.
— Ei, mon cher, ai adus manifestul? Întrebă bătrânul conte. Contesa a fost azi la liturghie, la capela familiei Razumovski, și a auzit acolo molitva cea nouă. Spune că-i foarte frumoasă.
— L-am adus, răspunse Pierre. Mâine va fi aici împăratul… Va avea loc adunarea extraordinară a nobilimii și, se spune, o nouă recrutare, de zece la mie. Și acum, felicitările mele.
— Da, da, mulțumesc lui Dumnezeu! Ei, dar de pe front ce noutăți mai sunt?
— Ai noștri iar s-au retras. Cică-ar fi ajuns lângă Smolensk.
— Doamne, Dumnezeule! Spuse contele. Și unde-i manifestul?
— Proclamația? A, da!
Pierre începu să caute hârtiile prin buzunare, dar nu putu da de ele. Tot scotocindu-se prin buzunare, el sărută mâna contesei care intrase, și se uită îngrijorat în jurul lui, probabil în așteptarea Natașei, care nu se mai auzea cântând, dar încă nu-și făcuse intrarea în salonaș.
— Ei, drăcie, nu știu ce-am făcut cu ea, spuse el.
— Păi, sigur, așa le rătăcește el totdeauna pe toate, zise contesa.
Natașa intră, cu fața tulburată, emoționată și se așeză pe un scaun, uitându-se tăcută la Pierre. De cum o văzu intrând în odaie, chipul lui Pierre, până atunci posomorât, se însenină și tot scotocindu-și mai departe buzunarele după hârtii se uită de mai multe ori la Natașa.
— Zău, mă duc după ea, am uitat-o acasă. Mă întorc negreșit…
— Ai să-ntârzii la masă…
— Ah, și mi-a plecat vizitiul!
Dar Sonia, care ieșise în antreu după hârtii, le găsi în pălăria lui Pierre, unde el le pusese cu multă grijă, sub căptușeală. Pierre voi să înceapă a le citi.
— Nu acum, după-masă, spuse contele, prevăzând, pe cât se pare, în această lectură mari satisfacții.
La sfârșitul mesei, după ce băură șampanie în sănătatea noului cavaler al ordinului Sfântul Gheorghe, Șinșin povesti noutățile orașului: despre boala unei bătrâne prințese gruzine, despre dispariția lui Métivier din Moscova și despre neamțul care fusese prins și dus la Rastopcin sub învinuirea că ar fi un champignon49 (după cum povestea însuși contele Rastopcin), numai că Rastopcin ar fi poruncit să fie pus în libertate presupusul champignon, spunând poporului că nu-i un champignon, ci, pur și simplu, un hrib nemțesc zbârcit.
— Înhață, înhață mereu, zise contele. Eu ce-i tot spun contesei, să vorbească mai puțin franțuzește! Nu-și are locul acum.
— Ați auzit, spuse Șinșin, că prințul Golițân și-a luat profesor de limba rusă? Vrea să învețe rusește: il commence a devenir dangereux de parler français dans les rues50.
— Ce zici, conte Piotr Kirilâci, când au să înceapă recrutările acelea, n-are să trebuiască să încaleci și dumneata? Spuse bătrânul conte, adresându-se lui Pierre.
Pierre stătuse tăcut și dus pe gânduri tot timpul mesei. Ca și când n-ar fi înțeles ce i se spusese, se uită la conte.
— Da, da, zise el, la război. Nu mă duc! Eu și militar! Și totuși sunt atât de ciudate toate, atât de ciudate! Nici eu singur nu mai înțeleg. Nu știu, sunt atât de departe de gusturile războinice… dar în vremurile de azi nimeni nu-și mai poate lua răspunderea persoanei sale.
După-masă, contele se așeză liniștit într-un fotoliu și, luându-și o expresie de gravitate, o rugă să citească pe Sonia, renumită pentru măiestria ei la citit.
„Către Moscova, prima noastră cetate de Scaun.
Dușmanul a încălcat cu forțe mari hotarele Rusiei. El vrea să pustiască scumpa noastră patrie”, citea sârguincios Sonia, cu glasul ei subțire. Contele, cu ochii închiși, asculta, oftând din când în când la unele pasaje.
Natașa era numai încordare, uitându-se drept și iscoditor când la tatăl ei, când la Pierre.
Pierre îi simțea privirea ațintită asupra lui și făcea sforțări să nu se uite la dânsa. Contesa dădea dezaprobator, nemulțumită, din cap, la fiecare expresie solemnă a proclamației. Ea, în toate vorbele acestea mari, nu vedea altceva decât că primejdia care-i amenința băiatul era încă departe de sfârșit. Șinșin, lățindu-și gura într-un zâmbet ironic, se pregătea vădit să înceapă a lua în derâdere primul fapt ce i-ar fi dat prilej de zeflemea: lectura Soniei, reflecțiile contelui, sau chiar textul proclamației, dacă nu i s-ar fi înfățișat subiect mai potrivit.
După ce citi partea în care era vorba de primejdiile care amenință Rusia și de nădejdile pe care suveranul și le punea în Moscova și în vestita ei nobilime, Sonia, cu un tremur în glas datorită mai ales atenției cu care o ascultau toți, dădu citire ultimelor cuvinte: „Noi înșine nu vom întârzia să venim în mijlocul poporului nostru din această capitală și din alte localități ale statului nostru, ca să ne sfătuim și să călăuzim toate forțele noastre, atât pe acelea care stăvilesc astăzi calea dușmanului, cât și pe acelea care se alcătuiesc acum pentru sfărâmarea lui, pretutindeni unde s-ar ivi. Fie ca pieirea pe care ne-o pregătește vrăjmașul să se abată asupra sa, și Europa izbăvită de robie să preamărească numele Rusiei!”
— Asta e! Strigă contele, deschizându-și ochii umeziți de lacrimi și pufnind cu zgomot, de câteva ori, ca și cum i s-ar fi dat pe la nas cu sticla de săruri tari, acide. Doar cât ne-o spune o vorbă împăratul și vom face orice jertfă, nu vom precupeți nimic.
Șinșin nu apucase să-și spună gluma, gata pregătită, cu privire la patriotismul contelui, că Natașa și sări de pe loc și alergă spre tatăl ei.
— Ce om minunat e papa! Spuse ea, sărutându-l, și se uită apoi din nou la Pierre, cu cochetăria ei involuntară, care-i revenise odată cu vioiciunea.
— Odată patrioată! Spuse Șinșin.
— Nu-s defel patrioată, ci pur și simplu… răspunse ofensată Natașa. Dumitale toate ți se par caraghioase, dar asta nu e de glumă…
— Care glumă! Repetă contele. Numai o vorbă să spună el și pornim cu toții… Noi nu suntem niște nemți oarecare…
— Dar ați observat, zise Pierre, că se spune: „ca să ne sfătuim”…
— N-are decât să fie pentru ce-o fi…
În vremea aceasta Petea, căruia nimeni nu-i mai dăduse nici o atenție, se apropie de tată-său și, roșu tot de emoție, cu vocea lui de băiețandru, când groasă, când subțire, spuse:
— Ei, acum, tăticule, îți spun hotărât, și matale, mămico, vă spun hotărât că trebuie să-mi dați voie să mă duc la oaste, fiindcă nu mai pot… asta-i tot…
Contesa ridică îngrozită ochii spre cer, își lovi palmele una de alta și se adresă supărată bărbatului ei:
— Iată ce înseamnă să vorbești prea mult! Spuse ea.
Dar contele își potolise la moment emoția.
— Ei, ei! Zise el. Te-ai găsit, tu și militar! Lasă prostiile. Mai bine apucă-te de carte.
— Asta nu-i prostie, tăticule. Fedea Obolenski e mai tânăr decât mine și cu toate astea pleacă și el; și la urma urmei, e totuna, fiindcă nu pot învăța nimic, acum când… Aici se opri și roși de-l trecură sudorile, dar rosti totuși: când patria e în primejdie.
— Ajunge, ajunge cu prostiile…
— Păi nu spuneai dumneata singur că vom jertfi orice?
— Petea! Þi-am spus să taci! Strigă contele, uitându-se la soția lui, care, îngălbenindu-se, se uita țintă la băiatul ei cel mai mic.
— Vorbesc serios! Uite, și Piotr Kirillovici poate să vă spună…
— Iar eu îți repet că spui prostii! Uite la el: cu caș la gură și-i arde de militărie! Da, da, ascultă-mă pe mine, spui prostii!
Și contele, luând cu el hârtiile ca să le mai citească, probabil, încă o dată la el în cabinet, înainte de siestă, dădu să iasă din odaie.
— Hai, Piotr Kirillovici, vii? Hai dincolo să fumăm…
Pierre se găsi pus în încurcătură și nehotărât. Ochii neobișnuit de strălucitori și de vioi ai Natașei, care-l priveau fără încetare mai mult decât duios, îl aduseseră în starea aceasta.
— Nu, eu, mi se pare, voi pleca acasă…
— Cum acasă? Nu era vorba că deseară ești la noi? Și așa ai început să vii cam rar. Și fata asta a mea, spuse cu bunăvoință contele, arătând spre Natașa, numai alături de dumneata se mai înveselește…
— Da, dar uitasem… Trebuie să mă duc negreșit acasă… Am treburi, se grăbi să răspundă Pierre.
— Dacă-i așa, la revedere, spuse contele, ieșind din odaie.
— De ce pleci? De ce ești abătut? De ce? îl întrebă Natașa, privindu-l îndrăzneț drept în ochi.
„Pentru că te iubesc!” voi Pierre să spună, dar nu spuse nimic, se înroși până la lacrimi și lăsă ochii în jos.
— Pentru că îmi vine mai ușor să calc mai rar pe aici… Pentru că… nu, pur și simplu am treburi…
— Pentru ce? Spune-mi, începu să-l întrebe insistent Natașa, dar tăcu brusc.
Se uitau amândoi speriați și încurcați unul la altul. El încercă să zâmbească, dar nu putu: zâmbetul lui exprima suferință. Îi sărută mâna tăcut și ieși.
Pierre hotărî în sinea lui să nu mai vie de aci înainte la Rostovi.
XXI.
PETEA, DUPÃ REFUZUL hotărât ce întâmpinase, trecu în odaia lui și, zăvorât acolo, izolându-se de toți, plânse amar. Se făcură toți că nu bagă de seamă nimic când veni seara la ceai, tăcut și posomorât, cu ochii plânși.
A doua zi sosea împăratul. Câțiva dintre oamenii de curte ai Rostovilor își cerură voie să plece, să-l vadă pe țar. În dimineața aceea, Petea se îmbrăcă, dichisindu-se îndelung, se pieptănă și își potrivi gulerul așa cum îl poartă oamenii mari. Se încruntă în fața oglinzii, făcu tot felul de gesturi, strânse din umeri și, în cele din urmă, fără să spună nimănui nimic, își luă șapca și ieși din casă pe ușa de din dos, căutând să nu-l simtă cineva. Hotărâse să se ducă la locul unde-l va vedea pe împărat și să spună de-a dreptul unuia dintre șambelani (Petea credea că împăratul trebuie să fie totdeauna înconjurat de șambelani) că el, contele Rostov, în ciuda vârstei lui fragede, vrea să-și slujească patria, ca tinerețea nu poate fi o piedică pentru devotamentul său, și că e gata… Cât timp se dichisise, Petea își pregătise o mulțime de fraze frumoase pe care să le spună șambelanului.
Petea sconta succesul prezentării lui la suveran tocmai pentru că era copil (se gândea chiar cum au să se mire toți de tinerețea lui), dar, cu toate astea, voia, cu pieptănătura lui, cu felul cum își potrivea gulerul și cu pașii rari și măsurați cu care mergea, să facă pe omul matur. Dar, cu cât ajungea mai departe, cu cât se pierdea mai adânc în mulțimea care creștea necontenit în fața Kremlinului, cu atât își uita mai deplin ținuta și călcătura liniștită și gravă a oamenilor mari. Când fu aproape de Kremlin, nu-l mai preocupa decât dorința de a nu fi îmbrâncit și, luându-și un aer amenințător, își scoase cu hotărâre coatele în afară. Dar la poarta Troițkie, cu toată hotărârea lui, lumea, care se vede treaba nu știa cu ce patriotic țel se ducea el la Kremlin, îl înghesui în zid cu atâta putere, încât fu nevoit să se supună și să se oprească, în timp ce pe sub bolțile porții treceau în huruit de roți trăsurile. Prin preajma lui Petea era o femeie cu un lacheu, doi prăvăliași și un veteran. După ce stătu o vreme sub porți, Petea, fără să mai aștepte să treacă toate trăsurile, vru să se urnească mai departe, înaintea celorlalți, și începu să-și facă loc hotărât cu coatele; dar femeia din fața lui, împotriva căreia își îndreptase în primul rând ghionții, se răsti supărată la el:
— Ce-mpingi așa, domnișorule? Nu vezi, toată lumea stă pe loc! Ce te-mpingi?
— Așa fac toți! Spuse lacheul și începu de asemenea să-și croiască și el drum cu coatele, înghesuindu-l pe Petea într-un ungher al porții unde mirosea rău.
Petea își șterse cu mâinile sudoarea care-i îmbrobonea fața și își îndreptă gulerul înmuiat de sudoare, pe care cu atâta grijă și-l potrivise acasă, să stea ca la oamenii mari.
Își dădea seama că are o înfățișare prea puțin prezentabilă și se temea că, dacă s-ar înfățișa în halul acesta șambelanilor, nu l-ar mai lăsa să ajungă până la împărat. Numai că, să-și pună în ordine veșmintele și să-și găsească alt loc era absolut cu neputință din cauza înghesuielii. Unul dintre generalii care treceau în trăsură era un cunoscut de-al Rostovilor. Lui Petea îi veni în gând să-i ceară ajutor, dar socoti că ar fi un lucru nedemn de un bărbat. Când trecură toate trăsurile, mulțimea se revărsă după ele, luându-l și pe Petea la vale până în mijlocul unei piețe înțesate de lume. Nu numai pe caldarâmul pieței, dar și pe ziduri, și pe acoperișurile caselor, pretutindeni, era o mulțime de oameni. De cum se văzu în piață, Petea desluși limpede sunetele clopotelor care umpleau tot Kremlinul și glasul plin de voie bună al poporului.
Un timp, în piață, nu era cine știe ce înghesuială, dar deodată toate capetele se descoperiră și toți se repeziră iar încotrova, înainte. Îl înghesuiră pe Petea atât de tare, încât el nici nu-și mai putea trage răsuflarea, și strigau toți: „Ura, ura! Ura!” Petea se înălță în vârful picioarelor, începu să se împingă, se puse pe ciupit oamenii din față, dar nu putu să vadă nimic altceva decât norodul din jurul lui.
Pe toate chipurile era doar una și aceeași expresie de înduioșare și de extaz. O precupeață, care se afla chiar lângă Petea, plângea în hohote, și lacrimile îi curgeau din ochi șiroaie.
— Tătucă, îngere, părintele nostru! Spunea ea, ștergându-și cu un deget lacrimile.
— Ura! Se auzea din toate părțile.
Ca la vreun minut, mulțimea rămase locului, pe urmă însă se îmbulzi iarăși înainte.
Petea, fără să-și mai dea seama ce face, strânse din dinți și holbă ochii, se repezi apoi înainte, împărțind coate în dreapta și-n stânga și strigând „ura!” gata parcă să se omoare și pe el și să-i omoare și pe ceilalți în clipa aceea; dar, în jurul lui, se îmbulzeau aceleași chipuri fioroase, strigând ca și el „ura!” „Iată, va să zică, ce înseamnă împăratul, gândi Petea. Nu, n-am să-i pot da personal cererea, prea ar fi mare îndrăzneala!” Cu toate acestea, se înghesuia tot așa de vajnic, căutând să răzbată în față, căci zărise peste umerii celor dinaintea lui un loc liber, așternut cu postav roșu; dar, în timpul acesta, mulțimea tălăzui îndărăt (polițiștii din față împingeau poporul care se apropiase prea mult de locul de trecere: suveranul tocmai ieșea de la palat și se îndrepta spre catedrala Adormirii Maicii Domnului), așa că Petea se trezi fără de veste izbit în coaste cu atâta putere și strâns atât de tare, încât, dintr-o dată, i se făcu negru dinaintea ochilor și își pierdu cunoștința. Când își veni în fire, un cleric, cu un smoc de păr încărunțit și îmbrăcat într-un anteriu albastru, foarte ros, vreun diacon, de bună seamă, îl ținea cu o mână de subsuoară, iar cu cealaltă îl apăra de mulțimea care se înghesuia.
— L-ați strivit pe domnișorul! Spuse diaconul. Ce vă îmbulziți așa! Mai încet… L-ați strivit, nu vedeți că l-ați strivit?
Împăratul intră în catedrala Adormirii. Mulțimea iar se mai rări puțin și diaconul izbuti să-l ducă pe Petea, palid și abia respirând, lângă tunul cel mare al Kremlinului. Câțiva îl compătimiră și deodată toată mulțimea se întoarse spre el, de data asta îmbulzindu-se și făcând cerc în jurul lui. Cei care erau mai aproape îi săriră într-ajutor, îi descheiară surtucul, îl așezară pe soclul pe care era pus tunul și se porniră pe ocări la adresa celor care-l înghesuiseră.
— Iaca, puteau să-l strivească de-a binelea până da ortul popii. Treabă-i asta? Să faci moarte de om? Ia uite, săracul de el, ce alb s-a făcut la față, ca varul, spuneau unii.
Petea își veni peste puțin în simțiri, bujorii îi reveniră în obraji, durerea îi trecu și, în schimbul acestei neplăceri de o clipă dobândi un loc sus pe tun, de unde nădăjduia să-l vadă pe împărat, care trebuia să treacă înapoi tot pe acolo. Petea nici nu se mai gândea acum să-i prezinte cererea. De i-ar fi măcar dat să-l vadă și ar fi pe deplin fericit!
Cât dură slujba din catedrala Adormirii Maicii Domnului, unde pe lângă tedeumul ocazionat de venirea împăratului se făcură și rugăciuni de mulțumire pentru încheierea păcii cu Turcia – mulțimea se mai rărise; apăruseră vânzătorii ambulanți de cvas, de turtă dulce și de mac, care lui Petea îi plăcea grozav, și începură să se audă schimburile obișnuite de cuvinte. O negustoreasă își arăta șalul care i se rupsese în înghesuială și povestea cât de scump îl plătise; alta spunea că în ziua de azi toate mătăsurile se scumpiseră. Diaconul, salvatorul lui Petea, sta de vorbă cu un funcționar și-i spunea că astăzi slujeau cu preasfințitul cutare și cutare preoți. Diaconul repetă de câteva ori cuvântul sobor, pe care Petea nu-l înțelegea. Doi tineri târgoveți glumeau cu două slujnicuțe care ronțăiau nuci. Toate discuțiile astea și mai ales glumele cu fetele, care la vârsta lui ar fi fost firesc să-l atragă în mod deosebit, toate discuțiile astea nu-l interesau acum pe Petea; stătea pe soclul tunului său, gândindu-se și iar gândindu-se cu emoție la împărat și la dragostea pe care i-o purta. Împletirea sentimentului de durere și spaimă, din clipa când fusese înghesuit, cu sentimentul entuziasmului său față de împărat, sporiseră în el și mai mult conștiința măreției acestei clipe.
Deodată, de pe chei se auziră salve de tun (trase ca să vestească lumii pacea cu turcii) și mulțimea alergă grăbită pe chei, să vadă cum se trage. Petea vru și el să alerge într-acolo, dar diaconul, care-l luase pe domnișor sub ocrotirea lui, nu-l lăsă. Se mai auzeau încă tunurile, când din catedrala Adormirii începură să iasă în pas alergător ofițeri, generali și șambelani; apoi mai ieșiră și alții, nu tot atât de grăbiți; iarăși își scoase lumea căciulile de pe cap și cei care dăduseră fuga să se uite la tunuri fugeau acum înapoi. În sfârșit, în ușa catedralei mai apărură patru bărbați în uniforme și cu lente. „Ura, ura!” începu iarăși să strige mulțimea.
— Care-i? Care-i? Întreba Petea cu glas plângăreț pe toți cei dimprejurul său, dar nimeni nu-i răspunse; prea erau toți preocupați de ceea ce vedeau, așa că Petea, alegându-și unul dintre cei patru, pe care de altfel din pricina lacrimilor care-l înecaseră de bucurie nici nu-l putea vedea bine măcar, își concentră asupra lui tot entuziasmul, cu toate că nu acela era împăratul, și începu să strige cât îl țineau puterile „ura!” hotărând că mâine chiar, orice-ar fi să se întâmple, va fi oștean.
Mulțimea venea în fugă din toate părțile spre împărat, îl conduse până la palat și începu apoi să se împrăștie. Se făcuse târziu, și Petea nu pusese nimic în gură; sudoarea îi curgea șiroaie, dar nu se duse acasă, ci rămase în fața palatului, împreună cu o mulțime încă destul de mare, cât timp împăratul luă masa, și se uită la ferestrele palatului, tot mai așteptând parcă, nu știa nici el ce și pizmuindu-i deopotrivă și pe demnitarii care se apropiau de intrarea palatului, unde erau invitați la masa împăratului, și pe lacheii care serveau la masă și se zăreau trecând prin dreptul ferestrelor.
La masă, Valuev îi spuse împăratului, uitându-se pe fereastră:
— Poporul tot nădăjduiește să mai vadă pe majestatea-voastră.
Cum masa era pe sfârșite, împăratul se ridică, mușcând încă dintr-un biscuit, și ieși în balcon. Mulțimea, cu Petea în mijloc, dădu buzna înspre balcon.
— Îngerul nostru, tătucule! Ura! Părintele nostru! striga poporul, și Petea cu el, iar femeile și câțiva bărbați mai slabi de înger, printre care și Petea, începură să plângă de fericire. O bucată destul de mare din biscuitul pe care-l ținea în mână împăratul se rupse, căzu pe balustrada balconului, iar de pe balustradă jos pe pământ. Cel care se afla mai aproape decât toți ceilalți, un vizitiu cu haină lungă, se repezi înspre bucata de biscuit și puse mâna pe ea. Din mulțime câțiva se repeziră la vizitiu. Băgând de seamă, împăratul porunci să i se aducă o farfurie de biscuiți și începu să arunce din balcon. Ochii lui Petea se injectară; pericolul de a fi strivit de mulțime îl întărâtă și mai tare și se repezi după biscuiți. Nu știa pentru ce, dar trebuia să ia un biscuit căzut din mâna împăratului și trebuia să nu se lase mai prejos decât ceilalți. Se repezi și trânti în drumul lui o băbuță care vâna un biscuit. Dar băbuța nu se dădu bătută, deși era trântită la pământ (voia biscuitul și întindea mâinile să-l apuce). Petea o lovi cu genunchii peste mână, apucă biscuitul și, ca și cum s-ar fi temut să nu întârzie, începu iară să strige „ura!” gata răgușit.
Împăratul se retrase și după asta cea mai mare parte din mulțime începu să se împrăștie.
— Nu spuneam eu să mai așteptăm? Așa a fost! Se auzeau din toate părțile glasuri voioase din mulțime.
Oricât de fericit era Petea, îi părea rău că trebuia să se întoarcă acasă și să înțeleagă că desfătările acestei zile luaseră sfârșit. De la Kremlin, Petea se îndreptă nu spre casă, ci spre tovarășul său Obolenski, cel care avea cincisprezece ani și voia ca și el să plece la oaste. Întors acasă, el declară sus și tare că, dacă nu-l lasă să intre în armată, e hotărât să fugă. A doua zi, contele Ilia Andreici, deși nu se dăduse încă bătut cu totul, se duse în oraș să afle cum ar face să-l aranjeze pe Petea pe la vreo unitate mai ferită de primejdii.
XXII.
A TREIA ZI DUPÃ ACEASTA, în dimineața de 15, în fața palatului Slobodski, staționa un șir nesfârșit de echipaje.
Sălile erau pline. În prima erau nobilii în uniforme, în a doua erau negustorii cu medalii, bărboși și îmbrăcați cu caftane albastre. În sala unde se ținea adunarea nobililor era zgomot mare și mișcare multă. La o masă lungă, sub portretul împăratului, ședeau, pe scaune cu spătare înalte, cei mai de seamă dregători; dar cea mai mare parte dintre nobili se plimba prin sală.
Toți nobilii, aceiași oameni pe care Pierre îi vedea zilnic, fie la club, fie la ei acasă, toți erau în uniforme; unii în tunici de pe vremea Ecaterinei ori a împăratului Pavel, alții în uniformă nouă din epoca împăratului Alexandru, alții, în sfârșit, în costumele obișnuite de curtean; și acest caracter comun al uniformelor împrumuta ceva ciudat și fantastic acestor chipuri atât de felurite și de cunoscute, de tineri și bătrâni. Mai cu osebire ciudați păreau bătrânii; unii cu vederea slăbită, alții știrbi, pleșuvi, înecați într-o grăsime galbenă, sau zbârciți și slăbănogi.
Cea mai mare parte din ei ședeau locului și tăceau, iar dacă se mișcau și vorbeau, atunci se alăturau vreunuia mai tânăr. Întocmai ca și pe fețele mulțimii pe care Petea o văzuse în piața palatului, pe toate chipurile acestea era o izbitoare trăsătură contrastantă între două expresii cu totul opuse: așteptarea clipei solemne pe de o parte, iar pe de alta, preocupările obișnuite de fiecare zi: partida de boston, Petrușka-bucătarul, sănătatea Zinaidei Dmitrievna ș.a.m.d.
Pierre, îmbrăcat cu noaptea-n cap în uniforma de nobil, care acum i se cam strâmtase și-l stingherea, se afla și el în sală, foarte emoționat: această adunare neobișnuită, nu numai a nobilimii, ci și a negustorimii – după principiul stărilor – états généraux – trezea în el un șir întreg de gânduri demult părăsite, dar adânc întipărite în sufletul lui, gânduri despre Contrat social51 și despre revoluția franceză. Cuvintele pe care le reținuse el din proclamație, anume că împăratul va veni în capitală pentru a se sfătui cu poporul său, îl întăreau în acest fel de a vedea. Și, presupunând că se apropia un eveniment important în sensul acestor idei, ceva ce el aștepta demult, Pierre se plimba de colo-colo, trăgea cu urechea la ce se vorbea și iscodea din ochi, dar nu găsea nicăieri expresia gândurilor care-l preocupau.
Se citi proclamația împăratului, care stârni entuziasm, apoi se împrăștiară cu toții în mici grupuri și începură să discute, în afară de interesele lor de fiecare zi, Pierre îi auzi vorbind despre locul unde trebuiau să stea mareșalii nobilimii în momentul când va intra împăratul, despre ziua când trebuia dat balul în cinstea împăratului, despre problema dacă trebuiau să se grupeze pe județe, sau să rămână toată gubernia laolaltă, și altele la fel; dar, de îndată ce venea vorba de război și de ceea ce făcuse motivul de căpetenie al acestei adunări, discuțiile deveneau șovăitoare și vagi. Toți doreau mai mult să asculte decât să vorbească.
Un bărbat de vârstă mijlocie, frumos și solemn, în uniformă de ofițer de marină, în rezervă, vorbea într-una dintre săli și în jurul lui se făcuse un cerc. Pierre se apropie de cercul care se formase în jurul vorbitorului și începu să asculte. Contele Ilia Andreici, în caftanul său de voievod de pe vremea Ecaterinei, se plimba cu un zâmbet amabil prin mulțime și, cum se cunoștea cu toată lumea, se apropie și el de acest grup și începu să asculte cu zâmbetul lui blajin, așa cum asculta întotdeauna, dând din cap în semn că e de acord cu vorbitorul. Ofițerul de marină, în rezervă, vorbea cu multă cutezanță: lucrul acesta se vedea bine în expresia de pe chipurile ascultătorilor săi, ca și din faptul că unii, pe care Pierre îi cunoștea ca pe oamenii cei mai supuși și mai liniștiți din lume, se depărtau de el cu dezaprobare sau îl contraziceau. Pierre se strecură în mijlocul grupului, ascultă și se încredința că vorbitorul era într-adevăr un liberal, dar cu totul în alt sens decât gândea el. Marinarul vorbea cu vocea aceea de bariton, atât de sonoră și de muzicală, des întâlnită la nobili, cu graseieri plăcute și cu consonante sărite, pe tonul pe care se strigă: „Valet, adu-mi luleaua!” și așa mai departe. Vorbea ca un om deprins să petreacă și să poruncească.
— Ce-are a face dacă smolenii52 i-au propus împăratului să-i dea oameni pentru oștire? Trebuie oare să ne luăm noi după ei? Părerea lor e pentru noi lege? Dacă nobilimea din gubernia Moscovei va găsi de cuviință, va putea ea să-și arate devotamentul față de suveran, împăratul nostru, și prin alte mijloace! Să fi uitat noi oare miliția anului 1807? La ce altceva a folosit decât la îmbogățirea conțopiștilor și a tâlharilor de tot felul?
Contele Ilia Andreici, surâzând blajin, dădea afirmativ din cap.
— Și ce adică, miliționarii noștri au adus oare vreun folos statului? Niciunul! N-au făcut decât să ne ruineze gospodăriile. Mai bine încă o recrutare… căci așa, omul care ți se întoarce acasă nu mai e nici soldat, nici mujic nu mai e, și asta-i curată destrăbălare! Nobilimea nu-și cruță viața: vom merge noi înșine, pe capete, vom mai scoate noi recruți și nu ne trebuie, nouă tuturora, decât un semn al împăratului ca să fim cu toții gata să murim pentru el, adăugă oratorul, însuflețindu-se.
Ilia Andreici înghițea în sec de bucurie și-l tot înghiontea pe Pierre, dar acestuia îi venise pofta să spună și el ceva. Făcu câțiva pași înainte, simțindu-se înflăcărat, fără să știe de ce și fără să aibă nici el habar despre ce anume va vorbi. Nici nu deschisese bine gura să vorbească, când un senator fără nici un dinte în gură, cu chip inteligent și încruntat, care se afla lângă orator, îi tăie vorba. Cu vădită obișnuință de a conduce dezbateri și de a pune probleme, senatorul începu să vorbească încet, dar clar:
— Eu cred, stimate domn, fonfăi senatorul cu gura știrbă, că am fost chemați aici nu pentru a judeca dacă e mai bună pentru stat în clipa de față recrutarea sau mobilizarea miliționarilor. Ne-am adunat ca să răspundem la chemarea cu care ne-a învrednicit împăratul. Iar sentința în problema dacă e mai de folos recrutarea sau concentrarea miliționarilor, s-o lăsăm pe seama organelor superioare…
Pierre își găsi fără veste o supapă agitației ce-l cuprinsese. Se îndârji împotriva senatorului care acum, în preajma deschiderii dezbaterilor nobilimii, venea cu legalitatea lui măruntă și cu vederile lui înguste. Ieși în față și îl întrerupse. Nu știa nici el ce va spune, dar începu cu aprindere, dând drumul din când în când câte unei expresii franțuzești și exprimându-se rusește cam livresc.
— Scuzați-mă, excelență, începu el. (Pierre și senatorul erau cunoștințe vechi, dar socotea că aici era neapărat nevoie să i se adreseze oficial), deși nu sunt de acord cu domnul (Pierre se opri; ar fi vrut să spună: mon tres honorable préopinant)… cu domnul que je n'ai pas l'honneur de connaâtre53, presupun totuși că adunarea nobilimii are, pe lângă rostul de a-și exprima adeziunea și entuziasmul, și rostul de a judeca asupra măsurilor prin care putem veni în ajutorul patriei. Eu presupun, urmă el, însuflețindu-se, că suveranul însuși ar fi nemulțumit dacă ar găsi în noi numai niște stăpâni de mujici, pe care îi oferim și o… brr… o car… mi-e silă să spun o chair a canon54, pe care o reprezentăm aici, și n-ar găsi în noi niște sfe… niște sfet… sfetnici.
Mulți se depărtară de grup, observând zâmbetul disprețuitor al senatorului și faptul că Pierre vorbește cam prea liber; numai contele Ilia Andreici era mulțumit de cuvintele lui Pierre, așa cum fusese mulțumit de ceea ce spusese ofițerul de marină, de discursul senatorului și cum, în general, era totdeauna mulțumit de cuvântarea pe care o auzea ultima.
— Eu sunt de părere că, înainte de a discuta aceste probleme, continuă Pierre, datoria noastră este să-l întrebăm pe împărat, să-l rugăm respectuos pe majestatea-sa să ne comunice câtă armată avem, în ce situație se află trupele noastre, și atunci…
Dar Pierre nu izbuti să-și sfârșească vorba, că din trei părți deodată săriră cu gura pe el câțiva; mai cu putere decât toți se năpusti un vechi cunoscut al lui Pierre, care se arătase întotdeauna prietenos față de el, un jucător de boston, Stepan Stepanovici Adraxin. Era în uniformă și, poate din cauza mundirului militar, poate din altă pricină, Pierre vedea acum stându-i în față cu totul alt om. Stepan Stepanovici, pe față cu o expresie de mânie bătrânească brusc stârnită, se răsti la Pierre:
— Mai întâi vă fac cunoscut că n-avem dreptul să-l întrebăm pe împărat despre asta; iar în al doilea rând, chiar dacă nobilimea rusă ar avea acest drept, împăratul nu ne poate răspunde. Trupele se mișcă potrivit cu mișcările inamicului, pleacă unele, vin altele…
Altă voce, a unui om de statură mijlocie, de vreo patruzeci de ani, pe care Pierre îl văzuse cândva în localurile unde cântau tarafuri de țigani și pe care-l cunoștea ca pe un prost jucător de cărți, dar care, în uniformă, i se părea la fel de schimbat, îl întrerupse pe Adraxin:
— Dar nici nu-i vreme de stat la discuții, răsună glasul acestui nobil, trebuie să acționăm: războiul a cuprins Rusia. Vrăjmașul vine să sfărâme Rusia, să pângărească mormintele părinților noștri, să ne ia femeile și copiii. Nobilul se lovi cu pumnul în piept. Ne vom ridica toți, vom merge toți până la unul, pentru tătucul nostru, pentru țar! Strigă el, rotindu-și în orbite ochii injectați. Din mulțime se auziră câteva voci aprobative. Suntem ruși și nu ne vom cruța sângele pentru apărarea credinței, a tronului și a patriei, iar vorbăria să o lăsăm la o parte, dacă suntem cu adevărat fiii patriei. Să arătăm Europei cum știe Rusia să se ridice pentru apărarea Rusiei, strigă nobilul.
Pierre voi să-i răspundă, dar nu mai putu rosti nici un cuvânt. Simțea că răsunetul glasului său, indiferent de gândul pe care l-ar fi exprimat, ar fi fost mai puțin ascultat decât vocea sonoră a înflăcăratului nobil.
Ilia Andreici aproba dindărătul grupului; unii se întorceau de-a dreptul cu spatele la orator, cum sfârșea câte o frază, și spuneau:
— Așa-i! Așa-i! Așa-i!
Pierre voia să spună că nici el nu se dă în lături să facă donații, nici să dea bani, nici să dea mujici, nici să se dăruie pe el însuși, dar că trebuie să se știe exact cum stau lucrurile, ca să poată da ajutorul cuvenit; însă nu mai izbuti să vorbească. Mulțimea de voci striga și vorbea de-a valma, așa încât până și Ilia Andreici nu mai prididea să dea din cap la fiecare; și grupul se mări, apoi se sparse, pentru ca pe urmă să se adune la loc și să pornească tot, în vuietul discuțiilor, prin sala cea mare, spre o masă lungă. Pierre nu numai că nu izbutea să vorbească, dar întreruperile erau violente: toți îl dădeau la o parte și îi întorceau spatele ca unui dușman al societății. Și asta nu din pricină că n-ar fi fost mulțumiți de părerile exprimate în discursul lui, căci le și uitaseră după atâtea discursuri care urmaseră, ci pentru că însuflețirea mulțimii simțea nevoia să aibă un obiect de adorație și unul de ură. Pierre devenise obiectul din urmă. După înflăcăratul nobil vorbiră încă o mulțime de oratori și toți pe același ton. Mulți vorbiră minunat și original.
Editorul ziarului Russki Vestnik, Glinka, identificat de toți („scriitorul, scriitorul!” se auzise prin mulțime), spuse că răului trebuie să i se răspundă cu rău, că el văzuse cândva un copil care surâdea la scăpărarea fulgerului și la bubuitul tunetului, dar că noi nu trebuie să fim ca acel copil.
— Da, da, la bubuitul tunetului! Se auziră ecouri aprobative din rândurile cele mai din fund.
Mulțimea se apropie de masa cea mare, la care ședeau, în uniforme și cu lente, bătrânii demnitari, acei septuagenari pleșuvi, pe care Pierre îi văzuse aproape pe toți la dânșii acasă, cu măscăricii lor, sau prin cluburi, jucând boston. Mulțimea se apropia de masă, fără să contenească a discuta. Unul după altul, și uneori câte doi deodată, înghesuiți de mulțime până lângă spătarele înalte ale scaunelor, vorbeau oratorii. Cei din spate băgau de seamă câte o scăpare în spusele oratorilor și se repezeau să facă cuvenitele completări. Alții își storceau creierii, în zăduful și îmbulzeala sălii, să găsească și ei vreun gând oarecare și se repezeau apoi să și-l apună. Bătrâneii dregători, cunoștințele lui Pierre, stăteau și se uitau când la unul, când la altul și expresia celor mai mulți dintre ei nu spunea decât că le era foarte cald. Pierre, însă, se simțea mișcat de-a binelea și dorința generală de a arăta că nu mai e de precupețit nimic, dorință care se manifesta mai mult prin intonații și prin expresia fețelor decât prin sensul cuvântărilor, îl cuprinse și pe el. Nu se lepădase de părerile lui, dar se simțea întrucâtva vinovat și voia să se scuze.
— Eu n-am spus decât că ne-ar fi mai ușor să ne dăm contribuția noastră, când am ști de ce anume e nevoie, rosti el, sforțându-se să acopere strigătele celorlalți.
Un bătrânel, care se afla mai aproape de el, se întoarse să-l vadă, dar, în aceeași clipă, un strigăt de la celălalt capăt al mesei atrase atenția.
— Da, Moscova va fi predată! Ea va fi țapul ispășitor! Strigă cineva.
— E vrăjmașul omenirii! Strigă altul. Dați-mi voie să vorbesc… Domnilor, mă înghesuiți!
XXIII.
ÎN CLIPA ACEEA, FÃCÂNDU-ȘI cu pași grăbiți loc prin mulțimea de nobili, intră contele Rastopcin, cu ochii săi vioi și bărbia proeminentă, îmbrăcat în uniforma de general, cu lentă.
— Majestatea-sa împăratul sosește îndată, spuse Rastopcin. Chiar de acolo vin. Sunt de părere că, în situația în care ne aflăm, nu mai încap multe discuții. Suveranul ne-a onorat convocându-ne pe noi și negustorimea, spuse contele Rastopcin. De acolo vor fi vărsate milioane (și arătă spre sala unde erau negustorii), iar datoria noastră e să dăm miliționari și să nu ne cruțăm… Acesta-i lucrul cel mai mic pe care-l putem face!
Începu consfătuirea, doar între demnitarii care ședeau la masă. Toată consfătuirea decurse mai mult decât în liniște. Ea părea chiar tristă acum când, după toată gălăgia anterioară, nu se mai auzeau decât voci bătrânești, răspunzând doar „consimt”, ori, ca să mai varieze: „sunt de aceeași părere” ș.a.m.d.
Secretarul primi ordin să redacteze hotărârea nobilimii din Moscova de a face, ca și cei din Smolensk, un sacrificiu de câte zece oameni la mie, cu întregul lor echipament. Domnii care ținuseră ședința se ridicară, ca și cum s-ar fi ușurat de o greutate, în zgomotul scaunelor împinse, și începură să se plimbe prin sală ca să-și mai dezmorțească picioarele, luându-se unul pe altul de braț și discutând.
— Împăratul! Împăratul! Se auzi dintr-o dată prin săli și mulțimea se repezi spre ușă.
Prin spațiul larg dintre cele două rânduri de nobili, împăratul intră în sală. Pe toate chipurile se citea o curiozitate plină de respect și de teamă. Pierre era prea departe și nu putu asculta bine cuvântarea împăratului, înțelese numai după frânturile auzite că împăratul vorbea de primejdia în care se afla statul și de nădejdile pe care și le punea în nobilimea moscovită. Îi răspunse o altă voce, făcându-i cunoscută proaspăt adoptata hotărâre a nobilimii.
— Domnilor! Spuse cu voce tremurătoare împăratul. Mulțimea fremăta și se potoli din nou, iar Pierre putu auzi clar vocea atât de umană, de plăcută și de emoționată a împăratului, care spunea: Nu m-am îndoit niciodată de osârdia nobilimii ruse. Dar astăzi zelul ei a întrecut așteptările mele. Vă mulțumesc în numele patriei. Domnilor, să trecem la fapte, timpul ne este mai scump decât orice.
Împăratul tăcu; mulțimea se înghesui în jurul său și din toate părțile se auzeau aclamații entuziasmate.
— Da, mai scump decât orice… vorba țarului, spuse din rândurile ultime, plângând, Ilia Andreici, care nu auzise nimic, dar care înțelesese totul în felul lui.
Din sala nobililor, împăratul trecu în sala negustorilor. Rămase acolo ca la vreo zece minute. Pierre, din rândurile celorlalți, îl văzu pe suveran ieșind din sala negustorimii cu lacrimi de înduioșare în ochi. Cum se află mai târziu, împăratului îi dăduseră lacrimile de îndată ce începuse să le vorbească negustorilor și își rostise cuvântarea, cu vocea tremurătoare. Când îl văzu Pierre, el ieșea însoțit de doi negustori. Unul dintre ei era un cunoscut al lui Pierre, un concesionar gras; celălalt, starostele breslei, om supt și galben la față, cu o barbă ascuțită. Plângeau și unul, și altul. Celui slab îi dăduseră numai lacrimile, dar concesionarul cel gras plângea cu hohote, ca un copil și repeta întruna:
— Și viața, și averea ți-o dăm, măria-ta!
În clipa aceea, Pierre nu mai avea decât o singură dorință, aceea de a arăta că nu se dă în lături de la nimic și că e gata să jertfească totul. Ca o remușcare îi venea în minte cuvântarea sa cu tendințe constituționale; căuta prilejul să-și repare greșeala. Aflând că unul dintre nobili, contele Mamonov, dădea un regiment, Bezuhov făcu imediat cunoscut contelui Rastopcin că dă și el o mie de oameni, și întreținerea lor.
Bătrânul Rostov nu fu în stare să povestească soției sale cele întâmplate fără să-i dea lacrimile și se învoi pe dată la cererea lui Petea, ba se duse chiar el să-l înroleze.
A doua zi, împăratul plecă. Toți nobilii care fuseseră la adunare își lepădară uniformele, se împrăștiară iarăși pe la casele lor și pe la cluburi și, bombănind, dădură administratorilor de moșii ordine pentru adunarea oștenilor, mirându-se ei singuri de ceea ce făcuseră.


Partea a doua.
I
NAPOLEON A ÎNCEPUT RÃZBOIUL cu Rusia din cauză că n-a putut să nu vină la Dresda, n-a putut să nu se lase orbit de onoruri, n-a putut să nu îmbrace uniforma poloneză, să nu se supună influenței unei dimineți de iunie, care-l îndemna la acțiune, și nu și-a putut stăpâni mânia în prezența lui Kurakin și, mai pe urmă, a lui Balașov.
Alexandru a refuzat orice tratative pentru că se simțea personal jignit. Barclay de Tolly și-a dat silința să conducă în chipul cel mai nimerit armata, pentru ca să-și facă datoria și să-și câștige o faimă de mare comandant. Rostov a pornit la atac, galopând împotriva francezilor, din pricină că nu și-a putut înfrânge dorința de a galopa la câmp deschis, și tot așa, ca o consecință a propriilor lor înclinații, a deprinderilor, a împrejurărilor și a țelurilor lor personale, au acționat toate aceste nenumărate persoane care au luat parte la război. S-au temut, s-au umflat în pene, s-au bucurat, s-au indignat, au criticat, crezând că știu ce fac și că fac asta pentru sine, pe când, de fapt, au fost cu toții niște instrumente involuntare ale istoriei și au făcut o ispravă al cărei sens le era ascuns, dar foarte de înțeles pentru noi. Asta este, invariabil, funcția tuturor oamenilor de acțiune, care-s cu atât mai puțin liberi cu cât stau mai sus pe scara ierarhiei lumești.
Acum, făptuitorii anului 1812 au încetat demult să mai existe, interesele lor personale au dispărut fără de urmă și în fața noastră n-au rămas decât rezultatele istorice ale acelor vremuri.
Providența a făcut ca toți acești oameni, năzuind la atingerea scopurilor personale, să contribuie la realizarea unui rezultat uriaș de care nici un om (nici Napoleon, nici Alexandru și cu atât mai puțin vreunul dintre cei care au luat parte la acest război) n-a avut nici cea mai neînsemnată idee.
Acum e limpede pentru noi care a fost, în 1812, cauza pieirii armatei franceze. Nimeni n-are să poată nega că pricina pieirii trupelor franceze ale lui Napoleon a fost, pe de o parte, înaintarea lor începută prea târziu, înspre inima Rusiei, fără pregătirea necesară unei campanii de iarnă, iar pe de altă parte, caracterul căpătat de acest război prin incendierea orașelor rusești și deșteptarea urii împotriva dușmanului în sufletul poporului rus. Dar pe atuncea, nu numai că nimeni n-a prevăzut faptul (care acum pare vădit) că numai pe această cale putea să-și afle pierzania o armată de opt sute de mii de oameni, armata cea mai bună din lume, condusă, pe deasupra, și de cel mai bun comandant, într-o luptă cu armata rusă, de două ori mai slabă, fără experiență și condusă de comandanți neîncercați; nu numai că n-a prevăzut nimeni lucrul acesta, dar toate sforțările din partea rușilor au fost statornic îndreptate spre a împiedica tocmai ceea ce putea salva Rusia; iar din partea francezilor, cu toată experiența și așa-zisul geniu militar al lui Napoleon, au fost făcute toate sforțările în scopul de a se ajunge până la sfârșitul verii la Moscova, adică de a se săvârși tocmai ceea ce trebuia să-i piardă.
În scrierile istorice cu privire la anul 1812, autorilor francezi le place grozav să vorbească de felul cum a simțit Napoleon pericolul lungirii frontului, cum a căutat să dea o bătălie, cum l-au sfătuit mareșalii să se oprească la Smolensk, și le place să aducă și alte argumente ca acestea pentru a dovedi că, încă de pe atunci, ar fi fost înțeleasă primejdia acelei campanii; iar autorilor ruși le face și mai mare plăcere să spună cum, încă de la începutul campaniei, ar fi existat un plan de război scitic, pentru atragerea lui Napoleon în inima Rusiei și să atribuie acest plan care lui Pfuel, care cutărui general francez, care lui Tolly, care însuși împăratului Alexandru, justificându-și afirmația prin unele memorii, proiecte și scrisori din epocă, în care se găsesc într-adevăr aluzii la o acțiune de acest fel. Dar toate aceste schițări ale putinței, atât din partea rușilor, cât și din partea francezilor, de a se fi prevăzut ceea ce avea să se întâmple, sunt scoase acum la iveală numai pentru că evenimentele le-au dat îndreptățire. Dacă evenimentele nu s-ar fi produs, aluziile acestea ar fi fost uitate, cum uitate sunt aici miile și milioanele de aluzii și de presupuneri opuse care aveau pe atunci circulație, dar care s-au dovedit neîndreptățite și, din pricina aceasta, au fost date uitării. Cu privire la rezultatul fiecărui eveniment în curs se fac întotdeauna atâtea pronosticuri, încât oricum ar fi să se sfârșească, se vor găsi totdeauna oameni care să zică: „Am spus eu de atuncea că așa are să se întâmple”, uitând cu desăvârșire că, printre nenumăratele presupuneri, s-au făcut și altele cu totul opuse.
Presupunerile francezilor cum că Napoleon ar fi fost conștient de primejdia prezentată de întinderea frontului, și cele ale rușilor, cu privire la atragerea inamicului în inima Rusiei – aparțin fără doar și poate acestei categorii, iar istoricii numai cu mare greutate pot să atribuie asemenea raționamente lui Napoleon și mareșalilor săi, și asemenea planuri comandanților armatei ruse. Toate faptele contrazic cu desăvârșire asemenea presupuneri. Nu numai că n-a existat în tot timpul războiului din partea rușilor dorința de a-i atrage pe francezi în inima Rusiei, dar s-a făcut totul pentru a-i opri încă de la prima lor încălcare a pământului rusesc; și nu numai că Napoleon nu s-a temut de întinderea frontului său, dar el se și bucura chiar, ca de un triumf, de fiecare pas al său făcut înainte, și numai foarte alene căuta, cu totul altfel de cum făcuse în campaniile anterioare, o ciocnire cu inamicul.
Chiar de la începutul campaniei, armatele noastre sunt tăiate în două, și singura țintă spre care năzuim noi este de a le reuni, deși pentru retragerea și ademenirea inamicului în inima țării reunirea armatelor nu prezintă nici un avantaj. Împăratul se află pe front ca să însuflețească oștirea în vederea apărării fiecărui petic de pământ rusesc, și nu în vederea retragerii. Se construiește imensa tabără de la Drissa după planul lui Pfuel și nu se prevede nici o retragere mai departe. Împăratul face imputări comandanților supremi pentru fiecare petic de pământ părăsit. Nu numai incendierea Moscovei, dar nici chiar înaintarea inamicului până la Smolensk nu și-o putea măcar închipui împăratul, iar atunci când armatele se unesc, suveranul se înfurie din pricină că Smolenskul e cucerit și incendiat și că nu s-a dat sub zidurile lui bătălia cea mare.
Așa gândește împăratul, dar comandanții armatelor ruse și tot poporul rus se înfurie și mai mult la gândul că ai noștri se retrag înspre centrul țării.
Napoleon, după ce taie în două armatele noastre, înaintează în inima țării și pierde mai multe ocazii de a da bătălia. În luna august se află la Smolensk și nu se gândește decât cum ar face să meargă mai departe, cu toate că, așa cum vedem astăzi, înaintarea îi este vădit păgubitoare.
Faptele mărturisesc de la sine că nici Napoleon n-a prevăzut vreun pericol în marșul către Moscova și nici Alexandru și comandanții armatei ruse nu s-au gândit pe atunci la o ademenire a lui Napoleon, ci au avut tocmai gândul potrivnic. Atragerea lui Napoleon în inima țării s-a petrecut nu după vreun plan al cuiva (nici nu credea nimeni în această posibilitate), ci s-a datorat unui concurs complex de intrigi, de țeluri personale și de dorințe ale oamenilor care au luat parte la acest război, oameni care n-aveau cum ghici ceea ce urma să se întâmple și ceea ce avea să fie salvarea Rusiei, unica ei salvare. Totul se petrece cum e mai puțin de așteptat. Armatele sunt tăiate în două încă de la începutul campaniei. Noi ne căznim să le reunim cu scopul evident de a susține o bătălie și de a opri înaintarea inamicului, dar, în această încercare de regrupare, evitând ciocnirea cu un inamic mult mai puternic și retrăgându-ne forțat, în unghi ascuțit, noi îi târâm pe francezi până la Smolensk. E încă prea puțin spus că ne retragem în unghi ascuțit, de vreme ce francezii înaintează printre cele două armate. Unghiul acesta se face și mai ascuțit, iar noi ne retragem și mâi departe, datorită faptului că Barclay de Tolly, neamț lipsit de popularitate, îi e nesuferit lui Bagration (care urma să fie pus sub comanda acestuia), iar Bagration, comandând armata a doua, face tot ce-i stă în putință ca să întârzie joncțiunea cu Barclay, pentru a nu se pune sub comanda lui. Bagration întârzie mult regruparea (cu toate că reunirea armatelor e ținta de căpetenie a celor de la comandament), deoarece lui i se pare că prin marșul acesta și-ar pune în pericol armata și că ar fi mai avantajos lucru să se retragă mai spre stânga și mai la sud, hărțuind din flanc și din spate inamicul și completându-și armata în Ucraina. Se pare însă că acesta n-a fost decât un motiv născocit de el, pentru că nu-i venea la socoteală să se pună sub ordinele nesuferitului de neamț, ale lui Barclay, care era mai mic în grad.
Împăratul se află între ostași ca să-i îmbărbăteze, însă prezența lui aici și faptul că nu știe la ce să se hotărască, precum și mulțimea uriașă de sfetnici și de planuri, paralizează puterea de acțiune a armatei întâi, și armata se retrage.
S-a propus oprirea la tabăra din Drissa; dar pe neașteptate Paulucci, care năzuiește să ajungă comandant suprem, îl influențează cu energia lui pe împăratul Alexandru, tot planul lui Pfuel cade, și întreaga acțiune rămâne condusă de Barclay. Dar cum Barclay nu inspiră încredere, i se limitează puterea.
Armatele sunt fărâmițate, nu există unitate de comandă, Barclay este impopular; dar din confuzia aceasta, din fărâmițarea armatei și din nepopularitatea neamțului ajuns comandant suprem, rezultă pe de o parte nehotărârea și tendința de a se evita o bătălie (de la care nu s-ar mai fi putut da nimeni în lături, dacă armatele ar fi fost laolaltă și n-ar fi fost Barclay comandant), iar pe de altă parte o tot mai mare indignare împotriva nemților și o trezire a spiritului patriotic.
În cele din urmă, împăratul părăsește armata și, drept unic motiv plauzibil al plecării lui, se lansează ideea că trebuie să însuflețească populația celor două capitale, pentru a dezlănțui un război popular. Și această plecare a suveranului la Moscova împătrește forțele armatei ruse.
Împăratul părăsește armata ca să nu stingherească unitatea comandamentului suprem și nădăjduiește că se vor lua măsuri mai hotărâtoare; dar situația comandamentului armatei se încurcă și mai mult și puterea lui slăbește. Benigsen, marele duce și tot roiul de generali-aghiotanți rămân pe front, cu scopul de a urmări activitatea comandantului suprem și pentru a-i stimula energia, iar Barclay, simțindu-se și mai puțin liber sub privirile tuturor acestor ochi ai împăratului, devine și mai prudent când e vorba de acțiuni hotărâte și evită lupta.
Barclay se menține în limitele prudenței. Þareviciul face aluzii la o trădare și cere o bătălie generală. Liubomirski, Branițki, Vloțki și mulți alții fac atâta vâlvă în jurul acestui zvon, încât Barclay, sub pretextul prezentării unor rapoarte către împărat, îi expediază pe toți generalii-aghiotanți polonezi la Petersburg și intră într-o luptă fățișă cu Benigsen și cu marele duce.
La Smolensk, în fine, oricât n-ar fi dorit Bagration acest lucru, armatele fac joncțiunea.
Bagration se oprește cu trăsura în dreptul casei în care locuia Barclay. Barclay își pune eșarfa, îi iese în întâmpinare și îi dă raportul lui Bagration, care e mai mare în grad. În duelul mărinimiilor, Bagration nu se mai uită la faptul că-i mai mare în grad și i se supune lui Barclay; dar, supunându-i-se, ajunge să se înțeleagă și mai puțin cu el. Din ordinul împăratului, Bagration îi raportează lui personal. Iată ce-i scrie el lui Arakceev: „E voința suveranului meu, dar nu mă pot împăca defel cu ministrul (cu Barclay). Pentru Dumnezeu, trimiteți-mă undeva, fie chiar și să comand un regiment, numai aici nu, căci n-o mai pot duce așa; tot cartierul general e plin de nemți, așa că pentru un rus e cu neputință de trăit aici, și nu-i nici o rânduială. Credeam că slujesc într-adevăr împăratului și patriei, dar, la urma urmei, reiese că-i slujesc lui Barclay. Și, recunosc, nu vreau asta!” Roiul Branițkilor, Wintzingerozilor și al celorlalți de teapa lor înveninează și mai mult raporturile dintre comandanții supremi, și unitatea ce rezultă e și mai ciuntită. Se alege calea atacării francezilor în fața Smolenskului. Este trimis un general să cerceteze pozițiile. Generalul, care-l urăște pe Barclay, se duce la un prieten al său, comandant de corp de armată, și după ce stă la el o zi, se întoarce la Barclay și discută cu el pe puncte viitorul câmp de luptă, pe care nici nu-l văzuse.
Și, în vreme ce la noi se iscă certuri și intrigi în legătură cu viitorul câmp de luptă, cât timp noi umblăm să-i căutăm pe francezi și ne păcălim în privința locului unde se află, ei se năpustesc asupra diviziei lui Neverovski și înaintează până sub zidurile Smolenskului.
Pentru salvarea liniilor de comunicație este nevoie să fie primită pe nepregătite bătălia de la Smolensk. Se dă bătălia. Cad, și dintr-o parte, și din alta, mii de morți.
Smolenskul este părăsit împotriva voinței împăratului și a întregului popor. Dar orașul este incendiat de înșiși locuitorii săi, care se văd înșelați de guvernator, și acești locuitori ruinați, dând exemplu și celorlalți ruși, se refugiază la Moscova, nu se gândesc decât la dezastrul lor și ațâță ura împotriva dușmanului. Napoleon își continuă înaintarea, iar noi ne retragem, și se ajunge în felul acesta la ceea ce trebuia să-l învingă pe Napoleon.
II.
A DOUA ZI DUPÃ PLECAREA fiului său, prințul Nikolai Andreici chemă la el pe prințesa Maria.
— Ei, ești mulțumită acum? Îi spuse el. M-ai făcut să mă cert cu fiu-meu! Ești mulțumită? Atâta așteptai! Ești mulțumită? Pe mine, lucrul acesta mă doare, mă doare rău. Mă vezi bătrân și slab, și-ți mai arde de așa ceva! Acuma bucură-te, bucură-te…
După asta, prințesa Maria nu-și mai văzu tatăl o săptămână încheiată. Era bolnav și nu ieșea din cabinetul lui.
Spre mirarea ei, prințesa Maria băgă de seamă că, atâta timp cât fu bolnav, el n-o primi nici pe mademoiselle Bourienne. Numai Tihon intra la el.
Într-o săptămână, prințul putu ieși din odaie și-și reluă viața de până atunci, ocupându-se cu deosebită sârguință de noile construcții și de grădini și rupând toate vechile relații cu mademoiselle Bourienne. Înfățișarea sa și tonul rece pe care-l lua când vorbea cu prințesa Maria păreau să spună: „Iată, mi-ai pus în seamă unele legături între mine și franțuzoaică, l-ai mințit pe prințul Andrei și m-ai făcut să mă cert cu el; uite că n-am nevoie nici de tine, nici de franțuzoaică!”
Prințesa Maria își petrecea jumătate de zi la Nikolușka, asistând la lecțiile lui; îi dădea ea însăși lecții de limba rusă și de muzică și stătea de vorbă cu Dessalles. Restul zilei și-l petrecea cu cărțile, cu bătrâna dădacă și cu „oamenii lui Dumnezeu” care mai veneau la ea din când în când, pe ușa de din dos.
La război prințesa Maria nu se gândea decât așa cum se gândesc femeile. Se temea pentru viața fratelui ei care se afla pe front, era îngrozită de războiul pe care nu-l înțelegea și de cruzimea care-i făcea pe oameni să se omoare unii pe alții; nu pricepea deloc însemnătatea acestui război, care i se părea la fel cu toate războaiele de până acum. Nu pricepea însemnătatea acestui război cu toate că Dessalles, cu care discuta mereu și care se interesa cu înfrigurare de mersul războiului, se străduia să-i tălmăcească ceea ce-și reprezenta el din campanie, cu toate că „oamenii lui Dumnezeu”, venind la ea, repetau îngroziți, fiecare în felul lui, zvonurile din popor cu privire la năvălirea anticristului și cu toate că Julie, acum prințesa Drubețkaia, cu care era iarăși în corespondență, îi scria din Moscova scrisori patriotice.
„Îți scriu în rusește, buna mea prietenă, scria Julie, pentru că am o ură neîmpăcată pe toți francezii, cu limba lor cu tot, pe care n-o mai pot auzi, vorbi. Noi, aici la Moscova, suntem toți însuflețiți prin entuziasm de împăratul nostru adorat.
Sărmanul meu soț îndură oboseala și foamea prin hanuri evreiești; dar noutățile pe care le am mă însuflețesc și mai mult.
Ai auzit, desigur, de fapta eroică a lui Raevski, care și-a îmbrățișat cei doi fii, spunând: „Voi pieri cu ei, dar nu ne vom clinti!” Și, într-adevăr, cu toate că inamicul a fost de două ori mai numeros, nu ne-am clintit. Trăim și noi cum putem; știi, la război ca la război. Prințesa Alina și Sophie stau zile întregi cu mine, și noi, nefericite văduve al unor bărbați în viață, la scărmănatul scamei purtăm discuții minunate; numai dumneata, scumpa mea prietenă, ne mai lipsește…”55 ș.a.m.d.
Mai cu osebire nu înțelegea prințesa Maria însemnătatea deplină a acestui război, din pricină că bătrânul prinț nu vorbea niciodată de el și nu-l băga în seamă, râzând la masă de Dessalles când acesta vorbea de război. Tonul bătrânului era atât de liniștit și de sigur de sine, încât prințesa Maria, fără să mai judece, se încredea în el.
În tot cursul lunii iulie, bătrânul prinț fu deosebit de activ și chiar reînviorat. Mai construi un corp de clădiri pentru oamenii de serviciu și mai făcu încă o grădină. Singurul lucru care o neliniștea pe prințesa Maria era faptul că bătrânul dormea prea puțin și că, schimbându-și obiceiul de a dormi în cabinet, își muta în fiecare seară culcușul. Ba poruncea să i se întindă patul de campanie în galerie, ba rămânea pe câte o canapea, ori în jilțul Voltaire din salon și moțăia îmbrăcat cât timp îi citea nu mademoiselle Bourienne ca altădată, ci micul Petrușka, ba se culca în sufragerie.
La 1 august sosi a doua scrisoare de la prințul Andrei. În prima scrisoare venită curând după plecarea lui, prințul Andrei își cerea cu supunere iertare de la tatăl său pentru ceea ce-și permisese să-i spună și-l ruga să-i acorde din nou bunăvoința sa. La această scrisoare, bătrânul îi răspunse cu una foarte duioasă și, după schimbul acesta de corespondență, o îndepărtase pe franțuzoaică. A doua scrisoare a prințului Andrei, trimisă de sub zidurile orașului Vitebsk, după ocuparea lui de către francezi, cuprindea o scurtă descriere a întregii campanii la care luase parte, un plan al zonei de operații, desenat în scrisoare, și unele pronosticuri privind viitoarea desfășurare a evenimentelor. În scrisoarea aceasta, prințul Andrei îi prezenta tatălui său neajunsurile poziției domeniului Lâsâe Gorî, aflat în apropierea teatrului de luptă, chiar pe linia de mișcare a trupelor, și îl sfătuia să plece la Moscova.
La masă, în aceeași zi, la vorbele lui Dessalles care repeta ceea ce se zvonea, și anume că francezii ajunseseră la Vitebsk, bătrânul prinț își aminti de scrisoarea prințului Andrei.
— Am primit azi scrisoare de la prințul Andrei, îi spuse el prințesei Maria, n-ai citit-o?
— Nu, mon pere, răspunse speriată prințesa.
Nu putuse citi o scrisoare de primirea căreia nici nu auzise.
— Scrie despre război, despre războiul acesta, spuse prințul cu zâmbetul acela disprețuitor, care-i devenise deprindere și pe care-l arbora de câte ori venea vorba de războiul actual.
— Trebuie să fie foarte interesantă, spuse Dessalles. Prințul este în măsură să știe…
— O, da, foarte interesantă! Spuse mademoiselle Bourienne.
— Te rog, du-te dumneata și adu-mi-o! Se adresă bătrânul prinț domnișoarei Bourienne. Știi, pe măsuță, sub presse-papier.
Mademoiselle Bourienne sări bucuroasă.
— Nu, strigă el apoi, încruntându-se. Du-te tu, Mihail Ivanâci!
Mihail Ivanâci se ridică și se duse în cabinet. Dar, cum ieși, bătrânul prinț, privind neliniștit împrejur, azvârli șervetul și se duse el singur.
— Nu-s în stare de nimic niciunul; au să mi le-ncurce pe toate.
Cât timp lipsi bătrânul, prințesa Maria, Dessalles, mademoiselle Bourienne și chiar Nikolușka se uitară tăcuți unii la alții. Bătrânul prinț se întoarse cu pași grăbiți, urmat de Mihail Ivanâci, cu scrisoarea și cu planul, pe care, nepermițând nimănui să le citească în timpul mesei, le puse lângă el.
După ce trecură în salon, el întinse prințesei Maria scrisoarea și, desfășurându-și dinaintea ochilor planul noii construcții, își aținti privirile asupra lui și îi porunci să citească cu glas tare. Sfârșind de citit scrisoarea, prințesa Maria se uită întrebător la tatăl ei. Bătrânul se uita la plan, furat, se vede, de gândurile sale.
— Ce credeți de toate astea, prințe? Își permise Dessalles să-i adreseze o întrebare.
— Eu? Eu? spuse prințul, nemulțumit parcă de faptul că-l trezise și fără să-și ridice ochii de pe planul construcției.
— E foarte posibil ca teatrul de luptă să se apropie atât de mult de noi…
— Ha, ha, ha! Teatrul de luptă! Zise prințul. Am mai spus-o, și o mai spun și azi: teatrul de luptă este Polonia și inamicul nu se va putea strecura niciodată dincoace de Neman.
Dessalles se uită uluit la prințul care vorbea de Neman, când inamicul ajunsese la Nipru; dar prințesa Maria, care uitase poziția geografică a Nemanului, credea că ceea ce spune tatăl ei e adevărat.
— La topirea zăpezilor, se vor împotmoli în mlaștinile Poloniei. Numai ei pot să nu vadă asta, spuse prințul, gândindu-se, pesemne, la campania anului 1807, care, cum i se părea lui, nu era atât de îndepărtată în timp. Benigsen ar fi trebuit să i-o ia înainte și să treacă în Prusia; treaba ar fi luat cu totul altă întorsătură…
— Dar, prințe, spuse cu sfială Dessalles, scrisoarea vorbește de Vitebsk…
— A, scrisoarea? Da… răspunse prințul nemulțumit. Da… da… Chipul său luă dintr-o dată o înfățișare posomorâtă. Tăcu un timp, apoi urmă: Da, scrie că francezii au fost bătuți… lângă ce râu?
Dessalles lăsă ochii în jos.
— Prințul nu scrie nimic despre asta, spuse el încet.
— Nu scrie oare? Ei, doar n-am născocit eu asta, din capul meu.
Tăcură toți, multă vreme.
— Da… da…! Ei, Mihail Ivanâci, spuse el deodată, ridicând capul și arătând înspre planul construcției, explică-mi cum vrei să transformi aici…
Mihail Ivanâci se apropie de plan, și bătrânul, după ce vorbi cu dânsul despre planul noii construcții, aruncând o privire supărată prințesei Maria și lui Dessalles, se retrase la el în odaie.
Prințesa Maria văzuse tulburarea și uluiala din ochii lui Dessalles când acesta se uitase la tatăl ei, băgase de seamă tăcerea lui și era uimită de faptul că prințul uitase scrisoarea fiului său pe masă; dar nu se temea numai să vorbească și să-l întrebe pe Dessalles de pricina tulburării și tăcerii lui, ci-i era frică până și să se gândească la asta.
Seara, Mihail Ivanâci, trimis de prinț, veni la prințesa Maria după scrisoarea prințului Andrei, care rămăsese uitată în salon. Prințesa Maria îi dădu scrisoarea și, cu toate că nu-i era deloc la îndemână, își permise să-l întrebe pe Mihail Ivanâci ce face tatăl ei.
— Își tot face de lucru, spuse Mihail Ivanâci cu un zâmbet în care se amesteca respectul cu ironia, ceea ce o făcu pe prințesa Maria să pălească. E tare îngrijorat de clădirea cea nouă. A citit puțin, iar acum, continuă Mihail Ivanâci cu glas scăzut, șade la birou; trebuie să se fi apucat iar de testament. (În ultima vreme, una dintre îndeletnicirile preferate ale prințului era să lucreze la hârtiile care trebuiau să rămână după moartea lui și pe care le numea testamentul său.)
— Dar pe Alpatâci îl trimite la Smolensk? Întrebă prințesa Maria.
— Cum nu, sigur, de când stă el și așteaptă.
III.
CÂND MIHAIL IVANÂCI se înapoie cu scrisoarea în cabinet, prințul, cu ochelari și cu o vizieră pe frunte și cu abajur la sfeșnice, ședea la biroul său, cu ruloul deschis, ținând în mâna întinsă foarte departe de ochi niște hârtii pe care le citea într-o poză puțin cam solemnă (erau remarcele sale, cum le numea el) și care trebuiau să fie înmânate împăratului după moartea sa.
Când Mihail Ivanâci intră, ochii prințului erau umezi de lacrimile amintirii acelor vremuri de pe când scrisese el ceea ce citea acum. Luă din mâinile lui Mihail Ivanâci scrisoarea, o băgă în buzunar, își adună hârtiile și-l chemă la el pe Alpatâci, care aștepta demult.
Pe o fițuică avea notat tot ce era de făcut la Smolensk și, plimbându-se prin cameră în fața lui Alpatâci, care stătea lângă ușă, îi tot dădea porunci:
— Întâi hârtie de scrisori, auzi, opt testele, uite, după modelul acesta: cu marginea aurită… așa e modelul, să fie negreșit la fel cu el. Pe urmă lac și ceară roșie, cum scrie pe notița lui Mihail Ivanâci.
Se mai plimbă un pic prin odaie și își aruncă ochii pe fițuica pe care și-o făcuse ca să nu uite.
— Pe urmă, dai personal guvernatorului în mână scrisoarea despre înrolări.
După aceea, mai era nevoie și de zăvoare, pentru ușile construcției celei noi, exact de fasonul imaginat de însuși prințul. Trebuia apoi comandată o mapă de piele, în care să se pună testamentul.
Prințul se lungi cu darea poruncilor mai bine de două ceasuri și tot nu-l lăsa pe Alpatâci să plece. Se așeză pe un scaun, căzu pe gânduri și, închizând ochii, ațipi. Alpatâci făcu o mișcare.
— Ei hai, du-te, du-te; dacă mai e nevoie de ceva, trimit după tine.
Alpatâci ieși. Prințul se apropie iarăși de birou, se uită în el, își pipăi hârtiile, închise la loc ruloul și se așeză la masă să-și scrie scrisoarea către guvernator.
Se făcuse târziu când se ridică și pecetlui scrisoarea. Îi era somn, dar știa că nu va putea dormi și că în așternut vor veni să-l chinuie cele mai negre gânduri. Îl chemă pe Tihon și o porni cu el prin odăi, ca să-i arate unde să-i facă patul în noaptea aceea. Mergea și cerceta din mers fiecare ungher.
Peste tot i se părea că nu e bine, dar mai rău decât toate locurile era divanul lui obișnuit din cabinetul de lucru. Divanul acesta îl îngrozea, probabil din pricina gândurilor apăsătoare care-l frământaseră de atâtea ori când stătuse întins pe el. Nicăieri nu era bine, dar mai bun din toate era totuși colțișorul din odaia cu divănașe, în spatele pianului: acolo nu dormise niciodată până atunci.
Tihon, ajutat de un valet, aduse așternutul și începu să-l întindă.
— Nu așa, nu așa! Strigă prințul și trase el însuși patul puțin mai departe de colț, pentru ca apoi să-l împingă iarăși la loc.
„În sfârșit, am isprăvit tot, acum am să mă odihnesc”, se gândi prințul și-l lăsă pe Tihon să-l dezbrace.
Încruntându-se, necăjit de sforțările pe care trebui să le facă pentru a-și scoate haina și pantalonii, prințul se lăsă cu greutate pe pat când fu gata dezbrăcat și păru că stă pe gânduri, uitându-se disprețuitor la picioarele sale gălbejite și uscate. De fapt nu se gândea la nimic, ci șovăia doar în fața greutății ce-i stătea în față, când se gândea că trebuie să-și ridice picioarele acestea pe pat și să se întindă în așternut. „Ah, cât e de greu! Ah, de s-ar sfârși mai curând chinurile astea și m-ați lăsa odată în pace și voi!” își zise el. Apoi, strângându-și buzele, făcu pentru a douăzeci de mia oară sforțarea aceasta și se culcă. Dar abia se culcă și dintr-o dată i se păru că patul se clătina sub el înainte și îndărăt, ca și cum ar fi respirat greu și s-ar fi zbătut. Asta i se întâmpla aproape în fiecare noapte. Deschise ochii abia închiși.
— N-am parte de odihnă, fire-ar să fie! Bombăni el, mânios pe cineva. Da, da, a mai fost ceva important, îmi păstrasem ceva foarte important ca să rezolv noaptea, aici, în așternut. Zăvoarele? Nu, despre asta am dat ordine. Nu, era altceva, ceva, ce s-a petrecut în salon. Prințesa Maria o fi spus iar o prostie. Cine știe ce-o fi spus Dessalles – un prost și ăsta – a spus și el ceva. În buzunar, parcă era ceva, n-am să pot să-mi amintesc.
— Tișka!56 despre ce-am vorbit azi la masă?
— Despre prințul Andrei…
— Taci, taci. Prințul lovi cu pumnul în masă. Da, știu, scrisoarea prințului Andrei. A citit-o prințesa Maria. Dessalles spunea ceva despre Vitebsk. Am s-o citesc acuma.
Porunci să i se dea scrisoarea din buzunar și să se împingă mai lângă pat măsuța pe care se afla limonada și sfeșnicul cu lumânarea de ceară răsucită, apoi își puse ochelarii și începu să citească. Abia acum, citind în liniștea nopții scrisoarea, la lumina slabă de sub globul verde, îi pricepu el pentru întâia oară, într-o clipă, înțelesul.
„Francezii sunt la Vitebsk, în patru etape pot fi la Smolensk, poate că au și ajuns.”
— Tișka! Tihon sări. Nu, nu trebuie, nu trebuie, strigă el.
Vârî scrisoarea dedesubtul sfeșnicului și închise ochii. Și în fața ochilor îi apăru Dunărea într-o amiază însorită, stufărișurile și o tabără rusească, iar el, general tânăr, fără nici o zbârcitură pe obraz, vioi, voios, rumen la față, intră în cortul pictat al lui Potiomkin, și un sentiment de arzătoare invidie față de favorit, o invidie ca și atunci de puternică, îl tulbură. Și își amintește vorbă cu vorbă tot ce s-a spus atunci, la prima întâlnire cu Potiomkin. Vede în fața lui o femeie grasă, de statură mică, cu fața gălbuie și puhavă, măicuța împărăteasa, îi vede zâmbetul, îi aude vorbele din ziua când a binevoit să-l primească întâia oară, și își mai amintește fața ei de pe catafalc și incidentul acela pe care l-a avut atunci, cu Zubov, în fața sicriului, pentru dreptul de a-i săruta mâna.
„Ah, de m-aș putea întoarce, de m-aș întoarce cât mai repede la vremurile acelea și de s-ar sfârși prezentul cât mai repede, cât mai repede, să mă lase odată și ei în pace!”
IV.
LÂSÂE GORÎ, PROPRIETATEA prințului Nikolai Andreevici Bolkonski, se găsea la șaizeci de verste depărtare de Smolensk și la trei verste de drumul care duce la Moscova.
În aceeași seară, câtă vreme prințul îi dădea lui Alpatâci dispoziții, Dessalles, cerând să fie primit de prințesa Maria, îi împărtăși, că de vreme ce prințul nu era în apele lui și nu lua nici un fel de măsuri pentru a se pune în siguranță, și cum din scrisoarea prințului Andrei se vedea că rămânerea la Lâsâe Gorî nu era lipsită de primejdii, o sfătuiește respectuos să scrie ea însăși prin Alpatâci o scrisoare guvernatorului din Smolensk, cu rugămintea s-o informeze asupra situației și asupra seriozității primejdiei în care se afla domeniul de la Lâsâe Gorî. Dessalles scrise în numele prințesei Maria scrisoarea către guvernator, pe care aceasta o iscăli și plicul fu dat lui Alpatâci, cu porunca să-l predea guvernatorului, iar în caz că e vreo primejdie, să se înapoieze cât mai curând cu putință.
După ce primi toate recomandațiile, Alpatâci, petrecut de toți ai casei, pe cap cu o pălărie albă (un dar al prințului) și în mână cu un baston, ca și stăpânu-său, ieși să se urce în chibitka cu coviltir de piele, la care erau înhămați trei cai dereși, bine hrăniți.
Limba clopotului fusese legată, iar zurgălăii înfundați cu hârtii. Prințul nu dădea voie nimănui să umble la Lâsâe Gorî cu clopoței la hamuri. Dar lui Alpatâci îi plăceau mult clopoțeii și zurgălăii la drum lung. Cei de sub ordinele lui Alpatâci – logofătul, pisarul, bucătăresele, și cea pentru slugi, și cea pentru boieri, două bătrâne, feciorul, vizitiii și diferite alte slugi îl petreceau.
Fiică-sa îi pusese și la spate și sub el perne de puf cu fețe de stambă. Cumnată-sa, o băbuță, îi strecură pe furiș o legăturică. Unul dintre vizitii îl susținu de braț și îl ajută să se urce.
— Hai, hai, fleacuri băbești! Babelor! Spuse Alpatâci, pronunțând cuvintele pe nerăsuflate, grăbit și pufnind, întocmai așa cum vorbea prințul, și luă loc în chibitcă. După ce dădu ultimele porunci logofătului cu privire la muncile ce trebuiau făcute, Alpatâci își scoase pălăria de pe țeasta cheală și, de data aceasta nemai imitându-și stăpânul, își făcu de trei ori semnul crucii.
— Tu, dacă-i cumva ceva… întoarce-te, pentru Dumnezeu, Iakov Alpatâci! Ai milă de noi, strigă nevastă-sa, făcând aluzie la zvonurile despre război și despre apropierea inamicului.
— Babe, babe, fleacuri băbești! Mai rosti o dată Alpatâci, așa ca pentru sine, și o porni, privind în jurul lui câmpurile, care de secară, cu spicul gata îngălbenit, care de ovăz încă verde, care încă negre, cele ce fuseseră abia acum arate a doua oară. Alpatâci mergea înainte și se bucura, căci rar văzuse recoltă de primăvară bogată ca anul acesta; se uită apoi la holdele de secară prin care, ici și colo, intraseră secerătorii, și își făcu socotelile lui gospodărești în legătură cu semănatul, cu strânsul recoltei și cu privire la poruncile pe care i le dăduse prințul, pe care și le recapitula ca să vadă dacă n-a uitat cumva ceva.
După ce făcu două popasuri în drum, Alpatâci ajunse spre seară, la 4 august, în oraș.
Pe drum, Alpatâci întâlnise și întrecuse convoaie și trupe. Apropiindu-se de Smolensk, auzi împușcături îndepărtate, dar zgomotul lor nu-l neliniști. Îl uimi, mai mult decât orice, faptul că aproape de Smolensk văzu un lan minunat de ovăz, pe care-l coseau niște soldați pentru hrana cailor, probabil, și în mijlocul căruia își așezaseră tabăra: asta îl impresionă puternic pe Alpatâci, dar, cu gândul tot la treburile lui, uită repede întâmplarea.
Tot ce-l interesa în viață pe Alpatâci, de treizeci de ani și mai bine, se mărginea la voința prințului și el nu ieșise niciodată din cercul acesta. Tot ce nu ținea de îndeplinirea ordinelor date de prinț nu numai că nu-l interesa, dar nici nu exista pentru Alpatâci.
Sosind la Smolensk în seara zilei de 4 august, Alpatâci se opri în suburbia Gacenskoe, dincolo de Nipru, și trase la hanul fostului rândaș Ferapontov, la care se deprinsese de treizeci de ani să mâie peste noapte. Cu doisprezece ani în urmă, Ferapontov cumpărase de la prinț, prin mâna norocoasă a lui Alpatâci, o pădurice, începuse să facă comerț și acum avea casă, han și o prăvălie de făină în gubernie. Era un mujic de vreo patruzeci de ani, gras, cu părul negru, roșu la față și cu buze groase, cu un nas ca un boț, cu alte asemenea boțuri mai sus de sprâncenele întunecate și cu burduhanul revărsat.
Numai în vestă și cămașă de stambă, Ferapontov stătea în fața prăvăliei care dădea în uliță. Când îl văzu pe Alpatâci, se apropie de el.
— Bun venit, Iakov Alpatâci. Lumea pleacă din oraș și tu vii, zise gazda.
— Cum așa, de ce pleacă din oraș? Întrebă Alpatâci.
— Asta spun și eu, așa-s oamenii, proști. Se tem toți de franțuji.
— Fleacuri băbești! Fleacuri băbești! Spuse Alpatâci.
— Păi n-am spus și eu, Iakov Alpatâci? Eu zic: este poruncă să nu-i dea drumul? Înseamnă că-i sfânt! Dar și mujicii ăștia: cer câte trei ruble de căruță! Au uitat și de Dumnezeu și de tot!
Iakov Alpatâci asculta fără prea multă atenție. Ceru să i se pună samovarul, ceru fân pentru cai și, după ce bău ceai, se duse să se culce.
Toată noaptea trecură în marș, pe ulița din fața hanului, trupe. A doua zi, Alpatâci își puse surtucul pe care-l purta numai la oraș și plecă după treburi. Dimineața era însorită și, cu toate că nu trecuse de opt, începuse arșița. Minunată zi pentru seceriș, cum își spunea Alpatâci. De dincolo de oraș se auzeau încă din zorii zilei împușcături.
De pe la ceasurile opt, la focurile de armă se adăugară și salve de tun. Pe străzi era mare forfotă, mulțime de civili care se grăbeau încotrova și mulți soldați, dar birjele circulau ca de obicei, negustorii stăteau în ușile prăvăliilor, iar prin biserici slujbele își urmau rânduiala lor. Alpatâci trecu pe la mai multe prăvălii, pe la unele instituții, pe la poștă și pe la guvernator. Pe la instituții, prin prăvălii, la poștă, toți vorbeau numai despre armată și despre inamicul care și atacase orașul; se întrebau unii pe alții ce-i de făcut și căutau să se liniștească între dânșii.
Ajuns la casa guvernatorului, Alpatâci dete peste o mulțime uriașă de oameni și de cazaci și găsi trăsura cea mare a guvernatorului, gata de drum. La intrare, Iakov Alpatâci întâlni doi domni nobili, dintre care pe unul îl cunoștea. Nobilul pe care-l cunoștea, un fost ispravnic, vorbea cu foc:
— Păi asta nu-i de șagă, zicea el. Bine de cel care-i singur! Capul, tichia și sărăcia – una-s. Dar eu care am familie grea, treisprezece inși, și tot avutul pe deasupra… Ne-au lăsat să ajungem aici ca să pierdem tot ce avem. Autorități mai sunt astea, după cele întâmplate? Of, ce i-aș mai spânzura eu pe toți tâlharii ăștia…
— Lasă, liniștește-te, au să te audă, spuse celălalt.
— Ce-mi pasă mie! Las' s-audă! Ce cred ei? Doar nu suntem câini, spuse fostul ispravnic și, rotindu-și privirea, dete cu ochii de Alpatâci. A, Iakov Alpatâci, ce cauți tu aici?
— Din porunca luminăției-sale, am venit la domnul guvernator, răspunse Alpatâci, ridicând mândru capul și vârându-și mâna în sân, așa cum făcea totdeauna când pomenea de prinț… Mi-a poruncit să mă informez asupra situației, mai zise el.
— Iaca, informează-te, strigă moșierul, aici ne-au adus, să nu mai avem nici căruțe, nici nimic! Asta-i situația, auzi? Spuse el, arătând înspre partea de unde se auzeau împușcăturile.
— Ne-au dus de râpă tâlharii… adăugă el și se îndepărtă de intrarea casei guvernatorului.
Alpatâci dădu din cap și începu să urce treptele. În sala de primire erau o mulțime de negustori, de femei și de funcționari care așteptau, uitându-se tăcuți unii la alții. Când ușa cabinetului se deschise, toți se ridicară de la locurile lor și înaintară câțiva pași. Pe ușă ieși repede un funcționar, vorbi ceva cu un negustor, strigă la alt funcționar gras, cu o cruciuliță la gât, și se închise iarăși în cabinet, vrând să se ascundă, vădit, de atâtea priviri îndreptate asupra lui și de întrebările mulțimii. Alpatâci își făcu loc în față și, când funcționarul apăru iar, își trecu mâna prin reverul surtucului încheiat și-i întinse cele două scrisori.
— Domnului baron Asch, din partea generalului anșef prințul Bolkonski, rosti el, atât de solemn și cu atâta importanță, încât funcționarul se întoarse spre dânsul și-i luă imediat scrisorile.
După câteva minute, Alpatâci fu primit de guvernator, care-i spuse grăbit:
— Raportează prințului și prințesei că mie nu mi-a fost cunoscut nimic din cele ce s-au întâmplat: procedasem așa conform ordinelor de sus – iată…
Și-i dădu lui Alpatâci o hârtie.
— De altfel, cum prințul e bolnav, sfatul meu e să plece la Moscova. Și eu plec, chiar acum. Raportează… Dar guvernatorul nu-și putu sfârși vorba; pe ușă apăruse în fugă un ofițer asudat și plin de praf, care începu să-i spună ceva în franțuzește. Pe fața guvernatorului se zugrăvi o expresie de groază.
— Du-te, spuse el, făcându-i lui Alpatâci semn cu capul, și începu să-l întrebe ceva pe ofițer.
Priviri lacome, speriate și neputincioase îl întâmpinară pe Alpatâci când ieși din cabinetul guvernatorului. Ascultând acum fără să vrea împușcăturile din ce în ce mai apropiate și tot mai puternice, Alpatâci grăbi pasul spre han. Hârtia pe care i-o dăduse guvernatorul conținea următoarele: „Vă asigur că orașul Smolensk nu este până în prezent amenințat nici de cel mai neînsemnat pericol și nici nu e de prevăzut că va fi amenințat. Eu, dintr-o parte, și prințul Bagration dintr-alta mergem către o joncțiune în fața Smolenskului, lucru ce se va întâmpla la 22 curent, și astfel cele două armate vor apăra cu forțe unite pe locuitorii guberniei încredințate dumneavoastră, până când sau vor fi izgoniți dușmanii patriei, sau se vor fi nimicit până la unul din rândurile vitejilor noștri ostași. Vedeți, deci, din cele de mai sus, că aveți tot dreptul să liniștiți populația Smolenskului, căci acela care este apărat de două armate atât de viteze poate fi sigur de victoria lor.” (Scrisoarea lui Barclay de Tolly către baronul Asch, guvernatorul civil al Smolenskului, 1812.)
Lumea forfotea îngrijorată pe străzi.
Căruțe încărcate cu tot felul de lucruri casnice, cu scaune și dulăpioare, ieșeau întruna de prin curțile caselor și porneau pe ulițe. La casa vecină cu hanul lui Ferapontov așteptau niște căruțe, lângă care-și luau rămas-bun, văicărindu-se, femeile. Câinele casei dădea lătrând târcoale cailor înhămați.
Alpatâci intră în curtea hanului cu pași mai repezi ca de obicei și se duse drept sub șopronul unde i se aflau caii și trăsura. Vizitiul dormea; îl trezi, poruncindu-i să înhame, și intră în tindă. Din camera gazdei se auzea un scâncet de copil, întrerupt de plânsetul femeii și de strigătele răgușite, pline de năduf, ale lui Ferapontov. Bucătăreasa, ca o găină speriată, cum îl văzu pe Alpatâci, se grăbi să-l întâmpine în tindă.
— A bătut-o rău, s-o omoare, nu alta, pe stăpâna mea! Iaca așa o lovea și o târa de păr prin casă…
— Da' de ce? Întrebă Alpatâci.
— Voia să plece. Femeie, de! Du-mă, zice, ia-mă, nu mă lăsa să pier aici cu copilașii în brațe; toți au plecat, zice, da' noi, zice, ce mai stăm? Și numai ce a luat-o la bătaie! Uite-așa o lua și-o târa de păr…
La vorbele astea, Alpatâci dădu din cap, parcă în semn de încuviințare și, nemaidorind să știe nimic altceva, se îndreptă spre ușa din partea opusă, care ducea în odăița unde-și lăsase cumpărăturile.
— Tâlharule! Ucigașule! Strigă în clipa aceea o femeie slabă, palidă, cu un prunc în brațe și cu broboada smulsă de pe cap, care izbutise să scape pe ușă și cobora în fugă treptele, ca să iasă în curte.
Ferapontov ieși după ea, dar, dând cu ochii de Alpatâci, își îndreptă vesta și părul, căscă și intră în odaie după el.
— Ce, pleci? Întrebă el.
Fără să-i răspundă la întrebare și fără să se uite măcar la hangiu, Alpatâci întrebă, continuând să-și împacheteze cumpărăturile, ce are de plată.
— Ne-om socoti noi! Ei, la guvernator ai fost? Întrebă Ferapontov. Ce hotărâre a mai ieșit?
Alpatâci răspunse că guvernatorul nu i-a spus nimic.
— Parcă-ți dă mâna să pleci, când ai atâtea pe cap? Zise Ferapontov. Să dai, până la Dorogobuj, câte șapte ruble de căruță. Îți spun eu: au uitat și de Dumnezeu, și de tot!
— Selivanov, ăla a nimerit-o! Și-a vândut joi armatei făina, cu nouă ruble sacul! Ce zici, bei ceai? Întrebă el.
Până să fie gata înhămați caii, Alpatâci și Ferapontov băură ceai și mai vorbiră despre prețul grânelor, despre recoltă și despre vreme, care era prielnică secerișului.
— Parcă s-a mai potolit, spuse Ferapontov, ridicându-se, după ce băuse trei cești de ceai. Trebuie că i-au răzbit ai noștri. E ordin, nu-i lasă. Asta-i, puterea! Mai ieri, cică, i-a azvârlit Matvei Ivanâci Platov în râu, în Marina, și-a înecat vro optșpe mii. Într-o singură zi, cică, i-a-necat!
Alpatâci își strânse la un loc cumpărăturile, le dădu vizitiului care tocmai intra și se socoti cu hangiul. Dinspre poartă se auzi un zgomot de roți care huruiau, copitele cailor și zurgălăii chibitcăi care ieșea din șură.
Trecuse binișor de amiază; ulița era jumătate în umbră, jumătate luminată viu de soare. Alpatâci se uită pe fereastră, apoi se îndreptă spre ușă. Deodată răsună un sunet ciudat, un vâjâit și o răbufnire depărtată, iar după asta bubuiră salve neîntrerupte de tun, care făceau geamurile să zbârnâie.
Alpatâci ieși în drum; doi oameni fugeau pe uliță spre pod. Din toate părțile răsunau șuierături, bufnituri de obuze și plesnetul grenadelor care plouau asupra orașului. Dar zgomotele acestea treceau aproape nebăgate în seamă, neauzite de locuitorii orașului, în comparație cu bubuiturile salvelor care răsunau de dincolo de zidurile lui. Era bombardamentul celor o sută treizeci de guri de foc îndreptate asupra orașului, pe care, pe la orele cinci după-amiază, îl ordonase Napoleon. Populația nu înțelese în primul moment grozăvia acestui bombardament.
Zgomotul grenadelor și al obuzelor stârnise la început numai curiozitate. Nevasta lui Ferapontov, care bocise până atunci în șopron, se liniștise și ieșise și ea la poartă cu copilul în brațe și se uita la lume fără să spună o vorbă, ascultând zgomotele.
Bucătăreasa și băiatul din prăvălie ieșiră și ei în poartă. Căutau cu toții, înveseliți și curioși, să vadă proiectilele care le zburau pe deasupra capetelor. De după colț se iviră câțiva oameni discutând cu aprindere.
— Asta-i odată putere! Spunea unul. Þăndări s-au făcut, și acoperișul, și tavanul.
— A scurmat pământul, cum îl scurmă porcul cu râtul, spuse al doilea. Strașnică lovitură, asta te trezește și din morți! Zise tot el râzând. Noroc că am sărit în lături, că de nu, m-ar fi miruit pe loc.
Mulțimea le ceru lămuriri. Cei ce vorbeau se opriră și povestiră cum o ghiulea lovise o casă chiar lângă ei. În vremea aceasta, alte rafale de obuze – cu vâjâitul lor scurt și sinistru – și alte grenade, șuierând subțirel și plăcut, zburau necontenit pe deasupra capetelor lor, dar niciuna nu cădea pe aproape, toate se duceau aiurea. Alpatâci se urcă în trăsură. Hangiul sta în poartă.
— Numai tu lipseai! Strigă el către bucătăreasa care, cu fusta ei roșie, cu mânecile suflecate până la coate, pornise și ea, legănându-și brațele goale, spre grupul de oameni din colțul uliței, ca să asculte ce spun.
— Minunăție! Rosti ea, dar, auzind vocea stăpânului, se întoarse în loc, potrivindu-și fusta.
Din nou, de data aceasta foarte aproape, șuieră ceva, așa ca o pasăre care se lăsă în zbor de sus în jos, scapără ca o pălălaie de foc în mijlocul străzii, apoi se auzi o detunătură și totul pe uliță fu învăluit în fum.
— Ucigașule, ce faci? Strigă hangiul, repezindu-se spre bucătăreasă.
În aceeași clipă, din direcții diferite se auziră țipete îngrozite de femei, și copilul începu să plângă speriat, pe când oamenii se îngrămădeau tăcuți, palizi la față, în jurul bucătăresei. Din grămadă, cel mai puternic se auzeau gemetele și văicărelile ei.
— Ah, a-ah, oameni buni! Nu mă lăsați să mor, oameni buni, drăguților!
În cinci minute nu mai rămase nimeni pe uliță. Bucătăreasa, cu șoldul sfărâmat de o schijă de obuz, fu adusă în bucătărie. Alpatâci, vizitiul lui, nevasta lui Ferapontov cu copiii și rândașul își găsiseră loc în pivniță și acum stăteau și ascultau. Bubuitul tunurilor, șuierăturile obuzelor și gemetele jalnice ale bucătăresei, care acopereau toate celelalte zgomote, nu încetau măcar o clipită. Hangița ba își legăna și își liniștea copilul, ba îi întreba îngrijorată pe toți cei care veneau să se adăpostească în pivniță dacă nu l-au văzut pe bărbatu-său, care rămăsese pe stradă. Băiatul din prăvălie, care venise și el în pivniță, îi spuse că hangiul plecase cu toată lumea la catedrală, unde aveau de gând să scoată icoana făcătoare de minuni a orașului.
Spre seară, canonada se mai potoli. Alpatâci ieși din pivniță și se opri în ușă. Cerul, atât de senin înainte, era acum, când se înserase, tot numai fum. Și prin fum se vedea lumina stranie a lunii noi, sus ca o seceră. După ce canonada cumplită amuți, peste oraș se așternu tăcerea, întreruptă doar de pașii care răsunau în tot orașul, de gemete, de țipete îndepărtate și de trosnetele incendiilor. Văicărelile bucătăresei se potoliră și ele. Din amândouă părțile orașului se ridicau și se lățeau nori negri de fum de la casele care ardeau. Pe drum treceau fugind soldați, nu încolonați, ci ca furnicile dintr-un mușuroi distrus, în uniforme diferite și direcții diferite, care încotro apuca. Sub ochii lui Alpatâci, câțiva dintre ei se năpustiră înspre hanul lui Ferapontov. Alpatâci ieși în poartă. Un regiment ce se retrăgea în vălmășagul grabei închisese drumul.
— Se predă orașul, fugiți, fugiți, îi spuse un ofițer lui Alpatâci, văzându-l stând în poartă, și începu să strige apoi la soldați: V-arăt eu vouă să mai umblați prin curțile oamenilor!
Alpatâci se întoarse în casă și, strigându-și vizitiul, dădu ordin de plecare. În urma lui și a vizitiului ieșiră toți cei din casa lui Ferapontov. Văzând fumul și chiar flăcările incendiilor care se puteau desluși bine acum, la căderea serii, femeile, care până atunci stătuseră tăcute, prinseră deodată glas, uitându-se la foc, și, ca și cum le-ar fi ținut isonul, se auziră aceleași jelanii, făcându-le ecou și din alte unghere ale uliței. Alpatâci și vizitiul, cu mâinile tremurând de spaimă, descurcară hățurile și șleaurile cailor, care se încurcaseră cât stătuseră sub șopron.
În clipa când ieșea pe poartă, Alpatâci văzu cum în prăvălia lui Ferapontov, cu ușile date de perete, vreo zece soldați gălăgioși își încărcau sacii și ranițele cu făină de grâu și cu semințe de floarea-soarelui. Tocmai atunci veni Ferapontov care, întorcându-se de pe străzi și intrând în prăvălie, dădu cu ochii de soldați și voi să strige la ei, dar deodată se opri și, luându-se cu mâinile de cap, începu să plângă cu hohote, în gura mare.
— Luați tot, băieți! Să nu le mai rămână nimic diavolilor! Strigă el, punând mâna pe saci și cărându-i cu mâna lui în drum.
Câțiva dintre soldați, speriați, o luară la fugă; alții însă rămaseră să încarce înainte. Văzându-l pe Alpatâci, Ferapontov se întoarse spre el.
— S-a isprăvit! S-a dus Rusia, Alpatâci! Strigă el. Dau foc chiar eu, cu mâna mea. S-a isprăvit!
Și Ferapontov alergă în curte.
Pe stradă, blocând-o toată, erau numai soldați, așa că Alpatâci nu putu trece și fu nevoit să mai aștepte. Nevasta lui Ferapontov cu copiii ședea și ea într-o căruță, așteptând să se poată porni.
Se făcuse noapte de-a binelea. Pe cer sclipeau stelele și luna nouă strălucea din când în când prin norii de fum. La povârnișul dinspre Nipru, trăsura lui Alpatâci și căruța hangiței, abia mișcându-se printre rândurile de soldați și trăsurile altora, fură nevoite să se oprească. Aproape de răscruce unde se opriseră, pe o stradelă, ardeau o casă și niște prăvălii. Focul era pe sfârșite. Flacăra, când se potolea și se pierdea în fumul negru, când izbucnea dintr-o dată puternic, luminând ciudat de clar prin negura de fum chipurile oamenilor ce se îngrămădiseră la răspântie; siluetele negre ale oamenilor treceau prin dreptul focului, și printre trosniturile care nu mai ostoiau se deslușea sporovăit și țipete. Alpatâci, care se dăduse jos din chibitcă, văzând că nu va putea trece cu una, cu două, se îndreptă și el spre colțul străzii să vadă incendiul. Prin preajma focului forfoteau fără încetare, încoace și încolo, soldați, și Alpatâci văzu cum doi soldați, și cu ei un om îmbrăcat în ipingea de aba, cărau de la foc pe uliți niște grinzi aprinse în curtea vecină, iar alții duceau brațe de fân.
Alpatâci se alătură unui grup mare de oameni care se uitau cum mai ardea un hambar înalt. Pereții erau toți în flăcări; cel din spate se și prăvălise, ca și acoperișul de draniță, iar grinzile se mistuiau. Pe câte se vedea, mulțimea aștepta clipa când avea să se prăbușească tavanul. Asta aștepta și Alpatâci.
— Alpatâci! Se auzi dintr-o dată bătrânul strigat de o voce cunoscută.
— Stăpâne! Luminăție! Răspunse Alpatâci, recunoscând pe dată glasul tânărului său prinț.
Prințul Andrei, cu o pelerină pe umeri, călare pe un cal negru, se ținea îndărătul mulțimii și se uita la Alpatâci.
— Ce cauți aici? Întrebă el.
— Lumi… Luminăție, începu Alpatâci, și izbucni în hohote… Măria-ta… suntem oare pierduți? Tătucule…
— Ce cauți tu aici? Repetă prințul Andrei.
În clipa aceea o limbă de flăcări țâșni cu putere și-i lumină lui Alpatâci chipul galben și istovit al tânărului său boier. Alpatâci povesti cum fusese trimis și cum abia de mai putuse porni înapoi.
— Oare, luminăție, ne-om prăpădi cu totul? Întrebă el iarăși.
Fără să-i răspundă, prințul Andrei scoase din buzunar un carnețel și, desprinzând din el o foaie, începu să scrie cu creionul, pe genunchi, îi scria surorii sale: „Smolenskul se predă. Lâsâe Gorî va fi și el ocupat de inamic până într-o săptămână. Plecați numaidecât la Moscova. Anunță-mă de îndată ce veți pleca, scriindu-mi printr-un curier special la Usviaj”.
După ce scrise bilețelul și îl dădu lui Alpatâci, prințul Andrei îl dăscăli verbal cum să orânduiască plecarea prințului și prințesei, cu copilul și dascălul lui, și cum și unde să-l anunțe de îndată. Nu sfârșise bine cu recomandațiile când un șef de stat-major, călare, urmat de o întreagă suită, își repezi calul spre el.
— Dumneata ești colonelul? Se răsti șeful de stat-major, cu un accent nemțesc în vocea pe care prințul Andrei i-o cunoștea bine. Se dă foc caselor în prezența dumitale, și dumneata nu iei nici o măsură? Ce însemnează asta? Vei da socoteală! Strigă Berg, care era acum ajutorul șefului de stat-major al unităților de infanterie din flancul stâng al armatei întâi, post foarte plăcut și de vază, cum spunea însuși Berg.
Prințul Andrei se uită la el și, fără să-i răspundă, continuă să-i vorbească lui Alpatâci:
— Așadar, spune-le că până la data de 10 ale lunii aștept răspunsul, iar dacă până atunci nu primesc știrea că au plecat, voi fi nevoit să las totul și să vin eu la Lâsâe Gorî.
— Eu, prințe, am spus numai așa, zise Berg, recunoscându-l pe prințul Andrei, pentru că sunt dator să execut ordinul, pentru că eu execut întotdeauna cu exactitate… Vă rog să mă iertați, începu Berg, căutând să se scuze întrucâtva.
În foc se auzi o trosnitură. Flacăra se potoli pentru o clipă; nori negri de fum țâșniră de sub acoperiș, mai trosni odată cumplit dinlăuntrul flăcărilor și se auzi prăbușindu-se ceva imens.
— Urruru! Urlă mulțimea, odată cu zgomotul prăbușirii celui de-al doilea tavan, și dinspre hambar, de la grânele arse, începu să vină miros de lipie. Flacăra țâșni din nou și lumină chipurile chinuite, înviorate ca de o bucurie, ale oamenilor îngrămădiți la foc.
Omul cu ipingea de aba, ridicând mâna în sus, strigă:
— Strașnic, fraților! A început să se dărâme! Strașnic!
— Ãsta-i chiar gospodarul, se auziră câteva voci.
— Așadar, mai zise prințul Andrei, vorbind cu Alpatâci, să le transmiți tot, așa cum ți-am spus eu.
Și, fără să-i răspundă o vorbă lui Berg care rămăsese tăcut lângă el, dete pinteni calului și se făcu nevăzut într-o ulicioară.
V.
DE LA SMOLENSK, TRUPELE continuară să se retragă. Inamicul se ținea pe urmele lor. La 10 august, regimentul comandat de prințul Andrei trecea pe șoseaua principală, pe lângă aleea ce ducea la Lâsâe Gorî. De peste trei săptămâni era arșiță și secetă. Nori creți se perindau zi de zi pe cer, ascunzând din când în când soarele; dar către seară, cerul se limpezea iar și soarele asfințea într-o ceață brună-roșiatică. Doar roua îmbelșugată mai răcorea noaptea pământul. Grânele rămase în spic pe câmp, necosite, se scuturau. Bălțile secaseră. Vitele mugeau de foame, căci nu mai aveau ce paște pe imașurile pârjolite de secetă. Doar noaptea și prin crânguri dacă mai era ceva răcoare, cât ținea roua. Pe drum însă, pe drumul mare, pe unde mergeau trupele, nici noaptea și nici atunci când treceai prin pădure nu simțeai răcoare. Roua nici nu se băga de seamă pe drumul acesta, unde praful nisipos avea peste un sfert de arșin adâncime. De cum se lumina de ziuă, marșul începea. Convoaiele și artileria treceau fără zgomot cu roțile scufundate până la butuc, iar infanteriștii înotau până la glezne prin praful moale și fierbinte, pe care noaptea nu izbutea să-l răcească. Praful acesta era, parte frământat sub tălpi și sub roți, parte stârnit și stăruind ca un nor deasupra trupelor, intrând în ochi, în păr, în urechi, în nări și, mai ales, în plămânii oamenilor și ai animalelor ce se aflau în marș pe drum. Cu cât se înălța soarele, cu atât se înălța mai mult și norul de praf, și prin acest nor subțire și fierbinte te puteai uita cu ochiul liber la soarele de pe cerul fără nici un nor. Soarele semăna cu un glob mare, purpuriu. Vânt nu sufla deloc, și oamenii se înăbușeau în atmosfera asta stătută. Mergeau legându-și nasul și gura cu batistele. Când intrau în vreun sat, se repezeau toți la fântână. Se băteau pentru apă și beau până dădeau de nămol.
Prințul Andrei comanda un regiment, și organizarea unității sale, bunăstarea oamenilor, primirea și împărțirea ordinelor îl absorbeau cu totul. Incendierea și părăsirea Smolenskului marcară o etapă nouă în viața lui. Noul sentiment de ură împotriva dușmanului îl făcu să-și uite propria durere. Era cu trup și suflet omul treburilor regimentului, foarte grijuliu când era vorba de oamenii și ofițerii lui, și se purta bine cu dânșii. Prin trupă i se spunea prințul nostru; toți îl iubeau și se mândreau cu el. Dar bun și blând era doar cu cei din regimentul său, cu Timohin și alții ca el, cu oamenii aceștia cu totul noi, dintr-un mediu care-i era străin, cu oameni care nu puteau nici ști, nici înțelege ceva din trecutul lui; dar de îndată ce se întâlnea cu vreunul dintre foștii lui colegi de la statul-major, pe loc își scotea din nou țepii: devenea răutăcios, ironic, disprețuitor. Tot ceea ce-i putea împrospăta amintirea vieții trecute îi făcea rău și, din pricina asta, atunci când avea de-a face cu lumea în mijlocul căreia trăise altădată, căuta doar să nu fie nedrept și să-și facă datoria.
E adevărat că, mai ales de când, la 6 august, fusese părăsit Smolenskul (care, după părerea sa, putea și trebuia să fie apărat) și de când tatăl lui, bolnav, fusese nevoit să fugă la Moscova și să lase pradă prăpădului domeniul său atât de iubit, Lâsâe Gorî, căruia el îi dăduse viață, prințul Andrei vedea totul în negru; cu toate acestea, datorită regimentului său, putea să se gândească și la alte lucruri, care n-aveau nimic de-a face cu chestiunile de ordin general, adică tocmai la treburile regimentului. În ziua de 10 august, coloana din care făcea parte regimentul prințului Andrei ajunse cam pe la Lâsâe Gorî. Prințul Andrei primise cu două zile înainte vestea că tatăl, fiul și sora lui plecaseră la Moscova. Cu toate că n-avea ce face la Lâsâe Gorî, prințul Andrei, împins de dorința, caracteristică firii sale, de a-și răscoli durerea, se hotărî să se abată negreșit pe acasă.
Dete ordin să i se pună șaua pe cal și, de la o răspântie, porni spre satul părintesc, unde se născuse și copilărise. Trecând prin dreptul iazului, pe malul căruia văzuse de când deschisese ochii zeci de femei înălbindu-și pânzeturile, bătându-le cu maiul și stând de taclale, prințul Andrei băgă de seamă că nu mai era nimeni la iaz, iar pluta, pe care stăteau de obicei femeile, desprinsă acum de mal, pe jumătate scufundată, plutea pe o coastă în mijlocul iazului. Prințul Andrei trecu pe lângă căsuța paznicului. La poarta cu stâlpi de piatră nu era nimeni și ușa căsuței era deschisă. Buruienile începuseră să crească, iar vițeii și caii umblau în voie prin parcul englezesc. Prințul se apropie de seră; geamurile erau sparte, iar pomii din ciubere erau parte răsturnați, parte uscați. Îl strigă pe Taras, grădinarul; dar nu-i răspunse nimeni. După ce făcu ocolul serei spre livadă, văzu că gardul de lemn sculptat era părăduit pe de-a-ntregul, iar din pruni fructele fuseseră smulse cu ramuri cu tot. Un mujic bătrân (pe care prințul Andrei îl văzuse din copilărie stând tot la poartă) ședea pe banca verde și împletea opinci.
Era surd și nu prinsese de veste că venise prințul Andrei. Ședea pe banca pe care-i plăcea bătrânului prinț să șadă, și lângă el, de crenguțele unei magnolii frânte și uscate, atârna un curmei de tei.
Prințul Andrei se apropie de casă. Mai mulți tei din grădina seculară erau tăiați; o iapă tărcată se plimba cu mânzul ei prin fața casei, printre trandafiri. Casa era cu obloanele trase. Una dintre ferestrele de jos era deschisă. Un copil din curte, văzându-l pe prințul Andrei, fugi repede în casă.
Alpatâci, după ce-și expediase familia, rămăsese singur la Lâsâe Gorî. Ședea în odaia lui și citea viețile sfinților. Aflând de sosirea prințului Andrei, el ieși din casă cu ochelarii pe nas și, încheindu-se la haină, se apropie grăbit de tânărul său stăpân și, fără să spună o vorbă, îi sărută plângând genunchiul.
Pe urmă își învinse slăbiciunea și începu să-i raporteze cum stau lucrurile. Tot ce era mai de preț sau mai drag stăpânilor fusese dus la Bogucearovo. Grânele, ca la vreo sută de sferturi57, fuseseră de asemenea cărate acolo; fânul și bucatele de primăvară care, cum spunea Alpatâci, fuseseră anul acesta neobișnuit de frumoase, fuseseră cosite până a nu fi dat în copt, de trupele ce trecuseră pe acolo. Mujicii erau ruinați; unii fugiseră și ei la Bogucearovo; foarte puțini rămăseseră pe loc.
Prințul Andrei, fără să-l asculte până la capăt, îl întrebă:
— Când au plecat tata și soră-mea? Înțelegând prin asta, când au plecat la Moscova.
Alpatâci, presupunând că-l întreabă de plecarea lor la Bogucearovo, îi răspunse că au plecat pe ziua de 7 și se pierdu iarăși în de-ale gospodăriei, cerând instrucțiuni.
— Porunciți să dau comandanților, contra bonuri, ovăz? Întrebă Alpatâci. Ne-au mai rămas vreo șase sute de sferturi.
„Ce pot eu să răspund?” se gândea prințul Andrei, uitându-se la țeasta pleșuvă, lucind în soare, a bătrânului, și citindu-i pe obraz că-și dădea și el seama cât de puțin la locul ei era întrebarea asta acum și că, dacă întreba, era numai așa, ca să-și înăbușe durerea.
— Da, poți să le dai, zise prințul.
— Poate că ați binevoit să băgați de seamă stricăciunile din grădină, spuse Alpatâci. N-am avut cum să mă împotrivesc: trei regimente au trecut și au cantonat aici noaptea; mai cu seamă dragonii. Mi-am însemnat gradul și numele comandantului, ca să facem plângere.
— Da' tu ce-ai de gând să faci? Rămâi aici, dacă vine inamicul? Îl întrebă prințul Andrei.
Alpatâci, întorcându-și fața spre prințul Andrei, i se uită drept în ochi, apoi, deodată, cu un gest solemn, ridică mâna spre cer:
— El îmi este ocrotitorul, facă-se voia Lui!
O ceată de mujici și argați veneau pe pajiște, descoperiți, către prințul Andrei.
— Ei, rămâi cu bine! Zise prințul, aplecându-se spre Alpatâci. Pleacă și tu, încarcă ce mai poți încărca și zi-le mujicilor să plece și ei la vreuna dintre moșii, cea din Riazan sau cea de lângă Moscova.
Alpatâci se lipi de piciorul lui și izbucni în plâns. Prințul Andrei îl îndepărtă încetișor și, îndemnându-și calul, o porni în galop la vale, pe alee.
În fața serei, tot așa de nepăsător, ca o muscă pe fața unui mort scump, bătrânul surd stătea și ciocănea în calapodul opincii. Două fetițe, care-și încărcaseră în seră poalele de prune, ieșeau în fugă de-acolo, când dădură cu ochii de prințul Andrei. Văzându-l pe stăpânul cel tânăr, cea mai mare dintre fetițe, cu spaima întipărită pe obraz, își prinse de mână tovarășa mai mică și se ascunse cu ea după un mesteacăn, fără să mai aibă timp să-și adune prunele verzi risipite pe jos.
Prințul Andrei întoarse capul grăbit, temându-se să nu bage fetițele de seamă că le-a văzut. Îi era milă de copila asta frumușică și speriată. Se temea să se uite la ea, dar totodată avea un chef nestăvilit s-o privească. Un sentiment nou, de bucurie și de liniște îl cuprinse când, uitându-se la cele două fetițe, înțelese că mai existau și alte interese omenești, cu totul străine de ale sale, dar tot atât de legitime ca și acelea de care era preocupat el. Fetițele acestea, se vede, doreau cu pasiune un singur lucru: să poată lua și mânca prunele astea verzi și să nu fie prinse; iar prințul Andrei dorea, împreună cu ele, să le reușească isprava. Nu se putu opri să nu le mai privească o dată. Crezându-se acum în afară de orice pericol, ele săriră din ascunzătoare, ciripind ceva – le auzea glăscioarele subțiri – și, ținându-și poalele cu mâna, o luară voioase și grăbite la fugă prin iarba pajiștei, cu piciorușele lor goale, arse de soare.
Prințul Andrei se mai înviorase puțin de când ieșise din zona de praf a șoselei principale, pe unde treceau trupele. Dar nu departe de Lâsâe Gorî el ieși iar la drumul mare și își ajunse regimentul la un popas, lângă stăvilarul unui mic iaz. Era pe la două după-amiază. Soarele, glob roșu în norii de praf, dogorea într-un chip nesuferit și îl frigea în spate prin tunica neagră. Praful, același ca mai înainte, stătea neclintit deasupra capetelor acestor trupe zgomotoase care poposiseră. Nici urmă de vânt. La trecerea stăvilarului, pe prințul Andrei îl izbi un iz răcoros de baltă. Îi veni chef să se arunce în apă, oricât de murdară era. Se uită înspre iazul din care se ridica larmă mare de strigăte și râs. Ochiul acesta de baltă tulbure și năpădită de verdeața algelor crescuse de bună seamă cu vreo două palme, inundând stăvilarul, plin cum era de trupurile omenești goale și albe, ale soldaților care se bălăceau în el, cu mâinile, cu fețele și cu cefele cărămizii. Toată carnea asta omenească, goală și albă, se bălăcea cu hârjoană veselă în băltoaca murdară, cum se zbenguiesc într-o căldare cu apă caracudele. Zbenguiala asta răsuna vesel și tocmai de aceea i se părea așa de tristă.
Un soldat tânăr și blond – prințul Andrei îl cunoștea, era din compania a treia – purtând o curelușă sub pulpă, își făcea semnul crucii și se da înapoi ca să-și facă vânt și să se afunde cât mai bine în apă; altul, un subofițer negricios, cu părul veșnic zburlit, intrat până la brâu în apă, își sălta trupul musculos, pufnea vesel și se uda pe creștet cu mâinile lui înnegrite de soare până la încheieturi. N-auzeai decât strigăte, plescăituri, când se stropeau unul pe altul, și chiote de plăcere.
Pe maluri, pe stăvilar și în iaz, peste tot era numai carne albă, zdravănă și musculoasă. Ofițerul Timohin, cu năsucul lui roșu, se ștergea pe stăvilar cu un prosop și se rușină când îl văzu pe prințul Andrei, dar se hotărî să vorbească totuși:
— Știți ce bine-i, luminăție! N-ați binevoi și dumneavoastră? Zise el.
— E murdară, răspunse prințul Andrei, încruntându-se.
— V-o curățăm noi pe loc.
Și Timohin, tot neîmbrăcat încă, alergă să se apuce de lucru. Vrea și prințul.
— Cine? Prințul nostru? Repetară o mulțime de voci, și toți începură să se agite așa de tare, încât prințul Andrei abia-i putu liniști.
Chibzui că e mai bine să-și toarne apă pe trup, în vreun hambar.
„Carne omenească, trupuri, chair a canon!” se gândi el, văzându-și gol și trupul lui. Și se cutremură, nu atât din cauza apei reci, cât dintr-un sentiment de scârbă și de groază pe care nu și-l putea explica nici el și care-l cuprinsese în fața acestei grămezi de nenumărate trupuri bălăcindu-se în iazul murdar.
În ziua de 7 august, prințul Bagration scria din cantonamentul său de la Mihailovka, pe șoseaua dinspre Smolensk, cele ce urmează: „Stimate domnule conte Alexei Andreevici.

(Îi scria lui Arakceev, dar știa că scrisoarea îi va fi citită de suveran și, de aceea, atâta cât se pricepea la asemenea treabă, își chibzuise fiecare cuvânt.)
Cred că ministrul v-a și raportat cum s-a petrecut părăsirea Smolenskului în mâinile inamicului. E dureros și trist, și toată armata e deznădăjduită că a fost abandonată așa, fără nici un rost, cea mai importantă poziție. Din partea mea, l-am rugat personal pe ministru în chipul cel mai stăruitor, iar în cele din urmă i-am și scris; dar nimic nu l-a putut convinge. Vă jur pe onoarea mea că Napoleon era într-o capcană cum n-a mai fost niciodată, încât, chiar de și-ar fi pierdut jumătate din armată, tot n-ar fi putut cuceri Smolenskul. Trupele noastre s-au luptat și se luptă ca niciodată. Eu i-am ținut pe loc cu cincisprezece mii de oameni mai bine de 35 de ore și i-am atacat, dar el n-a vrut să stea pe loc nici 14. Asta-i o rușine și o pată pe fruntea armatei noastre; cât despre el, eu cred că nici n-ar merita să trăiască pe lume. Dacă raportează că are pierderi mari, minte; vor fi fiind poate ca la vreo patru mii de oameni, dar nici atâția nu-s; și chiar dacă ar fi zece mii, ce să-i faci, așa-i războiul! În schimb însă, inamicul are pierderi uriașe…
Ce l-ar fi costat să rămână pe loc încă două zile? Până la urmă, ei s-ar fi retras, căci n-aveau apă de băut nici pentru oameni, nici pentru cai. Mi-a dat cuvântul că nu se va retrage și, deodată, îmi trimite dispozițiuni, anunțându-mă că peste noapte pleacă. În felul acesta nu se poate duce lupta, și noi riscăm să-l vedem curând de tot pe inamic ajuns la Moscova…
A început să se răspândească zvonul că aveți de gând să faceți pace. Ferească Dumnezeu să ajungeți la împăciuire. După atâtea sacrificii și după atâtea retrageri nechibzuite să închei pace înseamnă să-și ridici toată Rusia împotrivă, și fiecăruia dintre noi să-i fie rușine a mai purta uniforma. Odată ajunși aici, trebuie să ne batem, atâta timp cât Rusia e în stare să se bată și cât oamenii sunt încă în picioare…
Nu-i nevoie decât de un singur comandant, nu de doi. Ministrul dumneavoastră o fi el, poate, bun la minister, dar ca general, nu e destul să spui că e prost, dar nu face nici două parale; și tocmai pe mâna lui a încăput soarta patriei noastre… Eu, spun drept, îmi ies din minți de ciudă; vă rog să mă iertați dacă scriu atât de cutezător. Acela care-l sfătuiește pe împărat să încheie pace și să încredințeze ministrului comanda armatei se vede că nu-l iubește și dorește pieirea noastră, a tuturor. Așa că vă scriu adevărul: pregătiți miliționarii. Căci ministrul are talentul cel mai desăvârșit de a-l aduce după el, musafir, în capitală, pe inamic. Domnul adjutant imperial Wolzogen dă cel mai mult de bănuit armatei. Se zice că e mai mult al lui Napoleon decât al nostru și este sfetnicul nelipsit al ministrului. Eu nu numai că sunt politicos cu el, dar mă supun ca un caporal, deși sunt mai în vârstă. Asta-i dureros; însă, pentru că-l iubesc pe binefăcătorul și suveranul meu, mă supun. Numai că-mi pare rău de suveran, pentru că încredințează unora ca ei o armată atât de glorioasă. Închipuiți-vă că prin retragerea noastră am pierdut mai bine de cincisprezece mii de oameni, rămași prin spitale și istoviți de mers, pe când dacă am fi atacat, nu s-ar fi întâmplat una ca asta. Spuneți-mi, pentru Dumnezeu, ce va zice Rusia – maica noastră – văzând că ne-a intrat atâta frică în oase și că ne lăsăm patria, atât de bună și de vrednică, pe mâna ticăloșilor, semănând în inima fiecărui supus ura și rușinea? De ce să ne înfricoșăm și de cine avem a ne teme? Eu nu sunt vinovat că ministrul e nehotărât, laș, nepriceput, moale și are numai însușiri rele. Întreaga armată plânge în toată puterea cuvântului și îl înjură de mama focului.”
VI.
PRINTRE NUMEROASELE FELURI în care pot fi clasificate fenomenele vieții, este și putința de a se clasifica fie în categoria fenomenelor în care predomină fondul, fie în categoria celor în care predomină forma. Printre acestea din urmă, în contrast cu viața de la țară, din orașele de provincie mai mici și mai mari și chiar de la Moscova, se poate socoti viața de la Petersburg, și în special viața de salon. Viața aceasta e neschimbată.
Începând cu anul 1805, noi ne-am împăcat și iar ne-am certat cu Bonaparte, am făcut Constituții și le-am desființat, dar salonul Annei Pavlovna și salonul Hélenei au rămas exact aceleași care fuseseră, unul cu șapte ani, celălalt cu cinci ani în urmă. Cu aceeași nedumerire se vorbea la Anna Pavlovna de succesele lui Bonaparte, și atât succesele lui, cât și îngăduința suveranilor europeni față de el erau privite doar ca o conspirație răutăcioasă, care n-avea alt scop decât să creeze neplăceri și să neliniștească cercul acesta de curteni a căror reprezentantă era Anna Pavlovna. Tot așa, la Hélene, pe care însuși Rumianțev o învrednicea cu vizita sa și o considera ca pe o femeie deosebit de inteligentă, se vorbea în 1812, ca și în 1808, cu același entuziasm, despre marea națiune și marele om, se uitau toți cu părere de rău la ruperea legăturilor cu Franța, care, după părerea celor care se adunau în salonul Hélenei, trebuia să se sfârșească printr-o pace.
În ultimul timp, întoarcerea împăratului de pe front stârni oarecare agitație în aceste saloane de convingeri opuse și se produseră unele demonstrații de adversitate, dar fiecare dintre ele rămase pe poziția lui. Dintre francezi, în cercul Annei Pavlovna nu intrau decât legitimiștii înveterați; aici se exprima patriotica idee că nu trebuie să meargă nimeni la teatrul francez și că întreținerea trupei acestui teatru costă tot atât cât întreținerea unui întreg corp de armată. Evenimentele militare erau urmărite cu lacomă curiozitate și se lansau zvonurile cele mai favorabile despre armata noastră. În cercul Hélenei, care se afla sub influența lui Rumianțev, cercul francez, erau combătute zvonurile cu privire la cruzimea inamicului și în general a războiului și erau comentate amănunțit toate sondajele lui Napoleon în vederea împăcării. În cercul acesta erau criticați cei care lansaseră sfatul din cale-afară de pripit, conform căruia trebuiau făcute pregătirile pentru refugierea la Kazan a curtenilor și a școlilor de fete de sub ocrotirea împărătesei-mame. În general, tot ce privea războiul era prezentat, în salonul Hélenei, ca un fel de demonstrație fără rost, care avea să se termine curând de tot printr-o pace, și domnea aici părerea lui Bilibin, care la Petersburg era printre oamenii de casă ai Hélenei (orice om deștept trebuia să-i frecventeze casa), și anume că nu praful de pușcă, ci acei care l-au născocit hotărăsc soarta războaielor. Acest cerc primi cu ironie și foarte spiritual, deși cu foarte multă prudență, știrea despre entuziasmul moscoviților, adusă la Petersburg odată cu sosirea împăratului.
În cercul Annei Pavlovna dimpotrivă, toată lumea era încântată de acest entuziasm și vorbea despre moscoviți așa cum vorbește Plutarh despre marile figuri ale antichității. Prințul Vasili, care ocupa aceleași importante funcțiuni, era puntea de legătură între cele două cercuri. Se ducea la ma bonne amie Anna Pavlovna, venea și dans le salon diplomatique de ma fille58 și, de multe ori, din pricina necontenitelor treceri dintr-o tabără într-alta, se încurca și spunea la Hélene ceea ce trebuia spus la Anna Pavlovna și invers.
Puțin timp după sosirea împăratului, prințul Vasili își dădu drumul gurii la Anna Pavlovna, vorbind despre mersul războiului, criticându-l aspru pe Barclay de Tolly și neputându-se hotărî cine ar putea fi pus comandant suprem în locul lui. Unul dintre oaspeți, cunoscut sub denumirea de un homme de beaucoup de mérite59, povesti că îl văzuse chiar în acea zi pe Kutuzov, proaspăt ales comandant al milițiilor din Petersburg, care luase parte la o consfătuire din palatul administrativ cu privire la repartizarea miliționarilor și își permisese să-și exprime, cu precauție, presupunerea că generalul Kutuzov ar putea fi omul care să facă față tuturor cerințelor.
Anna Pavlovna zâmbi trist și socoti cu cale să observe că acest Kutuzov nu i-a adus împăratului decât neplăceri.
— Eu am spus-o și iar am spus-o la adunarea nobililor, întrerupse prințul Vasili, dar nu m-au ascultat. Le-am spus că alegerea lui Kutuzov ca șef al milițiilor nu va fi pe placul împăratului. Dar nu m-au ascultat.
— Tot mania asta a frondelor, continuă el. Și față de cine? Toate vin din dorința noastră de a maimuțări entuziasmul prostesc al moscoviților, spuse prințul Vasili, încruntându-se pentru moment și uitând că la Hélene trebuia să râdă de entuziasmul moscovit, pe când aici, la Anna Pavlovna, se cuvenea să se arate încântat de el. Dar se corectă numaidecât. Păi, frumos îi stă, oare, contelui Kutuzov, celui mai bătrân general din Rusia, să țină ședințe la palatul administrativ, et il en restera pour sa peine!60 E oare cu putință să fie numit comandant suprem un om care nu poate călări și care adoarme la consilii, un om de moravurile cele mai proaste! Frumos s-a mai purtat la București! Nu mai vorbesc de calitățile lui de general, dar este oare cu putință ca, într-un moment ca acesta, să fie numit comandant suprem un om care e vlăguit de bătrânețe și e orb, orb de-a binelea? Ce frumos ar fi un general orb! N-a vede, n-aude! Să te joci cu el de-a v-ați ascunselea… nu vede absolut nimic!
Nimeni nu-l contrazise.
La 24 iulie, părerea aceasta era perfect legitimă. Dar la 29 iulie, Kutuzov fu onorat cu titlul de prinț. Titlul de prinț putea să însemne totuși doar că voiau să se descotorosească de el, așa că părerea prințului Vasili continua să fie legitimă, deși el nu se prea grăbea să și-o mai exprime. La 8 august însă, fu convocat pentru a discuta mersul războiului un comitet format din generalul feldmareșal Saltâkov și miniștrii Arakceev, Viazmitinov, Lopuhin și Kociubei. Comitetul hotărî că înfrângerile suferite se datorau lipsei unei unități de comandă și, cu toate că persoanele ce compuneau comitetul cunoșteau aversiunea suveranului față de Kutuzov, comitetul, după o scurtă deliberare, propusese numirea acestuia în postul de comandant suprem. În aceeași zi, Kutuzov fu numit comandant suprem al armatei și al întregului teritoriu ocupat de armate, dându-i-se puteri nelimitate.
La 9 august, prințul Vasili întâlni iarăși în salonul Annei Pavlovna pe l'homme de beaucoup de mérite. L'homme de beaucoup de mérite făcea curte Annei Pavlovna, în dorința de a obține numirea sa ca efor al unei școli de fete. Prințul Vasili intră în salon, cu aerul unui învingător fericit, al unui om care și-a văzut visul cu ochii.
— Eh bien, vous savez la grande nouvelle? Le prince Koutouzoff est maréchal. S-a isprăvit cu divergențele de păreri! Sunt atât de fericit, atât de bucuros! Spuse prințul Vasili. Enfin voila un homme61, spuse el, uitându-se cu importanță, sever, la toți cei din salon. L'homme de beaucoup de mérite, cu toată dorința lui de a obține postul la care năzuia, nu se putu stăpâni să nu-i amintească prințului Vasili că deunăzi fusese de altă părere. (Lucrul acesta era o impolitețe și față de prințul Vasili, în salonul Annei Pavlovna, și față de Anna Pavlovna, care primise la fel de încântată vestea, dar nu se putu stăpâni.)
— Mais on dit qu'il est aveugle, mon prince?62 spuse el, amintindu-i prințului Vasili propriile sale cuvinte.
— Allez donc, il y voit assez63, spuse prințul Vasili cu vocea lui de bas repezită, tușind ușor, vocea și tusea de care se folosea totdeauna ca să iasă din încurcătură. Allez, il y voit assez, repetă el. Ceea ce mă bucură mai mult, urmă el, e că împăratul i-a dat depline puteri asupra tuturor armatelor, asupra întregului teritoriu, o putere cum n-a mai avut vreodată un comandant suprem. E un al doilea autocrat, încheie el, zâmbind triumfător.
— Să dea Dumnezeu, să dea Dumnezeu, spuse Anna Pavlovna.
L'homme de beaucoup de mérite, încă novice în societatea celor din preajma curții, dorind s-o lingușească pe Anna Pavlovna, încercă să-i amintească o părere a ei mai veche, și spuse:
— Se zice că suveranul și-a călcat pe inimă, învestindu-l pe Kutuzov cu puteri nelimitate. On dit qu'il rougit comme une demoiselle a laquelle on lirait Joconde, en lui disant: „Le souverain et la patrie vous décernent cet honneur”64.
— Peut-etre que le coeur n'était pas de la partie65, spuse Anna Pavlovna.
— O nu, nu, sări cu aprindere prințul Vasili. De data aceasta, nu putea găsi pe altul mai vrednic decât Kutuzov. După părerea prințului Vasili, Kutuzov nu numai că era cel mai bun, dar toată lumea îl ridica în slăvi. Nu, nu poate fi așa, fiindcă împăratul a știut să-l aprecieze și mai înainte, spuse el.
— Dea Domnul doar, spuse Anna Pavlovna, ca prințul Kutuzov să ia cu adevărat puterea și să nu dea nimănui voie să-i pună bețe în roate – des bâtons dans les roues, spuse Anna Pavlovna.
Prințul Vasili înțelese pe dată la cine se referea acest nimănui. El spuse în șoaptă:
— Știu sigur că mareșalul Kutuzov a cerut, ca o condiție absolut necesară, ca moștenitorul tronului, țareviciul, să nu rămână în armată. Vous savez ce qu'il a dit a l'Empereur?66 Și prințul Vasili repetă cuvintele pe care Kutuzov le-ar fi spus, chipurile, împăratului: „N-am cum să-l pedepsesc, dacă face prostii, și nici să-l răsplătesc dacă se poartă bine!” O! E un om foarte spiritual, prințul Kutuzov, je le connais de longue date.67
— Se zice chiar, spuse l'homme de beaucoup de mérite, care n-avea încă tactul specific societății acesteia de curteni, că serenissimul ar fi cerut neapărat, ca o condiție absolut necesară, ca nici împăratul să nu vină în mijlocul armatei.
În aceeași clipă, în care rosti vorbele acestea, prințul Vasili și Anna Pavlovna îi și întoarseră spatele și se uitară unul în ochii celuilalt, oftând mâhniți de atâta naivitate.
VII.
ÎN VREME CE LA PETERSBURG se petreceau toate acestea, francezii trecuseră de Smolensk și se apropiau din ce în ce mai mult, în marș, de Moscova. Thiers, istoricul lui Napoleon, spune, ca și ceilalți istorici ai lui Napoleon, încercând să scuze greșeala eroului său, că Napoleon a fost atras spre zidurile Moscovei împotriva voinței lui. El are dreptate, după cum dreptate au toți istoricii care caută explicarea evenimentelor istorice în voința unui singur om; are tot atâta dreptate câtă au și istoricii ruși care susțin că Napoleon a fost atras spre zidurile Moscovei prin iscusința comandanților ruși. Aici, în afară de legea retrospectivității (a privirii îndărăt), care prezintă tot trecutul ca pe o pregătire a faptului produs, mai este și reciprocitatea, care încurcă totul. Un bun jucător care pierde partida de șah este sincer încredințat că înfrângerea lui se datorește vreunei greșeli comise de el și caută greșeala aceasta la începutul jocului, dar uită că la fiecare dintre mișcările jocului au putut fi unele greșeli de același fel și că niciuna dintre mișcările jucate n-a fost perfectă. Greșeala asupra căreia își concentrează atenția a putut fi observată numai pentru că adversarul s-a folosit de ea. Dar cu cât mai complicat este, în comparație cu jocul de șah, jocul de-a războiul, o partidă care decurge în condițiuni de timp știute, în care nu o singură voință mișcă niște mașini neînsuflețite, ci totul rezultă din nenumăratele ciocniri ale diferitelor voințe independente.
După Smolensk, Napoleon a căutat să dea o luptă dincolo de Dorogobuj, la Viazma, apoi la Þarevo-Zaimișce; dar s-a întâmplat că, printr-un concurs de împrejurări felurite, rușii n-au putut primi atacul până la Borodino, la o sută douăsprezece verste de Moscova. De la Viazma, Napoleon a dat ordin de înaintare de-a dreptul la Moscova.
Moscou, la capitale asiatique de ce grand empire, la ville sacrée des peuples d'Alexandre, Moscou avec ses innombrables églises en forme de pagodes chinoises!68 Această Moscou nu mai dădea pace imaginației lui Napoleon. În marșul dintre Viazma și Þarevo-Zaimișce, Napoleon călărea pe bidiviul său murg jumătate sânge englez, însoțit de garda de onoare, de patrule, de paji și de aghiotanți. Șeful statului său major, Berthier, rămăsese în urmă ca să interogheze un prizonier rus, prins de cavaleriști, însoțit de tălmaciul Lelorme d'Ideville. Îl ajunse din galop pe Napoleon și, fericit, opri calul.
— Eh bien? Zise Napoleon.
— Un Cosaque de Platov69 spune că corpul de trupe al lui Platov se unește cu grosul armatei și că Kutuzov a fost numit comandant suprem. Tres intelligent et bavard!70
Napoleon zâmbi și porunci să i se dea cazacului un cal și să fie adus în fața lui. Dorea să vorbească el însuși cu prizonierul. Câțiva aghiotanți se repeziră în galop și, într-un ceas, Lavrușka, iobagul lui Denisov, cedat de acesta lui Rostov, în uniforma sa de ordonanță călărind un cal de cavalerie francez, având pe chip un aer de bețivan vesel și șiret, fu adus în fața lui Napoleon. Napoleon îi porunci să călărească alături de el și începu să-l întrebe.
— Dumneata ești cazac?
— S'cazac, s'trăiți, preanobile domn.
„Le Cosaque ignorant la compagnie dans laquelle il se trouvait, car la simplicité de Napoléon n'avait rien qui put révéler a une imagination orientale la présence d'un souverain, s'entretient avec la plus extreme familiarité des affaires de la guerre actuelle”71, spune Thiers, povestind acest episod. De fapt, Lavrușka, îmbătându-se și lăsându-și stăpânul flămând, mâncase bătaie în ajun și fusese trimis în sat după găini, dar aici se dedase la jaf și îl surprinseseră francezii, care-l luaseră prizonier. Lavrușka era unul dintre acei lachei grosolani și obraznici, trecuți prin ciur și prin dârmon, care cred că e de datoria lor să facă totul cu fățărnicie și viclenie, care sunt gata să facă orice fel de serviciu stăpânului lor și care prind cu șiretenie slăbiciunile stăpânului, în special vanitatea și meschinăria.
Acum, nimerind în societatea lui Napoleon, pe care-l recunoscuse foarte bine și cu ușurință, Lavrușka nu se intimida defel și făcu doar ce putu ca să intre în voia noilor săi stăpâni.
Știa el foarte bine că se află chiar în fața lui Napoleon, dar prezența lui nu-l putea intimida mai mult decât prezența lui Rostov sau a vagmistrului cu vergile, pentru că știa că nici vagmistrul, nici Napoleon n-aveau ce-i lua.
Trăncăni de toate: tot ce auzise vorbindu-se printre ordonanțe. Multe dintre cele spuse de el erau lucruri adevărate. Dar când Napoleon îl întrebă ce cred rușii: – îl vor învinge pe Bonaparte sau nu – Lavrușka se uită printre gene și stătu pe gânduri.
El văzuse aici o șiretenie fină, așa cum văd în toate șiretenie oamenii de teapa lui Lavrușka; smiorcăi și rămase tăcut.
— Care va să zică… dacă o să fie o bătălie, spuse el gânditor, apoi în curând, cum te văd și mă vezi. Dar dacă o fi să treacă trei zile și pe urmă să-i mai treacă vremea, atunci, care va să zică, o să iasă cu zăbavă, dac-o fi să se dea bătălia.
Lui Napoleon, aceste cuvinte i s-au tradus astfel: „Si la bataille est donnée avant trois jours, les Français la gagneraient, mais que și elle serait donnée plus tard dieu sait ce qui en arriverait”72. Așa traduse, zâmbind, Lelorme d'Ideville. Napoleon nu zâmbi, deși, cum se vedea, era foarte bine dispus și ordonă să i se repete cuvintele de mai sus.
Lavrușka băgă de seamă aceasta și, ca să-l distreze pe Napoleon, spuse, prefăcându-se că nu știe cu cine stă de vorbă.
— Știm că-l aveți pe Bonaparte, ăla de i-a bătut pe toți până acum pe lume, dar cu noi se schimbă treaba… își dădu el drumul, fără să prindă nici el de veste cum s-a întâmplat și de ce a strecurat la sfârșitul frazei ieșirea aceasta de patriotism lăudăros.
Tâlmaciul îi traduse lui Napoleon cuvintele acestea fără partea de la sfârșit și Bonaparte zâmbi. „Le Jeune Cosaque fit sourire son puissant interlocuteur”73, spune Thiers. După ce făcu câțiva pași, Napoleon se întoarse spre Berthier și îi spuse că ar dori să încerce ce impresie ar face sur cet enfant du Don74 vestea că omul cu care vorbește acest enfant du Don este însuși împăratul, acel împărat care și-a înscris pe blocurile piramidelor nemuritorul său nume victorios. I se transmise știrea.
Lavrușka (înțelegând că făceau asta pentru a-l uimi și că Napoleon se aștepta ca el să se înspăimânte), vrând să fie pe placul noilor săi stăpâni, se arătă pe dată uimit, uluit, holbă ochii și făcu mutra pe care o avea de obicei când era dus să fie bătut. „A peine l'interprete de Napoleon, spune Thiers, avait-il parlé, que le Cosaque, saisi d'une sorte d'ébahissement, ne proféra plus une parole et marcha les yeux constamment attachés sur ce conquérant, dont le nom avait pénétré jusqu'a lui, a travers les steppes de l'Orient. Toute sa loquacité s'était subitement arretée, pour faire place a un sentiment d'admiration naive et silencieuse. Napoléon, apres l'avoir récompensé, lui fit donner la liberte, comme a un oiseau qu'on rend aux champs qui l'ont vu naâtre.”75
Napoleon plecă mai departe, visând la acea Moscou, care-i chinuia imaginația, iar l'oiseau qu'on rendit aux champs qui l'ont vu naâtre76 o luă la galop spre avanposturi, ticluind dinainte o istorie pe care s-o spună alor săi, fiindcă, după părerea lui, ceea ce i se întâmplase de fapt nu era vrednic de povestit, așa că n-avea de gând să le spună. Ajungând în liniile cazacilor, el întrebă unde i se află regimentul, care făcea parte din detașamentul lui Platov și, în aceeași seară, își și găsi stăpânul, pe Nikolai Rostov, care se afla la Iankovo și care tocmai încălecase ca să facă împreună cu Ilin o plimbare prin satele din împrejurimi. Rostov îi dădu lui Lavrușka alt cal și îl luă cu dânsul.
VIII.
PRINÞESA MARIA NU SE afla la Moscova și nici în afară de orice pericol, așa cum credea prințul Andrei.
După înapoierea lui Alpatâci de la Smolensk, bătrânul prinț parcă se trezi dintr-un vis. Dete poruncă să fie adunați de prin sate miliționarii, să fie înarmați, și scrise comandantului suprem o scrisoare prin care-l înștiința că luase hotărârea să rămână la Lâsâe Gorî până în ultima extremitate și să se apere, lăsând la aprecierea comandantului suprem dacă erau sau nu de luat măsuri pentru a apăra Lâsâe Gorî, unde ar putea să fie făcut prizonier sau ucis unul dintre generalii Rusiei cu cea mai mare vechime în grad, apoi le anunță celor ai casei că rămâne la Lâsâe Gorî.
Dar, rămânând singur la Lâsâe Gorî, prințul înțelegea să ia măsuri pentru plecarea prințesei Maria și a lui Dessalles cu prințul cel mic, la Bogucearovo, și de acolo la Moscova. Prințesa Maria, speriată de agitația febrilă și fără odihnă a tatălui ei, agitație ce luase locul apatiei lui din ultima vreme, nu se putea hotărî să-l lase singur și, pentru prima dată în viața ei, își permise să nu i se supună. Ea refuză să plece și avu de îndurat înfricoșătoarea furtună a mâniei prințului. El îi înșiră iar toate învinuirile nedrepte de care o acuzase mereu până atunci. Vrând să-i găsească pricină, îi spuse că ea îl chinuise toată viața, că ea îl făcuse să se certe cu fiul său, că-l bănuise de josnicii, că-și făcuse un scop în viață din dorința de a-i amărî lui zilele și o dădu afară din cabinet, spunându-i că lui îi e totuna dacă ea pleacă sau nu. Îi mai spuse că nici nu voia să mai audă de ea și avu grijă să-i pună în vedere să nu cumva să îndrăznească a mai da ochii cu el. Faptul că, în ciuda temerilor prințesei Maria, bătrânul nu porunci să fie trimisă cu de-a sila, ci se mulțumea doar să-i interzică de a se mai arăta în ochii lui, o bucură pe fiica sa. Ea știa că aceasta nu dovedea decât că, în străfundul sufletului său, bătrânul prinț era mulțumit că ea rămânea acasă și nu pleca.
A doua zi după plecarea lui Nikolușka, bătrânul prinț se îmbrăcă de dimineață în uniformă de gală și se pregăti să plece la comandantul suprem. Caleașca și trăsese la scară. Prințesa Maria văzu cum tatăl ei, în uniformă și cu toate decorațiile, ieși din casă și se duse în grădină să treacă în revistă mujicii și oamenii de la curte înarmați. Ea ședea la fereastră, ascultându-i vocea, care răsuna din grădină. Deodată, dinspre alee veniră în fugă spre casă câțiva oameni cu chipurile înspăimântate.
Prințesa Maria se repezi pe scări, apoi pe cărăruia din grădină, spre alee. Din partea opusă a aleii se îndreptau spre ea o mulțime de miliționari și de slujitori și, în mijlocul acestei mulțimi, câțiva oameni îl duceau de subsuori pe moșneagul mărunt, în uniformă și cu decorațiile pe piept. Prințesa Maria se repezi spre el și, în jocul bănuților de lumină care ciuruiau umbra teilor de pe marginile aleii, nu-și putu da seama ce mult i se schimbase lui chipul. Singurul lucru pe care-l observă fu doar că înfățișarea lui, aspră și hotărâtă înainte, devenise umilă și supusă. Zărindu-și fiica, își mișcă cu greutate buzele și horcăi. Era cu neputință să înțeleagă cineva ce voia. Îl ridicară pe brațe, îl duseră în cabinet și îl culcară pe canapeaua de care se temea atâta de la o vreme.
Doctorul chemat îi luă în aceeași noapte sânge și declară că bătrânului prinț îi paralizase partea dreaptă a corpului.
Să rămână la Lâsâe Gorî devenea din zi în zi mai primejdios, așa că a doua zi după atacul de paralizie prințul fu transportat la Bogucearovo. Doctorul îl însoți.
Când sosiră ei la Bogucearovo, Dessalles și prințul cel mititel erau demult plecați la Moscova.
În aceeași stare, nici mai rea, nici mai bună, lovit de paralizie, prințul zăcu trei săptămâni la Bogucearovo, în casa cea nouă construită de prințul Andrei. Bătrânul își pierduse cunoștința; zăcea ca un cadavru desfigurat. Nu contenea să mormăie ceva, tot mișcând din buze și din sprâncene, și nu se putea ști dacă înțelegea sau nu ceea ce se petrece în jurul său. Un singur lucru se putea ști neîndoielnic: că suferea și că simțea încă nevoia să spună ceva. Dar ce era acest ceva, nimeni nu putea ști: să fi fost cine știe ce capriciu al bolnavului cu mintea pe jumătate pierdută? Voia poate să spună ceva în legătură cu mersul general al evenimentelor, sau doar în legătură cu unele chestiuni de familie?
Doctorul spunea că neliniștea pe care o arăta bolnavul nu însemna nimic și că avea cauze fizice; dar prințesei Maria îi intrase în cap (și faptul că prezența ei îl neliniștea totdeauna pe bolnav îi confirma presupunerea) că simțea nevoia să-i spună ei ceva. Se vedea bine că suferă și trupește, și sufletește.
Speranțe de vindecare nu erau. De transportat nu putea fi vorba. Și, pe urmă, ce s-ar fi întâmplat dacă murea pe drum? „N-ar fi fost oare mai bine să se fi sfârșit, să se fi sfârșit de-a binelea?” se întreba câteodată prințesa Maria. Ea veghea zi și noapte la căpătâiul lui, aproape fără să dea ochii în gene și, ceea ce era îngrozitor, îl veghea adeseori nu cu nădejdea de a descoperi semne de ușurare, ci dorind mai întotdeauna să descopere semnele apropiatului sfârșit.
Oricât de straniu i s-ar fi părut prințesei să-și descopere în suflet acest sentiment, el exista. Și, ceea ce era mai groaznic pentru prințesa Maria era faptul că, de când se declarase boala tatălui ei (poate chiar mai demult, dacă nu cumva de pe când se hotărâse să rămână cu el, așteptând parcă să se întâmple ceva), în ea se deșteptară toate dorințele și nădejdile personale adormite. Lucruri care de ani de-a rândul nu-i mai trecuseră prin cap, gândul unei vieți libere, scutite de groaza tatălui, chiar gândul că o iubire și o viață fericită de familie e cu putință, îi frământau necontenit imaginația, ca o ispită diavolească. Oricât se silea, din răsputeri, să lupte cu ea însăși, în minte îi veneau fără încetare idei despre felul cum va putea ea să-și organizeze viața după aceea. Era ispita diavolului, și prințesa Maria știa lucrul acesta. Ea știa că singura armă împotriva lui erau rugăciunile și încerca să se roage. Se așeza în genunchi ca pentru rugăciune, ridica ochii la icoane, citea cuvintele rugăciunii, dar nu se putea ruga. Simțea că de aici încolo o prinsese în mrejele ei cealaltă lume, lumea trudnicei activități libere omenești, o lume cu totul opusă acelei lumi lăuntrice în care fusese încătușată până acum și în care cea mai mare alinare era rugăciunea. Nu se putea ruga, nu putea plânge, și grijile pământești o năpădiseră.
Rămânerea la Bogucearovo devenise și ea primejdioasă. Din toate părțile nu veneau decât zvonuri în legătură cu apropierea francezilor, iar într-un sat, la numai cincisprezece verste de Bogucearovo, o bandă de „maraudeurs”77 francezi prădase un conac.
Doctorul insista mereu ca bătrânul prinț să fie dus undeva mai departe; mareșalul nobilimii își trimise un slujbaș la prințesa Maria, sfătuind-o să plece cât se poate mai repede; ispravnicul județului, sosit și el la Bogucearovo, susținu același lucru, spunând că francezii erau la patruzeci de verste, că prin sate circulă proclamații de-ale francezilor și că, dacă prințesa nu pleacă, împreună cu tată ei, până la data de 15, nu-și mai ia nici o răspundere.
Prințesa hotărî să plece pe ziua de 15. Pregătirile și împărțirea poruncilor pentru plecare, după care acum veneau toți numai la ea, îi dădură de lucru ziua întreagă. Noaptea de 14 spre 15 o petrecu tot ca de obicei, fără să se dezbrace, stând în camera alăturată celei în care zăcea prințul. De câteva ori, trezindu-se, auzi horcăiturile și mormăielile lui, scârțâitul patului și pașii lui Tihon și ai doctorului, care-l întorceau de pe o parte pe alta. De câteva ori ascultă la ușă și i se păru că în noaptea aceea bătrânul bombănea mai tare ca de obicei și se zvârcolea în pat mai des. Nu mai putea să adoarmă și de câteva ori se apropie de ușă, tot trăgând cu urechea; ar fi dorit să se ducă la prinț, dar nu îndrăznea s-o facă. Chiar dacă bolnavul nu putea vorbi, prințesa vedea și știa cât de neplăcută îi era orice expresie de îngrijorare pentru soarta lui. Băgase de seamă cu câtă nemulțumire își întorcea prințul privirile de la dânsa de câte ori, involuntar, se uita lung și stăruitor la el. Știa că dacă va intra la el noaptea, la o oră nepotrivită, îl va enerva.
Dar niciodată nu-i fusese atât de jale, nu o înspăimântase atât de mult gândul că-l va pierde. Își aminti întreaga ei viață alături de dânsul și, în fiecare cuvânt al lui, în fiecare faptă, ea nu găsea decât mărturii ale iubirii lui față de ea. Din când în când, între amintirile acestea se mai strecura și câte o ispită diavolească, gândul la ce avea să fie după moartea lui și la felul în care-și va orândui noua ei viață, liberă. Izgonea însă, cu înverșunare, asemenea gânduri. Spre ziuă, bătrânul se liniști și prințesa Maria adormi.
Se deșteptă târziu, a doua zi. Sinceritatea aceea pe care de multe ori o are omul când se trezește din somn o făcu să vadă limpede ceea ce o preocupa mai mult în boala tatălui ei. Se deșteptă, trase cu urechea la ceea ce se petrecea îndărătul ușii, și, auzindu-i horcăielile, își spuse oftând că starea bătrânului era aceeași.
— Dar cum să fie? Ce-am vrut eu? Eu îi doresc moartea, strigă prințesa, scârbită de sine însăși.
Se îmbrăcă, se spălă, își făcu rugăciunea și ieși pe scară. Erau trase la scară, fără cai, trăsurile în care se încărcau lucrurile.
Dimineața era caldă și mohorâtă. Prințesa Maria se opri pe scări, tot gândindu-se cu groază la josnicia ei sufletească și încercând să-și pună ordine în gânduri înainte de a intra la tatăl ei.
Doctorul veni și el pe scări și se apropie de ea.
— Îi e ceva mai bine astăzi, spuse el. V-am căutat. Azi se poate înțelege ceva din cele ce spune; e mai lucid. Veniți. Vă cheamă…
Inima prințesei zvâcni atât de puternic la vestea aceasta, încât, îngălbenind, se rezemă de ușă ca să nu cadă. Să-l vadă, să vorbească cu el, să se arate în fața ochilor lui acum, când tot sufletul îi era plin de aceste groaznice și criminale ispite, era o chinuitoare fericire, care o umplea de groază.
— Să mergem, spuse doctorul.
Prințesa Maria intră în camera tatălui ei și se apropie de pat. Bătrânul zăcea pe spate, cu capul înălțat pe perini, cu mâinile mici și osoase brăzdate de vinișoare noduroase și viorii, odihnindu-se peste plapumă. Ochiul stâng privea țintă înainte, iar cel drept căta strâmb, pe când buzele și sprâncenele îi erau țepene. Era așa de slăbuț, de mititel și de vrednic de milă! Chipul său uscat și zbârcit părea că se topise. Prințesa Maria se apropie și îi sărută mâna. Mâna lui stângă o apucă pe a ei și i-o strânse în așa fel, încât ea își dău seama că bătrânul o aștepta demult. O trase spre el, în vreme ce buzele și sprâncenele îi zvâcneau a necaz.
Ea îl privi speriată, străduindu-se să înțeleagă ce vrea de la dânsa. Când prințesa, schimbându-și puțin poziția, se așeză așa fel, încât să o poată vedea cu ochiul stâng, el se liniști pentru câteva clipe și nu-și mai luă privirea de la dânsa. Pe urmă, buzele și limba i se mișcară, sunetele începură să iasă și el prinse a vorbi, uitându-se sfios și rugător la ea, cu teamă că nu va fi înțeles, parcă.
Prințesa Maria îl privea, încordându-și toată atenția ca să-l înțeleagă. Sforțarea grotescă pe care o depunea ca să-și miște limba o făcu să-și întoarcă privirile de la el, abia stăpânindu-și lacrimile care i se opriseră în gât. El spuse ceva, repetând de câteva ori cuvintele, dar prințesa nu le putu înțelege; se sili însă să ghicească ce spune și repeta cu ton întrebător sunetele pe care le scotea el.
— Su… Suf… doar… doar… repetă el de câteva ori… Nu se putea înțelege nimic din ce spunea. Doctorul crezu că pricepe el ceva și întrebă: „Suferi că nu doarme prințesa nopțile?”
El dete din cap negativ și reîncepu aceleași silabe…
— Sufletul, sufletul mă doare, ghici și spuse prințesa Maria.
El scoase un sunet de aprobare, îi luă mâna, i-o strânse și începu să i-o poarte pe pieptul lui, de parcă i-ar fi căutat locul.
— Toate gândurile! La tine… gândurile… spuse el pe urmă, mult mai bine și mai deslușit decât la început, acum când se încredințase că era înțeles.
Prințesa Maria își lipi capul de mâna lui, încercând să-și ascundă hohotul și lacrimile.
El își plimbă mâna pe creștetul ei.
— Te-am chemat toată noaptea… spuse el.
— Dacă aș fi știut… răspunse prințesa printre lacrimi. Mi-a fost frică să intru.
El îi strânse mâna.
— N-ai dormit?
— Nu, n-am dormit, spuse prințesa, dând negativ din cap.
Fără să vrea, imitându-și tatăl, vorbea și ea mai mult prin semne, așa cum vorbea el, ca și când i-ar fi fost și ei greu să-și miște limba.
— Sufletul meu… sau… scumpa mea… Prințesa Maria nu putu desluși bine, dar judecind după expresia privirii lui, ceea ce-i spusese fusese desigur un cuvânt duios de mângâiere, cum nu-și auzise niciodată din gura lui. De ce n-ai venit? Continuă el.
„Și eu care i-am dorit… care i-am dorit moartea”, gândi prințesa Maria. El tăcu o clipă.
— Îți mulțumesc… fata mea… scumpa mea… pentru tot… iartă… mulțumesc… iartă… mulțumesc! Și lacrimi îi curgeau din ochi. Chemați-l pe Andrușa, spuse el deodată, și chipul lui luă o înfățișare de sfială și de copilărească neîncredere când ceru asta.
Parc-ar fi știut și el că cererea aceasta n-avea nici un rost. Așa cel puțin i se păru prințesei Maria.
— Am primit o scrisoare de la el, spuse prințesa Maria.
El o privi mirat și sfios.
— Păi, unde-i el?
— E pe front, mon pere, la Smolensk.
Bătrânul închise ochii și tăcu îndelung, pe urmă dădu afirmativ din cap, răspunzându-și parcă la îndoielile ce-l frământau și arătând că înțelegea și își amintea acum totul, și deschise ochii.
— Da, spuse el încet și deslușit. Rusia e pierdută! Au prăpădit-o!
Începu apoi să plângă cu hohote și lacrimi îi curseră din ochi. Prințesa Maria nu se mai putu stăpâni și plânse și ea, privindu-l.
Prințul închise iarăși ochii. Plânsul i se curmă. Ridică mâna spre ochi și arătă ceva. Iar Tihon, care-l înțelesese, îi șterse lacrimile.
Apoi deschise iar ochii și mai spuse ceva ce o vreme nu putu nimeni pricepe, până când, în sfârșit, Tihon îl înțelese și îi tălmăci prințesei cele spuse. Prințesa Maria atribuise sensul cuvintelor sale acelorași preocupări, pe care le vădise cu câteva minute înainte. Ba crezuse că vorbește de Rusia, ba de prințul Andrei, ba de dânsa, ba de nepotu-său, ba de moartea lui. De aceea nu putuse prinde sensul cuvintelor lui.
— Pune-ți rochia cea albă, îmi place, spuse el.
După ce înțelese aceste cuvinte, prințesa Maria începu să plângă și mai tare și doctorul, luând-o de braț, o scoase afară pe terasă, îndemnând-o să se liniștească și să se ocupe de pregătirile plecării. După ce ieși prințesa Maria, prințul vorbi din nou despre fiul lui, despre război și despre împărat; apoi încruntă supărat din sprâncene și începu să ridice tot mai tare glasul, care suna răgușit, și asta îi provocă al doilea și cel din urmă atac.
Prințesa Maria se oprise pe terasă. Cerul se însenina; era soare și cald. Ea nu putea pricepe nimic, nu putea să se gândească la nimic și să simtă nimic altceva decât dragostea sa pasionată pentru tatăl ei, dragostea pe care, așa cum i se părea acum, n-o cunoscuse până în clipa aceea. Fugi devale în grădină, spre iaz și, plângând în hohote, o luă pe cărarea străjuită de tei tineri, plantați de prințul Andrei.
— Da, da… eu… eu… eu i-am dorit moartea! Da, am vrut să se sfârșească mai curând… Am vrut să mă liniștesc… Ce are să se întâmple cu mine acum? La ce-mi mai e bună liniștea, când el n-are să mai fie? Se tânguia cu voce tare prințesa Maria, mergând cu pași repezi prin grădină și apăsându-și cu mâna pieptul zguduit de hohote de plâns. După ce făcu înconjurul grădinii, ajunse iarăși în dreptul casei și o văzu pe mademoiselle Bourienne (care rămăsese la Bogucearovo și nu voise să plece) venind spre ea, însoțită de un bărbat necunoscut. Era mareșalul nobilimii din județ, care venise personal la prințesă ca să-i demonstreze că este absolut necesar să plece cât mai repede. Prințesa Maria îl asculta, dar nu pricepea ce spune; îl pofti în casă, îi oferi o gustare și se așeză cu el la masă. Apoi, scuzându-se față de mareșalul nobilimii, se apropie de ușa care dădea spre camera bătrânului prinț. Doctorul, cu o figură speriată, îi ieși în cale și îi spuse că nu se poate intra.
— Nu se poate, prințesă, nu se poate, vă rog, nu se poate!
Prințesa Maria o porni iarăși prin grădină la vale, spre iaz, într-un loc unde n-o putea vedea nimeni, și se așeză pe iarbă. Nu-și putea da seama cât trecuse de când stătea acolo. Zgomotul unor pași grăbiți de femeie o trezi. Se ridică și o văzu pe Duniașa, camerista ei, care alerga, fără îndoială, după ea și care, ca și cum s-ar fi înspăimântat dând cu ochii de stăpână-sa, se opri.
— Veniți, prințesă… prințul… zise Duniașa, vorbind frânt.
— Vin îndată, vin, spuse repede prințesa, fără să-i dea timp Duniașei să-și termine vorba și alergă spre casă, silindu-se să ocolească privirile fetei.
— Prințesă, facă-se voia lui Dumnezeu, trebuie să fiți gata pentru orice, îi spuse mareșalul nobilimii, întâmpinând-o în ușa de la intrare.
— Lăsați-mă! Nu-i adevărat! Strigă ea furioasă.
Doctorul voi s-o oprească, dar ea îl împinse la o parte și alergă spre ușă. „De ce m-or fi oprind oamenii aceștia cu chipuri speriate? N-am nevoie de nimeni! Ce caută ei aici?” Deschise ușa și lumina clară a zilei ce inunda camera aceasta care stătuse până atunci în semiîntuneric o îngrozi. În cameră erau mai multe femei și dădaca. Când o văzură, îi făcură loc să se apropie și se dădură toate mai la o parte de pat. Prințul zăcea, întocmai ca și până atunci, în așternut, dar aerul sever al chipului său calm o pironi pe prințesa Maria în prag.
„Nu, nu se poate, n-a murit!” își zise prințesa Maria, apropiindu-se de el, și cu toată groaza ce o cuprinsese își lipi de obrazul lui buzele. Dar în aceeași clipă se trase îndărăt. Într-o clipită, toată duioșia pe care o simțea pentru el dispăru, făcând loc sentimentului de groază față de ceea ce avea dinaintea ei. „Nu, el nu mai este! Nu mai este, și aici, în locul unde era el, este acum ceva străin și dușmănos, o taină cumplită, groaznică, respingătoare!” Și, acoperindu-și fața cu mâinile, căzu în brațele medicului care căuta să o sprijine.
În prezența lui Tihon și a doctorului, femeile spălară rămășițele a ceea ce fusese cândva „el”, îl legară cu o basma pe sub fălci, ca să nu înțepenească așa, cu gura deschisă, și cu altă basma îi legară picioarele depărtate. Pe urmă îl îmbrăcară în uniforma cu decorații și așezară pe masă trupul mic și uscat. Dumnezeu știe cine și când se îngriji de toate acestea, dar totul fu dus la capăt de la sine. Noaptea, în jurul sicriului arseră lumânări, peste sicriul deschis fu întins un zăbranic, pe jos fură presărate frunze de ienupăr, sub capul uscățiv al mortului fu pusă rugăciunea de dezlegare, tipărită, iar într-un colț ședea un dascăl citind psaltirea.
Cum scurmă caii cu copitele, înghesuindu-se și sforăind dinaintea unui cal mort, tot așa în salon, în jurul sicriului, se înghesuiau oameni străini și de-ai casei – mareșalul nobilimii, starostele, femeile – și toți, cu ochii țintă în gol, își făceau cruce speriați, se aplecau și sărutau mâna rece și țeapănă a bătrânului prinț.
IX.
PÂNÃ SÃ DEVINA REȘEDINÞA prințului Andrei, Bogucearovo fusese totdeauna o moșie lipsită de supravegherea directă a stăpânilor, și mujicii din Bogucearovo aveau cu totul altă fire decât cei din Lâsâe Gorî. Se deosebeau de aceștia și prin grai, și prin îmbrăcăminte, și prin obiceiuri. Li se zicea câmpeni. Bătrânul prinț îi lăuda pentru hărnicia lor când veneau la Lâsâe Gorî, ca să ajute la treierat, sau să sape iazuri și șanțuri, dar nu-i iubea din cauză că erau prea sălbatici.
Ultima ședere a prințului Andrei la Bogucearovo, cu toate inovațiile lui – spitale, școli și ușurarea boierescului – nu le îmblânzise deloc firea; ba, dimpotrivă, accentuase în ei acele trăsături de caracter pe care bătrânul prinț le numea sălbăticie. Veșnic umblau printre ei o mulțime de zvonuri nelămurite, ba că vor fi trecuți toți la cazaci, ba despre o nouă credință la care vor fi convertiți, ba despre niște documente împărătești, ba despre jurământul din anul 1797 față de împăratul Pavel Petrovici, despre care spuneau că dăduse de pe atunci libertate mujicilor, dar că boierii o călcaseră, ba despre Piotr Feodorovici, care urma să se urce pe tron peste șapte ani și sub a cărui domnie avea să se dea toate libertățile și avea să fie așa de simplu totul, încât tot ce e rău se va spulbera. Zvonurile despre război și despre Bonaparte și invazia lui se amestecară cu închipuirile lor tot atât de nedeslușite despre anticrist, despre sfârșitul lumii și despre libertatea absolută.
În împrejurimile moșiei Bogucearovo erau numai sate mari, așezate pe domeniile statului sau ale moșierilor, cărora li se datora boierescul. Moșieri, însă, care să locuiască pe aici erau prea puțini, cum prea puțini erau și slujbași de curți boierești, sau oameni cu știință de carte, și în viața țăranilor localnici erau mai vizibile și mai puternice decât în alte ținuturi acele misterioase curente ale vieții populare rusești, ale căror cauze și a căror însemnătate contemporanii nu și le pot explica. Un astfel de fenomen fusese curentul de strămutare spre nu se știe ce râuri calde, ivit cu vreo douăzeci de ani înainte printre țăranii din partea locului. Sute de săteni, printre care și cei din Bogucearovo, începură fără veste să-și vândă vitele și să plece cu toți ai lor spre sud-est. Cum zboară păsările încotrova, peste mări, așa și oamenii aceștia își luară nevestele și copiii și o porniră într-acolo, spre acel sud-est, unde niciunul dintre ei nu mai fusese niciodată. Porneau caravane întregi ori luau singuri calea pribegiei, se răscumpărau sau fugeau și o porneau spre râurile calde. Mulți dintre ei fură pedepsiți, surghiuniți în Siberia, mulți pieriră de foame și frig pe drum, mulți se înapoiară ei singuri și mișcarea se potoli de la sine tot așa cum se ivise, fără o cauză vădită. Dar asemenea curente ascunse nu încetau să mocnească în sufletele mujicilor și să-și pregătească o nouă erupție, care avea să se ivească la fel de ciudat, de neașteptat și de simplu totodată, în chipul cel mai firesc și mai nestăvilit. Acum, în anul 1812, cine trăia aproape de popor putea să observe că aceste curente subterane lucrau cu perseverență și erau la un pas de a se da pe față.
Alpatâci, venind la Bogucearovo cu câtva timp înaintea morții bătrânului prinț, observase printre oamenii de aici oarecare agitație și că, spre deosebire de cele ce se întâmplau la Lâsâe Gorî și în împrejurimi, pe o rază de șaizeci de verste de unde toți țăranii fugeau (lăsând satele pradă cazacilor), aici în regiunea de stepă, la Bogucearovo, țăranii, după cum se auzea, erau în legătură cu francezii, primeau de la ei nu știu ce hârtii, pe care și le treceau din mână în mână și rămâneau pe loc. Alpatâci aflase, prin oamenii devotați de la curtea boierilor, că un mujic, anume Karp, care avea mare înrâurire asupra obștii, plecând nu demult undeva cu o căruță a statului, se înapoiase cu vestea că satele, pe care le părăseau locuitorii, sunt pustiite de cazaci, dar că francezii nu se ating de ele. Știa de asemenea că un alt mujic adusese chiar în ajun din satul Vislouhovo, în care cantonau niște francezi, o hârtie din partea unui general francez, prin care se făcea cunoscut locuitorilor că nu li se va face nici un rău și că pentru tot ceea ce li se va lua li se va plăti, dacă rămân pe loc. Ca dovadă că promisiunile erau adevărate, mujicul aduse din Vislouhovo asignate, o sută de ruble (el nu știa că sunt false), date ca arvună pentru fân.
În sfârșit – lucrul cel mai important – Alpatâci aflase că în chiar ziua când poruncise el starostelui să adune căruțe pentru transportarea bagajelor prințesei de la Bogucearovo, dimineața fusese în sat o adunare a obștii, în care mujicii hotărâseră să nu plece, ci să aștepte. Și cu toate astea, numai vreme de așteptat nu era. În ziua morții prințului, la 15 august, mareșalul nobilimii insistase pe lângă prințesa Maria să plece în aceeași zi, așa de mare era primejdia. El îi spuse că, de la data de 16 încolo, nu-și mai ia nici o răspundere. Chiar în ziua morții prințului, seara, el plecase, dar făgăduise să revină a doua zi, la înmormântare. Dar a doua zi nu se mai putu înapoia, întrucât, după știrile primite chiar de el, francezii înaintaseră mai mult decât era de așteptat, așa că abia avu timpul să-și expedieze de la moșie familia și lucrurile mai de preț.
De vreo treizeci de ani, în Bogucearovo era staroste un oarecare Dron, pe care bătrânul prinț îl numea Dronușka.
Dron era unul dintre acei mujici puternici și fizicește, și moralicește, care, după ce ajung la o anumită vârstă, își lasă barbă și rămân așa, neschimbați, până pe la șaizeci-șaptezeci de ani, fără nici un fir de păr cărunt și fără vreun dinte lipsă, tot așa de drepți și de voinici la șaizeci de ani cum erau la treizeci.
Curând după strămutarea spre râurile calde, la care Dron ca atâția alții luase parte, fusese pus staroste – primar la Bogucearovo și, de atunci, douăzeci și trei de ani îndeplinise fără cusur funcția aceasta. Mujicii îi știau de frică mai mult decât stăpânului. Boierii, atât prințul cel bătrân, cât și cel tânăr, precum și administratorul, îl stimau și îl numeau în glumă ministru. Tot timpul cât fu în slujbă, pe Dron nu-l văzuse nimeni beat vreodată și nici bolnav nu fusese; niciodată, nici după nopți nedormite, nici după cele mai grele munci, nu arăta urmă de oboseală; și așa neștiutor de carte cum era, nu uita niciodată ceva din socoteala banilor sau a pudurilor de făină pe care le transporta în convoaie nesfârșite la târg, ori numărul căpițelor de bucate secerate de pe fiecare deseatină a moșiei Bogucearovo.
Pe acest Dron, Alpatâci, care sosise de la domeniul Lâsâe Gorî ce fusese devastat, îl chemă în ziua înmormântării prințului și îi porunci să pregătească doisprezece cai pentru trăsurile prințesei și optsprezece căruțe pentru convoiul care urma să plece din Bogucearovo. Deși mujicii erau dijmași, împlinirea acestei porunci n-avea cum să întâmpine greutăți, după părerea lui Alpatâci, de vreme ce în Bogucearovo erau aproape două sute treizeci de gospodării, și mujicii erau înstăriți; dar starostele Dron, după ce ascultă porunca, plecă ochii tăcut. Alpatâci îi numi o seamă de mujici pe care-i cunoștea și de la care-i ordonă să ia căruțe.
Dron îi răspunse că toți caii mujicilor acestora sunt în cărăușie. Alpatâci numi alți mujici. Nici ei, după spusele lui Dron, n-aveau cai; unii le fuseseră luați pentru căruțele statului, alții erau prea slabi; altor mujici le muriseră caii din lipsă de nutreț. După părerea lui Dron, nu numai pentru căruțele de bagaje n-aveau de unde găsi cai, dar nici chiar pentru trăsurile boierești.
Alpatâci se uită țintă la el și se încruntă. Căci, dacă Dron era un model de staroste de mujici, tot așa și Alpatâci nu degeaba administra de douăzeci de ani moșiile prințului și era un administrator model. Era în stare să priceapă în cel mai înalt grad, printr-un simț numai al lui, cerințele și insistențele poporului cu care o viață întreagă avusese de-a face și, de aceea, era un administrator excelent. Uitându-se la Dron, el înțelese numaidecât că răspunsurile starostelui nu erau expresia gândurilor acestuia, ci expresia stării de spirit generale a obștii din Bogucearovo, de care starostele se și molipsise. Dar, totodată, știa că acest Dron, îmbogățit și urât de întreaga obște, trebuia să mai șovăie încă între cele două tabere – cea a stăpânului și cea a țăranilor. Această șovăială o observase el în privirea starostelui și de aceea Alpatâci, încruntându-se, păși mai aproape de Dron.
— Măi Dronușka, ascultă aici! Zise el. Mie să nu-mi îndrugi moși pe groși. Luminăția-sa, prințul Andrei Nikolaici însuși, mi-a poruncit să vă ridic de aici pe toți, să nu rămână nimeni cu dușmanul. E poruncă de la țar. Iar cine rămâne e trădător al țarului. Auzitu-m-ai?
— Auzit, răspunse Dron, fără să ridice ochii.
Alpatâci nu se mulțumi cu răspunsul acesta.
— Măi Dron, are să fie vai de pielea ta! Spuse Alpatâci, clătinând din cap.
— Voia dumneavoastră! Spuse Dron cu mâhnire.
— Ascultă, Dron, sfârșește! Repetă Alpatâci, scoțând mâna de sub reverul hainei și arătând cu un gest solemn podelele de sub picioarele lui Dron. Eu văd nu numai tot ce-i în tine, dar văd și prin tine, la trei arșini în adâncul pământului, zise el, ațintindu-și ochii în dușumeaua de sub tălpile lui Dron.
Dron se fâstâci, se uită chiorâș la Alpatâci și își plecă iarăși capul în jos.
— Lasă prostiile astea și spune oamenilor să se pregătească de plecare la Moscova și să fie gata cu căruțele pentru transportul prințesei de mâine dimineață, iar la adunare tu să nu te duci! Auzitu-m-ai?
Dron îi căzu la picioare.
— Iakov Alpatâci, dă-mă afară! Ia-mi cheile, dă-mă afară din slujbă, pentru numele lui Dumnezeu!
— Ajunge! Spuse cu asprime Alpatâci. Văd prin tine până la trei arșini sub pământ, repetă el, știind că măiestria lui în prinderea roiurilor de albine și faptul că știa care e timpul cel mai potrivit pentru semănatul ovăzului și că izbutise să-l mulțumească timp de douăzeci de ani pe un om ca bătrânul prinț îi aduseseră demult faima de vrăjitor, și că vrăjitorilor li se atribuie darul de a vedea la trei arșini sub om.
Dron se ridică și voi să spună ceva, dar Alpatâci îl întrerupse:
— Ce-ați mai scornit acum? Hai? Ce-aveți de gând? Hai?
— Ce pot eu să fac cu oamenii? Se văită Dron. S-au zăpăcit de tot. Eu le tot toc de-a surda…
— Aha, asta-i! Zise Alpatâci. Beau? Întrebă el scurt.
— S-au năucit toți la cap, Iakov Alpatâci, au dat cep și la al doilea butoi.
— Stai și ascultă aici la mine. Eu mă duc la ispravnic, iar tu sfătuiește oamenii să facă bine să lase prostiile și să scoată căruțele din pământ, din iarbă verde!
— Poruncă! Răspunse Dron.
Iakov Alpatâci nu mai stărui. El mânuia de atâta timp oamenii din popor și știa că mijlocul cel mai bun ca să-i facă să se supună era să nu le arate cumva bănuiala că ei ar putea să nu se supună. Iakov Alpatâci se mulțumi cu răspunsul pe care izbutise să-l scoată de la Dron, cuvântul „poruncă!” rostit cu supunere, deși nu numai că se îndoia, dar era mai mult ca sigur că fără ajutorul comandamentului oștirii nu vor putea fi scoase de la mujici căruțele.
Și, într-adevăr, se înserase și căruțele nu erau adunate. La cârciuma din sat făcuseră iar sfat, și la sfat fusese hotărât să fie duși în pădure toți caii și să nu dea nimeni căruțe. Alpatâci, fără să sufle vreo vorbă prințesei, porunci să fie deshămați caii de la căruțele cu care-și transportase de la Lâsâe Gorî bagajele lui personale și să fie pregătiți pentru trăsurile prințesei, iar el plecă să ceară sprijinul autorităților.
X.
DUPÃ ÎNMORMÂNTAREA TATÃLUI EI, prințesa Maria se închise în cameră și nu mai primi pe nimeni. Camerista veni la ușă să-i spună că Alpatâci o trimisese să ceară ordine cu privire la plecare. (Era înainte de discuția lui Alpatâci cu Dron.) Prințesa Maria se ridică de pe canapeaua pe care ședea culcată și îi spuse prin ușă, fără să-i descuie, că nu va pleca niciodată și nicăieri și că-i roagă pe toți s-o lase în pace.
Ferestrele odăii, unde sta culcată prințesa Maria, dădeau spre apus. Ea ședea întinsă pe canapea cu fața spre perete și, pipăind dusă pe gânduri nasturii unei perne de piele, nu vedea decât perna din fața ei, iar gândurile, nedeslușite, i se concentraseră asupra unui singur punct; se gândea la ireversibilitatea morții și la propria ei ticăloșie sufletească, pe care până acum nu și-o cunoscuse și care ieșise la iveală în timpul bolii tatălui ei. Ar fi vrut, dar nu îndrăznea, să se roage; nu îndrăznea, în starea sufletească în care se afla, să se încumete a se îndrepta spre Dumnezeu. Zăcu așa mult timp, fără să-și schimbe poziția.
Soarele lunecase către cealaltă parte a casei; razele lui piezișe, de asfințit, luminau camera și o parte din perna de safian la care se uita prințesa Maria. Cursul gândurilor ei se schimbă dintr-o dată. Se ridică fără să-și dea seama ce face, își îndreptă părul și păși spre fereastră, umplându-și involuntar plămânii de răcoarea acestui amurg senin, dar bântuit de vânturi.
„Da, acum poți admira în voie frumusețea înserării. Nu mai este el, nu mai are cine te stingheri”, își spuse ea și, lăsându-se pe un scaun, își culcă fruntea pe pervazul ferestrei.
O voce duioasă și lină o chemă de la fereastra dinspre grădină și simți un sărut pe creștet. Prințesa Maria întoarse capul. Era mademoiselle Bourienne, în rochie neagră cu pleureuses78. Se apropiase ușor de prințesa Maria, o sărutase oftând și, în aceeași clipă, izbucnise în plâns. Prințesa Maria își ridică ochii spre ea. Toate neînțelegerile de altădată dintre ele două și gelozia care le învrăjbise îi veniră acum în minte; își aminti și cât se schimbase în ultimul timp purtarea lui față de mademoiselle Bourienne, cum nici nu mai voia s-o vadă în ochi și că, prin urmare, toate reproșurile pe care i le făcuse franțuzoaicei prințesa Maria, în sufletul ei, fuseseră nedrepte. „Și apoi tocmai eu, eu care i-am dorit lui moartea, tocmai eu să judec pe cineva?” își zise ea.
Prințesa Maria își reprezentă într-o clipă situația domnișoarei Bourienne, ținută de ea la distanță în ultima vreme și, totodată, depinzând de ea și trăind în casă străină. Și i se făcu milă de ea. O privi cu blândețe, întrebător, și-i întinse mâna. Mademoiselle Bourienne izbucni pe dată în plâns, începu să-i sărute mâna și vorbi de durerea pe care o încerca prințesa Maria, spunând că participă și ea la durerea ei. Îi spuse cum singura mângâiere a durerii sale putea fi faptul că prințesa îi îngăduia să i-o împărtășească. Mai spuse că toate neînțelegerile trecutului trebuiau să se șteargă în fața acestei mari dureri, că ea se simte curată față de toată lumea și că el, de acolo, îi vede dragostea și recunoștința. Prințesa o asculta fără să înțeleagă o vorbă din tot ce spunea, dar își ridica din când în când privirile spre ea și îi asculta modulațiile vocii.
— Situația dumitale, scumpă prințesă, e de două ori groaznică, spuse mademoiselle Bourienne, după câteva clipe de tăcere. Eu înțeleg ca nu puteai și nu poți nici acum să te gândești la dumneata; eu însă, cu dragostea ce ți-o port, sunt datoare să fac asta… A fost la dumneata Alpatâci? Þi-a vorbit ceva despre plecare? Întrebă ea.
Prințesa Maria nu răspunse. Nu înțelegea încotro și cine anume trebuia să plece. „Oare se poate lua vreo hotărâre acum, e oare cu putință să te mai gândești la ceva? Oare nu-i totuna?” Și nu răspunse.
— Știi oare, chere Marie, zise mademoiselle Bourienne, știi oare că suntem în pericol, că suntem înconjurați de francezi? E primejdios să călătorești acuma. Dacă plecăm, mai mult ca sigur că vom cădea prizoniere și Dumnezeu știe…
Prințesa Maria se uita la prietena ei fără să înțeleagă ce spunea.
— Ah, dacă ar ști cineva cât de indiferente îmi sunt toate acum, spuse ea. Se înțelege, pentru nimic în lume n-aș vrea să plec de lângă el… Alpatâci mi-a vorbit ceva despre plecare… înțelege-te cu dânsul; eu nu mai pot nimic, nimic și nici nu vreau nimic.
— Am vorbit cu el. Alpatâci speră că vom putea pleca mâine, dar eu cred că acum ar fi mai bine să rămânem aici, spuse mademoiselle Bourienne. Pentru că trebuie să fii de acord, chere Marie, ar fi groaznic să cădem pe drum în mâinile soldaților sau ale mujicilor răsculați.
Mademoiselle Bourienne scoase din săculețul ei un manifest al generalului francez Rameau (tipărit pe altă hârtie decât cea rusească, obișnuită), prin care locuitorii erau sfătuiți să nu-și părăsească locuințele, pentru că vor fi ocrotiți așa cum se cuvine de către autoritățile franceze, și îl dădu prințesei.
— Eu cred că ar fi mai bine să ne adresăm acestui general, spuse modemoiselle Bourienne, și sunt sigură că vei fi tratată cu tot respectul cuvenit.
Prințesa Maria citi manifestul și un plâns fără lacrimi îi schimonosi fața.
— Prin cine ai primit asta? Întrebă ea.
— Au aflat, se vede, că sunt franceză, după nume, spuse mademoiselle Bourienne, înroșindu-se.
Prințesa Maria, cu hârtia în mână, se ridică de la fereastră și, cu fața palidă, ieși din cameră și trecu în fostul cabinet al prințului Andrei.
— Duniașa, cheamă-l la mine pe Alpatâci, pe Dronușka, sau pe altcineva! Zise prințesa Maria. Și spune Amaliei Karlovna să nu intre aici, adăugă ea, auzind vocea domnișoarei Bourienne. Și plecăm cât mai curând! Cât mai curând! Spunea prințesa, îngrozindu-se la gândul că ar putea rămâne în mâinile francezilor.
„Să afle prințul Andrei că ea a rămas în puterea francezilor! Ea, fiica prințului Nikolai Andreici Bolkonski, cere domnului general Rameau ocrotire și sprijin!” Gândul acesta o îngrozi, o făcu să se cutremure, să roșească și să simtă fierbând în ea ura și mândria, așa cum nu mai simțise până atunci. Tot ce-ar fi putut fi penibil și, mai ales, înjositor în situația aceasta îi lovi deodată, viu, închipuirea. „Ei, francezii, se vor stabili în casa asta; domnul general Rameau va ocupa cabinetul prințului Andrei; vor răsfoi și citi, ca să le mai treacă de urât, hârtiile și scrisorile lui. Mademoiselle Bourienne lui fera les honneurs de Bogucearovo.79 Mie îmi vor da vreo cămăruță de milă; soldații au să deschidă mormântul proaspăt al tatei ca să-i fure crucile și stelele; îmi vor vorbi despre victoriile lor asupra rușilor și vor arăta o prefăcută compătimire pentru durerea mea…” își zicea prințesa Maria, rumegând nu ideile ei proprii, ci pe acelea ale tatălui și ale fratelui ei, idei pe care se simțea acum datoare să le adopte… Pentru dânsa personal era totuna oriunde ar fi rămas și orice i s-ar fi întâmplat; dar simțea în același timp că ea reprezintă pe tatăl său mort și pe prințul Andrei. Raționa, fără voia ei, cu ideile lor și simțea cu simțămintele lor. Simțea că trebuie să spună și să facă negreșit ceea ce ar fi spus și făcut ei în situația aceasta. Intră în cabinetul prințului Andrei și, dându-și osteneala să se pătrundă de gândurile lui, chibzui asupra situației.
Grijile vieții, pe care le crezuse spulberate odată cu moartea tatălui ei se iviră din nou pentru prințesa Maria și o cuprinseră iarăși cu o putere nouă și încă necunoscută.
Roșie la față și emoționată, se plimba prin cameră și chema la ea ba pe Alpatâci, ba pe Mihail Ivanovici, ba pe Tihon, ba pe Dron. Duniașa, dădaca și toate fetele nu o puteau lămuri în nici un fel dacă spusele domnișoarei Bourienne erau sau nu adevărate și în ce măsură. Alpatâci nu era acasă; plecase la autorități. Mihail Ivanâci, arhitectul, chemat, se înfățișase dinaintea prințesei cu ochii umflați de somn și nu-i putuse spune nimic pe înțeles. Răspunse cu veșnicul lui zâmbet de aprobare, cu care se deprinsese timp de cincisprezece ani să răspundă și să aprobe ceea ce-i spunea bătrânul prinț, fără să-și exprime părerea, așa că, dintre toate răspunsurile lui nu se putea deduce nimic lămurit. Tihon, bătrânul camerier, cu obrajii căzuți și trași, purtând pe față pecetea unei dureri de nelecuit, nu răspundea decât „am înțeles” la toate întrebările prințesei Maria și abia își putea stăpâni plânsul, uitându-se la ea.
În cele din urmă, intră în odaie Dron, starostele, și, înclinându-se până la pământ în fața prințesei, se opri în prag.
Prințesa Maria, care se plimba prin cameră, se opri în fața lui.
— Dronușka, spuse prințesa Maria, văzând în el un prieten sigur, pe Dronușka cel care, an de an, de câte ori se ducea la iarmarocul din Viazma, îi aducea totdeauna de acolo o turtă dulce și i-o dădea zâmbind. Dronușka, acum, după nenorocirea noastră… începu ea, dar se opri, fiindcă nu mai avu putere să vorbească.
— Suntem cu toții în mâna lui Dumnezeu, spuse Dron, oftând.
Și tăcură amândoi.
— Dronușka, Alpatâci e dus nu știu unde, n-am cu cine să vorbesc. Este adevărat oare ceea ce mi se spune, că nici nu mai pot pleca?
— De ce să nu pleci, luminăție, se poate, cum să nu! Spuse Dron.
— Mi s-a spus că e primejdios, din cauza dușmanului. Dragul meu, eu n-am nici o putere, nu pricep nimic, n-am pe nimenea. Vreau să plec negreșit în noaptea aceasta sau mâine dis-de-dimineață.
Dron tăcea și o privea pe sub sprâncene.
— Nu sunt cai, zise el, i-am spus și lui Iakov Alpatâci.
— De ce nu sunt? Întrebă prințesa.
— Pentru că ne-a pedepsit Dumnezeu, spuse Dron. Care ni i-au rechiziționat pentru armată, care au murit; așa-i anul ăsta. Nu numai că n-au oamenii cu ce hrăni caii, dar de-abia le-ajunge lor ca să nu moară de foame! Și așa stau câte trei zile în șir nemâncați. N-avem nici de unele. Ne-au sărăcit de tot.
Prințesa Maria asculta cu atenție ceea ce-i spunea el.
— Mujicii sunt sărăciți? N-au grâne? Întrebă ea.
— Mor de foame, spuse Dron. De cai nici vorbă nu mai poate fi.
— Dar de ce n-ai spus nimic, Dronușka? Nu-i putem oare ajuta? Am să fac tot ce pot…
Prințesei Maria i se părea ciudat gândul că acum, în clipe ca acestea, când în sufletul ei era atâta durere, mai puteau exista oameni bogați și săraci, și că bogații puteau să nu-i ajute pe săraci. Știa și ea vag, din auzite, că sunt grâne boierești care se dau mujicilor. Știa de asemenea că nici fratele ei, nici tatăl ei n-ar fi refuzat ajutorul lor mujicilor aflați în nevoie; se temea numai că n-o să găsească vorbele potrivite, cu ocazia acestei împărțeli a grânelor la mujici, împărțeală pe care voia s-o pună acum la cale. Era bucuroasă de faptul că i se prezentase prilejul să aibă asemenea griji, pentru care nu-i era rușine că-și uita propria ei durere. Începu să-i ceară lui Dronușka amănunte cu privire la nevoile mujicilor și la rezervele boierești din Bogucearovo.
— N-avem aici grâne boierești, de-ale fratelui meu? Întrebă ea.
— Grânele boierești stau pe de-a-ntregul neatinse, spuse cu mândrie Dron, prințul nostru a poruncit să nu le vindem.
— Dă-le mujicilor, pe toate să le dai, dă-le tot ce le trebuie; îți dau eu mână liberă în numele fratelui meu, spuse prințesa Maria.
Dron nu răspunse nimic și oftă adânc.
— Împarte-le toate grânele, dacă ajung pentru toți, împarte tot. Îți poruncesc în numele fratelui meu și spune-le că ceea ce este al nostru este și al lor. Că nu precupețim nimic pentru ei. Așa să le spui.
Cât vorbi ea, Dron se uită țintă în ochii prințesei.
— Dă-mă afară, stăpână, pentru Dumnezeu, poruncește să-mi ia cheile, spuse el. V-am slujit douăzeci și trei de ani și nu știu să vă fi greșit cu ceva cât v-am slujit; acuma dă-mă afară, pentru Dumnezeu.
Prințesa Maria nu înțelegea ce voia de la dânsa și de ce cerea Dron să fie dat afară. Îi răspunse că nu se îndoise niciodată de devotamentul lui și că era gata să facă totul pentru el și pentru mujici.
XI.
PESTE VREUN CEAS, DUNIAȘA veni s-o vestească pe prințesa Maria că Dron și mujicii se adunaseră, după porunca ei, lângă hambar, și că doreau să stea de vorbă cu stăpâna lor.
— Eu? Nu i-am chemat niciodată! Zise prințesa Maria. Eu i-am spus doar lui Dronușka să le împartă grânele.
— Vă rog, prințesă, stăpână, pentru Dumnezeu, dați poruncă să-i alunge și nu vă duceți la ei. Asta nu-i decât înșelătorie, spuse Duniașa. Să vină numai Iakov Alpatâci și plecăm numaidecât… Dar dumneavoastră să nu care cumva să…
— Ce fel de înșelătorie? Întrebă prințesa mirată.
— D-apoi, știu eu? Numai, vă rog să mă ascultați, pentru Dumnezeu. Uite, întrebați-o și pe dădaca. Ei spun că nu vor să plece, cum ați poruncit dumneavoastră.
— Tu îmi ascunzi ceva. Și apoi, eu nu le-am poruncit niciodată să plece… spuse prințesa Maria. Cheamă-l pe Dronușka.
Dron, care veni îndată, confirmă spusele Duniașei; mujicii se adunaseră după porunca prințesei.
— Dar nu i-am chemat deloc, spuse prințesa. Se vede că tu nu le-ai spus întocmai ce trebuia. Am spus doar să le împărți tu grânele.
Dron oftă și nu răspunse nimic.
— Dacă porunciți, au să plece, zise el.
— Nu, nu, mă duc la ei, spuse prințesa Maria.
Fără să țină seamă de sfaturile Duniașei și ale dădacei, prințesa Maria ieși pe scară. Dronușka, Duniașa, dădaca și Mihail Ivanâci o urmară.
„Ei cred, probabil, că le ofer grâne pentru ca să-i conving să rămână la locurile lor, în timp ce eu voi pleca, lăsându-i la bunul plac al francezilor, își zicea prințesa Maria. Le voi promite găzduire pe moșia de lângă Moscova: sunt sigură că, în locul meu, Andrei ar fi făcut și mai mult”, își zicea ea, în vreme ce se apropia de gloata care o aștepta pe aria din fața hambarului. Se însera.
Mulțimea se mișcă; oamenii strânseră rândurile și se descoperiră grăbiți. Prințesa Maria, cu ochii în jos și împiedicându-se în rochie, înaintă până aproape de ei. Atâtea chipuri felurite de tineri și bătrâni și atâția ochi de toate culorile și de toate vârstele erau ațintiți asupra ei, încât nu vedea chipul nici unuia și, găsindu-se nevoită să li se adreseze deodată tuturor, nu știa cum să înceapă. Dar odată mai mult conștiința faptului că reprezenta pe tatăl și pe fratele ei îi dete puteri și își începu cu mult curaj cuvântarea.
— Sunt foarte bucuroasă că ați venit, începu prințesa Maria, fără să ridice ochii și simțind cum îi bate inima repede și puternic. Dronușka mi-a spus că războiul v-a ruinat. Aceasta-i o nenorocire a noastră, a tuturora, și eu nu voi precupeți nimic pentru a vă putea veni în ajutor. Plec și eu, pentru că aici e primejdie… și dușmanul e aproape… pentru că… Vă dau tot, prieteni, și vă rog să luați tot, toate grânele noastre, ca să nu duceți lipsă. Și dacă vi s-a spus că vă dau grânele pentru ca să rămâneți aici, asta nu-i adevărat. Dimpotrivă, eu vă rog să plecați cu tot avutul vostru la moșia noastră de lângă Moscova. Vă iau acolo la mine și vă făgăduiesc că nu veți duce lipsă de nimic. Vi se vor da și locuințe, și grâne.
Prințesa se opri. Din mijlocul mulțimii se auziră doar oftaturi.
— Lucrul acesta nu-l fac de la mine, continuă prințesa, îl fac în numele tatălui meu mort, care v-a fost stăpân bun, și în numele fratelui meu și al fiului său.
Tăcu iarăși. Nimeni nu-i întrerupse tăcerea.
— Durerea este a noastră, a tuturora, și vom împărți totul pe din două. Tot ceea ce este al meu este și al vostru, spuse ea, privind chipurile celor ce erau în fața ei.
Toți ochii o priveau cu una și aceeași expresie, al cărei înțeles prințesa nu-l putea desluși. Să fi fost curiozitate, devotament, recunoștință, frică sau neîncredere? Destul că expresia tuturor acestor chipuri era aceeași.
— Foarte vă mulțumim că v-ați milostivit de noi, numai că grânele boierești nu le putem lua, se auzi o voce din fund.
— Dar pentru ce? Întrebă prințesa Maria.
Nu-i răspunse nimeni, și prințesa, uitându-se prin mulțime, observă că toate privirile pe care le întâlnea se lăsau numaidecât în pământ.
— Dar de ce nu vreți? Întrebă ea din nou.
Nu primi iar nici un răspuns.
Tăcerea aceasta i se păru prințesei Maria apăsătoare. Căuta să prindă privirile cuiva și nu reușea.
— De ce nu-mi răspundeți? Se adresă prințesa unui bătrân care, rezemat în toiag, sta chiar în fața ei. Spune, poate socoți că mai aveți nevoie și de altceva? Voi face totul, zise ea, prinzându-i privirea. Dar bătrânul, ca și cum s-ar fi supărat, își lăsă capul în jos și răspunse:
— La ce să ne învoim, n-avem nevoie de grâne.
— Cum adică, să le lăsăm toate locului și să plecăm? Nu vrem. Nu ne învoim… Nu ne învoim cu asta. N-avem ce-ți face, dar nu ne-nvoim… Pleacă singură… se auziră din mulțime glasuri din toate părțile.
Și iarăși, pe toate chipurile apăru una și aceeași expresie, care acum era sigur că nu mai putea fi o expresie de curiozitate sau de recunoștință, ci de hotărâre îndârjită.
— Dar nu m-ați înțeles, zise zâmbind cu tristețe prințesa Maria. Pentru ce nu vreți să plecați? Vă făgăduiesc adăpost și hrană. Dacă rămâneți aici, dușmanul vă lasă goi…
Dar vocea îi fu acoperită de glasuri din mulțime.
— Nu ne-nvoim, n-au decât să ne lase goi! N-avem nevoie de grânele tale, nu ne-nvoim!
Prințesa Maria căuta să prindă iarăși privirea cuiva din mulțime, dar nici o privire nu era îndreptată spre ea. Ochii lor, pe câte se vedea, o ocoleau. O cuprinse un simțământ straniu.
— Auzi colo, bine ne mai învață; să plecăm după ea în șerbie! Dărâmă-ți casa și hai în robie. Cum de nu! Mai vezi de alții! Vă dau bucate, zice! Se auziră voci în mulțime.
Lăsându-și capul în pământ, prințesa Maria ieși din cercul lor și intră în casă. După ce-i repetă lui Dron porunca să fie pregătiți cai de drum pe a doua zi, se retrase în camera ei și rămase singură, doar ea cu gândurile ei.
XII.
ÎN NOAPTEA ACEEA, PRINÞESA Maria stătu până târziu la fereastra deschisă, ascultând glasurile mujicilor care s-auzeau vorbind în sat, dar nu se gândea la ei. Simțea că oricât s-ar gândi la mujici tot nu i-ar putea înțelege. Se gândea mereu la unul și același lucru – la durerea ei care, acum, după întreruperea provocată de grijile vieții de toate zilele, aproape că intrase pentru ea în domeniul trecutului. Acum își putea relua amintirile, putea plânge și se putea ruga. Odată cu asfințitul soarelui, vântul se potolise. Noaptea era liniștită și răcoroasă. Către miezul nopții, glasurile începură să se stingă; se auzi un cântec de cocoș și de după tei se ivi luna plină; o ceață alburie și răcoroasă se lăsă odată cu tăcerea peste casă și peste sat.
Una după alta, imaginile trecutului apropiat i se perindară prin fața ochilor: boala tatălui ei și ultimele lui clipe. Cu o tristă satisfacție stăruia acum prințesa asupra acestor imagini, alungând cu groază de la sine doar una, cea din urmă, imaginea morții lui, pe care, simțea ea bine, n-avea puterea să și-o mai împrospăteze nici măcar în închipuire în acest ceas tainic și liniștit al nopții. Scenele ce i se înfățișau erau de atâta claritate și cu atâtea amănunte, încât i se păreau când însăși realitatea, când imagini din trecut, când viitorul ei.
Își reînvia în minte clipa atacului de paralizie al prințului, când fusese adus pe brațe din grădină, la Lâsâe Gorî, mormăind ceva, neputincios să-și mai miște limba, cu zvâcnete spasmodice în sprâncenele-i albe, pe sub care o privea neliniștit și sfios.
„De pe atunci voia să-mi spună ceea ce mi-a spus în ziua morții, își zise ea. Totdeauna a gândit el așa cum mi-a vorbit atunci.” Pe urmă își aduse aminte de noaptea din ajunul crizei, cu toate amănuntele, când prințesa Maria, presimțind parcă dezastrul, refuzase să plece din Lâsâe Gorî și rămăsese cu tatăl său împotriva voinței lui. Nu dormise atunci toată noaptea și, pe întuneric, ieșind din camera ei în vârful picioarelor, se apropiase de ușa serei, unde se culcase el în noaptea aceea, și îi ascultase glasul. El, cu glas sfârșit de om vlăguit, îi spunea ceva lui Tihon. Simțea, se vede, nevoia să vorbească. „Și de ce nu m-a chemat? De ce nu mi-a dat voie să fiu eu acolo în locul lui Tihon? Se întrebase atunci și se întreba și acum prințesa Maria… De acum încolo nu va mai putea spune niciodată, nimănui, tot ceea ce avea pe suflet. Nu se va mai întoarce niciodată, nici pentru ei, nici pentru mine, clipa când ar fi putut spune tot ce ar fi avut de spus, iar eu, și nu Tihon, l-aș fi ascultat și l-aș fi înțeles. De ce n-am intrat eu oare atunci în odaie? Poate că mi-ar fi spus încă de pe atunci ceea ce mi-a spus în ziua morții. Doar și atuncea, vorbind cu Tihon, de două ori a întrebat de mine. Ar fi vrut să mă vadă și eu ședeam aici după ușă. Îi venea greu și era trist pentru dânsul că nu poate vorbi decât cu Tihon, care nu-l înțelegea. Mi-aduc aminte cum vorbea cu Tihon despre Liza, ca și cum ea ar fi fost în viață – uitase că era moartă; Tihon i-a adus aminte că ea nu mai este, și el a strigat: „Prostule!„ Greu trebuie să-i fi fost! Am auzit prin ușă cum a strigat tare: „O, Doamne!„ când s-a întins pe pat, răsuflând greu. De ce n-am intrat atunci? Ce avea să-mi facă? Ce aș fi pierdut? Poate că s-ar fi simțit încă de atunci împăcat și mi-ar fi spus cuvântul acela.” Și prințesa Maria rosti cu glas tare cuvântul mângâietor pe care i-l spusese ei în ziua morții. „Scumpa mea!” repetă ea cuvântul și lacrimi de ușurare o podidiră. Îi vedea acum chipul în față. Și nu chipul pe care-l știa de când ținea minte, din copilărie, și pe care-l văzuse totdeauna de la distanță, ci chipul acela sfios și slab, pe care pentru prima oară îl privise de aproape și amănunțit, cu toate zbârciturile lui, atunci, în cea din urmă zi, când se aplecase către gura lui ca să audă ce spunea.
„Scumpa mea”, repetă ea.
„Ce gândea el când a rostit acest cuvânt? Dar ce gândește oare acum?” îi veni în minte deodată întrebarea și, drept răspuns, văzu înaintea ochilor expresia pe care o avea chipul lui în sicriu, legat cu o basma albă. Și groaza care o cuprinsese atunci când, atingându-l, se convinsese nu numai că el nu mai era, dar că în sicriu se afla ceva misterios și respingător, o cuprinse și acum. Voi să se gândească la altceva, voi să se roage, dar nu putu face nimic. Se uita cu ochii mari la lumina lunii și la umbre, așteptându-se din clipă în clipă să-i vadă chipul de mort, și simțea că liniștea, care plutea apăsătoare peste casă și în casă, o încătușa.
— Duniașa! Șopti ea. Duniașa! Strigă ea deodată cu glas sălbatic.
Și, smulgându-se din cătușele liniștii, se repezi spre odaia slujnicelor, care veneau în fugă spre ea, împreună cu dădaca.
XIII.
ÎN ZIUA DE 17 AUGUST, Rostov și Ilin, urmați de Lavrușka, abia scăpat din prizonierat și devenit iar husar, plecară călare de la cantonamentul lor de la Iankovo, situat la cincisprezece verste de Bogucearovo, ca să se plimbe, să încerce calul cel nou cumpărat de Ilin și să vadă dacă nu se găsește prin sat fân.
Bogucearovo se afla în ultimele trei zile între cele două armate dușmane, așa că putea fi tot atât de ușor ocupat de ariergarda rusă, ca și de avangarda franceză, și de aceea Rostov, ca un comandant de escadron chibzuit ce era, voia să se folosească el, înaintea francezilor, de proviziile care și așa rămăseseră la Bogucearovo.
Erau amândoi, și Rostov, și Ilin, foarte bine dispuși, în drum spre Bogucearovo, moșie princiară cu conac, unde trăgeau nădejde că se vor găsi printre atâția oameni de serviciu și niscai fetișcane drăguțe, ei se distrară mereu, ba întrebându-l pe Lavrușka despre întâlnirea lui cu Napoleon și râzând de ceea ce le povestea el, ba luându-se la întrecere ca să pună la încercare calul lui Ilin.
Rostov nu știa și nici prin gând nu i-ar fi putut trece că satul spre care se îndrepta era chiar proprietatea acelui Bolkonski care fusese logodnicul surorii lui.
Pe costișa ce urca spre Bogucearovo, Rostov și Ilin își lăsară pentru cea din urmă oară caii să se ia la întrecere, și Rostov, care i-o luase înainte lui Ilin, fu cel dintâi care intră pe ulița satului.
— Mi-ai luat-o înainte, spuse Ilin, care se făcuse roșu de tot.
— Păi, te-am întrecut și la drum întins, și aici, spuse Rostov, netezind cu mâna gâtul calului său de Don, care se făcuse numai spumă.
— Eu v-aș fi luat-o înainte, luminăție, cu franțuzul meu, interveni din urmă Lavrușka, numindu-și franțuz gloaba deșirată pe care călărea, dar n-am vrut să vă fac de rușine.
Se apropiară la pas de hambarul unde erau adunați o mulțime de mujici.
Câțiva mujici își scoaseră căciulile, pe când alții, fără să se descopere, stăteau și se uitau la noii sosiți. Doi mujici bătrâni și înalți, cu fețele zbârcite și bărbile rare, ieșiră din cârciumă, zâmbind și clătinându-se și, lălăind un soi de cântec fără de nici un înțeles, se apropiară de ofițeri.
— Bravo vouă, zise Rostov, râzând. Ei, ia spuneți-mi, fân aveți?
— A tunat și i-a adunat… spuse Ilin.
— Sfa… aa… tul… vese… e… e… li… ei, cântă unul dintre mujici, zâmbind fericit.
Un mujic ieși din mulțime și se apropie de Rostov.
— Voi din care ăți fi fiind? Întrebă el.
— Franțujii, răspunse Ilin, râzând. Uite-l și pe Napoleon în carne și oase, adăugă el, arătând spre Lavrușka.
— Care va să zică, ăți fi ruși? Mai iscodi mujicul.
— Și-aveți multă oaste pe aici? Întrebă altul, un mujic mărunțel, apropiindu-se.
— Multă, multă, răspunse Rostov. Dar voi, la ce v-ați adunat aici, adăugă el, că doar nu-i sărbătoare?
— S-au adunat bătrânii pentru treburi de-ale obștii, răspunse mujicul, îndepărtându-se.
În vremea asta, pe drumul dinspre casa boierească apărură două femei și un bărbat cu pălărie albă, care se îndreptau spre cei doi ofițeri.
— Cea în roz e a mea, tu să nu te amesteci! Spuse Ilin, observând-o pe Duniașa, care venea întins spre el.
— A noastră are să fie, zise Lavrușka, făcându-i cu ochiul lui Ilin.
— Ce-i, frumoaso? Întrebă Ilin, zâmbindu-i.
— Prințesa mi-a dat poruncă să vă întreb din ce regiment sunteți și cum vă numiți?
— Acesta-i contele Rostov, comandantul escadronului, iar eu sunt sluga dumitale credincioasă.
— Sfa… aa… tul… vsee… ee… e… li… ei! Cânta mujicul cel beat, uitându-se cu un zâmbet fericit la Ilin, care intrase în vorbă cu fata.
În urma Duniașei, veni către Rostov Alpatâci și își scoase de departe pălăria.
— Îndrăznesc să vă supăr, prea nobile domn, spuse el cu tot respectul, cu o mână în reverul hainei și în glas cu o ușoară desconsiderare față de tinerețea acestui ofițeraș. Stăpâna mea, fiica generalului anșef prințul Nikolai Andreevici Bolkonski, răposat în ziua de 15 ale lunii, aflându-se într-o situație grea din cauza ignoranței acestor oameni, și arătă spre mujici, vă roagă să poftiți… N-ar fi mai bine să ne dăm puțin mai la o parte, continuă Alpatâci, zâmbind trist, fiindcă nu-i chiar potrivit, lângă acești…
Alpatâci arătă pe cei doi mujici care se țineau scai de el, ca tăunele de coada calului.
— Ei! Alpatâci… Ei! Iakov Alpatâci… Mare lucru? Iartă-ne și dumneata, ce Dumnezeu? Mare lucru? Spuneau mujicii, zâmbindu-i vesel.
Rostov se uită la mujicii beți și zâmbi și el.
— Sau poate că luminăția-voastră faceți haz de așa ceva? Spuse Iakov Alpatâci cu un aer serios, arătând cu mâna pe care nu și-o ținea în rever spre cei doi bătrânei.
— Nu, nu prea fac haz, zise Rostov și se dete puțin mai la o parte. Despre ce este vorba? Întrebă el.
— Îndrăznesc să raportez luminăției voastre că prostimea de aici nu vrea s-o lase pe stăpâna mea să plece de pe moșie și o amenință că-i deshamă caii, așa încât, deși toate lucrurile stau încărcate de azi-dimineață, prințesa n-are cum pleca.
— Se poate una ca asta? Strigă Rostov.
— Am onoarea să vă raportez adevărul adevărat, repetă Alpatâci.
Rostov descălecă, trecu dârlogii în mâna ordonanței și porni cu Alpatâci spre casă, cerându-i toate amănuntele acestei întâmplări. Într-adevăr, propunerea pe care prințesa o făcuse în ajun mujicilor de a le împărți grânele, discuția ei cu Dron și cu obștea încurcaseră atât de mult lucrurile, încât Dron predase definitiv cheile, se dăduse de partea mujicilor și refuzase să mai vină la Alpatâci când acesta îl chemase, iar a doua zi dimineață, când prințesa porunci să se înhame caii pentru plecare, mujicii se adunară în mare număr lângă hambar și trimiseră să-i spună că n-o vor lăsa să iasă din sat, căci s-a primit ordin să nu plece nimeni și că ei au să-i deshame caii. Alpatâci se duse la ei și vru să-i potolească, dar ei îi răspunseră (mai mult decât toți vorbise Karp; Dron nici nu ieșise din grămadă) că nu-i pot da drumul prințesei, pentru că așa e ordinul și că prințesa trebuie să rămână pe loc, iar ei îi vor sluji și i se vor supune în toate ca și până atunci.
În clipa când Rostov și Ilin apăruseră călări pe uliță, prințesa Maria tocmai dăduse ordinul să se înhame caii, în ciuda sfaturilor lui Alpatâci, ale dădacei și ale fetelor din casă; dar, văzându-i pe cei doi cavaleriști și luându-i drept francezi, vizitiii fugiseră care încotro, iar în casă răsunase plânsetul femeilor.
— Taică! Dumnezeu te-a trimis, ești părintele nostru, se auziră voci emoționate, în timp ce Rostov trecea prin antreu.
Prințesa Maria, pierdută și sleită de puteri, se afla în salon, când o găsi, condus de ai casei, Rostov. Nu înțelegea cine era acel care venise, ce voia și ce avea să se întâmple cu ea. Văzându-i figura de rus și recunoscând după mers și după primele cuvinte rostite că era un om din lumea ei, îl aținti cu privirea-i adâncă și strălucitoare și începu să-i vorbească cu voce șovăielnică și tremurândă de emoție. Lui Rostov i se păru numaidecât că e ceva romantic în această întâlnire. „O fată fără apărare, mai mult moartă de durere, singură, lăsată la bunul plac al unor mujici brutali, răzvrătiți! Ce întorsătură ciudată a soartei m-a împins aici! Gândea Rostov, ascultând-o și privind-o. Și câtă blândețe și noblețe în trăsăturile și în expresia chipului ei!” își spunea el, ascultându-i povestirea pe care ea și-o depăna, sfioasă.
Când îi spuse că toate astea se întâmplaseră a doua zi după înmormântarea tatălui ei, vocea începu să-i tremure și se întoarse. Dar numaidecât, ca și când s-ar fi temut să nu creadă Rostov că voia să-l înduioșeze prin ceea ce spunea, îl privi cu ochi speriați și întrebători. Lui Rostov îi dăduseră lacrimile. Prințesa Maria observă lucrul acesta și îi mulțumi cu privirea ei luminoasă, care te făcea să uiți că nu era frumoasă.
— N-am cuvinte să exprim, prințesă, cât de fericit sunt că am trecut din întâmplare pe aici și că voi fi în situația de a vă sta la dispoziție, spuse Rostov, ridicându-se. Puteți pleca și eu vă asigur că niciunul dintre oamenii aceștia nu va îndrăzni să vă facă neplăceri, dacă-mi permiteți să mă număr printre cei din suita dumneavoastră.
Și, după ce se înclină respectuos, așa cum te înclini în fața unei doamne de sânge împărătesc, se retrase spre ușă.
Prin tonul lui deosebit de respectuos, Rostov voia să arate că, deși considera drept o mare fericire faptul că i-a putut face cunoștință, nu voia totuși să se folosească de prilejul nenorocirii ei pentru a se apropia de dânsa.
Prințesa Maria înțelese și prețui acest ton.
— Vă sunt foarte, foarte recunoscătoare, îi spuse prințesa în franțuzește, dar sper că totul n-a fost decât o neînțelegere și că nimeni nu este cu adevărat vinovat.
Și prințesa izbucni deodată în plâns.
— Scuzați-mă, spuse ea.
Rostov, încruntându-se, se înclină încă o dată adânc și ieși din odaie.
XIV
— EI, CUM II? E DRÃGUÞÃ? A mea, frățioare, aceea în roz, e delicioasă și o cheamă Duniașa…
Dar, văzând fața lui Rostov, Ilin amuți. El observă că eroul și comandantul lui se găsea în cu totul altă stare sufletească.
Rostov îi aruncă lui Ilin o privire mânioasă și, fără să-i răspundă, se îndreptă grăbit spre sat.
— Le arăt eu, le dau eu lor, tâlharii! Își spunea el.
Alpatâci, cu pași ușori, o luă aproape la fugă după Rostov și abia îl ajunse.
— Ce hotărâre ați binevoit să luați? Întrebă el, ajungându-l.
Rostov se opri și, strângând pumnii, se apropie deodată, amenințător, de Alpatâci.
— Hotărâre? Care hotărâre? Porc bătrân! Îi strigă el. Tu ce-ai păzit aici? Hai? Mujicii se răscoală și tu nu poți să le faci față? Și tu ești un trădător! Vă cunosc eu! Să știți că vă jupoi pe toți…
Și, ca și cum s-ar fi temut să nu-și irosească zadarnic prisosul de furie, îl părăsi pe Alpatâci și plecă grăbit mai departe. Alpatâci, înăbușindu-și un sentiment de jignire, porni și el cu pași întinși după Rostov, continuând să-și spună părerea. Zicea că mujicii erau îndârjiți, că în momentul de față nu era deloc cuminte să li se împotrivească fără ajutorul unor trupe și că mai nimerit era să trimită mai întâi după trupe.
— Le dau eu trupe… Le arăt eu împotrivire… spuse fără noimă Nikolai, pe care-l înăbușea o furie sălbatică, animalică, și nevoia de a-și descărca furia asupra cuiva.
Fără să se mai gândească ce anume avea de făcut, se îndreptă inconștient spre mulțimea de mujici, cu pași repezi și hotărâți. Și cu cât se apropia mai mult de gloată, cu atât Alpatâci simțea mai precis că fapta nechibzuită a lui Rostov ar putea da rezultate bune. Același lucru îl simțiră și mujicii din grup când văzură cât de iute și de apăsat călca Rostov și cât îi era de hotărâtă și de încruntată fața.
După ce intraseră în sat husarii, și Rostov se dusese la prințesă, în rândurile mulțimii se petrecuseră mari tulburări și dezbinări. Câțiva mujici fură de părere că acei care veniseră erau ruși și că s-ar putea supăra din pricină că prințesa nu a fost lăsată să plece. Dron era de aceeași părere, dar de îndată ce și-o exprimă, Karp și alți mujici tăbărâră pe fostul staroste.
— Tu vorbești, tu care-ai furat obștea atâția ani? Strigă Karp. Pentru tine-i totuna! Îți dezgropi oala cu bani, te cari cu ea și nici capul nu te doare. Dar noi? Să ne distrugem gospodăriile? Nu-i așa?
— N-ai auzit? Să fie rânduială, nu pleacă nimeni din casă, nu se strămută nici un pai, asta-i și pace! Strigă altul.
— Era rândul lui fecioru-tău, da' ai făcut pe dracu-n patru și nu l-ai dat, se repezi deodată la Dron un bătrânel mărunt. Da' pe Vanka al meu l-ai băgat recrut. Hei, toți avem să murim odată!
— Da, da, toți murim odată!
— Eu nu mă dau înapoi de la voia obștii, spuse Dron.
— Nu mai spune, nu te dai înapoi, dar burtă ai făcut!
Cei doi mujici înalți își spuseră și ei păsurile. De îndată ce Rostov, însoțit de Ilin, Lavrușka și Alpatâci, se apropie de grup, Karp, cu o mână în brâu, zâmbind ușor, ieși în frunte. Dron, dimpotrivă, se trase până în rândurile din urmă, și grupul strânse rândurile.
— Hei! Care-i starostele aici la voi? Strigă Rostov, apropiindu-se cu pași repezi de grup.
— Starostele? Da' ce-aveți cu el? Întrebă Karp.
N-apucară însă bine să-și sfârșească vorba, că-i și zbură căciula cât colo, iar capul îi fu smucit într-o parte de puterea loviturii.
— Jos căciulile, mișeilor! Strigă cât putu Rostov. Unde-i starostele? Continuă el, cu glas plin de mânie grozavă.
— Starostele, pe staroste îl vrea… Dron Zaharâci, te cheamă pe dumneata, se auziră ici și colo voci grăbite și supuse, și oamenii începură să-și scoată căciulile.
— Noi nu ne răsculăm, noi păstrăm rânduiala, spuse Karp.
Și, în aceeași clipă, se auziră câteva voci din rândurile din urmă:
— Cum au hotărât bătrânii! Prea sunteți mulți comandanți…
— Mai îndrăzniți să vorbiți? Vă răsculați? Tâlharilor! Mișeilor! Zbieră Rostov turbat de furie și îl apucă pe Karp de guler. Legați-l, legați-l! Strigă el, deși n-avea cine să-l lege, afară de Lavrușka și de Alpatâci.
Numai că Lavrușka se și repezi la Karp și îl prinse de braț pe la spate.
— Porunciți să-i chem pe ai noștri din vale? Întrebă el.
Alpatâci se întoarse spre mujici și chemă pe nume doi din ei ca să-l lege pe Karp. Mujicii chemați ieșiră supuși din mijlocul grupului și începură să-și descingă brâiele.
— Unde-i starostele? Strigă Rostov.
Dron, palid și încruntat, ieși din mijlocul grupului.
— Tu ești starostele? Leagă-l, Lavrușka! Strigă Rostov, ca și când nici porunca aceasta n-ar fi putut întâmpina vreo rezistență.
Și, într-adevăr, alți doi mujici începură să-l lege pe Dron, care, vrând parcă să-i ajute la treaba asta, se descinse de curea și le-o dădu.
— Iar voi toți, ascultați-mă, spuse Rostov, adresându-se mujicilor. Ștergeți-o numaidecât pe la casele voastre, marș! Și să nu vă mai aud piuitul!
— Păi, noi n-am făcut nimic rău. Asta, va să zică, numai așa, din prostie. Ne-am ținut de fleacuri… Spuneam eu că nu-i treabă curată, se auziră câteva voci.
Oamenii se mustrau unii pe alții.
— Ați văzut, v-am spus eu, zise Alpatâci, intrând iarăși în drepturile lui. Nu-i frumos, oameni buni!
— Prostia noastră, Iakov Alpatâci, răspunseră aceleași glasuri și mulțimea începu numaidecât să se destrame și să se împrăștie prin sat.
Cei doi mujici legați fură duși în curtea conacului. Perechea de bețivani se luă după ei.
— Ei, acum să te văd! Îi spuse lui Karp unul dintre ei.
— Se poate să vorbești așa cu boierii? Ce credeai tu?
— Un prost, zise și celălalt, curat prost!
În două ceasuri, căruțele erau gata înhămate în curtea conacului din Bogucearovo. Mujicii cărau și încărcau grăbiți în căruțe lucrurile boierești, iar Dron, eliberat – după dorința prințesei Maria – din cămara unde fusese închis, stătea acum în mijlocul curții și dădea porunci mujicilor.
— N-o pune așa, ca proasta, spunea unul dintre mujici, un om înalt, cu fața rotundă și zâmbitoare, luând o casetă din mâna fetei din casă. Și asta costă parale. Dacă o arunci așa sau o vâri dezvelită sub funie, are să se roadă. Mie nu-mi place așa! Să facem lucrurile cum trebuie, în lege. Iac-așa, pune-o sub rogojină și acoper-o cu olecuță de fân; iac-așa, vezi?
— Ia te uită ce de mai cărți, spuse alt mujic, care scotea dulapurile bibliotecii prințului Andrei. Vezi să nu-l zgârii! Da-i greu, băieți; astea-s cărți, nu glumă!
— Păi da, au scris, nu s-au jucat! Spuse mujicul cel înalt, cu fața rotundă, clipind cu înțeles din ochi și arătând spre lexicoanele care stăteau pe rafturile de deasupra.
Rostov, nevoind să abuzeze de faptul că făcuse cunoștință cu prințesa, nu se duse la conac, ci rămase în sat, așteptându-i trecerea. Când apăru trăsura și convoiul cu bagajele, el încalecă și îi făcu suită cale de douăsprezece verste, până o scoase la șoseaua ocupată de trupele noastre. La Iankovo, în curtea hanului, își luă respectuos rămas-bun și își îngădui, pentru întâia oară, să-i sărute mâna.
— De ce vorbiți așa, îi răspunse el prințesei, înroșindu-se tot când aceasta îi mulțumi pentru salvarea ei (cum numea ea ceea ce făcuse Rostov), orice polițai de plasă ar fi făcut-o! Dacă am fi avut să ne războim numai cu mujici, n-ar fi ajuns atât de departe inamicul, spuse el, oarecum rușinat și încercând să schimbe vorba. Sunt fericit doar că am avut prilejul să vă cunosc. La revedere, prințesă, vă doresc fericire și mângâiere și aș dori să ne mai întâlnim cândva în condițiuni mai fericite. Dacă nu doriți să mă faceți să roșesc, vă rog să nu-mi mai mulțumiți.
Dar dacă prințesa nu-i mai mulțumi prin cuvinte, îi mulțumi cu toată expresia feței sale, care strălucea de recunoștință și de înduioșare. Nu putea crede că n-avea de ce să-i mulțumească. Dimpotrivă, pentru ea nu mai încăpea nici o îndoială că, dacă n-ar fi fost el, ea ar fi trebuit să piară cu siguranță, fie de mâinile răsculaților, fie de ale francezilor, și că el, pentru a o salva, se expusese celui mai evident și mai grozav pericol; și încă mai neîndoielnic era faptul că el era un om cu suflet ales și nobil, care-i putuse înțelege situația, ca și durerea. Ochii lui blânzi și cinstiți, plini de lacrimi, atunci când ea îi povestise plângând pierderea suferită, nu-i mai ieșeau din minte.
Când își luă rămas bun de la el și rămase singură, prințesa Maria simți deodată că-i dau lacrimile și în aceeași clipă își puse, nu prima oară, întrebarea ciudată dacă nu cumva îl iubește.
Mai departe, în drum spre Moscova, Duniașa, care se afla lângă dânsa în cupeu, observă de mai multe ori că, în ciuda situației grele în care se găsea, prințesa Maria se uita pe fereastra cupeului și zâmbea cu bucurie și în același timp cu tristețe.
„Ei, și ce-ar fi dacă l-aș iubi?” își zicea prințesa Maria.
Oricât de rușine i-ar fi fost să recunoască față de sine că s-a putut îndrăgosti ea mai întâi de un om care, poate, n-o va iubi nicicând, se liniști la gândul că nimeni nu va afla lucrul acesta vreodată și că ea nu va avea nici o vină dacă-l va iubi, până la sfârșitul vieții sale, fără să spună nimănui nimic, pe acest om de care se îndrăgostise pentru întâia și ultima oară în viață.
Uneori își amintea de privirile lui, de compătimirea pe care i-o arătase și de cuvintele ce-i spusese și i se părea că fericirea nu este ceva imposibil. Și atunci Duniașa observa cum stăpâna ei se uita zâmbind pe fereastra cupeului.
„Și a trebuit să vină el la Bogucearovo și încă tocmai în asemenea clipe! Se gândea prințesa Maria. Și a trebuit ca sora lui să-l fi refuzat pe prințul Andrei!” în toate acestea, prințesa Maria vedea mâna providenței.
Impresia cu care rămăsese Rostov despre prințesa Maria era foarte plăcută. Când își amintea de ea, voioșia îi revenea, și când tovarășii săi, care aflaseră de întâmplarea de la Bogucearovo, glumeau, spunând că el plecase după fân și dăduse peste una dintre cele mai bogate fete din Rusia, Rostov se supăra. Și se supăra tocmai din pricină că, fără voia lui, gândul că s-ar putea însura cu blânda prințesă Maria, care-i plăcea și care avea o imensă avere, îi venise nu o dată în minte. Nici nu putea să-și dorească o soție mai bună decât prințesa Maria: căsătoria aceasta ar fi adus fericirea contesei, mama lui, și ar fi pus pe picioare afacerile tatălui său; ba chiar – Nikolai simțea lucrul acesta – ar fi făcut-o fericită și pe prințesa Maria.
Dar Sonia? Și cuvântul dat? Iată de ce se supăra Rostov când prietenii îl necăjeau, vorbindu-i de prințesa Bolkonski.
XV.
LUÂND IN PRIMIRE COMANDA armatelor, Kutuzov își aduse aminte de prințul Andrei și îi trimise ordin să se prezinte la cartierul general.
Prințul Andrei sosise la Þarevo-Zaimișce chiar în ziua și la ora când Kutuzov trecea pentru prima oară trupele în revistă. Se opri în sat, lângă casa preotului, în fața căreia se afla trăsura comandantului suprem, și se așeză pe o bancă lângă poartă, așteptând pe serenissimul, cum îl numeau acum toți pe Kutuzov. De pe câmpia de la marginea satului se auzeau când sunete de fanfară, când zgomotul unei mulțimi imense de glasuri care strigau „ura!” în cinstea noului comandant suprem. Tot acolo, la poartă, cam la zece pași de prințul Andrei ședeau, profitând de absența prințului și de vremea frumoasă, două ordonanțe, un curier și un intendent. Un locotenent-colonel de husari, mărunt de statură, negricios, cu mustățile prea crescute și favoriții neîngrijiți, se apropie călare de poartă și, văzându-l pe prințul Andrei, îl întrebă dacă acolo stă serenissimul și dacă sosește curând.
Prințul Andrei îi răspunse că el nu aparține statului-major al serenissimului și că e și el abia sosit. Locotenent-colonelul de husari se adresă uneia dintre ordonanțe, îmbrăcată într-o frumoasă uniformă, și ordonanța îi răspunse, cu disprețul pe care-l au totdeauna față de ofițeri ordonanțele comandanților supremi:
— Cine, serenissimul? Trebuie să vină numaidecât. Dar ce doriți?
Locotenent-colonelul de husari zâmbi pe sub mustață la tonul ordonanței, sări de pe cal, îl dădu în grija vistavoiului și se apropie de Bolkonski, înclinându-se ușor. Bolkonski îi făcu loc pe bancă și locotenent-colonelul de husari se așeză alături de el.
— Îl așteptați și dumneavoastră pe comandantul suprem? Se vârî în vorbă locotenent-colonelul de husari. Se zice că oricine poate intra la el. Slavă Domnului! Cu cârnățarii ăia de nemți era prăpăd! Nu degeaba a cerut Ermolov să fie ridicat la rangul de neamț. Acum le-a mai venit și rușilor apa la moară. Dracu-i știe ce făceau. Tot retragere și iar retragere. Ați făcut campania? Întrebă el.
— Am avut plăcerea, răspunse prințul Andrei, nu numai să iau parte la retragere, dar să și pierd în această retragere tot ce aveam mai scump, fără să mai vorbesc de avere și de casa părintească… pe tatăl meu, care a murit de inimă rea. Eu sunt din gubernia Smolensk.
— A! Dumneavoastră sunteți prințul Bolkonski? Îmi pare foarte bine că v-am făcut cunoștința! Locotenent-colonelul Denisov, mai cunoscut sub numele de Vaska, zise Denisov, strângând mâna prințului Andrei și privindu-l cu deosebită atenție și bunătate. Da, am auzit, spuse el compătimitor și, după ce tăcu câteva clipe, continuă: Iacătă și războiul scitic. Toate astea-s bune, dar nu pentru cei care le îndură pe spinarea lor. Va să zică, dumneavoastră sunteți prințul Andrei Bolkonski? Denisov dădu din cap. Foarte bucuros, prințe, foarte bucuros că vă cunosc, adăugă el iar, zâmbind trist, în timp ce-i strângea mâna.
Prințul Andrei îl cunoștea pe Denisov din ceea ce-i povestise Natașa despre primul ei pretendent. Această amintire, și dulce, și amară totodată, îl transpuse din nou în starea aceea dureroasă, care nu-l mai cuprinsese în ultimul timp, dar care trăia totuși în sufletul lui. În ultima vreme avusese atâtea alte dureri și impresii atât de puternice, ca părăsirea Smolenskului, trecerea sa prin Lâsâe Gorî, vestea recentă a morții tatălui său, atâtea încercări îi fuseseră hărăzite, încât amintirile încetaseră să-l mai frământe și, când totuși îi reveneau în minte, erau departe de a-l mai tulbura cu puterea cu care-l tulburau odinioară. Și pentru Denisov șirul amintirilor pe care i le trezea numele lui Bolkonski făceau parte dintr-un trecut îndepărtat și poetic, de pe când într-o seară, după masă, Natașa cântase, și el, fără să-și dea seama cum, făcuse propuneri de căsătorie unei fetițe de cincisprezece ani. Zâmbi amintirilor acelor vremi și pasiunii lui pentru Natașa, și trecu repede la subiectul care-l preocupa acum exclusiv și pătimaș. Era un plan de campanie pe care-l concepuse pe vremea retragerii, când avea slujbă la avanposturi. Îi prezentase acest plan lui Barclay de Tolly, și acum avea de gând să i-l prezinte și lui Kutuzov. Planul său se întemeia pe faptul că linia de operații a francezilor era prea întinsă și că, în loc să se declanșeze o acțiune pe front, ca să li se oprească înaintarea, trebuia mai curând să li se taie comunicațiile. El începu să-și expună prințului Andrei planul.
— Ei nu pot ține întregul front, pe toată întinderea lui. Este cu neputință, îmi iau eu misiunea să-l străpung; dați-mi cinci sute de oameni, și-i tai în două, fără discuție. Război de partizani. Nu există altă posibilitate.
Denisov se ridică în picioare și, dând din mâini, își expunea planul. Pe la mijlocul expunerii lui se auziră dinspre câmpul de paradă strigătele ostașilor care erau tot mai confuze și mai răspândite, amestecate cu sunetele fanfarei și cu cântece. Satul se umplu de tropot de copite și de strigăte.
— Vine! Strigă cazacul de la poartă. El e. Vine!
Bolkonski și Denisov se apropiară de poartă, lângă care se înșirase un grup de soldați (garda de onoare), și îl văzură pe Kutuzov venind tacticos pe uliță, călare pe un cal murg, nu prea înalt. O imensă suită de generali îl urma. Barclay călărea aproape în rând cu el; o mulțime de ofițeri alergau după ei și pe lângă ei și strigau: „Ura!”
Aghiotanții intrară cei dintâi în curte. Kutuzov își îndemna nerăbdător calul, care călca lin și uniform sub greutatea trupului său, saluta din cap și ducea tot timpul mâna la cascheta albă a gărzilor călare (cu banta roșie și fără cozoroc). Ajungând în dreptul grenadierilor gărzii de onoare, cea mai mare parte cavaleriști, care-i dădeau onorul, stătu câteva clipe locului, îi privi atent cu ochiul cercetător al comandantului, apoi se întoarse către mulțimea de generali și ofițeri care-l înconjura. Fața lui luă pe dată o expresie fină. Ridică din umeri în semn de nedumerire:
— Și cu astfel de flăcăi să ne retragem și iar să ne retragem! Exclamă el. Ei, la revedere, generale, adăugă și își îndemnă calul spre poartă, trecând pe lângă prințul Andrei și Denisov.
— Ura! Ura! Ura! Strigau cei din urma lui.
De când nu-l mai văzuse prințul Andrei, Kutuzov era și mai umflat, și mai înecat în grăsime. Dar ochiul alb și cicatricea rănii, bine cunoscute prințului Andrei, ca și expresia obosită a feței sale și a întregii lui făpturi, îi erau aceleași. Era în tunică (cravașa o avea prinsă de o curea subțire ce-i atârna pe umăr) și se legăna greoi în șa pe calul lui mărunt și vânjos.
— Pfiu… pfiu… pfiu… fluiera el ușor, în timp ce intra pe poartă.
Chipul său exprima mulțumirea omului împăcat, care abia așteaptă să se odihnească, după paradă. Își scoase piciorul stâng din scară, aplecându-se cu tot trupul și, încruntându-se de efort, și-l ridică sprijinindu-și-l într-un genunchi pe șa, gemu și își dădu drumul în brațele cazacilor și ale aghiotanților care îl susținură.
Își îndreptă ținuta, privi împrejur cu ochiul lui pe jumătate închis, și, uitându-se la prințul Andrei, fără să-l recunoască probabil, se îndreptă cu mersul lui greoi spre cerdacul casei.
— Pfiu… pfiu… pfiu… fluieră el și se mai uită a dată la prințul Andrei.
Impresia pe care i-o făcea figura prințului Andrei, așa cum se întâmplă adresa cu bătrânii, nu se legă în mintea lui de amintirea fostului său aghiotant, decât peste câteva secunde.
— A, bună ziua, prințe, bine ai venit, dragul meu, hai, vino… spuse el obosit, uitându-se împrejur și pășind greoi pe scara care trosnea sub greutatea lui.
Se descheie și se așeză pe o laviță din ceardac.
— Ei, ce face tata?
— Ieri am primit știrea că a murit, răspunse scurt prințul Andrei.
Kutuzov se uită speriat, cu ochi mari, la prințul Andrei, apoi, scoțându-și cascheta, se închină: „Fie-i țărâna ușoară! Facă-se voia Domnului cu noi toți!” Oftă din greu și tăcu un timp. „L-am iubit și l-am prețuit mult și iau parte cu tot sufletul la durerea ta.” Îl îmbrățișă apoi pe prințul Andrei și îl ținu așa, la pieptul lui gras, multă vreme. Când îi dădu drumul, prințul Andrei observă că buzele răsfrânte ale lui Kutuzov tremurau și că avea lacrimi în ochi. Kutuzov oftă și se sprijini cu amândouă mâinile de laviță, ca să se ridice.
— Hai, vino la mine să mai stăm de vorbă, zise el; dar, în același moment Denisov, tot atât de puțin intimidat în fața șefilor săi, ca și în fața dușmanului, urcă hotărât treptele, zornăindu-și pintenii, fără să se sinchisească de adjutanții care încercau cu șoapte răstite să-l oprească.
Kutuzov îl privi cu nemulțumire, tot cu mâinile sprijinite de laviță. Denisov își spuse numele și declară că are de făcut serenissimului o comunicare de mare importanță pentru binele patriei. Kutuzov începu să-l privească cu ochi de om obosit, își aduse mâinile pe pântece cu un gest plictisit și-i zise: „Pentru binele patriei? Ei, despre ce e vorba? Spune!” Denisov se roși ca o fetiță (era așa de straniu să vezi roșind chipul acesta mustăcios de om mare și bețiv) și începu să-și expună cu îndrăzneală planul de a tăia linia de operații a inamicului între Smolensk și Viazma. Denisov trăise prin partea locului și cunoștea bine regiunea. Planul său părea bun, fără îndoială, datorită mai cu seamă puterii de convingere pe care o punea în ceea ce spunea. Kutuzov se uita în jos și din când în când arunca câte o privire spre casa de alături, ca și când s-ar fi așteptat să apară dintr-acolo ceva neplăcut pentru el. Și, într-adevăr, din izba la care se uita, apăru, în timp ce își depăna Denisov discursul, un general cu o geantă la subțioară.
— Ei, ești gata? Întrebă Kutuzov, întrerupând la jumătate expunerea lui Denisov.
— Gata, serenissime, răspunse generalul.
Kutuzov clătină din cap, ca și când ar fi spus: „Cum să facă un singur om față la toate astea!” și continuă să-l asculte pe Denisov.
— Îmi dau cuvântul meu de ofițer rus, spuse Denisov, că voi tăia liniile de comunicație ale lui Napoleon.
— Ce fel de rudă ești cu generalul de intendență Kiril Andreevici Denisov? Îl întrerupse Kutuzov.
— E unchiul meu, serenissime.
— O! Am fost prieteni, spuse vesel Kutuzov. Bine, bine, dragul meu, rămâi aici la comandament și mâine vom mai vorbi.
Și, salutându-l ușor din cap pe Denisov, întinse mâna spre hârtiile aduse de Konovnițân.
— N-ar fi mai bine, serenissime, să poftiți în odaie, zise cu nemulțumire în voce generalul de serviciu. Este neapărat necesar să cercetați planurile și să semnați anumite hârtii.
Un aghiotant care apăru în ușă raportă că în casă totul e gata. Dar Kutuzov, probabil, n-avea chef să intre în casă decât după ce se va fi eliberat de tot ce avea de făcut. Se încruntă…
— Nu! Zi cuiva, drăguță, să-mi aducă o măsuță, voi studia hârtiile aici, spuse el. Tu nu pleca, mai adăugă, întorcându-se către prințul Andrei.
Prințul Andrei rămase în ceardac și ascultă raportul generalului de serviciu.
Cât dură raportul, prințul Andrei auzi, îndărătul ușii de la intrare, șoapte de glasuri femeiești și foșnet mătăsos de rochie. Aruncându-și de câteva ori privirea într-acolo, zări la ușă o femeie plină la trup, rumenă și frumoasă, într-o rochie trandafirie și cu basma de mătase violetă pe cap, ținând în mână o tavă și, desigur, așteptând intrarea comandantului suprem. Aghiotantul lui Kutuzov îi explică prințului Andrei la ureche că femeia era stăpâna casei, preoteasa, care avea de gând să-l întâmpine pe serenissim cu pâine și sare. Bărbatul ei, preotul, îl primise pe comandantul suprem în biserică, cu crucea, iar ea voia să-l întâmpine aici, acasă… „E foarte drăguță”, adăugă aghiotantul, zâmbind. Kutuzov se întoarse la vorbele acestea. Asculta raportul generalului de serviciu (în care punctul principal îl forma critica poliției de lângă Þarevo-Zaimișce) tot așa cum îl ascultase adineauri pe Denisov, sau cum ascultase cu șapte ani în urmă discuțiile de la consiliul de război al Austerlitzului. Asculta, probabil, numai pentru că avea urechi care nu puteau să nu audă, deși într-una dintre ele avea scamă de funie marinărească; dar se vedea bine că nimic din tot ce-avea să-i spună generalul de serviciu nu-l putea uimi sau interesa, că știa dinainte ce i se va raporta și, dacă asculta toate acestea, era numai pentru că trebuia să le asculte, așa cum trebuia ascultată sfeștania cântată de popi. Tot ce spusese Denisov fusese bine chibzuit și inteligent. Ceea ce spunea generalul de serviciu era și mai bine chibzuit și mai inteligent, dar se vedea cât de colo ce mult disprețuia Kutuzov și știința, și inteligența, și cât de bine știa el că altceva hotărăște soarta unui război, ceva ce nu depinde de știință și de inteligență. Prințul Andrei urmărea cu atenție expresia feței comandantului suprem, dar tot ce putu citi pe ea fu numai plictiseala, curiozitatea de a ști ce pun la cale glasurile femeiești dindărătul ușii și dorința de a se păstra în limitele politeții. Se vedea clar cât disprețuia Kutuzov inteligența și știința, și chiar sentimentele patriotice manifestate de Denisov, dar el nu le disprețuia nici cu mintea, nici cu sufletul, nici cu superioritatea pregătirii pe care o avea (pentru că nici nu căută să arate așa ceva), ci le disprețuia altfel. Bătrânețea sa le disprețuia cu experiența vieții. Singura dispoziție dată de Kutuzov cu prilejul acestui raport se referea la acei maraudeurs, soldați dedați la jaf din armata rusă. Generalul de serviciu îi prezentă, la sfârșitul raportului, cererea unui boier care-i pretindea serenissimului să ordone să fie despăgubit pentru ovăzul verde cosit de armată.
Kutuzov plescăi din buze și dădu din cap, auzind plângerea.
— În sobă cu ea… pune-o pe foc. Și-ți spun odată pentru totdeauna, drăguță, zise el, orice plângere ca asta, dă-o pe foc. Lasă-i să le cosească grânele și să le ardă lemnele sănătoși. N-am dat eu ordin și nici nu le-am permis să facă lucruri de acestea, dar nici nu-i pot trage la răspundere, pe niciunul. Fără asta nu se poate! Unde tai lemne sar și așchii, ce vrei! Se mai uită o dată la hârtie. O, sfântă pedanterie nemțească! Exclamă, clătinând din cap.
XVI
— EI, ACUMA-I GATA TOT! Spuse Kutuzov, iscălind ultima hârtie și, sculându-se greoi, își netezi pielea obosită de pe gâtul alb și puhav și se îndreptă vesel spre ușă.
Preoteasa, căreia i se urcase tot sângele în obraji, se repezi la tavă, dar n-o putu prezenta la timp, deși se pregătise de atâta vreme. Ploconindu-se adânc, ea i-o întinse lui Kutuzov.
Acesta se uită la ea printre gene, apoi zâmbi, o prinse de bărbie și spuse:
— Tii, că frumoasă mai ești! Mulțumesc, porumbițo!
Scoase din buzunarul pantalonilor bufanți câteva piese de aur și i le puse pe tavă.
— Ei, cum o duci? O întrebă Kutuzov, îndreptându-se spre camera care-i fusese rezervată.
Preoteasa, toată numai zâmbet și cu gropițe în obrajii ca doi bujori, îl urmă în odaie. Aghiotantul ieși în ceardac, după prințul Andrei, și-l pofti la o mică gustare. Peste vreo jumătate de ceas, prințul Andrei fu chemat iarăși la Kutuzov. Îl găsi răsturnat într-un jilț și cu aceeași tunică, descheiată. În mână ținea o carte franțuzească, pe care la intrarea prințului Andrei o puse deoparte, după ce vârî un cuțit drept semn între file; era Les chevaliers du Cygne80 opera doamnei de Genlis, cum citi prințul Andrei pe copertă.
— Hai, șezi, șezi aici, să stăm puțin de vorbă, zise Kutuzov. E trist, foarte trist. Dar nu uita, dragul meu, că-ți sunt ca și un tată, un al doilea tată…
Prințul Andrei îi povesti tot ce știa în legătură cu moartea tatălui său și tot ce văzuse cu prilejul trecerii prin Lâsâe Gorî.
— Uite unde ne-au adus, unde ne-au adus! Exclamă brusc Kutuzov cu emoție în glas, făcându-și de bună seamă din povestea prințului Andrei o idee clară despre starea în care se afla Rusia. Dați-mi numai puțin răgaz, numai puțin răgaz, adăugă el cu o expresie plină de mânie și, nemaivoind, pesemne, să continue convorbirea aceasta care-l tulbura, spuse: Te-am chemat ca să te iau pe lângă mine.
— Mulțumesc, serenissime, răspunse prințul Andrei. Mi-e teamă însă că nu mai sunt bun pentru comandamente, urmă el cu un zâmbet pe care Kutuzov îl observă și îl privi întrebător. Mai ales, adăugă prințul Andrei, că m-am deprins cu regimentul, mi-am îndrăgit ofițerii și soldații și mi se pare că și ei mă iubesc pe mine. Mi-ar fi greu să mă despart de regiment. Fiindcă, dacă renunț la cinstea de a fi alături de dumneavoastră, vă rog să credeți că…
O expresie de inteligență, de bunătate și, în același timp, de fină ironie, strălumina fața puhavă a lui Kutuzov, care-l întrerupse.
— Îmi pare rău; mi-ai fi fost de folos; dar ai dreptate, ai dreptate. Nu aici ne trebuiesc nouă oameni. Avem sfătuitori destui, dar oameni n-avem. Regimentele ar arăta cu totul altfel, dacă sfătuitorii s-ar duce să facă serviciu acolo, în regimente, așa cum faci tu. Te țin minte de la Austerlitz… Te țin minte; parcă te văd cu drapelul spuse Kutuzov și roșeața bucuriei aprinse chipul prințului Andrei la auzul acestor cuvinte.
Kutuzov îl trase de mână și îi întinse obrazul să i-l sărute. Și prințul Andrei văzu iarăși lacrimi în ochii bătrânului. Deși știa cât de ușor plângea Kutuzov, deși știa că-l mângâia acum, dorind să-i arate cât de mult îl compătimește pentru pierderea suferită, totuși prințul Andrei se simți și fericit, și măgulit de faptul că-i amintise de Austerlitz.
— Mergi cu Dumnezeu pe drumul tău. Știu, drumul tău e drumul onoarei. Tăcu un timp. Mi-ai lipsit mult la București, dar n-am avut încotro, trebuia să te trimit. Și, schimbând discuția, Kutuzov începu să vorbească despre războiul cu Turcia și despre pacea încheiată. Da, da, câte imputări mi s-au mai făcut, zise Kutuzov, și pentru războiul, și pentru pacea asta… dar, toate la vremea lor. Tout vient a point a celui qui sait attendre.81 Iar sfătuitori se găseau și pe acolo tot atât de mulți ca și pe aci… urmă Kutuzov, revenind la cei ce-i dau sfaturi, problemă care se vede că-l preocupa. Of, sfătuitorii aceștia! Dac-ar fi trebuit să-ți pleci urechea la toți, apoi nici pace n-am fi încheiat și nici războiul nu s-ar fi isprăvit în Turcia. Toți sunt grăbiți, iar graba strică treaba. Dacă n-ar fi murit, Kamenski ar fi fost pierdut. A asediat, cu treizeci de mii de oameni, cetăți întărite. Nu-i greu să cucerești o cetate, greu e să câștigi războiul. Iar pentru asta nu-i nevoie să asediezi și să ataci, ci trebuie răbdare și timp. Kamenski a trimis asupra Rusciucului soldați, iar eu, numai cu aceste două arme (răbdarea și timpul) am cucerit mai multe cetăți decât Kamenski și i-am făcut pe turci să mănânce carne de cal. Clătină din cap. Și vor mânca și francezii! Ai cuvântul meu, repetă el, însuflețindu-se și bătându-se cu pumnul în piept – că mi ți-i fac să mănânce și ei carne de cal…
Și iarăși i se umplură ochii de lacrimi.
— Dar dacă totuși va trebui să primim lupta? Spuse prințul Andrei.
— Nu voi avea încotro; dacă toți vor voi lucrul acesta, ce să-i faci? Dar crede-mă, dragul meu, nici o armată din lume nu-i mai puternică decât acestea două: răbdarea și timpul. Ele vor face totul, numai că sfătuitorii n'entendent pas de cette oreille, voila le mal.82 Unii vor, alții nu vor. Ce să le faci? Întrebă el, așteptând probabil un răspuns. Dar tu ce-ai crede că e de făcut? Repetă Kutuzov întrebarea, și ochii îi străluciră cu o expresie de profunzime și inteligență. Să-ți spun eu ce e de făcut, zise Kutuzov, pentru că prințul Andrei și așa nu-i răspundea. Să-ți spun eu ce e de făcut și ce fac. Dans le doute, mon cher; zise el și după o pauză termină silabisind: abstiens-toi83. – Ei, cu bine, dragul meu, și nu uita că iau parte din tot sufletul la pierderea ta și că, pentru tine, eu nu sunt nici serenissim, nici prinț și nici comandant suprem, ci tată. Dacă ai nevoie de ceva, vino de-a dreptul la mine. Cu bine, dragul meu.
Îl mai îmbrățișă o dată și îl sărută iar. Prințul Andrei nu apucase să treacă pragul, când Kutuzov, cu un oftat de destindere, și luase să citească mai departe romanul doamnei de Genlis, Les chevaliers du Cygne.
Cum se făcuse și din ce-i venise asta, prințul Andrei n-ar fi putut spune, dar, îndată după întrevederea cu prințul Kutuzov, el se înapoiase la regimentul său ceva mai liniștit cu privire la mersul general al lucrurilor și la omul care luase conducerea. Cu cât vedea mai mult lipsa oricărui interes personal la acest bătrân, căruia parcă nu-i mai rămăsese decât deprinderea pasiunilor, iar în locul inteligenței (ce grupează evenimentele și trage concluzii) doar capacitatea de a contempla liniștit mersul evenimentelor, cu atât era mai liniștit, gândindu-se că totul se va întâmpla așa cum trebuia să se întâmple. „El nu va face nimic singur, de capul lui. Nu va născoci nimic și nu va lua nici o măsură, își zicea prințul Andrei, dar va pleca urechea la toate părerile și va ține minte totul, va pune totul la locul său, nu va împiedica nici o acțiune folositoare și nu va permite niciodată să se facă ceva dăunător. E conștient de faptul că există ceva mai puternic și mai important decât voința lui și anume cursul inevitabil al evenimentelor; e în stare să vadă aceste evenimente, e în stare să le înțeleagă importanța și, față de importanța lor, știe să se abțină de la participarea lui la aceste evenimente, să renunțe la voința lui proprie, îndreptată spre alte țeluri. Dar, mai ales, gândea prințul Andrei, motivul pentru care poți avea încredere în omul acesta, este că e rus, cu tot romanul doamnei de Genlis și expresiile lui franțuzești; i-a tremurat glasul când a rostit: „Uite unde ne-au adus!„ și i-au dat lacrimile când spunea că îi va face el „să mănânce carne de cal„.” Pe acest sentiment, încercat într-un chip mai mult sau mai puțin lămurit de toată lumea, se și întemeiase unanimitatea și aprobarea generală care însoțise alegerea lui Kutuzov la comandamentul suprem al armatei, alegere contrarie considerațiilor de la curte, dar corespunzând dorinței poporului.
XVII.
DUPÃ PLECAREA ÎMPÃRATULUI din Moscova, viața moscovită începu să se scurgă iar după rânduiala ei obișnuită și cursul acestei vieți era atât de firesc, încât cu greu ți-ai fi putut aminti de zilele acelea trăite în plin entuziasm patriotic și cu greu ai fi putut crede că Rusia era cu adevărat în primejdie și că membrii Clubului englez sunt totodată și fiii patriei, gata de orice sacrificiu pentru ea. Singurul lucru, care mai amintea acum patriotismul înflăcărat de pe vremea vizitei împăratului la Moscova, era promisiunea de a da bani și contingente noi de oameni, promisiune care, de îndată ce fusese făcută, se și transformase într-o obligație legală, oficială, care părea de neocolit.
Odată cu apropierea dușmanului de capitală, felul cum își priveau moscoviții situația nu numai că nu deveni mai serios, ci, dimpotrivă, deveni și mai ușuratic, așa cum se întâmplă totdeauna cu oamenii care simt o mare primejdie apropiindu-se. Când omul se vede în fața unui pericol apropiat, două glasuri la fel de puternice se fac auzite în sufletul lui: unul îl îndeamnă cu destulă cumințenie să se gândească în ce constă pericolul și cum se poate înlătura; altul îi spune și mai înțelept că-i prea greu și prea chinuitor să te tot gândești la primejdie, când nu este în puterea omului să prevadă totul și să se izbăvească de puhoiul general al întâmplărilor, și că, deci, atâta timp cât primejdia n-a venit încă, e mai bine ca omul să-și întoarcă fața de la ea și să nu se gândească decât la lucruri plăcute. În singurătate, de cele mai multe ori, omul dă ascultare primului glas; în societatea altora însă, dimpotrivă, celui de-al doilea. La fel se întâmplase și acum cu locuitorii Moscovei. Demult nu mai petrecuseră moscoviții ca anul acesta.
Afișele lui Rastopcin, care aveau sus o poză cu o cârciumă, unde se vedea un tejghetar și târgovețul moscovit, Karpușka Cighirin, miliționar, care, bând un păhărel mai mult și auzind că Bonaparte ar fi având de gând să vină la Moscova, și-a ieșit din sărite, i-a înjurat de mama focului pe toți francezii, a ieșit din cârciumă și a început să vorbească cu mult curaj mulțimii adunate în fața porții cu vulturul, se citeau și erau apreciate tot atât de mult ca și ultimele bouts rimés ale lui Vasili Lvovici Pușkin.
La club, în camera din colț, unde se adunau să citească aceste afișe, unii se amuzau de felul cum își bătea joc Karpușka de francezi, atunci când zicea că se vor umfla de varză, vor crăpa de cașă, se vor îneca cu borș și că toți sunt niște pitici pe care o singură muiere i-ar putea arunca câte trei deodată cu furca. Unii nu aprobau tonul acesta și spuneau că-i banal și stupid. Se povestea că Rastopcin i-a scos din Moscova pe francezi, ba chiar și pe toți ceilalți străini, fiindcă printre ei s-ar fi găsit spioni și agenți de-ai lui Napoleon; dar lucrurile acestea le povesteau mai ales ca să pună cu prilejul acesta în circulație cuvintele de duh spuse de Rastopcin la deportarea lor. Străinii fuseseră îmbarcați pe un șlep cu destinația Nijni și Rastopcin le-ar fi spus: „Rentrez en vous meme, entrez dans la barque et n'en faites pas une barque de Charon”84. Mai spuneau că fuseseră evacuate din Moscova toate instituțiile și adăugau la asta gluma lui Șinșin că, fie și numai pentru lucrul acesta, Moscova ar trebui să-i fie recunoscătoare lui Napoleon. Povesteau că pe Mamonov regimentul promis avea să-l coste opt sute de mii de ruble, că Bezuhov ar fi cheltuit și mai mult pentru oștenii săi, dar că mai frumos decât orice în fapta lui Bezuhov era că el însuși avea să îmbrace uniforma și să pornească în fruntea regimentului, călare, și că nu le va lua nici un ban celor care vor fi de față la acest spectacol.
— Dumneata nu cruți pe nimeni, spuse Julie Drubețkaia, alegând și adunând grămadă scama pe care o destrămase din cârpe, cu degetele ei subțiri, aproape ascunse de atâtea inele.
Julie se pregătea să plece din Moscova a doua zi și dădea o serată de adio.
— Bezuhov est ridicule, dar e atât de bun, atât de simpatic! Ce plăcere-i asta, să fii atât de caustique?85
— Amendă! Spuse un tânăr în uniformă de miliționar, pe care Julie îl numea „mon chevalier”86 și care urma să plece împreună cu ea la Nijni.
Societatea care se aduna la Julie, ca și atâtea alte cercuri din Moscova, luase hotărârea să nu vorbească decât rusește, și toți cei care greșeau folosind cuvinte franțuzești plăteau amendă în folosul comitetului de ajutorare.
— Încă o dată amendă pentru galicism, spuse un scriitor rus care se afla în salon. „Plăcerea să fii” nu-i pe rusește.
— Dumneata nu ierți pe nimeni, urmă Julie, adresându-se miliționarului, fără să ia în seamă spusele scriitorului. Pentru cuvântul caustique îmi recunosc vina și plătesc, dar pentru plăcerea de a-ți spune adevărul, sunt gata să mai plătesc o dată; pentru galicism nu sunt răspunzătoare, i se adresă ea literatului, eu n-am nici bani și nici timp să-mi iau profesor și să învăț rusește, ca prințul Golițân. Dar, iată-l, a sosit și el, adăugă Julie. Quand on…87 Nu, nu, se întoarse ea spre miliționar, nu mă prinzi; vorbești de lup și lupul e la ușă, spuse amfitrioana, zâmbindu-i amabil lui Pierre. Chiar de dumneata vorbeam, spuse Julie, mințind cu dibăcia caracteristică femeilor de lume. Spuneam că regimentul dumitale va fi desigur mai bun decât cel al lui Mamonov.
— Ah, nu-mi mai vorbiți de regimentul meu răspunse Pierre, sărutând mâna gazdei și luând loc alături de ea. Sunt sătul până în gât de el!
— Nu-i așa, îl vei comanda chiar dumneata? Spuse Julie, aruncând miliționarului o privire șireată și ironică.
În prezența lui Pierre, miliționarul nu mai era atât de caustique, și fața lui nu arăta decât nedumerire: nu pricepea ce înseamnă zâmbetul Juliei. Deși era distrat și blajin, prezența lui Pierre punea pe loc capăt oricărei încercări de a glumi pe socoteala lui.
— Nu, răspunse râzând Pierre, privindu-și trupul mare și gras. Francezii m-ar putea ochi prea ușor și, de altfel, mi-e și teamă că n-am să mă pot urca pe cal…
Luând la rând persoanele alese ca subiect de conversație în seara aceea, musafirii Juliei aduseră vorba și de familia Rostovilor.
— Le merge, se zice, foarte rău, spuse Julie. Iar el, contele, e atât de nechibzuit! Razumovskii aveau de gând să le cumpere casa și moșia de lângă Moscova, și ei tot tărăgănează. Contele ține la preț.
— Nu, se spune că azi-mâine se încheie târgul, zise cineva. Deși acum e o prostie să mai cumperi ceva la Moscova.
— De ce? Spuse Julie. Nu cumva credeți că orașul e în primejdie?
— Atunci dumneavoastră de ce plecați?
— Eu? Ciudată întrebare! Eu plec, pentru că… ei, pentru că toată lumea pleacă; și pe urmă, eu nu-s nici Ioana d'Arc și nici amazoană.
— Ei da, da, așa-i, mai dați-mi cârpe.
— Dacă știe să-și chivernisească afacerile, își va putea plăti toate datoriile, urmă miliționarul, vorbind de Rostov.
— E un bătrân de treabă, dar un foarte pauvre sire88. De ce or fi amânând atâta? De multă vreme tot voiau ei să plece la țară; doar Nathalie, parcă, s-a înzdrăvenit? Îl întrebă Julie pe Pierre, zâmbindu-i cu tâlc.
— Rostovii își așteaptă fiul cel mai mic, spuse Pierre. Fusese înscris la cazacii lui Obolenski și plecase la Belaia Þerkov, unde se formează regimentul. Acum, părinții l-au mutat în regimentul meu și îl așteaptă să sosească de la o zi la alta. Contele vrea demult să plece, dar contesa nu consimte pentru nimic în lume, până nu-și vede băiatul.
— I-am văzut alaltăieri, la Arharovi; Nathalie s-a făcut iarăși frumoasă și veselă. A cântat o romanță. Ce ușor uită unii oameni!
— Ce să uite? Întrebă Pierre cu nemulțumire.
Julie zâmbi.
— Știi, conte, cavaleri ca dumneata nu se mai găsesc decât în romanele doamnei de Souza.
— Cum cavaler? Pentru ce? Întrebă Pierre, înroșindu-se.
— Ei, hai, destul, dragă conte; c'est la fable de tout Moscou. Je vous admire, ma parole d'honneur.89
— Amendă! Amendă! Sări miliționarul.
— Bine, bine. Nu se mai poate vorbi aici. Ce plictisitor!
— Qu'est-ce qui est la fable de tout Moscou?90 întrebă Pierre supărat, ridicându-se.
— Ce să mai lungim vorba, conte. Știi dumneata!
— Nu știu nimic, zise Pierre.
— Eu știu că ai fost bun prieten cu Nathalie și de aceea… Nu, eu am fost totdeauna mai prietenă cu Vera. Cette chere Véra!91
— Non, madame92, continuă Pierre cu un ton de nemulțumire. Nu mi-am luat absolut deloc rolul de cavaler al contesei Rostova și de aproape o lună nici n-am mai dat pe la ei. Dar nu înțeleg cruzimea…
— Qui s'excuse, s'accuse93, spuse Julie, zâmbind și fluturând o bucățică de cârpă destrămată și, ca să aibă ea ultimul cuvânt, se grăbi să schimbe vorba. Ce-am auzit chiar astăzi: biata Marie Bolkonski a sosit ieri la Moscova. Ai aflat că și-a pierdut tatăl?
— Cum se poate! Unde-i? Grozav aș fi dorit s-o văd, spuse Pierre.
— Mi-am petrecut seara de ieri cu ea. Azi sau mâine dimineață pleacă la moșia lor de lângă Moscova, împreună cu nepoțelul ei.
— Ei, ce spune? Cum se simte? Întrebă Pierre.
— Nimic, e tristă. Dar știi cine i-a fost salvatorul? E un întreg roman. Nicolas Rostov. Fusese înconjurată, voiau s-o omoare, oamenii ei fuseseră răniți. El s-a aruncat în mijlocul lor și a salvat-o…
— Încă un roman, spuse miliționarul. Hotărât lucru, fuga asta generală parcă s-a întâmplat anume ca să se mărite toate fetele bătrâne. Catiche e una, prințesa Bolkonski – alta.
— Știți, eu cred cu tot dinadinsul că e un petit peu amoureuse du jeune homme.94
— Amendă! Amendă! Amendă!
— Dar cum vrei să spun asta pe rusește?
XVIII.
CÂND SE ÎNTOARSE ACASÃ, Pierre găsi două afișe de-ale lui Rastopcin, aduse în ziua aceea.
În cel dintâi se spunea că zvonul, după care contele Rastopcin ar fi împotriva plecărilor din Moscova, nu corespundea adevărului și că, dimpotrivă, contele Rastopcin era bucuros că plecau cucoanele de neam mare și nevestele negustorilor. „Mai puțină panică, mai puține zvonuri, se spunea în afiș, căci răspund eu cu capul că mișelul nu va călca în Moscova.” Aceste cuvinte îi dădură întâia oară lui Pierre certitudinea clară că francezii vor fi curând la Moscova. În cel de-al doilea, afiș se spunea că marele cartier general rus este la Viazma, că contele Wittgenstein îi bătuse pe francezi și că, întrucât o mare parte dintre locuitori doresc să se înarmeze, s-au pregătit la arsenal, pentru ei, arme: săbii, pistoale și puști, pe care le pot găsi la un preț convenabil. (Tonul acestor afișe începuse să nu mai fie așa de glumeț cum fusese al celor anterioare, care prezentaseră isprăvile lui Cighirin.) Pe Pierre, aceste afișe îl puseră pe gânduri. Se vedea că norul acela de furtună pe care-l dorise din băierile inimii și care stârnea totuși în el o involuntară groază, norul acela se vedea că se apropia.
„Să mă înrolez în armată și să plec pe front sau să mai aștept?” se întreba Pierre a suta oară. Luă pachetul de cărți de pe masă și începu să facă o pasiență.
— Dacă-mi iese pasiența, își spunea el, amestecând cărțile și privind în gol, dacă iese, înseamnă: că… ce înseamnă?
Nu reuși să hotărască ce înseamnă, că la ușa cabinetului răsună vocea verișoarei sale, prințesa cea mai mare, care întreba dacă se poate intra.
— Atunci înseamnă că trebuie să plec pe front, își spuse Pierre. Intră, intră, adăugă el, adresându-se prințesei.
(Singură prințesa cea mare, aceea cu talia lungă și chipul ca împietrit, mai locuia acum în casă la Pierre, celelalte două mai mici se măritaseră.)
— Iartă-mă, mon cousin95, că vin la dumneata, spuse ea cu un glas ce trăda emoție și reproș totodată. Dar trebuie să ne hotărâm până la urmă într-un fel. Ce-i asta? Au plecat toți din Moscova și poporul se răzvrătește. Noi ce mai așteptăm?
— Dimpotrivă, totul pare a fi cum nu se poate mai bine, ma cousine96, spuse Pierre pe tonul acela glumeț, pe care se obișnuia să-l adopte vorbind cu dânsa și pe care și-l îngăduia în relațiile cu ea, veșnic rușinat cum era să joace întotdeauna față de prințesă rolul de binefăcător.
— Da, da, cum nu se poate mai bine… Halal de așa bine! Varvara Ivanovna mi-a povestit astăzi ce fapte eroice săvârșesc trupele noastre. Într-adevăr, istoria le va pomeni cu cinste. Dar și în popor a intrat duhul răscoalei, nu mai ascultă de nimeni; până și camerista mea, și ea a început să se obrăznicească. Curând au să ne pună mâna în gât, în felul ăsta! Pe stradă nici nu te mai poți încumeta să te arăți. Dar, ceea ce le pune vârf la toate, e că mâine-poimâine, francezii sunt aici; ce mai așteptăm? Te rog un singur lucru, mon cousin, spuse prințesa, dă ordin să fiu dusă la Petersburg; oricum aș fi eu, dar tot n-am poftă să rămân pe mâna lui Bonaparte.
— Dar nu mai vorbi așa, ma cousine; de unde-ai scos toate astea? Dimpotrivă…
— Eu nu vreau să mă închin lui Napoleon al dumitale. Facă alții ce-or vrea! Dacă dumneata nu vrei să faci pentru mine lucrul acesta…
— Fac, de ce nu, pe loc dau dispoziții…
Prințesa era, se vede, necăjită că n-avea pe cine să se supere. Tot șoptind ceva, se așeză pe un scaun.
— Dar ești greșit informată, zise Pierre. În oraș e liniște și nu-i nici un fel de pericol. Iată, chiar acum citeam… Piere îi arătă afișele. Contele scrie că răspunde cu capul și că inamicul nu va călca în Moscova.
— Ah, contele ăsta al dumitale, începu furioasă prințesa, e un fățarnic, un mișel care a îndemnat singur poporul la răscoală. N-a scris oare tot el, în afișele astea prostești, că orice suspect să fie netam-nesam târât de chică la poliție? (Ce prostie!) Cine-l va prinde, zice, cinste și mărire lui! Iată unde ne-a dus patriotismul lui! Varvara Ivanovna îmi spunea că numai cât n-au omorât-o pentru că vorbise franțuzește…
— Ei, asta cam așa e… Dar și dumneata, prea le pui toate la inimă, zise Pierre și începu să-și facă pasiența.
În ciuda faptului că pasiența îi ieșise, Pierre nu plecă pe front, ci rămase la Moscova, care era acum aproape pustie; era veșnic într-o stare de neliniște și de nehotărâre, așteptând, cu spaimă și cu bucurie totodată, să se întâmple ceva groaznic.
A doua zi, prințesa plecă spre seară, iar la Pierre veni administratorul său general cu știrea că, pentru găsirea banilor necesari echipării regimentului promis, trebuia negreșit ipotecată, dacă nu chiar vândută, o moșie. Administratorul general îi pusese din capul locului lui Pierre problema că toate aceste cheltuieli cu regimentul i-ar putea aduce ruina. Pierre abia-și putea ascunde zâmbetul, ascultând spusele administratorului.
— Ei bine, vinde, spuse el. Ce să fac? Nu-mi pot lua cuvântul înapoi acum!
Cu cât era mai proastă situația generală și, mai ales, situația lui personală, cu atât lui Pierre îi părea mai bine, căci cu atât era mai evident că mult așteptata catastrofă se apropia. Aproape niciunul dintre cunoscuții lui Pierre nu mai era în oraș. Julie plecase, prințesa Maria plecase și ea. Singuri Rostovii mai rămăseseră dintre prietenii lui apropiați; dar la ei Pierre nu se mai ducea.
În ziua aceea ca să-i mai treacă timpul, Pierre se duse în satul Voronțovo, să vadă balonul cel mare, construit de Leppich, menit să-i aducă vrăjmașului pieirea, și un balon de probă care urma să fie înălțat a doua zi. Balonul nu era încă gata, dar, după cum aflase Pierre, era construit după dorința împăratului. Împăratul îi scria lui Rastopcin despre balon următoarele: „Aussitot que Leppich sera pret, composez lui un équipage pour sa nacelle d'hommes surs et intelligents et dépechez un courrier au général Koutousoff pour l'en prévenir. Je l'ai instruit de la chose.
Recommandez je vous prie, a Leppich d'etre bien attentif sur l'endroit ou il descendra la premiere fois, pour ne pas se tromper et ne pas tomber dans les mains de l'ennemi. Il est indispensable qu'il combine ses mouvements avec le général-en chef”97
Întorcându-se acasă de la Voronțovo și tăind câmpul de execuții de la marginea orașului în piața Bolotnaia, Pierre văzu o mulțime de lume adunată la stâlp. Opri trăsura și coborî. Era o execuție: un bucătar francez, învinuit de spionaj. Cazna abia luase sfârșit și călăul tocmai îl dezlega de stâlp pe cel biciuit, care gemea jalnic. Era un om gras, cu favoriți roșcați, cu ciorapi albaștri și haină verde. Alt condamnat, un om firav și palid, își aștepta rândul. Amândoi, cum se putea judeca și după chipurile lor, erau francezi. Cu o expresie tot atât de speriată și la fel de palid ca și francezul cel firav, Pierre își făcu loc prin mulțime.
— Ce-i asta? Cine-a ordonat? Pentru ce? Întrebă el.
Dar atenția mulțimii – funcționari, târgoveți, negustori, mujici și femei în cojoace și blăni – era îndreptată atât de lacom spre ceea ce se petrecea la stâlp, încât nimeni nu-i răspunse. Omul cel gras se ridică, încruntându-se, strânse din umeri și, vrând probabil să se arate tare de înger, începu să-și pună haina fără să se uite în jurul său; dintr-o dată, însă, buzele începură să-i tremure și izbucni în plâns, înciudat pe el însuși, așa cum plâng oamenii în vârstă și sanguini. Mulțimea începu să vorbească tare, pentru ca, după cum i se păru lui Pierre, să-și înăbușe sentimentul de milă.
— E bucătarul nu știu cărui prinț…
— Ce-i, musiu, pare-mi-se că sosul rusesc e cam acru pentru francezi. Þi s-au strepezit dinții, spuse de lângă Pierre un conțopist zbârcit, când francezul izbucni în plâns.
Conțopistul se uită împrejur, așteptând probabil să-i fie apreciată gluma. Câțiva râseră; alții continuară să se uite speriați la călăul care-l despuia pe al doilea osândit.
Pierre smiorcăi din nas, se încruntă și, întorcându-se brusc, o porni înspre trăsură și, cât timp merse pe jos, până să-și ia locul pe perne, bombăni întruna ceva ca pentru sine. Pe drum tresări de câteva ori și exclamă ceva așa de tare, încât vizitiul îl întrebă:
— Ce porunciți?
— Încotro ai luat-o? Strigă Pierre la vizitiul care apucase să intre în Lubianka.
— La comandantul suprem, cum ați poruncit, răspunse vizitiul.
— Tâmpitule! Dobitocule! Începu Pierre să-și ocărască vizitiul, lucru care i se întâmpla foarte rar. Acasă, am spus; și cât mai repede, nerodule! Trebuie să plec chiar azi, își continuă el vorba în gând.
La vederea francezului pedepsit și a mulțimii din jurul stâlpului, Pierre se hotărâse definitiv să nu mai rămână la Moscova și să plece pe front chiar în aceeași zi, încât își închipui ori că îi și spusese vizitiului lucrul acesta, ori că vizitiul trebuia să-l fi știut de la sine.
Ajuns acasă, Pierre îi porunci lui Evstafievici, care știa câte în lună și în stele, se pricepea la toate și era un vizitiu vestit în toată Moscova, să plece cu el chiar în noaptea aceea spre Mojaisk, unde era armata, și să-i fie trimiși într-acolo caii lui de călărie. Dar lucrul acesta nu se putea face cât ai bate din palme, de aceea, după părerea lui Evstafievici, Pierre trebuia să-și amâne plecarea pe a doua zi, ca să dea timp cailor de schimb să iasă în șosea.
În ziua de 24 august, după atâta vreme urâtă cerul se însenină și, în după-amiaza zilei, Pierre plecă din Moscova. Noaptea, la Perhușkovo, unde poposi ca să schimbe caii, Pierre află că în seara aceea avusese loc o mare bătălie. Lumea povestea că aici, în Perhușkovo, se cutremurase pământul de bubuituri. Nu-i putu da însă nimeni răspuns la întrebarea în legătură cu rezultatul bătăliei. (Lupta aceasta fusese cea de la Șevardino, din ziua de 24.) În zorii zilei, Pierre ajunse la Mojaisk.
Toate casele din Mojaisk erau ocupate de trupe care cantonau. La hanul unde lui Pierre îi ieșiră întru întâmpinare gromul său și un vizitiu, trimiși înainte, nu era loc de mas; era înțesat de ofițeri peste tot.
În Mojaisk, ca și dincolo de Mojaisk, erau numai trupe în marș sau poposind. Peste tot cazaci, infanteriști călăreți, furgoane, chesoane și tunuri. Pierre era grăbit să plece înainte și, cu cât se depărta mai mult de Moscova și cu cât se afunda mai mult în acest ocean de trupe, cu atât îl copleșea mai greu neliniștea și îl învăluia un sentiment nou de bucurie necunoscut până atunci. Era un sentiment asemănător aceluia pe care-l mai încercase și la palatul Slobodski, pe vremea vizitei împăratului la Moscova, sentimentul, că trebuie să întreprindă neapărat ceva, că trebuie să jertfească ceva. Încerca acum bucuria conștiinței că tot ceea ce constituie fericirea oamenilor, confortul, bogăția, viața însăși chiar, sunt fleacuri de care te lepezi bucuros, în comparație cu altceva. Cu ce anume, însă, Pierre nu-și putea da seama și nici nu căuta să-și explice pentru ce și pentru cine găsea el că e o rară fericire să jertfească totul. Nu-l preocupa scopul pentru care voia să se jertfească; jertfa în sine constituia pentru el izvorul noului simțământ de bucurie.
XIX.
LA 24 A AVUT LOC BÃTÃLIA de la reduta Șevardino, la 25 nu s-a tras nici un foc din nici o parte, iar la 26 august se dădu bătălia de la Borodino.
Pentru ce și cum au fost date și primite bătăliile de la Șevardino și Borodino? La ce a folosit bătălia de la Borodino? Nici pentru francezi, nici pentru ruși ea n-a avut vreun sens. Rezultatul imediat al acestei bătălii a fost și a trebuit să fie, pentru ruși, că noi înșine am grăbit căderea Moscovei (lucru de care ne temeam cel mai mult pe lume), iar pentru francezi că au grăbit pierzania întregii lor armate (ceea ce și pentru ei era mai de temut decât orice altceva pe lume). Rezultatul acesta era cât se poate de evident de pe atunci și, cu toate acestea, Napoleon a dat și Kutuzov a primit bătălia, Dacă ar fi fost ca toți conducătorii de oști să se călăuzească după principiile rațiunii, s-ar părea că pentru Napoleon ar fi trebuit să fie limpede ca lumina zilei faptul că, la două mii de verste depărtare de țara sa și primind o bătălie în care nu era exclusă eventualitatea să piardă un sfert din armată, mergea la moarte sigură; și tot atât de limpede trebuia să fie pentru Kutuzov faptul că, primind bătălia și riscând, de asemenea, să-și prăpădească un sfert din armată, avea să piardă cu siguranță Moscova. Pentru Kutuzov, lucrul acesta era tot atât de matematic sigur pe cât de sigur e la jocul de dame că vei pierde atunci când ai o piesă mai puțin și vrei să faci schimb și că, deci, nu trebuie să faci schimbul.
Când adversarul are șaisprezece piese, iar tu ai paisprezece, ești numai cu o optime mai slab decât el; când însă vei schimba cu treisprezece piese, el va deveni de trei ori mai puternic decât tine.
Până la bătălia de la Borodino, forțele noastre erau, față de cele franceze, în raport de aproximativ cinci la șase, iar după bătălie – în raport de unu la doi; adică, până la bătălie noi am avut o sută de mii de oameni și francezii o sută douăzeci de mii, iar după bătălie noi am avut cincizeci de mii și ei o sută de mii. Cu toate acestea, înțeleptul și încercatul Kutuzov a primit bătălia. Tot așa, Napoleon, genialul comandant de oști, cum i se spune, a dat bătălia și a pierdut un sfert din armată, întinzându-și și mai mult frontul. Dacă cineva afirmă că, ocupând Moscova, Napoleon avea de gând să încheie campania, așa cum făcuse ocupând Viena, împotriva acestei afirmații sunt multe argumente. Înșiși istoricii lui Napoleon povestesc că el a voit să se oprească încă de la Smolensk, că era conștient de pericolul ce-l prezentau pozițiile sale atât de întinse și că știa bine că ocuparea Moscovei nu avea să încheie campania, căci la Smolensk văzuse și în ce hal îi erau lăsate orașele rusești și că nu primea nici un răspuns la repetatele lui declarații că ar dori să înceapă tratative.
Dând și primind bătălia de la Borodino, Kutuzov și Napoleon au procedat în mod spontan și absurd. Iar istoricii, după ce faptele s-au întâmplat, au adus o mulțime de argumente iscusit ticluite, pentru a demonstra clarviziunea și genialitatea celor doi conducători de oști, care, în realitate, dintre toate instrumentele oarbe ce săvârșesc evenimente mondiale, au fost factorii cei mai orbi și mai lipsiți de libertatea voinței.
Cei vechi ne-au lăsat clasicele lor poeme eroice, în care eroii constituie tot ceea ce are mai interesant istoria, și noi tot nu ne putem încă deprinde cu ideea că, în vremurile noastre, o asemenea concepție a istoriei nu mai are nici un rost.
La întrebarea a doua, cum de s-a dat bătălia de la Borodino și bătălia premergătoare acesteia, cea de la Șevardino, există de asemenea un mod de a prezenta lucrurile, pe cât de bine determinat și de știut de toată lumea, pe atât de fals. Toți istoricii descriu astfel evenimentul:
Armata rusă, în retragerea ei de la Smolensk, și-ar fi căutat, chipurile, poziția cea mai bună pentru bătălia decisivă, și poziția aceasta ar fi fost, chipurile, găsită la Borodino.
Rușii ar fi întărit, chipurile, de mai înainte această poziție în stânga șoselei (Moscova-Smolensk), într-un unghi aproape drept față de acest drum, între Borodino și Utița, chiar pe locul unde a avut loc bătălia.
În fața acestei poziții, se zice, ar fi fost așezat pe dealul dinspre Șevardino, în scopul supravegherii mișcărilor inamicului, un post înaintat întărit. În ziua de 24, Napoleon ar fi atacat, se zice, acest post înaintat și l-ar fi cucerit, iar la 26 a atacat întreaga armată rusă care se afla pe poziții pe câmpul de la Borodino.
Așa se spune în cărțile de istorie și toate-s minciuni sfruntate, cum lesne se poate încredința oricine și-ar da osteneala să pătrundă în miezul lucrurilor.
Rușii n-au căutat poziția cea mai bună; dimpotrivă, în retragerea lor, ei au lăsat în urmă poziții mult mai bune decât cea de la Borodino. Ei nu s-au oprit la niciuna dintre aceste poziții, și din pricină că nu voia Kutuzov să se oprească pe o poziție care nu fusese aleasă de el, și pentru că necesitatea unei bătălii a întregului popor nu se manifestase în mod vădit, și din pricină că nu se apropiase încă Miloradovici cu miliționarii săi, și din atâtea alte nenumărate pricini. Fapt este că pozițiile anterioare fuseseră mai puternice decât aceea de la Borodino (cea unde s-a dat lupta) și că această poziție, nu numai că nu era puternică, dar nu era deloc mai bună decât oricare altă poziție din împărăția Rusiei, pe care căzând la întâmplare am fi însemnat-o cu un ac pe hartă.
Rușii nu numai că nu întăriseră pozițiile la Borodino, în unghi drept pe stânga drumului (adică pe locul unde s-a dat lupta), dar nici nu le-a trecut prin gând, până la 25 august 1812, că bătălia s-ar fi putut da aici. Dovadă faptul că, în primul rând, nu numai că în ziua de 25 acolo nu erau fortificații, dar fortificațiile începute la 25 nu erau terminate nici în ziua de 26. În al doilea rând, altă dovadă este poziția redutei de la Șevardino: această redută, situată în fața poziției pe care s-a dat bătălia, n-avea nici un sens. De ce a fost întărită, mai mult decât toate celelalte puncte, această redută? Și de ce, apărată la 24 august până noaptea târziu, s-au risipit acolo atâtea eforturi, fără alt rezultat decât că s-au pierdut șase mii de oameni? Pentru observarea mișcărilor inamicului ajungeau patrulele de cazaci. În al treilea rând, ca dovadă că poziția pe care a avut loc bătălia n-a fost aleasă cu premeditare și că reduta de la Șevardino n-a fost un punct înaintat al acestei poziții, slujește faptul că Barclay de Tolly și Bagration erau încredințați, până la 25 august, că reduta de la Șevardino este flancul stâng al poziției și faptul că însuși Kutuzov, în raportul scris pe care-l face la cald, îndată după bătălie, numește reduta flancul stâng al poziției. Și de-abia mai târziu, când s-au întocmit pe larg rapoartele asupra luptei de la Borodino, s-a născocit (probabil pentru justificarea greșelilor comandantului suprem, care trebuia să fie infailibil) afirmația falsă și ciudată cum că reduta de la Șevardino ar fi fost un post înaintat (când, de fapt, ea n-a fost altceva decât un punct întărit al flancului stâng) și că bătălia de la Borodino ar fi fost primită de noi pe o poziție întărită și aleasă dinainte, pe când, în realitate, ea s-a desfășurat într-un punct cu totul neașteptat și aproape lipsit de întărituri.
Lucrurile s-au întâmplat, după toate probabilitățile, astfel: poziția aleasă era cea de pe râul Kolocea, care taie șoseaua principală nu în unghi drept, ci în unghi ascuțit, așa încât flancul stâng era la Șevardino, cel drept în împrejurimile cătunului Novoe, iar centrul la Borodino, în preajma confluenței râurilor Kolocea și Voina. Poziția aceasta, care avea acoperirea râului Kolocea, pentru armata ce avea rolul de a opri inamicul ce înainta pe șoseaua Smolenskului spre Moscova, sare în ochii oricui privește harta câmpiei de la Borodino, uitând împrejurările în care a decurs bătălia.
Napoleon, pornind în ziua de 24 spre Valuevo, n-a văzut (cum se spune în cărțile de istorie) pozițiile rușilor de la Utița spre Borodino (n-a putut să vadă poziția aceasta pentru că ea n-a existat) și n-a văzut postul înaintat al armatei ruse, ci s-a izbit, în timp ce urmărea ariergarda rusă, de flancul stâng al pozițiilor rusești, de reduta Șevardino, și a trecut prin surprindere râul Kolocea. Și rușii, neavând vreme să declanșeze un atac general, și-au retras aripa stângă de pe pozițiile ce ocupau și au ocupat altă poziție, care nici prevăzută, nici întărită nu fusese. Odată trecut pe țărmul stâng ai râului Kolocea, în stânga șoselei, Napoleon a schimbat tot câmpul viitoarei acțiuni de la dreapta spre stânga (stânga rușilor), mutându-l între Utița, Semionovskoe și Borodino (pe această câmpie care n-are în ea nimic mai avantajos decât oricare altă câmpie din Rusia), și pe această câmpie s-a dat bătălia de la 26 august. În linii mari, planul presupus al bătăliei și cel al bătăliei reale se pot vedea pe hartă.
Dacă Napoleon n-ar fi ieșit în seara zilei de 24 pe malul râului Kolocea și n-ar fi dat, în aceeași seară, ordin să fie atacată reduta, ci ar fi început atacul a doua zi dimineață, nu s-ar fi îndoit nimeni că reduta de la Șevardino constituia flancul stâng al poziției noastre și bătălia s-ar fi desfășurat așa cum ne așteptam noi. În acest caz, noi am fi apărat, probabil, cu și mai mare îndârjire reduta Șevardino, flancul nostru stâng; l-am fi atacat pe Napoleon în centru sau dinspre dreapta și, în ziua de 24, s-ar fi dat bătălia decisivă pe poziția care fusese dinainte aleasă și fortificată.
Dar, cum atacul asupra flancului nostru stâng a avut loc de cu seară, ca urmare a retragerii ariergărzii noastre, adică imediat după ciocnirea de lângă Gridneva, și cum comandanții ruși n-au vrut sau n-au apucat să înceapă bătălia generală atunci, în chiar seara zilei de 24, această primă și principală acțiune din bătălia de la Borodino a fost pierdută încă de la 24 și ea a dus, desigur, și la pierderea bătăliei din 26.
După pierderea redutei de la Șevardino, în dimineața zilei de 25, noi ne-am trezit fără nici o poziție la flancul stâng și puși în situația unei imperioase nevoi de a retrage aripa noastră stângă și de a o întări în pripă, unde s-a nimerit.
Dar nu numai că la 26 august trupele rusești n-aveau decât apărarea unor întărituri slabe și neterminate; mai mult; inconvenientul acestei situații a sporit și prin faptul că, nedând importanța cuvenită celor întâmplate (pierderea poziției din flancul stâng și mutarea viitorului câmp de bătaie de la dreapta spre stânga), comandanții ruși au continuat să rămână pe vechea lor poziție, mult prea întinsă, de la satul Novoe până la Utița și, ca urmare, au fost nevoiți să-și împingă trupele de la dreapta spre stânga chiar în timpul luptei. În felul acesta, în tot cursul bătăliei, rușii au opus întregii armate franceze îndreptate asupra aripii noastre stângi, forțe de două ori mai slabe. (Acțiunile lui Ponjatowski asupra Utiței și ale lui Uvarov asupra flancului drept al francezilor au constituit acțiuni izolate de mersul general al acestei bătălii.)
Așadar, bătălia de la Borodino s-a desfășurat cu totul altfel de cum este descrisă (anume ca să se poată acoperi greșelile comandanților noștri, și în felul acesta să se micșoreze gloria armatei ruse și a poporului rus). Bătălia de la Borodino nu s-a dat de pe o poziție aleasă și întărită și cu forțe doar ceva mai reduse decât ale francezilor, ci, în urma pierderii redutei de la Șevardino, bătălia de la Borodino a fost primită de ruși la câmp deschis, pe un loc aproape lipsit de întărituri, cu forțe de două ori mai slabe decât ale francezilor, adică în condițiuni în care nu numai că era imposibil să te bați zece ore și să menții bătălia nedecisă, dar era cu neputință să-ți treacă prin gând să ții armata trei ore în șir, fără s-o expui dezastrului absolut și completei derute.
XX.
LA 25 DIS-DE-DIMINEAÞÃ Pierre plecă din Mojaisk. Pe coasta unui deal înalt, abrupt și povârnit, trecând prin dreptul catedralei în care se slujea și se trăgeau clopotele, Pierre se dădu jos din trăsură și o luă pe jos. În urma lui cobora panta un regiment de cavalerie cu cântăreții în frunte. Înspre el, urca dealul un convoi de căruțe cu răniții în lupta din ajun. Mujicii care mânau căruțele, alergau când într-o parte, când într-alta a căruțelor, strigând la cai și plesnindu-i cu bicele. Căruțele, în care zăceau câte trei și câte patru soldați răniți, se hurducau prin bolovanii aruncați drept pavaj pe panta abruptă. Răniții, bandajați cu cârpe, palizi, cu buzele strânse și sprâncenele încruntate, zdruncinați și izbiți unii de alții în fundul căruței, se țineau de loitre. Aproape toți se uitau cu o curiozitate naivă și copilărească la pălăria albă și la fracul verde al lui Pierre.
Vizitiul lui Pierre se răstea supărat la convoiul de răniți s-o țină pe o singură parte a drumului. Regimentul de cavalerie cobora dealul cântând și, ajungând în dreptul trăsurii lui Pierre, îngustă și mai mult trecerea. Pierre rămase locului, înghesuit la o margine a drumului săpat în deal. Datorită povârnișului, soarele nu ajungea până la drumul săpat adânc între două maluri, așa că aici era încă răcoare și umezeală; deasupra creștetului, Pierre avea dimineața senină de august și se auzea dangăt voios de clopote. O căruță cu răniți se opri la marginea drumului, chiar în dreptul lui Pierre. Căruțașul, încălțat cu opinci, se repezi gâfâind dinapoia căruței și puse o piatră sub roata fără șină de fier, apoi începu să îndrepte șleaurile căluțului său vlăguit.
Un soldat bătrân, rănit, cu mâna bandajată, care mergea pe jos în urma căruței, se prinse cu mâna cea sănătoasă de loitră și se uită la Pierre.
— Ce zici, om bun, aici or să ne lase, sau ne duc la Moscova? Întrebă el.
Pierre era atât de furat de gânduri, încât nici n-auzi întrebarea. Se uita când la regimentul de cavalerie, care acum se întâlnise cu convoiul de răniți, când la căruța de lângă el, în care doi răniți ședeau ridicați de mijloc, iar un al treilea zăcea întins. Unul dintre cei doi soldați care ședeau era, probabil, rănit la obraz. Tot capul îi era bandajat cu cârpe și la unul dintre obraji avea o umflătură cât un cap de copil. Gura și nasul îi erau strâmbate într-o parte. Soldatul se uita spre catedrală și se închina. Celălalt, un recrut, băietan tânăr, blond și alb la față, ca și cum nici o picătură de sânge n-ar fi curs pe sub pielea lui subțire, se uita la Pierre cu un zâmbet blând, împietrit; al treilea zăcea pe burtă și fața nu i se vedea. Cavaleriștii cântăreți ajunseră chiar în dreptul căruței.
— Vai s-a dus… s-a prăpădit… S-a tot dus printre străini… intonau ei un cântec săltăreț, soldățesc.
Ca și cum i-ar fi acompaniat, dar cu o veselie de altă natură, se răspândeau în înălțimi sunetele metalice ale clopotelor. Și tot cu o veselie aparte scăldau creasta dealului din față razele de soare. Dar sub mal, lângă căruța cu răniți unde stătea Pierre și lângă căluțul care sufla greu, era umed, întuneric și trist.
Soldatul cu umflătura în obraz se uita mânios la cavaleriștii care cântau:
— Of, sclivisiți mai sunt! Rosti el cu reproș în glas.
— Azi am mai văzut și mujici nu numai soldați! Au început să-i ia și pe mujici, spuse cu un zâmbet trist soldatul de lângă căruță, adresându-i-se lui Pierre. Azi toți îs o apă și-un pământ… vor să dea năvală cu tot norodul… Tot de Moscova și iar de Moscova auzi. Vor să le pună odată capăt la toate!
Oricât de confuz vorbea soldatul, Pierre înțelese tot ce voia să spună și clătină din cap în semn de aprobare.
Drumul se mai liberă, Pierre ajunse în vale și o porni cu trăsura mai departe.
Mergea și se uita de amândouă părțile drumului, căutând să dea cu ochii de vreo figură știută, dar peste tot vedea doar chipuri necunoscute de militari de tot soiul, care se uitau cu aceeași mirare la pălăria albă și la fracul lui verde.
Abia după ce merse cale de vreo patru verste, dădu cu ochii, în sfârșit, de cel dintâi cunoscut și îl salută cu bucurie. Cunoscutul era un medic militar din conducerea serviciului sanitar. Venea spre Pierre într-o trăsură cu alt medic mai tânăr și când îl văzu pe Pierre spuse cazacului de pe capră, care ținea loc de vizitiu, să oprească.
— Conte! Cum de-ați ajuns dumneavoastră pe aici, luminăție? Întrebă doctorul.
— Am vrut să văd și eu…
— Da, da, o să aveți ce vedea…
Pierre opri, se dădu jos din trăsură și începu să discute cu doctorul, explicându-i că are de gând să ia parte la bătălie.
Doctorul îl sfătui să se adreseze direct serenissimului.
— De ce să vă aflați în timpul bătăliei, Dumnezeu știe unde, în necunoscut, spuse el, schimbând priviri cu tânărul său coleg. Serenissimul, oricum, vă cunoaște și vă va primi cu bunăvoință. Așa să faceți, conte, spuse doctorul.
Părea obosit și grăbit.
— Așadar, dumneata crezi… Am vrut să te mai întreb unde e poziția? Zise Pierre.
— Poziția? Făcu doctorul. Asta nu mai intră în competența mea. Treceți dincolo de Tatarinovo și veți vedea o mulțime de oameni care sapă. Acolo aveți să dați de o movilă: din vârful ei se vede tot, zise el.
— Și se vede de acolo? Dacă dumneata cumva…
Dar doctorul îl întrerupse și se apropie de trăsură.
— Eu v-aș fi condus, dar zău, am treburi până aici (doctorul arătă cu un gest spre gât), mă reped până la comandantul corpului. Nu știți cum merg la noi lucrurile? Știți, conte, mâine se dă bătălia; la o sută de mii de oameni trebuie să socotim cel puțin douăzeci de mii de răniți și n-avem brancarde, paturi, sanitari și medici nici pentru șase mii. Avem zece mii de căruțe, e drept, dar parcă numai căruțe ne trebuiesc? Poftim de fă față, dacă-ți dă mâna.
Gândul acesta ciudat că din rândul miilor de oameni vii, sănătoși, tineri și bătrâni, câți se uitaseră la pălăria lui cu mirare șugubeață, douăzeci de mii erau osândiți la schingiuire și moarte (poate chiar aceia pe care-i văzuse), îl izbi pe Pierre.
„Mâine vor fi morți, poate… de ce se gândesc la orice altceva decât la moarte?” Și, deodată, printr-o tainică legătură de idei, își reprezentă viu povârnișul de la Mojaisk, căruțele cu răniți, dangătul clopotelor, razele piezișe ale soarelui și cântecul cavaleriștilor.
„Cavaleriștii se duc să intre în foc, se încrucișează în drum cu răniții și le fac vesel cu ochiul fără să se gândească o clipă la ceea ce-i așteaptă. Iar dintre aceștia, douăzeci de mii sunt osândiți să moară și ei mai stau să se mire de pălăria mea! Ciudat lucru!” își zicea Pierre, mergând mai departe, spre Tatarinovo.
În fața unui conac, pe stânga drumului, așteptau câteva trăsuri, furgoane și grupuri de ordonanțe și de santinele. Aici era cantonamentul serenissimului. În clipa când sosi Pierre, comandantul suprem lipsea și nu era aproape nimeni la statul-major. Toți erau la sfeștanie. Pierre o porni mai departe, spre Gorki.
Urcând dealul și intrând pe ulicioara satului, Pierre văzu atunci, întâia oară, mujicii miliționari cu crucea pe căciuli și îmbrăcați cu cămăși albe; mujicii aceștia, veseli și asudați, lucrau de zor, vorbind tare și râzând în hohote, pe o movilă uriașă din dreapta drumului, pe care creștea iarbă.
Unii dintre ei săpau cu hârlețele dâmbul, alții cărau pe niște scânduri pământul cu roaba, alții stăteau cu mâinile în sân.
Doi ofițeri le dădeau ordine din vârful movilei. Când îi văzu pe acești mujici, pe care noua lor situație era vădit că îi înveselea încă, Pierre își aminti iarăși convoiul de soldați răniți de la Mojaisk și abia acum i se lămuri ce voise să spună soldatul acela care zicea că vor să dea năvală cu tot norodul. Priveliștea acestor mujici bărboși, care lucrau pe câmpul de luptă, cu cizmele lor ciudate și grosolane, cu cefele asudate, unii dintre ei cu gulerele cămășilor țărănești răsfrânte și sucite, de sub care li se vedea pielea arsă de soare de pe clavicule – priveliștea aceasta îl impresionă pe Pierre mai mult decât tot ce văzuse și auzise până atunci despre solemnitatea și sensul momentului de față.
XXI.
PIERRE COBORÎ DIN TRÃSURÃ și, trecând pe lângă miliționarii care lucrau, se urcă în vârful dâmbului de pe care, așa cum îi spusese doctorul, se vedea câmpul de luptă.
Era pe la unsprezece dimineața. Soarele bătea din stânga și puțin din spatele lui Pierre și lumina puternic, prin aerul curat și rarefiat, panorama ce i se deschidea în fața ochilor, ridicată ca un imens amfiteatru.
Spre culmea și spre stânga acestui amfiteatru, șerpuia drumul mare al Smolenskului, străbătând un sat cu o biserică albă, ce se afla la vreo cinci sute de pași, înaintea dâmbului, în vale. (Era Borodino.) Dincolo de sat, drumul trecea pe un pod și apoi, cu scoborâșuri și urcușuri, șerpuia urcând spre satul Valuevo ce se vedea la o distanță de vreo șase verste (aici se afla acum Napoleon). Dincolo de Valuevo, la orizont, drumul era ascuns de o pădure cu verdele frunzișului îngălbenit din pricina depărtării. În pădurea aceasta de brazi și mesteceni, în dreapta drumului, strălucea în lumina soarelui, departe, crucea și clopotnița mânăstirii Kolocea. Deasupra întregii întinderi albastre, în stânga și în dreapta pădurii și a drumului, se vedea, din loc în loc, fumul taberelor și mase nedeslușite de trupe, rusești și dușmane. Spre dreapta, de-a lungul râurilor Kolocea și Moscova, se întindea un teren cu defileuri și dealuri. Prin defileurile acestea se zăreau, în depărtare, satele Bezzubovo și Zaharino. Spre stânga, terenul era mai neted, cu lanuri de grâu, și se vedea fumegând satul Semionovskoe, căruia i se dăduse foc.
Tot ce văzu Pierre în dreapta și în stânga era atât de nelămurit, încât nu-l satisfăcu pe deplin. Peste tot, în locul câmpului de luptă, pe care se așteptase să-l vadă aici, nu descoperi decât fânețe, poieni, trupe, păduri, fumul bivuacurilor, sate, coline și pâraie, și, oricâtă osteneală își dădu, nu putu descoperi în această priveliște vie pozițiile strategice și nici măcar nu putu deosebi trupele noastre de ale dușmanului.
„Trebuie să întreb un cunoscător”, își zise el și, adresându-se unui ofițer care se uita curios la uriașa lui statură de civil, întrebă:
— Permiteți-mi să vă întreb, ce sat e acela din fața noastră?
— Burdino, sau cum îi zice? Făcu ofițerul, întrebându-și la rândul lui camaradul.
— Borodino, răspunse celălalt, corectându-l.
Ofițerul, dornic se vede de un prilej de a intra în vorbă, se apropie de Pierre.
— Acolo sunt ai noștri? Întrebă Pierre.
— Da, dar iată-i mai încolo și pe francezi, spuse ofițerul. Uite-i, ei sunt, se văd, uite-i!
— Unde? Unde? Întrebă Pierre.
— Se pot vedea cu ochiul liber. Uite-i colo!
Ofițerul arătă cu mâna spre fumurile care se ridicau dinspre stânga, dincolo de râu, și chipul său luă înfățișarea aceea aspră și serioasă pe care Pierre o văzuse pe chipurile multora dintre cei întâlniți.
— Ah, aceia sunt francezii? Dar acolo? Pierre arătă spre stânga un dâmb în jurul căruia se vedeau trupe.
— Aceia sunt ai noștri.
— Ah! Ai noștri?! Dar acolo?
Și Pierre arătă alt dâmb, departe, cu un copac mare, lângă un sat ce se zărea într-o văgăună unde fumegau de asemenea focuri și parcă se mișca ceva negru.
— Acolo-i iarăși el, spuse ofițerul. (Era reduta de la Șevardino.) Ieri a fost a noastră și acum e a lui.
— Așadar, care-i poziția noastră?
— Poziția? Spuse ofițerul cu un zâmbet de satisfacție. Despre asta vă pot da eu toate lămuririle, căci eu am construit aproape toate întăriturile noastre. Iată, vedeți, centrul nostru este la Borodino, iată, aici. Și arătă spre satul din față, cu biserica albă. Aici e trecerea peste Kolocea. Și acolo, vedeți unde e fânul acela abia cosit, rămas nestrâns, în brazde, e podul. Acesta-i centrul nostru. Flancul nostru drept e acolo, uite-l (și arătă în jos spre dreapta, departe în vale). Acolo e râul Moscova și acolo am construit noi trei redute, foarte puternice. Iar flancul stâng… aici ofițerul se opri. Vedeți, e greu să vă explic… Ieri, flancul nostru stâng a fost, uite colo, la Șevardino, vedeți, acolo unde-i stejarul; acum însă noi ne-am retras aripa stângă mai îndărăt și iat-o, e colo, colo, vedeți satul acela, unde e fum? E Semionovskoe; și apoi aici, și arătă movila lui Raevski. Numai că m-aș mira să se dea aici bătălia. El și-a masat trupele aici, asta ca să ne înșele pe noi; dar va încerca, socot eu, prin dreapta Moscovei. De altfel, oriunde s-ar da bătălia, mulți dintre noi mâine nu vor mai fi! Spuse ofițerul.
Un subofițer bătrân, care se apropiase cât vorbise, aștepta tăcut să-și termine șeful său vorba; aici însă; nemulțumit se vede de cuvintele ofițerului, îl întrerupse.
— Trebuie să mergem după gabioane, spuse el sever.
Ofițerul, parcă pus în încurcătură, ca și cum ar fi înțeles că avea de ce să se gândească la mulțimea celor care mâine nu vor mai răspunde la apel, dar că nu trebuie să-și dea gândurile pe față, spuse grăbit:
— Da, da, trimite tot compania a treia.
Apoi, către Pierre:
— Dar dumneavoastră ce sunteți? Nu sunteți unul dintre doctori?
— Nu, am venit și eu așa, răspunse Pierre și porni la vale, trecând iarăși pe lângă miliționari.
— Ah, blestemații! Mormăi ofițerul, care venea pe urma lui, astupându-și nasul cu mâna și trecând repede pe lângă oamenii care lucrau.
— Iată-i… vin… O aduc… Iat-o… acum intră… se auziră deodată glasuri, și ofițerii, soldații și miliționarii fugiră înainte pe drum.
De sub dealul de la Borodino apăru o procesiune religioasă. În fruntea tuturor, prin praful drumului, mergeau încolonați infanteriștii cu chiverele în mâini și cu armele înclinate spre pământ. În urma infanteriștilor se auzeau cântări bisericești.
Pe lângă Pierre, întrecându-l, trecură în întâmpinarea procesiunii în fugă, fără șepci, soldați și miliționari.
— O poartă pe Maica Domnului! Ocrotitoarea… Maica Domnului de la Iver…
— Maica Domnului de la Smolensk, corectă cineva.
Miliționarii, atât cei care erau în sat, cât și cei care lucrau în baterie, aruncară cu toții cazmalele și se repeziră întru întâmpinarea procesiunii. Batalionul de infanteriști, care înainta prin praful șoselei, era urmat de preoți în odăjdii, de un bătrânel cu potcap, de diaconi și dascăli, iar după ei ofițerii și soldații duceau într-un chivot o icoană cu chipul înnegrit. Era o icoană luată de la Smolensk, care însoțise de atunci tot timpul oștirea. În urma, în jurul și înaintea icoanei, din toate părțile mergeau, se înghesuiau, își făceau semnul crucii și băteau mătănii grupuri de militari cu capetele descoperite.
Ajunși în vârful dealului, se opriră; cei care purtau icoana susținută pe niște ștergare se schimbară, dascălii întețiră iarăși jarul în cădelnițe și slujba începu. Razele fierbinți ale soarelui cădeau vertical; un vântuleț ușor și răcoros se zbenguia prin părul capetelor goale și flutura panglicile ce împodobeau icoana; cântările răsunau slab sub cerul liber. O imensă mulțime de ofițeri, soldați și miliționari, toți descoperiți, înconjurau icoana. În spatele preoților și al dascălilor, pe un loc lăsat liber de mulțime, se aflau persoanele oficiale. Un general pleșuv cu ordinul Sfântul Gheorghe atârnat pe piept stătea chiar îndărătul preotului și, fără să-și facă semnul crucii (era probabil neamț), aștepta cu răbdare sfârșitul slujbei pe care credea necesar să o asculte, de bună seamă pentru stimularea patriotismului poporului rus. Alt general sta într-o poză militărească și își mișca mâna în dreptul pieptului, uitându-se împrejurul său. Pierre, care se oprise în mijlocul unei cete de mujici, observă în cercul acestor fețe oficiale și câțiva cunoscuți. Dar nu la ei se uita. Își îndreptase toată atenția spre înfățișarea serioasă a soldaților și a miliționarilor din grup, care sorbeau toți din ochi, la fel de nesățios, icoana. Cum începură dascălii obosiți (oficiau pentru a douăzecea oară aceeași slujbă) să cânte alene și mașinal: „Mântuiește din nevoi pre robii tăi, născătoare de Dumnezeu”, iar preotul și diaconul le ținură și ei isonul: „Că toți, după Dumnezeu, la tine scăpăm, ca la un zid nestricat, și ocrotitoare”, pe chipurile tuturor se așternu iarăși aceeași expresie de adâncă înțelegere a însemnătății clipei ce se apropia, pe care Pierre o văzuse întipărită pe fețele foarte multora dintre cei întâlniți de el, în dimineața aceea, sub dealul Mojaiskului. Și tot mai des se plecau capetele și tot mai tare se auzeau oftaturile și bătăile cu mâna în piepturile celor ce-și făceau semnul crucii.
Mulțimea din jurul icoanei se dădu deodată la o parte și Pierre se văzu înghesuit din toate părțile. Cineva, de bună seamă o persoană foarte importantă, judecând după graba cu care-i făcură loc toți, venea spre icoană.
Era Kutuzov, care inspecta pozițiile. Întorcându-se la Tatarinovo, se abătu pe la procesiune. Pierre îl recunoscu numaidecât după silueta sa, care se deosebea de a celorlalți.
Cu un surtuc lung, ce-i îmbrăca trupul mare și gras, adus de spate, cu capul cărunt descoperit și cu ochiul lui alb și scurs, înecat în grăsimea feței, Kutuzov se apropie de grup cu mersul lui rar și legănat și se opri îndărătul preotului. Își făcu din obișnuință semnul crucii, își aplecă, suflând din greu, capul sur și atinse pământul cu mâna. În spatele lui Kutuzov era Benigsen și toată suita. Cu toată prezența comandantului suprem, care atrăsese atenția tuturor gradelor superioare, miliționarii și soldații, fără să-și îndrepte privirile spre el, se rugară mai departe.
Când se sfârși molitva, Kutuzov se apropie de icoană, se lăsă greoi în genunchi, bătu o mătanie și se chinui apoi multă vreme să se ridice, fără rezultat din cauza corpolenței lui și a slăbiciunii vârstei. Capul cărunt îi tremura de efort. În sfârșit, se ridică și, lipindu-și de icoană buzele țuguiate, cu o smerenie copilărească și naivă, se înclină iară și iarăși atinse pământul cu mâna. Generalii îi urmară pilda; apoi ofițerii, iar după ei, împingându-se unul pe altul, suflând din greu și îmbulzindu-se, cu chipuri emoționate, soldații și miliționarii.
XXII.
CLÃTINAT DE ÎMBULZEALA mulțimii care-l prinsese la mijloc, Pierre se uita împrejurul lui.
— Conte, Piotr Kirilâci! Cum de sunteți aici? Se auzi o voce.
Pierre întoarse capul.
Boris Drubețkoi, scuturându-și cu mâna genunchii murdăriți de țărână (și-i murdărise, probabil, îngenunchind și el în fața icoanei), se apropie zâmbind de Pierre. Era îmbrăcat elegant, cu o ușoară nuanță de campanie. Purta o tunică lungă și cravașa prinsă de umăr, întocmai cum purta și Kutuzov.
Kutuzov, între timp, se apropiase de sat și se așezase la umbră lângă cea mai apropiată casă, pe o bancă adusă la repezeală de un cazac, și pe care alt cazac așternuse grăbit un covoraș. Imensa și strălucita lui suită făcuse cerc în jurul comandantului suprem.
Icoana se urni mai departe, petrecută de mulțime. Pierre se opri stând de vorbă cu Boris, la vreo treizeci de pași de Kutuzov.
Îl lămuri că-și pusese în gând să ia parte la luptă și să viziteze pozițiile.
— Iată ce să faceți, spuse Boris. Je vous ferai les honneurs du camp.98 Mai bine decât de oriunde veți putea vedea de pe locul unde va fi contele Benigsen. Eu sunt, doar, atașat pe lângă el. Îi voi raporta. Iar dacă vreți să vizitați pozițiile, n-aveți decât să poftiți cu noi! Mergem chiar acum să inspectăm flancul stâng. Pe urmă ne înapoiem, și vă rog respectuos să primiți a fi găzduit la noapte de mine; vom face și o partidă. Mi se pare că pe Dmitri Sergheici îl cunoașteți? Uite, chiar aici stă.
Boris arătă a treia casă din Gorki.
— Dar mie mi-ar fi plăcut să văd flancul drept; am auzit că-i foarte puternic, spuse Pierre. Aș fi vrut să trec pe la toate pozițiile, începând de la râul Moscova.
— Bine, puteți face asta mai târziu; principalul este însă să cunoașteți flancul stâng…
— Da, da. Dar unde-i regimentul prințului Bolkonski? N-ai putea dumneata să-mi arăți? Întrebă Pierre.
— Regimentul lui Andrei Nikolaevici? Trecem chiar pe lângă el. Vă conduc eu la dânsul.
— Dar ce-i cu flancul stâng? Întrebă Pierre.
— Să vă spun drept, entre nous99, Dumnezeu știe ce-i cu flancul nostru stâng, zise Boris, coborând confidențial tonul; contele Benigsen plănuise cu totul altceva. El se gândise să întărească dâmbul de colo, îl vedeți? Cu totul altfel… dar, și Boris ridică din umeri, serenissimul n-a vrut, sau poate că l-a influențat cineva. Vedeți că… Boris nu apucă să sfârșească, fiindcă în vremea asta se apropie de Pierre, Kaisarov, adjutantul lui Kutuzov. A! Paisi Sergheici, făcu Boris, adresându-i-se lui Kaisarov cu un zâmbet larg. Iată, încerc să-i explic contelui poziția. E uluitor cât de bine a putut ghici serenissimul planurile francezilor!
— Vorbiți de flancul stâng? Zise Kaisarov.
— Da, da, exact. Flancul nostru stâng e acum foarte, foarte puternic.
Cu toate că, după venirea lui la comandament, Kutuzov izgonise de la statul-major pe toți cei de prisos, Boris reușise să se aranjeze aici după schimbările făcute de serenissim, ca atașat pe lângă contele Benigsen. Acesta, ca toți cei pe lângă care avusese Boris vreun post până acum, îl considera pe tânărul prinț Drubețkoi drept un om neprețuit.
În conducerea armatei erau două partide opuse, bine determinate: partidul lui Kutuzov și partidul lui Benigsen, șeful de stat-major. Boris făcea parte din partidul al doilea și, deși îi arăta lui Kutuzov o stimă slugarnică, nimeni nu era mai meșter decât el să lase să se înțeleagă că bătrânelul nu e bun de nimic și că toată acțiunea era condusă de Benigsen. Acum sosise clipa hotărâtoare a bătăliei, care trebuia ori să-l nimicească pe Kutuzov și să-i treacă lui Benigsen puterea, ori, dacă Kutuzov ar fi câștigat chiar bătălia, să dea tuturor de înțeles că, de fapt, toate-s opera lui Benigsen. În orice caz, ziua de mâine trebuia să aducă o mulțime de decorări și să scoată în frunte oameni noi. Din pricina asta Boris fu nervos și agitat toată ziua.
După Kaisarov se mai apropiară de Pierre și alți cunoscuți de-ai lui, și el nu mai prididea să le răspundă la întrebările ce-i se puneau despre Moscova și nu reușea nici să asculte atâtea noutăți câte i se povesteau. Pe chipurile tuturora se citea însuflețire și neliniște. Lui Pierre i se părea, însă, că pricina tulburării pe care-o exprimau unele dintre aceste figuri sta mai mult în considerații referitoare la succesul lor personal, și nu-i ieșea din minte cealaltă expresie a tulburării, pe care o văzuse pe alte chipuri, și care era grăitoare nu pentru chestiuni personale, ci obștești, chestiuni de viață și de moarte. Kutuzov zări silueta lui Pierre și grupul ce se formase în jurul său.
— Chemați-l la mine, spuse Kutuzov.
Un aghiotant îi comunică dorința serenissimului și Pierre se îndreptă spre bancă. Dar înaintea lui, izbuti să se apropie de Kutuzov un soldat de rând, miliționar. Era Dolohov.
— Ãsta ce caută aici? Întrebă Pierre.
— Mare pișicher e ăsta! Unde nu-l afli?! Răspunse cineva. E degradat. Acuma umblă morțiș să se reabiliteze. A înaintat nu știu ce proiecte și într-o noapte s-a strecurat până la avanposturile inamicului… dar e viteaz…
Pierre, scoțându-și pălăria, se înclină respectuos în fața lui Kutuzov.
— M-am gândit că dacă raportez luminăției-voastre, mă puteți goni, sau îmi puteți spune că știți dinainte ceea ce raportez, dar nu face nimic, spunea Dolohov.
— Așa, așa.
— Dar dacă am dreptate, atunci aduc un serviciu patriei pentru care sunt gata să mor.
— Așa… așa…
— Și dacă luminăția-voastră va avea nevoie cumva de un om care nu-și cruță pielea, o rog să binevoiască a-și aminti de mine… Poate că-i voi fi de folos!
— Așa… așa… repetă Kutuzov, uitându-se la Pierre zâmbitor cu ochiul cel sănătos, care se îngustase.
În timpul acesta, Boris, cu abilitatea lui de curtean, se strecură lângă Pierre în preajma comandantului suprem și, cu aerul cel mai firesc, cu glas domol, ca și cum ar fi continuat convorbirea începută, îi spuse lui Pierre:
— Miliționarii și-au pus cămăși albe, curate, ca să se pregătească de moarte. Ce eroism, conte!
Boris îi spusese aceste cuvinte lui Pierre fără îndoială ca să fie auzite de serenissim. Știa că ele aveau să atragă atenția lui Kutuzov și într-adevăr serenissimul se întoarse spre dânsul:
— Ce tot spui tu acolo despre miliționari?
— Spun, serenissime, că și-au pus cămăși albe ca să se pregătească pentru mâine de moarte.
— A! Admirabil, fără de seamăn popor, zise Kutuzov, închizând ochii și dând din cap. Fără de seamăn popor! Repetă el oftând. Ai chef să miroși puțin praful de pușcă? I se adresă el lui Pierre. Da, e un miros plăcut. Am cinstea să fiu un admirator al soției dumitale. E sănătoasă? Cantonamentul meu îți stă la dispoziție.
Și, așa cum li se întâmplă adesea bătrânilor, Kutuzov începu să privească în gol, ca și când ar fi uitat ce avea de spus sau de făcut.
Dar, amintindu-și, se vede, ce căuta să-și amintească, el îl chemă la sine pe Andrei Sergheici Kaisarov, fratele aghiotantului său.
— Cum sună, cum sună versurile acelea, versurile acelea ale lui Marin, cum sună, hai? Cum? Acelea pe care le-a scris despre Gherakov: „Vei fi profesor la colegiu…” Spune-mi-le, spune-le, îl îndemnă Kutuzov, pregătindu-se vădit să râdă puțin.
Kaisarov declamă versurile… Kutuzov, surâzător, dădea din cap în tactul ritmului.
Când Pierre se depărtă de Kutuzov, Dolohov, apropiindu-se de el, îl apucă de mână.
— Sunt foarte fericit că vă întâlnesc aici, conte, îi spuse tare, deosebit de hotărât și solemn, fără să-l stânjenească prezența celorlalți. În ajunul zilei în care numai Dumnezeu știe cui dintre noi îi e sortit să mai rămână în viață, sunt fericit de prilejul ce mi se oferă să vă spun că regret neînțelegerile care au avut loc între noi și că aș dori să n-aveți nici un resentiment împotriva mea. Vă rog să mă iertați.
Pierre se uita zâmbind la Dolohov și nu știa ce să-i răspundă. Dolohov, cu lacrimi în ochi, îl îmbrățișă și îl sărută.
Boris îi șopti ceva generalului său și contele Benigsen, îndreptându-se spre Pierre, îi propuse să meargă cu el de-a lungul liniilor…
— Va fi interesant pentru dumneavoastră, spuse el.
— Desigur, foarte interesant, răspunse Pierre.
Peste o jumătate de ceas, Kutuzov plecă la Tatarinovo, iar Benigsen cu suita sa, din care făcea parte și Pierre, porni călare să inspecteze liniile.
XXIII.
DE LA GORKI, BENIGSEN O porni la vale pe drumul mare, spre podul pe care ofițerul de pe movilă i-l indicase lui Pierre ca fiind centrul poziției și unde, pe mal, erau culcate la pământ brazde de iarbă de curând cosită, mirosind a fân proaspăt. Trecură podul și intrară în satul Borodino, de unde cotiră la stânga și, după ce trecură pe lângă o mare mulțime de trupe și de tunuri, ajunseră lângă un dâmb înalt, în care miliționarii săpau șanțuri. Era o redută care n-avea încă nume, dar care s-a numit mai târziu reduta lui Raevski, sau reduta bateriei de pe dâmb.
Pierre nu prea dădu atenție redutei. El nu știa că locul acesta îi va rămâne în amintire mai mult decât oricare altul de pe câmpia de la Borodino. Pe urmă trecură o râpă spre Semionovskoe și văzură cum soldații cărau ultimele grinzi ale caselor și hambarelor. De aici, la vale și apoi la deal, merseră mai departe printr-un lan de secară, doborâtă la pământ ca bătută de grindină, pe drumul de-abia croit de artilerie, peste câmp, spre fleșe, pozițiile înaintate, ale căror tranșee erau și ele tot neterminate încă.
Benigsen se opri la fleșe și începu să se uite spre reduta de la Șevardino (care în ajun mai era încă a noastră), unde se zăreau câțiva călăreți. Ofițerii spuneau că erau acolo Napoleon sau Murat. Și toți urmăreau cu încordare grupul de călăreți. Pierre se uită și el într-acolo, căutând să-l ghicească pe Napoleon între siluetele ce abia se zăreau. În cele din urmă, călăreții se lăsară sub poalele dâmbului și nu se mai văzură.
Benigsen se întoarse către un general care se apropiase de el și începu să-i explice rând pe rând toate pozițiile trupelor noastre. Pierre asculta spusele lui Benigsen, concentrându-și toată puterea de înțelegere ca să priceapă caracterul bătăliei ce se pregătea, dar simțea cu părere de rău că toată capacitatea lui de înțelegere îl părăsise de astă dată. Nu înțelegea nimic. Benigsen sfârși de vorbit și, văzând atenția cu care Pierre îl asculta, spuse deodată, adresându-i-se:
— Pentru dumneavoastră, cred, lucrurile acestea nu-s interesante?
— Ah, dimpotrivă, foarte interesante, răspunse Pierre nu prea sincer.
De la fleșe o luară spre stânga pe un drum care șerpuia printr-o pădure deasă de mesteceni scunzi. Din mijlocul desișului pădurii le sări în cale un iepure cafeniu, cu picioarele albe, care, speriat de tropotul unui atât de mare număr de cai, se zăpăci atât de tare, încât o rupse la fugă prin mijlocul drumului, înaintea lor, și o bucată de vreme fugi stârnind atenția și râsul tuturor; numai după ce strigară câțiva după el, iepurele se repezi într-o parte și dispăru în desiș. Străbătând vreo două verste prin pădure, ieșiră la un luminiș, unde se afla corpul de trupe al lui Tucikov, care avea misiunea să susțină flancul stâng.
Aici, la extremitatea flancului stâng, Benigsen vorbi iarăși mult și aprins și dădu, cum i se păru lui Pierre, o dispoziție importantă din punct de vedere militar. În fața pozițiilor trupelor lui Tucikov se afla o înălțime, înălțimea aceea nu era ocupată de trupe. Benigsen critică zgomotos greșeala aceasta, spunând că era o nebunie să lași neocupată o înălțime care domina împrejurimile și să postezi trupele la poalele ei. Câțiva dintre generali exprimară aceeași părere. Unul, mai ales, afirmă cu violență cazonă că trupele erau expuse aici la măcel. Benigsen ordonă pe răspunderea sa ca trupele să ocupe înălțimea.
Dispozițiunea aceasta dată la flancul stâng îl făcu pe Pierre să se îndoiască și mai mult de capacitatea sa de a pricepe problemele militare. Ascultând ce spusese Benigsen și generalii, care criticaseră poziția trupelor noastre postate la poalele dealului, era cu totul de părerea lor; dar tocmai din cauza aceasta nu pricepea: cum de putuse cel care postase trupele acolo, la poalele dealului, să facă o greșeală atât de evidentă și de grosolană.
Pierre nu știa că trupele fuseseră puse aici într-un loc ascuns, nu pentru apărarea poziției, cum credea Benigsen, ci ca o cursă, adică pentru a-l lovi prin surprindere pe inamic când ar fi înaintat. Benigsen n-a știut de lucrul acesta și a împins trupele înainte, din anumite considerente personale, fără să raporteze nimic comandantului suprem.
XXIV.
ÎN AMURGUL ACESTA SENIN al zilei de 25 august, prințul Andrei ședea întins, sprijinindu-și capul pe mână, într-o șură dărăpănată din satul Kneazkovo, la marginea poziției regimentului său. Se uita printr-o spărtură a peretelui ruinat la mestecenii bătrâni de peste treizeci de ani, înșirați de-a lungul unui gard, cu crengile de jos retezate, la câmpul cu purcoaiele de ovăz împrăștiate și la tufișul din care se înălțau fumurile vetrelor de la bucătăriile soldaților.
Oricât de searbădă, de nefolositoare și de apăsătoare i se părea acum prințului Andrei viața, se simțea la fel de tulburat și cuprins de enervare ca și cu șapte ani în urmă, în ajunul bătăliei de la Austerlitz.
Ordinele primite cu privire la bătălia de a doua zi le transmisese. Altceva de făcut nu mai avea. Dar gânduri foarte simple și clare, și tocmai de aceea îngrozitoare, nu-i dădeau pace. Știa că bătălia de a doua zi trebuia să fie cea mai cumplită din câte-i fusese dat să cunoască și, pentru prima oară în viață, posibilitatea morții sale îi apăru aproape sigură, viu, simplu și groaznic, fără nici o legătură cu existența pământească și fără reprezentarea efectului pe care moartea lui l-ar avea asupra altora, ci în legătură doar cu el însuși, cu sufletul lui. Și de la înălțimea acestei reprezentări, tot ceea ce-l chinuise și îl preocupase până atunci se lumină dintr-o dată de o lumină albă și rece, fără umbre, fără perspectivă, fără contururi distincte. Întreaga lui viață i se păru un panopticum luminat de o lumină artificială, prin sticla căruia privise mult timp. Acum vedea dintr-o dată, fără nici o sticlă, la lumina vie a zilei, aceste tablouri prost pictate. „Da, da, iată-le, astea-s imaginile mincinoase care mi-au dat emoții, m-au încântat și m-au chinuit odinioară, își spuse el, alegându-și în închipuire tablourile principale din acest panopticum al vieții sale și privindu-le acum la lumina – rece și albă ca a zilei – a gândului limpede al morții. Iată-le, aceste chipuri grosolan zugrăvite care mi s-au părut atât de frumoase și de pline de taină. Gloria, binele obștesc, dragostea pentru o femeie, însăși patria, cât de mărețe mi s-au părut aceste tablouri și ce pline de sens adânc! Și, când colo, toate sunt atât de simple, de șterse și de grosolane în lumina rece și albă a acestei dimineți care, o simt, se înalță pentru mine.” Trei mari dureri din viața lui îi rețineau cu deosebire atenția: iubirea lui pentru femeie, moartea tatălui său și invazia francezilor care cotropiseră jumătate din Rusia. „Iubirea! Fetișcana aceea, care mi s-a părut înzestrată din belșug cu puteri tainice. Cât am iubit-o! Ce poetice vise de dragoste și de fericire alături de dânsa îmi făceam! O, ce copil am fost! Spuse el tare, cu mânie. Credeam într-o iubire ideală, care trebuia să-mi păstreze credința ei un an de zile, cât am lipsit! Ca amărâta turturea din fabulă, trebuia să se topească de dorul meu. Și de fapt, totul e cu mult mai simplu… E îngrozitor de simplu, dezgustător!
Tata, tot așa, a tot clădit la Lâsâe Gorî și a crezut că-și are acolo locul lui, pământul lui, atmosfera lui, mujicii lui; dar a venit Napoleon și, fără să știe măcar că există, l-a azvârlit ca pe un ciot din cale-i; Lâsâe Gorî i-a fost dărâmat și, împreună cu el, viața lui întreagă. Și prințesa Maria spune că asta e o încercare trimisă de Sus. Pentru ce însă această încercare, când el nu mai este și nici nu va mai fi? Niciodată, în veci, nu va mai fi! El nu mai este! Atunci, pentru cine această încercare? Patria, pieirea Moscovei! Și eu, mâine voi fi ucis, și poate nici măcar de un francez, ci chiar de unul dintr-ai noștri, așa cum și-a descărcat ieri un soldat arma chiar lângă urechea mea, și vor veni francezii, mă vor lua de cap și de picioare și mă vor azvârli într-o groapă, ca să nu putrezesc sub nasul lor, și se vor statornici noi condițiuni de viață, cu care alții se vor obișnui și eu nu voi ști de ele și nici urmă de mine nu va mai fi.”
Se uită la șirul de mesteceni cu frunzișul lor verde-gălbui neclintit și cu scoarța lor albă, ce strălucea în soare. „Să mor, să mă omoare mâine, să nu mai exist… să existe toate astea, iar eu să nu mai fiu.” Și își închipui aievea toată viața aceasta fără de el. Și mestecenii, cu lumina și umbra lor, și norii creți, și fumul acesta de la bivuacuri, totul în jur se transfigura pentru el, devenind ceva înspăimântător și amenințător. Îi trecu un fior rece prin șira spinării. Ridicându-se repede, ieși din șură și începu să umble încoace și încolo.
De după șură se auziră voci.
— Cine-i acolo? Strigă prințul Andrei.
Timohin, căpitanul cel cu nas roșu, fostul comandant de companie al lui Dolohov și acum, din lipsă de ofițeri, comandant de batalion, intră sfios în șură, urmat de adjutantul și de casierul regimentului.
Prințul Andrei sări în picioare și, după ce ascultă ceea ce aveau de raportat ofițerii, le mai dădu câteva ordine și se pregătea tocmai să-i concedieze, când din dosul șurii se auzi o voce cunoscută, șoptind ceva parcă.
— Que diable100 spuse vocea, căci omul se împiedicase pesemne.
Privind afară, prințul Andrei îl văzu pe Pierre, care venea la el și care se împiedicase de o prăjină azvârlită pe jos și era cât pe ce să cadă. În general, prințului Andrei nu-i făcea plăcere să întâlnească oameni din lumea sa și mai ales pe Pierre, care-i amintea clipele grele trăite în timpul ultimei sale treceri prin Moscova.
— Ia uite! Zise el. Cu ce ocazie? Nu mă așteptam să te văd.
În timp ce vorbea așa, în ochii și pe chipul lui se citea mai mult decât răceală, un fel de vrăjmășie, pe care Pierre o simți numaidecât. Venise aici cu sufletul cuprins de cea mai mare însuflețire, dar, văzând expresia de pe chipul prințului Andrei, se simți rușinat și stânjenit.
— Am venit… și eu așa… știi… am venit… mă interesează, spuse Pierre, repetând, pentru a nu știu câta oară în ziua aceea acest lipsit de orice sens „mă interesează”. Am vrut să văd și eu bătălia.
— Da, da, dar cum rămâne cu spusele fraților masoni despre război? Cum poate fi evitat? Zise în bătaie de joc prințul Andrei. Ei, ce mai e pe la Moscova? Ce-i cu ai mei? Au sosit, în sfârșit, la Moscova? Întrebă el, de data asta cu seriozitate.
— Au sosit. Mi-a spus Julie Drubețkaia. Am fost pe la ei, dar nu i-am găsit. Au plecat la moșia de lângă Moscova.
XXV.
OFIÞERII DÃDURÃ SÃ SE RETRAGÃ, dar prințul Andrei, ca și cum n-ar fi dorit să rămână între patru ochi cu prietenul său, le propuse să rămână să bea ceai. Se aduseră niște bănci și se servi ceaiul. Ofițerii se uitau, nu fără oarecare uimire, la trupul gras și monumental al lui Pierre și-i ascultau istorisirile despre Moscova și despre pozițiile trupelor noastre, pe care reușise să le vadă. Prințul Andrei tăcea și chipul său avea o expresie atât de puțin amabilă, încât Pierre se întreținea mai mult cu blândul Timohin, comandantul de batalion, decât cu Bolkonski.
— Așadar, tu ai înțeles întreg dispozitivul? Îl întrerupse prințul Andrei.
— Da, adică oarecum, zise Pierre. În situația mea de civil, nu pot spune că l-am înțeles pe deplin, dar oricum, am înțeles dispoziția generală.
— Eh bien, vous etes plus avancé que qui que ce soit101, spuse prințul Andrei.
— A! Făcu nedumerit Pierre, uitându-se prin ochelari la prințul Andrei. Ei, ce spui de numirea lui Kutuzov? Zise el.
— Știu doar atât că am fost foarte bucuros de această numire, zise prințul Andrei.
— Bine, dar spune-mi, ce părere ai despre Barclay de Tolly? La Moscova se vorbea Dumnezeu știe în ce termeni despre el. Dumneata ce crezi?
— Întreabă-i pe dumnealor, spuse prințul Andrei, arătând spre ofițeri.
Pierre se uită la Timohin cu zâmbetul condescendent și întrebător, cu care se uitau toți la Timohin, fără voia lor, când vorbeau cu dânsul.
— Am văzut iar lumina, înălțimea-ta, de când a venit în fruntea noastră serenissimul, spuse Timohin sfios și întorcând mereu capul spre comandantul său de regiment.
— Cum așa? Întrebă Pierre.
— Iată, bunăoară, de n-ar fi să vorbesc decât în privința lemnelor și furajelor. Noi ne retragem tocmai de la Swiencjany și n-avem voie, orice-o fi, să ne atingem nici de o așchie, ori să luăm, acolo, o mână de fân. Bine, dar noi ne retragem și, prin urmare, pune el mâna pe ele, nu-i așa, luminăție? Se adresă el prințului său. Dar n-ai voie nici să te atingi. În regimentul nostru avem doi ofițeri dați în judecată pentru treburi de astea. Dar cum a venit serenissimul, în privința asta e simplu. Am văzut lumina…
— Dar de ce celălalt vă oprea?
Timohin se uită rușinat împrejur, neștiind cum și ce trebuia să răspundă la asemenea întrebare. Pierre îi adresă și prințului aceeași întrebare:
— Păi, ca să nu devastăm ținuturile pe care le lăsăm în mâinile inamicului, spuse cu răutate, în bătaie de joc, prințul Andrei. E foarte clar: nu-i permis să jefuiești țara ta și nici să-ți înveți soldații cu jaful. Și la Smolensk, tot așa de bine a judecat că francezii ne pot învălui și că au forțe mai mari. Dar el n-a fost în stare să priceapă, izbucni deodată prințul Andrei, cu glas ascuțit, el n-a putut pricepe că noi ne-am bătut acolo întâia oară pentru pământul rusesc, că trupele au avut un moral cum niciodată n-am mai văzut la ele, că i-am respins două zile la rând pe francezi și că acest succes ne-a înzecit forțele. El a dat ordin de retragere și toate sforțările și pierderile noastre au rămas fără folos. Nu s-a gândit la trădare; și-a dat silința să iasă cât mai bine totul; pe toate le-a chibzuit, dar tocmai de aceea nu-i el omul potrivit. Nu-i omul potrivit acum, tocmai din pricină că prea le judecă pe toate temeinic și minuțios, cum se întâmplă cu orice neamț. Cum să-ți spun eu ție… Să presupunem, de pildă, că tatăl tău are un lacheu neamț, foarte bun lacheu, care satisface toate cerințele tatălui tău mai bine decât tine. Și-l lași să servească. Dar când tatăl ți se îmbolnăvește de moarte, alungi lacheul și începi să-l îngrijești tu, cu mâinile tale nedeprinse cu munca, stângace; și-i vei alina durerea mai bine decât un om dibaci, dar străin. Așa și cu Barclay. Cât timp Rusia a fost sănătoasă, o putea sluji un străin și el a fost un foarte bun ministru; dar de îndată ce Rusia a fost primejduită, era nevoie de un fiu al ei, un om din țara asta. Iar voi, acolo, la club, ați născocit că Barclay e un trădător! Cu clevetiri de astea s-a izbutit doar ca mai târziu, când se va adeveri că bârfirea a fost mincinoasă, să se facă din el, pe loc, dintr-un trădător, un erou sau un geniu, ceea ce ar fi și mai nedrept. E un neamț cinstit și, foarte corect.
— Dar se recunoaște totuși că-i un comandant iscusit, zise Pierre.
— Eu nu înțeleg ce însemnează un comandant iscusit, spuse ironic prințul Andrei.
— Comandant iscusit, răspunse Pierre, e acela care a prevăzut toate eventualitățile… care adică ghicește toate gândurile adversarului.
— Dar asta nu-i cu putință, spuse prințul Andrei, ca și când ar fi rostit un adevăr demult dovedit.
Pierre se uită mirat la el.
— Totuși, zise el, se spune că războiul e ca un joc de șah.
— Da, confirmă prințul Andrei, cu deosebirea minimă că la șah te poți gândi la fiecare mișcare cât poftești, că acolo ești în afară de legile timpului și pe deasupra cu deosebirea că la șah calul bate întotdeauna pionul și că doi pioni sunt întotdeauna mai tari decât unul singur, pe când la război, un batalion e uneori mai puternic decât o divizie, iar alteori mai slab decât o companie. Valoarea comparativă și relativă a trupelor nimeni n-o poate cunoaște. Crede-mă, zise el, dacă soarta luptelor ar atârna de ordinele statelor-majore, aș fi acum acolo, la ștab, și aș da ordine, pe când așa, am cinstea să slujesc aici, în regiment, cu domnii aceștia, și socotesc că soarta bătăliei de mâine atârnă de fapt de noi și nu de ei… Izbânda n-a depins niciodată și nu va depinde niciodată nici de poziții, nici de armament, nici chiar de efectiv; de poziții depinde mai puțin ca de orice…
— Dar de ce depinde atunci?
— De sentimentul care este în mine, în el, și arătă spre Timohin, în fiecare soldat.
Prințul Andrei îi aruncă o privire lui Timohin, care se uita nedumerit și speriat la comandantul lui. În contrast cu muțenia și rezerva lui de până atunci, prințul Andrei părea acum foarte agitat. Era vădit că nu se mai putea opri să-și exprime gândurile care-l năpădiseră deodată.
— Bătălia o câștigă cel care e hotărât s-o câștige cu tot dinadinsul. De ce-am pierdut noi bătălia de la Austerlitz? Pierderile noastre erau aproape egale cu ale francezilor, dar noi ne-am spus prea devreme că am pierdut-o, și am pierdut-o de-a binelea. Și lucrul acesta l-am spus pentru că acolo noi n-aveam de ce să ne batem, doream toți să plecăm cât mai curând de pe câmpul de luptă. „Dacă am pierdut, hai să fugim!” și am și fugit. Dacă n-am fi spus lucrul acesta până spre seară, Dumnezeu știe ce s-ar fi întâmplat! Mâine, însă, nu ne vom mai spune așa! Tu zici: poziția noastră, flancul nostru stâng e cam slab, cel drept e prea întins, continuă el, toate astea-s fleacuri, n-au nici o valoare! Și ce ne așteaptă mâine? O sută de milioane de eventualități, dintre cele mai diferite, care se vor rezolva într-o clipită prin faptul că, ori dușmanii, ori ai noștri vor fugi, și că va fi ucis cutare sau cutărică. Iar tot ce facem noi acum nu-i decât pierdere de vreme. Adevărul este că domnii aceia, cu care ai vizitat pozițiile, nu numai că nu ajută mersului general al lucrurilor, dar chiar îl stânjenesc. Ei nu sunt preocupați decât de măruntele lor interese.
— În asemenea momente? Spuse cu reproș Pierre.
— Da, tocmai în asemenea momente, repetă prințul Andrei, fiindcă pentru ei acesta-i momentul potrivit ca să dea peste cap un rival și să primească o cruciuliță sau o panglică în plus. După mine, iată ce va fi mâine: o sută de mii de ruși și o sută de mii de francezi se încaieră și fapt e că acela care se va bate mai cu furie și care se va cruța cel mai puțin acela va învinge. Și dacă vrei, îți pot spune că, orice-ar fi pe acolo, pe la ștab, și oricât ar încurca cei de sus treburile, noi mâine tot câștigăm bătălia! Orice s-ar întâmpla, mâine câștigăm bătălia!
— Așa-i, luminăție, ăsta-i curatul adevăr, interveni Timohin. Nu ne vom cruța! În batalionul meu, credeți-mă, soldații n-au vrut nici să audă de votcă: nu-i zi de băut, zic ei.
Toți tăcură.
Ofițerii se ridicară. Prințul Andrei ieși odată cu ei și dădu adjutantului ultimele ordine. După ce plecară ofițerii, Pierre se apropie de prințul Andrei, dar nici n-apucă să-i spună ceva, că pe șosea, nu departe de șură, se auzi tropot de copite; erau trei cai, și prințul Andrei recunoscu în călăreți pe Wolzogen și pe Klausewitz, însoțiți de un cazac. Trecură chiar pe lângă șură, continuând să vorbească între ei, așa că Pierre și Andrei auziră fără să vrea următoarele fraze:
— Der Krieg muss im Raum verlegt werden. Der Ansicht kann ich nicht genug Preis geben102, spunea unul.
— O, ja, rosti cealaltă voce, der Zweck ist nur den Feind zu schwächen, so kann man gewiss nicht den Verlust der Privat Personen în Achtung nehmen.103
— O, ja, întări prima voce.
— Da, im Raum verlegen104, repetă prințul Andrei, pufnind mânios, după ce trecură călăreții. Im Raum105 mi-au rămas tata, fiul și sora la Lâsâe Gorî. Lui de asta nu-i pasă. Iată ce-ți spuneam eu. Nemții aceștia, mâine, nu vor câștiga bătălia, ci se vor strădui din toate puterile să facă prostii cât mai multe pentru că în capetele lor nemțești n-au nimic altceva decât raționamente, care nu prețuiesc nici cât o ceapă degerată, și în inimă n-au tocmai acel lucru, singurul de care va fi nevoie mâine, adică ceea ce are Timohin. Au lăsat în mâinile lui toată Europa și acum au venit să ne dea nouă lecții; halal profesori! Izbucni el iar, aproape răcnind.
— Așadar, dumneata crezi că bătălia de mâine va fi câștigată? Întrebă Pierre.
— Da, da, răspunse cu gândul aiurea prințul Andrei. Singurul lucru pe care l-aș face dacă aș avea puterea, începu el iar, ar fi că n-aș mai lua prizonieri. Ce înseamnă prizonieri? Ãsta-i cavalerism. Francezii mi-au devastat casa și se duc acum să devasteze Moscova, m-au insultat și mă insultă în fiecare clipă. Sunt vrăjmașii mei; sunt toți niște criminali, așa-i văd eu. Și tot așa gândește și Timohin, și cu el întreaga armată. Trebuiesc executați. Dacă-mi sunt dușmani, nu-mi mai pot fi prieteni, oricare ar fi discuțiile purtate atunci la Tilsit.
— Da, da, rosti Pierre, uitându-se cu ochi strălucitori la prințul Andrei, sunt cu totul, absolut cu totul de acord cu dumneata!
Întrebarea care-l chinuise toată ziua pe Pierre, încă de pe dealul Mojaiskului, i se păru acum cât se poate de limpede și pe deplin rezolvată. Pierre înțelese acum rostul și însemnătatea războiului acestuia și a bătăliei ce urma să se dea. Tot ce văzuse în ziua aceea, toate chipurile cu expresii serioase, semnificative, pe care le observase în treacăt, îi apăreau acum într-o lumină nouă. El înțelese acea căldură latentă (latente), cum se spune în fizică, a patriotismului, aflată în inimile tuturor celor pe care-i văzuse și care-i explica acum pentru ce acești oameni se pregăteau, atât de liniștit și parcă ușuratic, de moarte.
— Să nu se ia prizonieri, continuă prințul Andrei. Acest lucru ar fi de ajuns să schimbe singur întreg războiul și l-ar face mai puțin crud. Pe când așa, noi ne-am jucat de-a războiul și facem paradă de mărinimie, iată partea proastă. Mărinimia și sensibilitatea aceasta se aseamănă cu mărinimia și sensibilitatea unei cucoane, căreia i se face rău când vede că se taie un vițel; e atât de bună la inimă, încât nu poate vedea sânge, dar aceasta n-o împiedică să mănânce cu poftă vițelul gătit cu sos. Ni se tot vorbește despre codul războiului, despre cavalerism, despre imunitatea parlamentarilor, despre cruțarea celor loviți de nenorocire, și așa mai departe. Toate acestea sunt fleacuri. Am văzut eu, în 1805, cavalerismul și imunitatea parlamentarilor; ne-au înșelat ei pe noi, i-am înșelat și noi pe ei. Pradă vetrele în țară străină, pun în circulație bancnote false, dar ceea ce este mai grav decât toate e că ni se omoară copiii și părinții, și ni se vorbește de codul războiului și de mărinimie față de dușman. Să nu se mai facă nici un prizonier, ci fiecare să ucidă și să știe că se duce la moarte! Cine a ajuns ca mine, la această concluzie, datorită acelorași suferințe…
Prințul Andrei, care-și spusese că i-ar fi absolut indiferent dacă francezii ar lua și Moscova așa cum luaseră Smolenskul, își curmă vorba, simțind pe neașteptate un nod în gât. Se plimbă de câteva ori încoace și încolo prin șură, tăcut, dar când își reluă firul vorbei, ochii îi străluceau ca de friguri, iar buzele îi tremurau.
— Dacă nu s-ar face paradă de mărinimie în război, nu ne-am mai bate decât atunci când am avea pentru ce să ne ducem la moarte sigură, ca acum. Atunci nu s-ar mai face război numai pentru că Pavel Ivanâci l-a jignit pe Mihail Ivanâci. Iar dacă e război, ca acum, apoi război să fie! Și, în cazul acesta, și îndârjirea trupelor ar fi cu totul alta decât acum. Atunci toți nemții ăștia din Westfalia și din Hessa, pe care-i mână Napoleon, n-ar veni după el în Rusia, iar noi nu ne-am mai duce să ne batem prin Austria și prin Prusia, fără să știm nici noi pentru ce. Războiul nu-i o amabilitate; e cel mai hidos lucru pe lume și trebuie să pricepem odată asta și să nu ne mai jucăm de-a războiul. Această groaznică necesitate trebuie acceptată cu gravitate și seriozitate. Aici e totul: trebuie să lăsăm minciuna la o parte și, dacă-i război, război să fie și nu jucărie. Dar așa, războiul e cea mai plăcută distracție a leneșilor și a ușuraticilor… Casta militară e cea mai stimată dintre toate. Dar ce este războiul, de ce anume ai nevoie ca să reușești în el și care-s moravurile castei militare? Scopul războiului este omorul. Armele lui; spionajul, trădarea și încurajarea ei, ruinarea cetățenilor prădați și jefuiți pentru îndestularea armatei; minciuna și înșelăciunea – așa-numitele stratageme militare. Moravurile castei militare sunt: suprimarea libertății – poreclită disciplină – trândăvia, ignoranța, cruzimea, desfrâul, beția. Și, cu toate acestea, e casta cea mai sus-pusă, respectată de toți. Toți împărații, afară de al chinezilor, poartă surtuc milităresc și dau celui care a ucis mai mulți oameni cea mai mare răsplată… Se întâlnesc, așa cum se va întâmpla mâine, ca să se omoare unul pe altul; vor omorî și vor schilodi zeci de mii de oameni și apoi vor oficia slujbe de mulțumire pentru că au omorât o mulțime de oameni, al căror număr îl mai și umflă. Ei trâmbițează victoria, presupunând că cu cât sunt mai mulți oameni uciși, cu atât mai mare le este meritul. Cum i-o fi ascultând și cum s-o fi uitând la ei Dumnezeu, de acolo! Strigă prințul Andrei cu un glas subțiat și ascuțit. Ah, dragul meu, în ultimul timp viața a devenit o povară pentru mine. Văd că am început să înțeleg prea multe. Nu se cade, nu-i e dat omului să guste din pomul cunoștinței binelui și răului… Ei, dar nu mai e mult! Adăugă el. Văd că adormi de-a-n picioarele, e timpul să mă culc și eu. Pleacă la Gorki, spuse deodată prințul Andrei.
— O, nu! Răspunse Pierre, uitându-se cu ochi speriați și compătimitori la prințul Andrei.
— Pleacă, pleacă: înainte de luptă trebuie să tragi un somn, repetă prințul Andrei. Se repezi la Pierre, îl îmbrățișă și îl sărută. Pleacă! Strigă el, însoțindu-l spre ușă. Du-te! Ne-om mai vedea ori nu, cine știe… Și, întorcându-se brusc, intră în șură.
Se întunecase de-a binelea, și Pierre nu putu să observe expresia de pe chipul prințului Andrei: mărturisea ea oare mânie sau duioșie?
Pierre stătu așa tăcut, câtva timp, gândindu-se dacă trebuia să se întoarcă după dânsul, sau să plece la culcare. „Nu, n-are nevoie de mine! Hotărî el. Și știu doar că asta-i ultima dată când ne vedem.” Oftă adânc și porni înapoi spre Gorki.
Prințul Andrei, după ce se întoarse în șură, se întinse pe covorul așternut pe jos, dar nu putu adormi.
Închise ochii. Una după alta, amintirile se înșirau. La una dintre ele se opri îndelung cu multă plăcere. Își reaminti viu o seară petrecută la Petersburg. Natașa, plină de însuflețire, înfrigurată, îi povestea cum, vara trecută, ducându-se după hribi, se rătăcise într-un codru des. Îi descria fără prea multă legătură, de-a valma, și desișul pădurii, și sentimentele ei, și convorbirea cu prisăcarul pe care-l întâlnise, și la fiecare frază își întrerupea povestirea, spunând: „Nu, nu pot, nu povestesc așa cum a fost, nu, dumneata nu poți înțelege”, fără să țină seama că el o liniștea, spunându-i că înțelege, și într-adevăr înțelegea tot ce voia ea să spună. Pe Natașa o nemulțumeau cuvintele ei; simțea că nu i-a reușit să exprime simțământul de teamă și de poezie pe care-l încercase în ziua aceea și pe care ar fi vrut să-l redea incandescent. „Era atât de minunat bătrânul, și atât de întuneric în pădure… și atât de blânde îi erau… nu, nu-s în stare să-ți descriu”, spunea ea, înroșindu-se tulburată. Prințul Andrei zâmbi și acum, cu același zâmbet cu care-i zâmbise atunci, privind-o în ochi. „Eu o înțelegeam, își zise el. Nu numai că o înțelegeam, dar ceea ce iubeam la ea era tocmai această forță sufletească, această sinceritate a ei, sufletul, pe care trupul parcă-l încătușa… Tocmai sufletul acesta al ei l-am iubit eu în fata asta… l-am iubit atâta și-am fost atât de fericit… Și deodată, își aminti de sfârșitul acestei iubiri. Lui nu-i trebuia nimic din toate acestea. El n-a înțeles și n-a văzut nimic din toate acestea. A văzut în ea doar o fetiță drăgălașă și mai ales fragedă cu care n-a crezut de cuviință să-și lege soarta. Iar eu? Și el tot mai trăiește, de atunci, vesel și fericit.”
Ca ars, prințul Andrei sări în sus și prinse a se plimba iarăși prin fața șurii.
XXVI.
ÎN ZIUA DE 25 AUGUST, în ajunul bătăliei de la Borodino, prefectul palatului împăratului francezilor, monsieur de Beausset și colonelul Fabvier sosiră, cel dintâi de la Paris, celălalt de la Madrid, la Valuevo, unde era cartierul general al lui Napoleon.
După ce-și îmbrăcă uniforma de curtean, monsieur de Beausset porunci să fie dusă, înaintea lui, în cortul împăratului, lada pe care el i-o adusese, și intră în prima încăpere a cortului lui Napoleon, unde începu să desfacă lada, stând de vorbă cu adjutanții care făcuseră cerc în jurul lui.
Fabvier nu intrase în cort; rămăsese la intrare, de vorbă cu câțiva generali pe care îi cunoștea.
Împăratul Napoleon nu ieșise încă din dormitor, unde își termina toaleta. Un valet îl freca pe trup cu peria și el, sforăind și gâfâind, își întorcea spre dânsul când spinarea cărnoasă, când pieptul lui păros și gras. Un alt valet, ținând în mână o sticlă, stropea din ea cu apă de colonie trupul bine îngrijit al împăratului, cu o expresie care parcă spunea că el singur știe cât și unde anume trebuia să stropească cu apă de colonie. Părul scurt al împăratului era ud și atârna încâlcit pe frunte. Fața însă, deși galbenă și puhavă, exprima mulțumire trupească: Allez ferme, allez toujours…106 spunea el, gâfâind și îndesându-se în peria valetului care-l fricționa. Aghiotantul, care intrase în dormitor ca să raporteze împăratului câți prizonieri fuseseră luați în lupta din seara trecută, după ce-și făcuse datoria raportând ce avea de spus, rămase în ușă, așteptând să i se permită să plece. Napoleon, încruntându-se, îl privi pe sub sprâncene.
— Point de prisonniers, repetă el cuvintele aghiotantului. Ils se font démolir. Tant pis pour l'armée russe, zise el. Allez toujours, allez ferme107, spuse el, gârbovindu-se și lăsând să-i fricționeze valetul umerii grași.
— C'est bien! Faites entrer monsieur de Beausset, ainsi que Fabvier108, spuse el aghiotantului, făcându-i semn cu capul.
— Oui, Sire109, și aghiotantul dispăru pe ușa cortului.
Doi valeți îmbrăcară în grabă pe majestatea-sa, și Napoleon, în uniforma albastră a gărzii, intră cu pași grăbiți și apăsați în încăperea de primire.
Beausset, în vremea asta, își grăbea mâinile să prididească a pune pe două scaune darul trimis de împărăteasă, împăratul se îmbrăcase și ieșise însă atât de neașteptat de repede, încât el nu isprăvise de pregătit surpriza.
Napoleon băgă numaidecât de seamă ce trebăluiau ei și bănui că nu-s cu totul gata. Nevrând să-l lipsească de plăcerea de a-i face lui o surpriză, se prefăcu că nu-l observă pe domnul de Beausset și îl chemă la el pe Fabvier. Tăcut, sever și încruntat, Napoleon ascultă ceea ce-i spunea Fabvier despre vitejia și devotamentul trupelor sale, care se luptaseră lângă Salamanca, la celălalt capăt al Europei și care n-aveau decât un singur gând: să fie vrednice de împăratul lor, și o singură teamă: să nu-i displacă. Rezultatul luptei fusese jalnic. În timp ce Fabvier povestea, Napoleon făcea observații ironice, ca și cum nici nu s-ar fi așteptat să se petreacă altfel lucrurile în lipsa lui.
— Greșeala asta trebuie s-o îndrept la Moscova, zise Napoleon. A tantôt110, adăugă el și îl chemă pe Beausset, care în timpul acesta pregătise surpriza, punând ceva pe scaune și acoperind totul cu un plocat.
De Beausset se ploconi adânc cu reverența franceză de curte, pe care numai bătrânii servitori ai Bourbonilor mai știau să o facă, se apropie de împărat și îi dete un plic.
Napoleon i se adresă cu voie bună și îl ciupi de ureche.
— Te-ai grăbit, sunt foarte mulțumit. Ei, ce spune Parisul? Întrebă el, schimbându-și brusc înfățișarea severă de până atunci, în cea mai prietenoasă față.
— Sire, tout Paris regrette votre absence111, răspunse, așa cum se cuvenea, de Beausset.
Deși știa că de Beausset trebuia să-i spună aceste cuvinte sau ceva asemănător, deși în clipele lui de luciditate știa că toate astea nu erau sincere, lui Napoleon îi făcu plăcere să audă lucrul acesta de la de Beausset. Și îl mai învrednici încă odată cu cinstea de a-l ciupi de ureche.
— Je suis fâché de vous avoir fait faire tant de chemin112, zise el.
— Sire! Je ne m'attendais pas a moins qu'a vous trouver aux portes de Moscou113, spuse Beausset.
Napoleon zâmbi și, ridicând distrat capul, se uită spre dreapta. Un aghiotant cu pas săltat se apropie cu o tabacheră de aur și i-o prezentă. Napoleon o luă.
— Da, a fost un prilej bun pentru dumneata, zise el, ducând la nas tabachera deschisă; știu că-ți place să călătorești; peste trei zile vei vedea Moscova. Dumneata, probabil, nu te-ai așteptat să vezi capitala asiatică. Vei face o călătorie plăcută.
Beausset făcu o plecăciune de recunoștință pentru această atenție față de predilecția sa pentru călătorii (pe care abia acum și-o descoperea).
— A! Dar ce-i asta? Zise Napoleon, băgând de seamă că toți curtenii și aghiotanții se uitau la ceva, acoperit cu un plocat. Beausset, cu abilitatea lui de curtean, făcu doi pași îndărăt, fără să-i întoarcă de fel spatele, și în același timp trase plocatul de pe cele două scaune, rostind:
— Darul oferit majestații-voastre de către împărăteasă.
Era portretul, pictat de Gérard în culori vii, al micuțului fiu al lui Napoleon din căsătoria sa cu fiica împăratului Austriei, fiu pe care, nu se știe de ce, toți îl numeau regele Romei.
Copilul, un băiețaș splendid, cu păr buclat și cu ochi de Isus în brațele madonei sixtine, era înfățișat jucând bilboquet114. Bila reprezenta globul pământesc, iar bețigașul, în cealaltă mână, reprezenta sceptrul.
Deși nu era destul de limpede ce anume voise pictorul să exprime atunci când îl înfățișase pe așa-numitul rege al Romei împungând globul pământesc cu un bețigaș, alegoria i se păru lui Napoleon, ca și celor care văzuseră tabloul la Paris, destul de clară și îi plăcu mult.
— Roi de Rome115, spuse el, arătând spre portret cu o grațioasă mișcare a mâinii. Admirable!116
Apoi, cu acea ușurință, caracteristică italienilor, de a-și schimba după plac expresia feței, se apropie de portret, luându-și o poză de îngândurată duioșie. Simțea că ceea ce făcea și spunea acum aparținea istoriei. Și i se păru că lucrul cel mai nimerit pe care-l poate face acum este ca el – cu toată măreția lui, datorită căreia fiul său putea să facă bilă de bilboquet din globul pământesc – el, să exprime, prin contrast cu această măreție, numai simpla duioșie de părinte. Ochii i se încețoșară; se dădu puțin înapoi, căutând din ochi un scaun (scaunul se și strecură sub el) și se așeză drept în fața portretului. Fu de ajuns gestul său pentru ca toți să iasă în vârful picioarelor, lăsându-l pe marele om singur cu sine și cu sentimentele sale.
După ce stătu așa câtva timp și pipăi, fără să știe nici el pentru ce, asperitățile culorilor de pe portret, se ridică și îi chemă din nou pe Beausset și pe aghiotantul de serviciu. Ordonă să se scoată portretul afară din cort, pentru ca soldații din vechea gardă, care-i străjuiau de jur împrejur cortul, să nu fie lipsiți de fericirea de a vedea pe regele Romei, fiul și moștenitorul adoratului lor împărat.
Așa cum se și așteptase, în timp ce el își lua gustarea cu domnul de Beausset, care fusese învrednicit cu această cinste, în fața cortului se auziră strigătele entuziaste ale ofițerilor și ale soldaților din vechea gardă, adunați dinaintea portretului.
— Vive l'Empereur! Vive le Roi de Rome! Vive l'empereur!117 se auzeau strigătele lor entuziaste.
După gustare, Napoleon își dictă, în prezența lui Beausset, ordinul de zi către armată.
— Courte et énergique118, spuse Napoleon când își citi proclamația, care fusese scrisă de-a dreptul, fără corecturi.
Ordinul de zi suna: „Soldați! Iată bătălia pe care ați dorit-o atâta! Victoria depinde de voi. Ea ne e neapărat necesară; ea ne va aduce tot ce ne trebuie, încartiruire plăcută și înapoiere cât mai grabnică în patrie. Luptați așa cum ați luptat la Austerlitz, la Friedland, la Vitebsk și la Smolensk. Fie ca posteritatea îndepărtată să-și aducă aminte cu mândrie de faptele voastre de astăzi. Să se spună despre fiecare din voi: a luat parte la marea bătălie de la Moscova!”
— De la Moskwa! Repetă Napoleon și, invitând la plimbarea lui călare pe domnul de Beausset, căruia îi plăceau atâta călătoriile, ieși în fața cortului, unde caii așteptau înșeuați.
— Votre Majesté a trop de bonté119, spuse Beausset, ca răspuns la invitația împăratului de a-l însoți: îi era somn, călărea prost și se temea chiar să călărească.
Dar Napoleon făcu un semn cu capul spre acest mare călător și Beausset nu mai avu încotro. Când împăratul ieși din cort, strigătele de entuziasm în fața portretului fiului său se făcură și mai puternice. Napoleon se încruntă.
— Luați-l, spuse el, arătând portretul cu un gest de majestuoasă grație. E prea devreme pentru el să vadă un câmp de luptă.
Beausset, închizând ochii și plecându-și capul, oftă adânc, arătând prin aceasta cât de bine știe să prețuiască și să înțeleagă spusele împăratului.
XXVII.
ZIUA DE 25 AUGUST, DUPÃ cum spun istoricii săi, Napoleon și-a petrecut-o toată călare, cercetând terenul, studiind planurile care-i erau prezentate de mareșali și dând personal ordine generalilor.
Linia inițială a dispozitivului armatelor rusești, situată de-a lungul râului Kolocea, fusese frântă, și o parte din această linie, anume flancul stâng al rușilor, fusese retras în ziua de 24, ca urmare a căderii redutei Șevardino. Această parte a liniei nu era întărită și nu mai era nici apărată de albia râului, și chiar în fața acestei porțiuni locul era neted și descoperit. Sărea în ochi nu numai unui militar, dar și unui simplu civil, că tocmai această parte a frontului va fi atacată de francezi. Se părea deci că pentru aceasta nu era nevoie de prea multe deliberări, pregătiri și bătaie de cap din partea împăratului și a mareșalilor săi și că nu era deloc necesară marea capacitate, așa-zisa genialitate, care se atribuie cu predilecție lui Napoleon; dar istoricii, care au descris mai târziu acest eveniment, și oamenii care-l înconjurau pe atunci pe Napoleon, și chiar el însuși, gândeau altfel.
Napoleon străbătea câmpul de luptă, cerceta gânditor terenul, dădea din cap în semn de aprobare sau neîncredere și nu le împărtășea generalilor care-l înconjurau procesul profund de gândire care-l ducea la hotărârile luate, ci le transmitea doar concluziile, sub formă de ordine. La propunerea lui Davout, așa-zisul duce de Eckmühl, de a se învălui flancul stâng al rușilor, Napoleon spuse că lucrul acesta nu trebuie făcut, fără să explice pentru ce nu trebuie făcut. Când însă generalul Compans, care trebuia să atace fleșele, propusese să-și strecoare divizia prin pădure, Napoleon își dădu asentimentul, cu toate că așa-numitul duce de Elchingen, adică Ney, își îngăduise să observe că marșul prin pădure e primejdios, căci ar putea să răzlețească divizia.
După ce cercetă terenul din fața redutei Șevardino, Napoleon se gândi o vreme în tăcere și arătă apoi locurile unde trebuiau așezate, pentru ziua următoare, două baterii care aveau să acționeze asupra întăriturilor rusești și, alături de ele, locurile unde trebuia așezată artileria de câmp.
După ce dădu aceste dispozițiuni, precum și altele, Napoleon se înapoie la cartierul său general și sub dicteul lui fu redactată ordinea de bătaie.
Această ordine de bătaie, de care vorbesc cu atâta entuziasm istoricii francezi și cu o profundă considerație ceilalți istorici, era următoarea: „La revărsatul zorilor, două baterii noi, care vor fi așezate de cu noapte pe platoul ocupat de ducele de Eckmühl, vor deschide focul împotriva celor două baterii din față ale inamicului.
În același timp, comandantul artileriei corpului întâi, generalul Pernetti, împreună cu cele treizeci de tunuri ale diviziei lui Compans și cu toate obuzierele diviziilor lui Dessaix și Friant, va înainta, va deschide focul și va împroșca cu mitralii bateria inamică, împotriva căreia vor avea de acționat:
Douăzeci și patru tunuri ale artileriei de gardă, Treizeci tunuri ale diviziei lui Compans și opt tunuri ale diviziilor lui Friant și Dessaix.
Total… șaizeci și două tunuri.
Generalul Foucher, comandantul artileriei corpului al treilea, va așeza toate obuzierele corpurilor al treilea și al optulea, în total șaisprezece, în flancurile bateriei desemnată să bombardeze fortificațiile din stânga, ceea ce va face ca această fortificație să aibă împotriva sa un total de patruzeci de tunuri.
Generalul Sorbier trebuie să fie gata să se arunce la cel dintâi ordin, cu toate obuzierele artileriei de gardă, asupra uneia sau alteia dintre fortificații.
În timpul canonadei, prințul Ponjatowski se va îndrepta spre sat, prin pădure, și va învălui poziția inamicului.
Generalul Compans va înainta prin pădure, pentru a cuceri prima fortificație.
După ce se va fi pornit astfel bătălia, veți primi ordine, potrivit cu acțiunile inamicului.
Canonada la flancul stâng se va începe imediat ce se va auzi canonada aripii drepte. Tiraliorii diviziei lui Morand și ai diviziei viceregelui, văzând începerea atacului aripii drepte, vor deschide un foc puternic.
Viceregele va ocupa satul120 și va trece toate cele trei poduri ale localității, postându-se la aceeași înălțime cu diviziile lui Morand și Gérard, care, sub comanda sa, se vor îndrepta spre redută și vor veni la linia celorlalte unități ale armatei.
Toate acestea trebuiesc executate cu rânduială (le tout se fera avec ordre et méthode)121, cruțându-se, pe cât este posibil, trupele de rezervă.
Dat la cartierul imperial de lângă Mojaisk, azi, 6 septembrie 1812.”
Această ordine de bătaie, scrisă cu totul neclar, încâlcită, dacă ne îngăduim s-o cercetăm fără fiorii idolatriei față de genialitatea lui Napoleon, cuprindea în ea patru puncte, patru dispozițiuni. Niciuna dintre aceste dispozițiuni nu putea fi, și n-a fost, executată.
În ordinea de bătaie se prevedea întâi ca bateriile așezate pe locul ales de Napoleon, împreună cu tunurile din diviziile lui Pernetti și Foucher, care urmau să li se alăture, în total o sută două tunuri, să deschidă focul și să tragă salve continue asupra redutelor și avanposturilor rusești. Acest lucru nu se putea îndeplini, pentru că de pe locurile indicate de Napoleon salvele nu ajungeau până la lucrările de fortificație ale rușilor și cele o sută două tunuri ar fi tras în gol, până ce unul dintre comandanții aflați în apropiere, contrar ordinului lui Napoleon, n-ar fi mutat bateriile pe o poziție mai înaintată.
A doua dispoziție era ca Ponjatowski, îndreptându-se spre sat, prin pădure, să învăluie flancul stâng al rușilor. Lucrul n-a fost cu putință și nu s-a îndeplinit, pentru că Ponjatowski, îndreptându-se spre sat prin pădure, s-a izbit acolo de forțele lui Tucikov, care i-a aținut calea, și n-ar fi putut învălui, cum nici n-a învăluit, pozițiile rusești.
A treia dispoziție: Generalul Compans va înainta prin pădure pentru a ocupa prima fortificație. Divizia lui Compans n-a reușit să pună stăpânire pe fortificație, ci a fost respinsă pentru că, la ieșirea din pădure, a fost silită să se regrupeze sub focul de mitralii al rușilor, lucru pe care Napoleon n-avea cum să-l știe.
A patra dispoziție: Viceregele va ocupa satul (Borodino) și va trece toate cele trei poduri ale localității, păstrându-se la aceeași înălțime cu diviziile lui Morand și Friant (despre care s-a omis să se spună când și unde se vor deplasa), care sub comanda sa se vor îndrepta spre redută și vor veni la linia celorlalte unități.
După cât se poate deduce – dacă nu din această frază fără sens, cel puțin din încercările pe care le-a făcut viceregele de a executa dispozițiunea dată – acesta trebuia să înainteze prin Borodino spre stânga redutei, iar diviziile lui Morand și Friant trebuiau să pornească simultan într-o mișcare frontală.
Întocmai ca toate celelalte puncte ale ordinei de bătaie, nici acesta nu putea fi și nici n-a fost executat. Dincolo de Borodino, viceregele a fost respins la Kolocea și n-a mai putut înainta; diviziile lui Morand și Friant n-au cucerit reduta, ci au fost respinse, iar reduta a fost luată tocmai spre sfârșitul bătăliei, de către cavalerie (lucru neprevăzut, probabil, de Napoleon și nemaiauzit). Așadar, niciunul dintre punctele ordinei de bătaie nu putea fi și n-a fost executat. În ordinea de bătaie se mai spunea însă că, după începutul bătăliei, vor fi date ordine, potrivit cu acțiunile inamicului; prin urmare s-ar fi putut presupune că în timpul bătăliei vor fi date de către Napoleon toate dispozițiile necesare; aceasta însă nu s-a întâmplat și nici nu putea să se întâmple, pentru că tot timpul cât a durat lupta Napoleon se afla atât de departe de locul acțiunii (după cum s-a și arătat mai târziu), încât nu putea cunoaște mersul luptei și nici o dispozițiune de-a lui nu a putut fi executată în timpul luptei.
XXVIII.
MULÞI ISTORICI SPUN CÃ bătălia de la Borodino n-a fost câștigată de francezi pentru că Napoleon avea guturai și că dacă n-ar fi avut el guturai, dispozițiunile pe care le-ar fi dat până la vremea bătăliei, înainte și în timpul ei, ar fi fost și mai geniale, Rusia ar fi fost pierdută, et la face du monde eut été changée.122 Pentru istoricii care afirmă că Rusia a luat naștere prin voința unui singur om, a lui Petru cel Mare, că Franța s-a transformat din republică în imperiu și că armatele franceze au pornit în Rusia din voința unui singur om, a lui Napoleon, judecata că Rusia a rămas în picioare pentru că Napoleon avea un guturai strașnic la data de 26 august, o asemenea judecată este pentru astfel de istorici absolut logică.
Dacă de voința lui Napoleon ar fi depins să dea sau să nu dea bătălia de la Borodino și de voința lui ar fi depins să dea cutare ori cutare dispozițiune, este sigur că guturaiul, care a avut o influență asupra manifestării voinței lui, a putut fi cauza salvării Rusiei și că, prin urmare, valetul care a uitat să-i dea lui Napoleon în ziua de 24 cizme impermeabile a fost salvatorul Rusiei. Pentru cine gândește astfel, concluzia este neîndoielnică, tot atât de neîndoielnică cum este și concluzia pe care o trăgea Voltaire când, glumind (fără să știe nici el pe socoteala cui), spunea că noaptea sfântului Bartholomeu s-a produs din cauza deranjamentului stomacal al lui Carol al IX-lea. Însă pentru oamenii care nu pot admite că Rusia a luat naștere prin voința unui singur om, a lui Petru I, nici că imperiul francez s-a întemeiat, ori că războiul lui cu Rusia a început din voința unui singur om, a lui Napoleon, judecata aceasta apare nu numai greșită și nelogică, ci și potrivnică întregii firi omenești. La întrebarea: care sunt cauzele evenimentelor istorice, se impune un alt răspuns și anume că mersul evenimentelor mondiale este de mai înainte hotărât, de sus, că depinde de coincidența tuturor voințelor indivizilor care iau parte la aceste evenimente și că influența unui Napoleon asupra mersului acestor evenimente este numai aparentă, fictivă.
Oricât de ciudată ni s-ar părea la prima vedere ipoteza că măcelul din noaptea sfântului Bartholomeu, ordonat de Carol al IX-lea, s-a produs nu datorită lui, ci că lui i s-a părut numai că a ordonat el lucrul acesta, sau ipoteza că măcelărirea celor optzeci de mii de oameni căzuți la Borodino s-a produs nu din voința lui Napoleon (cu toate că el a fost cel care dădea ordinele de începerea și continuarea bătăliei), ci că lui doar i s-a părut că le-a ordonat el – oricât de ciudate ni s-ar părea aceste ipoteze, totuși demnitatea umană, care-mi spune mie că fiecare dintre noi este, dacă nu mai mult, în nici un caz mai puțin om decât marele Napoleon, îmi poruncește să admit această soluționare a problemei, iar cercetările istorice confirmă cu prisosință această părere.
În lupta de la Borodino, Napoleon n-a tras în nimeni și n-a omorât nici un om. Toate acestea le-au făcut soldații. Înseamnă, deci, că nu el a ucis oamenii.
Soldații armatei franceze s-au dus să-i ucidă pe soldații ruși în lupta de la Borodino, nu în urma ordinului dat de Napoleon, ci din dorința lor proprie. Oamenii din toată armata – francezii, italienii, nemții, polonezii flămânzi, rupți și vlăguiți de marșuri – în fața armatei care le bara drumul spre Moscova, simțiră că le vin est tiré et qu'il faut le boire.123 Dacă Napoleon i-ar fi oprit cumva să se mai bată cu rușii, ei l-ar fi omorât și tot s-ar fi dus să se bată cu rușii, pentru că nu mai aveau încotro.
Când li s-a citit ordinul lui Napoleon, ce-i trimetea la schilodire și la moarte de dragul posterității care-i va lăuda pentru că au luptat la Moscova, ei au strigat: „Vive l'Empereur!” exact așa cum au strigat „Vive l'Empereur!” la vederea portretului de copil împungând globul pământesc cu un bețigaș de bilboquet, și cum ar fi strigat la orice gogomănie care li s-ar fi spus, căci nu mai aveau nimic altceva de făcut decât să strige: „Vive l'Empereur!” și să pornească la luptă pentru ca, biruitori, să găsească la Moscova hrană și odihnă. Așadar, nu pentru că le poruncise Napoleon își omorau ei semenii.
Și nu Napoleon a dispus de mersul bătăliei, pentru că din dispozițiunile sale n-a fost executată niciuna și pentru că în timpul luptei, fiind departe, el n-a știut ce se petrece în fața lui. Înseamnă, deci, că nici chipul în care oamenii aceștia s-au omorât unii pe alții nu se datorește voinței lui Napoleon, ci că a decurs totul independent de el, conform voinței câtorva sute de mii de oameni, care au luat parte la acțiunea comună. Lui Napoleon i se părea numai că acțiunea se desfășoară în întregime după voința lui. De aceea, întrebarea dacă Napoleon a avut sau n-a avut guturai nu poate avea pentru istorie mai mare importanță decât întrebarea dacă a avut sau nu guturai ultimul soldat, vizitiu de furgon.
Cu atât mai mult guturaiul lui Napoleon din ziua de 26 august n-a avut importanță cu cât afirmațiile scriitorilor, care spun că din cauza guturaiului său ordinea de bătaie și dispozițiunile date de el în timpul bătăliei n-ar fi fost chiar așa de bune cum au fost cele anterioare, sunt absolut neadevărate.
Ordinea de bătaie citată aici n-a fost întru nimic mai proastă, ba chiar a fost mai bună decât toate planurile de luptă anterioare, care, urmate, duseseră la câștigarea atâtor bătălii. Presupusele dispozițiuni date în timpul luptei n-au fost nici ele mai proaste decât cele de altădată, căci nu se deosebeau întru nimic de cele pe care le dase el întotdeauna. Dar ordinea de bătaie și dispozițiunile acestea par a fi mai slabe decât altele, numai pentru că bătălia de la Borodino era cea dintâi bătălie pe care n-o câștigă Napoleon. Cele mai bune dispozițiuni și cele mai profunde planuri și dispozitive par foarte prost întocmite și sunt aspru criticate de orice savant militar, atunci când o bătălie dată în conformitate cu ele nu este câștigată, și, dimpotrivă, dispozițiunile și ordinele de bătaie cele mai greșite par foarte bune și oameni serioși demonstrează pe parcursul unor tomuri groase valoarea acestor greșite ordine de bătaie dacă, urmându-le, a fost câștigată lupta.
Ordinea de bătaie de la Austerlitz, elaborată de Weyrother, a fost un model de perfecțiune pentru lucrările de acest gen, dar cu toate astea a fost aspru criticată, și a fost criticată tocmai din pricină că era desăvârșită, din pricină că era prea din cale-afară de amănunțită.
În bătălia de la Borodino, Napoleon și-a îndeplinit rolul de reprezentant al puterii tot atât de bine, ba chiar mai bine decât în alte bătălii. El n-a făcut nimic care să împiedice mersul acțiunii; s-a supus părerilor celor mai înțelepte; n-a încurcat lucrurile, nu s-a contrazis singur, nu s-a înspăimântat și n-a fugit de pe câmpul de luptă, ci și-a îndeplinit cu mult tact și cu experiența războiului, calm și demn, rolul său de aparent comandant.
XXIX.
ÎNTORCÂNDU-SE DIN LINIILE frontului inspectate cu amănunțime pentru a doua oară, Napoleon spuse:
— Figurile au fost așezate; partida de șah începe mâine.
Apoi porunci să i se dea punch și, chemându-l pe Beausset, începu cu el o discuție despre Paris și despre unele schimbări pe care voia să le facă în maison de l'impératrice124, uimindu-l pe prefect prin memoria pentru cele mai mici amănunte ale relațiilor de la curte.
Se interesă de tot felul de nimicuri, îl tachină pe Beausset pentru pasiunea călătoriilor și flecari sigur de el și cu nepăsare, așa cum face un renumit chirurg stăpân pe meșteșugul său când își pune șorțul și își suflecă mânecile, în vreme ce bolnavul este legat pe masa de operație. „Toată acțiunea este în mâinile mele și în mintea mea, clară și precisă. Când va fi să se înceapă acțiunea, o voi duce la bun sfârșit ca nimeni altul, dar acum pot glumi, deoarece cu cât voi fi mai glumeț și mai liniștit, cu atât veți fi mai siguri, mai calmi și mai uluiți de geniul meu.”
Sfârșindu-și de băut al doilea pahar de punch, Napoleon se retrase să se odihnească înainte de treaba serioasă care, după părerea lui, îi stătea în față pe a doua zi.
Era atât de preocupat de isprava ce-i stătea în față, încât nu putu dormi și, oricât i se agravase din cauza umezelii nopții guturaiul, pe la trei noaptea intră în încăperea cea mare a cortului, suflându-și tare nasul. Întrebă dacă rușii nu s-au retras cumva. I se răspunse că focurile inamicului se văd tot în aceleași locuri. Napoleon dădu din cap în semn de aprobare.
Aghiotantul de serviciu intră în cort.
— Eh bien, Rapp, croyez-vous que nous ferons de bonnes affaires aujourd'hui125, i se adresă Napoleon.
— Sans aucun doute, Sire126, răspunse Rapp.
Napoleon se uită la el.
— Vous rappelez-vous, Sire, ce que vous m'avez fait l'honneur de dire a Smolensk, zise Rapp, le vin est tiré, il faut le boire127.
Napoleon se încruntă și rămase o vreme tăcut, cu capul sprijinit pe mână.
— Cette pauvre armée, zise el deodată, elle a bien diminué depuis Smolensk. La fortune est une franche courtisane, Rapp; je le disais toujours et je commence a l'éprouver. Mais la garde, Rapp, la garde est intacte?128 spuse el întrebător.
— Oui, Sire129, răspunse Rapp.
Napoleon luă o pastilă, o băgă în gură și se uită la ceas. N-avea somn și până la ziuă mai era. Să-și mai omoare timpul cu dispoziții noi nu mai putea, căci totul era gata pregătit și ordinele date, în curs de executare.
— A-t-on distribué les biscuits et le riz aux régiments de la garde?130 întrebă sever Napoleon.
— Oui, Sire131.
— Mais le riz?132
Rapp răspunse că a transmis ordinul împăratului cu privire la orez, dar Napoleon dădu nemulțumit din cap, ca și cum nu i-ar fi venit a crede că ordinul îi fusese executat. Intră un servitor cu punchul. Napoleon porunci să se mai aducă un pahar și pentru Rapp, și începu să bea tăcut, sorbitură cu sorbitură, dintr-al său.
— Nu mai am nici gust și nici miros, zise el, ducând la nas paharul. Guturaiul ăsta mă scoate din sărite. Îmi tot dau zor cu medicina! Ce fel de medicină când nu sunt în stare să vindece măcar un guturai? Corvisard mi-a dat pastilele astea, dar nu-s bune de nimic. Ce pot ele vindeca? Nu se poate vindeca nimic. Notre corps est une machine a vivre. Il est organisé pour cela, c'est sa nature; laissez-y la vie a son aise, qu'elle s'y défend elle-meme; elle fera plus que și vous la paralysiez en l'encombrant de remedes. Notre corps est comme une montre parfaite qui doit aller un certain temps; l'horloger n'a pas la faculté de l'ouvrir, il ne peut la manier qu'a tâtons et les yeux bandés. Notre corps est une machine a vivre, voila tout133. Și, ca și cum odată ce ar fi alunecat pe panta definițiilor, définitions, care-i plăceau atâta lui Napoleon, nu se mai putea opri, el dădu pe neașteptate o nouă definiție. Știi dumneata, Rapp, ce-i arta războiului? Întrebă el. Arta de a fi la un moment dat mai puternic decât dușmanul. Voila tout.134
Rapp nu răspunse nimic.
— Demain nous allons avoir affaire a Koutousoff!135 spuse Napoleon. Vom vedea! Îți amintești, la Braunau, el comanda armata și n-a încălecat o dată măcar, în trei săptămâni încheiate, ca să inspecteze fortificațiile. Vom vedea!
Se uită la ceas. Era de-abia patru. De dormit, n-avea chef, punchul și-l băuse și n-avea nimic de făcut. Se ridică, se plimbă încoace și încolo de câteva ori prin încăpere, își puse o tunică groasă și pălăria și ieși din cort. Noaptea era întunecoasă și umedă: o umezeală abia simțită se lăsa de sus. În apropiere pâlpâiau slab focurile gărzii franceze și undeva, departe, în liniile rușilor, sclipeau prin fum alte focuri. Era liniște pretutindeni și se auzea clar tropotul și freamătul înnăbușit al trupelor franceze, care începeau să ocupe pozițiile.
Napoleon se plimbă prin fața cortului, se uită la focuri, ascultând tropotele trupelor și, trecând pe dinaintea unui soldat din gardă, înalt și cu căciulă mițoasă, care sta de santinelă în fața cortului, se opri în dreptul lui: soldatul încremeni la vederea împăratului ca o stană de stânca neagră.
— De câți ani ești în armată? Întrebă Napoleon cu tonul acela milităresc, puțin afectat, grosolan și prietenos, cu care se adresa întotdeauna soldaților.
Soldatul îi răspunse.
— Ah! Un des vieux.136 Ați primit orez la regiment?
— Am primit, majestate.
Napoleon clătină din cap și se depărta.
Pe la cinci și jumătate, Napoleon se îndreptă călare spre satul Șevardino.
Începuse să se lumineze, cerul se înseninase și doar un singur nor mai rămăsese, spre răsărit. Focurile părăsite se mistuiau în lumina slabă a dimineții.
Dinspre dreapta se auzi o bubuitură de tun izolată, care mugi o clipă și se pierdu în liniștea generală. Trecură apoi câteva minute. Izbucni a doua, apoi a treia lovitură, și văzduhul hăuli; a patra și a cincea lovitură răsunară solemn, undeva la dreapta, mai aproape.
Încă nu apucase să se stingă ecoul primelor obuze, când se auziră altele și altele, contopindu-se între ele și întretăindu-se una pe alta.
Urmat de suită, Napoleon ajunse în fața redutei de la Șevardino și descălecă. Jocul începuse.
XXX.
ÎNTORCÂNDU-SE DE LA întâlnirea cu prințul Andrei la Gorki, Pierre porunci gromului să fie gata cu caii și să-l deștepte dis-de-dimineață. Apoi adormi îndată, după un paravan, în ungherul pe care i-l cedase Boris.
Când Pierre făcu ochi de-a binelea, a doua zi de dimineață nu mai era nimeni în izbă. Ochiurile geamurilor mici se cutremurau. Gromul sta lângă el în picioare și îl zgâlțâia.
— Stăpâne… Luminăția-ta! Stăpâne… repeta cu insistență gromul, zgâlțâindu-l de umăr și fără să-l privească, pierzându-și de bună seamă nădejdea că-l va putea trezi.
— Ce-i? A și început? E timpul? Întrebă Pierre, trezindu-se.
— Vă rog ascultați bubuiturile, spuse gromul, un soldat lăsat la vatră, boierii au și plecat, toți; chiar serenissimul a trecut demult.
Pierre se îmbrăcă în grabă și ieși în cerdac. Afară era cer senin, răcoare, rouă și voioșie. Soarele, abia scăpat de sub norul ce-l acoperise, arunca raze de lumină, frânte pe la jumătate, pe șindrilele caselor de peste drum, în praful cu broboane de rouă de pe uliță, pe zidurile clădirilor, pe garduri și pe spinările cailor lui Pierre, care așteptau la poartă. Din curte, bubuitul tunurilor se auzea mai clar. Pe uliță se ivi la trap un aghiotant, urmat de un cazac.
— Ce mai stai, conte, e timpul! Strigă aghiotantul. Poruncind gromului să vină în urma lui cu calul, Pierre porni pe jos spre dâmbul de pe care privise în ajun câmpul de luptă. Pe dâmb, găsi o mulțime de militari, auzi vorba franțuzească a celor de pe la comandamente și zări capul sur al lui Kutuzov, cu șapca lui albă cu banta roșie și ceafa albă vârâtă între umeri. Kutuzov cerceta cu ocheanul șoseaua principală din fața lui.
Urcând treptele, Pierre ajunse în vârful dâmbului și se opri, uitându-se drept înainte, înmărmurit de admirație în fața splendorilor priveliștii. Era aceeași panoramă pe care o admirase în ajun, tot de pe dâmbul acesta; acum însă tot acest câmp era numai trupe și fum de tunuri, în timp ce razele piezișe ale soarelui dogoritor ce se înălța spre stânga, în spatele lui Pierre, aruncau pretutindeni, în aerul curat al dimineții, o lumină aurie cu reflexe trandafirii și lungi umbre negre. Departe, pădurile care conturau panorama, parcă dăltuită dintr-o piatră prețioasă galbenă-verzuie, își profilau în zare vârfurile dințate, iar printre ele, dincolo de Valuevo, își făcea drum șoseaua principală a Smolenskului, înțesată de trupe. Ceva mai aproape străluceau holde aurii și crânguri. Pretutindeni, în față, la dreapta, la stânga, nu vedeai decât trupe. Toată priveliștea aceasta era plină de viață, majestuoasă, surprinzătoare. Dar ceea ce-l uluia pe Pierre, mai presus de orice, era însuși câmpul de luptă, satul Borodino și vâlcelele de pe amândouă malurile râului Kolocea.
Deasupra Kolocei, în Borodino și pe amândouă laturile lui, mai cu seamă spre stânga, acolo unde, printre malurile mlăștinoase, Voina se vărsa în apele Kolocei, pluteau neguri care, la ivirea soarelui strălucitor din nori, începuseră să se destrame și să se lumineze, înfrumusețând magic lucrurile ce se zăreau prin ele și accentuându-le contururile. Negurilor acestora li se adăugă fumul tunurilor, și prin fum și ceață scăpărau razele soarelui de dimineață, pretutindeni, când pe apă, când prin rouă, când pe baionetele trupelor înghesuite pe malurile râului și în satul Borodino. Prin ceața asta se vedea biserica albă și ici-colo acoperișurile caselor din Borodino ori, pe alocuri, mase compacte de soldați, chesoane verzi și tunuri. Și toate acestea se mișcau sau păreau în mișcare, căci ceața și fumul pluteau pe deasupra întregii întinderi. Întocmai ca în spațiul acoperit de neguri al văilor din jurul satului Borodino, și dincolo de el, mai sus și mai ales spre stânga, de-a lungul întregului front, prin păduri, pe câmpii, prin văi, pe crestele înălțimilor, se vedeau, țâșnind ca din senin, când răzleți, când în șiruri, când mai deși, când mai rari, nourași de fum care se umflau, creșteau, se încolăceau și se uneau unii cu alții cât vedeai cu ochii.
Fumurile împușcăturilor și, lucru ciudat, zgomotele lor, dădeau priveliștii tot farmecul.
Puff! Þâșnea dintr-o dată un fum rotund, des, cu joc de nuanțe viorii, cenușii și alb-lăptoase și apoi – bumm! Răsuna peste o secundă zgomotul ce însoțea fumul.
„Puf-puf” – se înălțau alți doi nourași de fum, care se atingeau și se contopeau; și iar „bum-bum” – confirmau zgomotele ceea ce văzuseră ochii.
Pierre căuta din ochi fumul dintâi, pe care-l lăsase cât un ghemuleț, rotund și îndesat, și în locul lui nu mai găsea decât niște rotocoale de fum ce se abăteau într-o parte, apoi puf… (cu pauză) puf-puf, mai țâșneau și alte trei-patru fumuri și, fiecărei serii, la aceleași intervale, bum… bum-bum, îi răspundeau sunete plăcute, apăsate, sigure. Părea când că fumurile acestea fug, când că ele stau pe loc și că prin dreptul lor trec în goană păduri, câmpii și baionete sclipitoare. Dinspre stânga, de pe câmpii și din tufișuri, răsăreau necontenit acești nori mari, urmați de ecourile lor solemne, iar puțin mai aproape, de prin văi și păduri, țâșneau fumurile mici ale puștilor, care n-apucau să se mai rotunjească și își făceau și ele auzite, exact la fel, ecourile lor mărunte. Trah-ta-ta-tah – trosneau, deși foarte des, destul de neregulat și de sărăcăcios, puștile în comparație cu bubuitul tunurilor.
Pierre simți dorința să fie și el acolo, în fum, prin sclipătul baionetelor, prin mijlocul forfotei și zgomotelor acestora. Se uită la Kutuzov și la suita lui ca să-și compare impresiile proprii cu ale altora. Toți se uitau întocmai ca și el, drept înainte, și erau cuprinși de același sentiment. Pe fețele tuturor strălucea aceeași căldură latentă (chaleur latente) a sentimentului, pe care-o observase Pierre în ajun și pe care o înțelesese deplin abia după convorbirea lui cu prințul Andrei.
— Pleacă, drăguță, du-te. Domnul cu tine, spuse Kutuzov, fără să-și ia ochii de la câmpul de luptă, adresându-se unui general de alături.
Auzind ordinul, generalul trecu pe lângă Pierre ca să coboare de pe movilă.
— Spre vad, spuse rece și sever generalul, drept răspuns la întrebarea unuia dintre ofițerii de stat-major, care voise să știe unde se duce.
„Și eu, și eu”, își zise Pierre și o porni pe urmele generalului.
Generalul încălecă pe calul adus de un cazac. Pierre se apropie de gromul său, care-i ținea caii. După ce întrebă care e mai cuminte, Pierre se urcă pe el, se agăță de coama lui, își îndesă călcâiele în burta calului și își arcui pulpele, apoi, simțind că-i cad ochelarii și că nu mai e în stare să-și ia mâna din coama calului și de pe dârlogi, o luă la galop pe urmele generalului, stârnind zâmbetele ofițerilor de stat-major, care se uitau din vârful dâmbului la el.
XXXI.
GENERALUL, ÎN URMA CÃRUIA galopa Pierre, coborî panta, apoi o coti brusc spre stânga și Pierre, pierzându-l din ochi, nimeri în rândurile unor infanteriști, care-i treceau chiar atunci prin față. Încercă să iasă din mijlocul lor, apucând-o când înainte, când spre stânga, când spre dreapta; dar peste tot erau numai soldați, cu chipurile la fel de îngrijorate, preocupate de ceva nevăzut, dar desigur important. Se uitau toți cu aceeași nemulțumire și nedumerire la grăsunul acesta cu pălărie albă, care Dumnezeu știe ce căuta aici și dădea cu calul peste dânșii.
— Ce-mi umbli așa, prin mijlocul batalionului?! Răcni la el unul.
Un altul îi îmboldi cu patul puștii calul și Pierre, cocoșându-se în șa și abia stăpânindu-și bidiviul care luase vânt, se trezi dintr-un salt dincolo de rândurile soldaților, la loc deschis.
În fața lui era un pod și lângă pod, trăgând cu pușca, alți soldați. Pierre se apropie de ei. Fără să știe, Pierre ajunse la podul de peste Kolocea, dintre Gorki și Borodino, pe care francezii îl atacau acum, în primul iureș al bătăliei (după ce ocupaseră satul). Pierre văzu doar că în fața lui era un pod și că, de amândouă părțile podului, pe pajiștea cu brazde de iarbă cosită pe care le văzuse în ajun, prin fum, niște soldați făceau nu știu ce; dar, în ciuda gloanțelor și schijelor care plouau împrejuru-i, lui Pierre nici prin gând nu-i trecea că aici era chiar câmpul de luptă. Nu auzea detunăturile, nici vâjâitul gloanțelor venind din toate părțile, nici salvele care-i zburau pe deasupra creștetului, nu vedea nici inamicul de pe celălalt mal al râului, și multă vreme nu văzu nici morții și răniții, cu toate că mulți cădeau chiar prin preajma lui. Cu un zâmbet, care nu i se mai ștergea de pe față, se uita jur împrejurul său.
— Ce tot umblă ăsta pe dinaintea frontului? Răcni iarăși cineva spre el.
— Fă la stânga! Mai la dreapta! Îi strigau.
Pierre o luă spre dreapta și întâlni pe neașteptate un cunoscut, aghiotantul generalului Raevski. Aghiotantul îi azvârli o privire supărată, gata-gata să-l ia la rost, dar recunoscându-l îi făcu un semn din cap.
— Cum se face că ați nimerit-o aici? Zise el și-și văzu mai departe de drum, cu calul său.
Pierre care nu se prea simțea la locul lui aici, fără nici o treabă, temându-se să nu mai stingherească iarăși pe cineva, porni în goana calului după aghiotant.
— Ei, ce se întâmplă aici? Pot să merg și eu cu dumneata? Întrebă el.
— Numaidecât, numaidecât, răspunse aghiotantul și, dând pinteni calului, se îndreptă spre un colonel gras care se afla pe pajiștea cosită, îi comunică ceva și abia după aceea se întoarse spre Pierre.
— Cum de ați picat pe aici, conte? Îi spuse el, zâmbindu-i. Tot din curiozitate?
— Da, da, zise Pierre.
Dar aghiotantul, întorcându-și calul în loc, porni mai departe.
— Pe aici, slavă Domnului, nu-i chiar cine știe ce, zise aghiotantul, dar în flancul stâng, la Bagration, e un adevărat infern.
— Oare? Întrebă Pierre. Și unde-i asta?
— Uite, poftiți cu mine până pe dâmb; de la noi se vede. La bateria noastră e încă acceptabil, spuse aghiotantul. Ei, mergeți?
— Da, merg cu dumneata, zise Pierre, rotindu-și privirea jur împrejur și căutându-și din ochi gromul.
Abia acum văzu Pierre pentru prima oară răniții, unii târându-se încă pe picioare, alții purtați pe tărgi. Pe aceeași pajiște cu brazdele înmiresmate de iarba proaspăt cosită prin care trecuse în ajun, zăcea de-a curmezișul brazdelor de fân, cu capul sucit incomod, trupul unui soldat cu chivără căzută alături. Dar pe acesta de ce nu l-au ridicat, dădu să spună Pierre, însă, văzând chipul încruntat al aghiotantului, care privise tot într-acolo, tăcu.
Pierre nu-și găsi gromul și porni, împreună cu aghiotantul, în jos de-a lungul albiei râului, spre movila lui Raevski. Calul începu să-i rămână mai în urmă de al aghiotantului și să-și salte ritmic călărețul.
— Se vede că nu prea sunteți deprins să călăriți, conte? Întrebă aghiotantul.
— Da' de unde, nici gând, dar nu știu ce are că prea saltă tare, spuse nedumerit Pierre.
— A! Păi e rănit, făcu aghiotantul, la piciorul drept din față, mai sus de genunchi. Un glonte, probabil. Felicitările mele, conte, zise el, le bapteme du feu.137
Trecură prin fum, pe lângă corpul al șaselea de armată, prin spatele artileriei care înaintase și trăgea necontenit, asurzind lumea cu salvele ei, și ajunseră lângă o pădurice. În pădurice era răcoare, liniște și miros de toamnă. Pierre și aghiotantul descălecară și porniră la deal pe jos.
— E aici domnul general? Întrebă aghiotantul, după ce ajunseră la o movilă.
— Până adineauri era, a plecat într-acolo, se grăbiră câțiva să răspundă, arătând spre dreapta.
Aghiotantul întoarse către Pierre o privire care părea să spună că nu știe ce să se mai facă acum cu el.
— Nu te neliniști, spuse Pierre. Mă urc pe dâmb… Se poate?
— Duceți-vă. De acolo se vede tot, și pericolul nu e așa de mare. Trec eu mai târziu să vă iau.
Pierre se urcă spre baterie, în vreme ce aghiotantul o porni mai departe. De atunci n-au mai dat ochi unul cu altul. Mult mai târziu, Pierre a aflat că aghiotantul și-a pierdut în ziua aceea o mână.
Dâmbul pe care se urcase Pierre era renumitul loc, rămas celebru mai târziu la ruși sub numele de bateria de pe movilă sau bateria lui Raevski, iar la francezi sub denumirea de la grande redoute, la fatale redoute, la redoute du centre138, în jurul căruia au căzut cu zecile de mii, și pe care francezii îl considerau drept punctul cel mai vrednic de atenție al poziției.
Reduta aceasta consta din însăși movila, care fusese întărită cu șanțuri din trei părți. În șanțurile săpate erau postate zece tunuri, cu țevile trecând prin deschiderile făcute în meterez, care băteau necontenit.
În linie cu movila, de amândouă părțile, erau alte tunuri, care băteau de asemenea fără întrerupere. Ceva mai în urma tunurilor erau trupele de infanterie. Ajuns în vârful movilei, lui Pierre nici prin gând nu-i trecea că spațiul acesta mic, brăzdat de șanțuri, pe care erau postate și trăgeau tot timpul câteva tunuri, era punctul cel mai însemnat al bătăliei.
Lui Pierre, dimpotrivă, i se părea (tocmai pentru că se afla el acolo) că locul acesta era unul dintre punctele cele mai lipsite de însemnătate ale bătăliei.
Ajuns la dâmb, Pierre se așeză la capătul șanțului care înconjura bateria și se uită, cu un zâmbet de inconștientă bucurie, la ceea ce se petrecea în jurul său. În răstimpuri, tot zâmbind, se ridica și se plimba prin baterie dându-și toată osteneala să nu împiedice de la lucru soldații, care forfoteau încoace și încolo pe lângă el, cu săculețe și încărcături de la chesoane la tunuri. Tunurile bateriei acesteia trăgeau necontenit, unul după altul, asurzind cu zgomotul lor pe cei din preajmă și întunecând cu fumul lor împrejurimile.
În contrast cu înfiorarea ce se simțea printre soldații infanteriei de acoperire, aici, în baterie, unde o mână de oameni, despărțiți de ceilalți printr-un șanț, lucrau de zor, se simțea o însuflețire, una și aceeași la toți, ca un spirit de familie.
Apariția cu totul neostășească a lui Pierre, cu pălăria albă, îi izbise la început într-un chip neplăcut pe acești oameni. Trecând pe lângă el, soldații îl priveau pieziș, cu mirare și chiar cu spaimă. Un ofițer superior de artilerie, înalt, cu picioarele lungi și cu fața ciupită de vărsat, își făcu înadins de lucru pe lângă tunul de la margine, se apropie de Pierre și-l privi curios.
Un ofițeraș tinerel, cu fața rotundă, încă băiețaș în toată puterea cuvântului, de-abia ieșit, cum se vedea, din școală, comandând cu deosebit zel cele două tunuri ce-i fuseseră încredințate, i se adresă cu severitate:
— Fiți bun și faceți loc, domnule, zise el, aici nu-i voie!
Soldații clătinară și ei din cap cu dezaprobare, uitându-se la Pierre. Dar când toți se convinseră că omul acesta cu pălărie albă nu numai că nu făcea nimic ci, ori sta cuminte pe dâmbul șanțului, sau se ferea politicos, cu un zâmbet sfios, din calea soldaților, și se plimba prin baterie pe sub ploaia de obuze tot atât de liniștit ca pe bulevard, atunci, încetul cu încetul, sentimentul lor de dezaprobatoare nedumerire față de el începu să se schimbe într-un soi de duioasă și șăgalnică bunăvoință, asemenea dragostei pe care o au soldații față de animalele lor, câini, cocoși, țapi și, în genere, față de animalele aciuate pe lângă unitățile militare. Pe Pierre, soldații îl primiră numaidecât cu gândul în familia lor și-i deteră denumirea de „boierul nostru”. Poreclindu-l așa, începură să râdă binevoitor între ei, pe seama lui.
O ghiulea scormoni pământul la doi pași de Pierre. El, scuturându-și țărâna azvârlită de ghiulea pe haine, se uita zâmbind în jurul său.
— Și cum, nu vi-i frică, zău, boierule? I se adresă lui Pierre un soldat roșcovan la față și spătos, arătându-și dinții albi și puternici.
— Dar ce, ție ți-e frică? Întrebă Pierre.
— Cum să nu-mi fie? Răspunse soldatul. Ghiuleaua nu te iartă. Cum te-atinge, cum ți-a dat mațele afară. Cum dracu să nu te temi? Zise el râzând.
Câțiva soldați cu chipuri vesele și prietenoase se opriră lângă Pierre. Parcă nu s-ar fi așteptat ca Pierre să vorbească la fel cu toți oamenii și descoperirea aceasta i-ar fi umplut de bucurie.
— Asta-i treabă de noi, de soldați. Dar dumneata, boierule, e de mirare, zău așa, boierule!
— La locuri toți! Strigă ofițerașul cel tinerel la soldații adunați roată în jurul lui Pierre.
Ofițerașul acesta, se vede, îndeplinea pentru prima sau a doua oară în viața lui asemenea însărcinare, căci prea vorbea răspicat și reglementar și cu soldații și cu superiorii lui.
Salvele de tun și focurile de armă se întețeau pe tot câmpul de luptă, mai cu seamă spre stânga, acolo unde erau fleșele, posturile înaintate ale lui Bagration, dar de pe locul unde era Pierre nu se putea vedea aproape nimic din pricina fumului împușcăturilor. Pe lângă aceasta, toată atenția lui Pierre se concentra asupra acelui cerc oarecum familiar, aparte de toate celelalte, care forma bateria. Sentimentul de inconștientă bucurie pe care-l încercase întâi, stârnit de priveliștea și de zgomotele câmpului de luptă, acum mai cu seamă după vederea soldatului care zăcea singuratic pe brazdele de fân, fusese înlocuit în sufletul lui Pierre de un alt sentiment. Șezând acum pe taluzul șanțului, studia figurile celor din jurul său.
Până la ceasurile zece, vreo douăzeci de oameni erau și evacuați din baterie, două tunuri erau scoase din luptă, iar ghiulelele care nimereau bateria și gloanțele care veneau de departe, vâjâind și șuierând, deveneau din ce în ce mai dese. Oamenii din baterie, însă, păreau că nici nu le observă; nu se auzeau din toate părțile decât vorbe vesele și glume.
— Plăcintă! Strigă un soldat, la auzul unei grenade care se apropia șuierând.
— Nu aici! La pedestrași! Adăugă altul, râzând cu hohote când văzu că grenada zburase dincolo de ei și nimerise în rândurile infanteriștilor.
— Ce, te ai bine cu ea? Glumi alt soldat pe socoteala unui mujic care se trântise la pământ, cât timp îi zbură ghiuleaua pe deasupra capului.
Câțiva soldați se adunaseră pe valul de pământ și se uitau la ceea ce se petrecea în fața lor.
— Vezi, și-au ridicat și avanposturile, spuse unul, arătând dincolo de valul de pământ: Vezi, s-au retras.
— Vedeți-vă de treabă, se răsti la ei un subofițer bătrân. Dacă s-au retras, înseamnă că au de lucru îndărătul liniilor.
Și subofițerul, apucându-l pe unul dintre soldați de umăr, îl împinse cu un genunchi în spate. Se auziră râsete.
— La piesa numărul cinci, fii gata! Strigă cineva dintr-o parte.
— Hei rup, băieți, o dată voinicește, ca la edec! Se auziră strigătele voioase ale celor care urneau tunul.
— Hait, cât p-aci să-i zboare boierului pălăriuța, râse pe socoteala lui Pierre șugubățul cel roșcovan, arătându-și dinții. Afurisito! Ocărî el ghiuleaua care zburase o roată și piciorul unui om.
— Haideți, măi, mormolocilor! Râdea altul de miliționarii veniți să ridice răniții, care se tupilau de frica ghiulelelor.
— Ori nu vi-i gustoasă cașa? Of, ați înțepenit, corbilor, strigau soldații la miliționarii care înmărmuriseră în fața soldatului cu piciorul rupt.
— Acu-i acu, băiete, își băteau ei joc de mujici. Nu vă place deloc, hai?
Pierre băgă de seamă că însuflețirea generală creștea cu fiecare ghiulea care lovea în plin, cu fiecare victimă.
Ca dintr-un nor de furtună care e tot mai aproape, fulgere din ce în ce mai dese și mai luminoase, ca o rezistență dârză față de cele ce se petreceau, scăpărau pe fețele tuturor acestor oameni, fulgerele unui foc ascuns care se întețește.
Pierre nu se mai uita înaintea lui, la câmpul de luptă, și nu mai căuta să afle ce se petrece acolo; era adâncit cu totul în contemplarea acestui foc, care se întețea mereu și pe care-l simțea arzând întocmai și în sufletul său.
La ora zece, infanteriștii din fața bateriei, care stătuseră prin tufișuri și pe malul râului Kamenka, începură să se retragă. Din locul unde era bateria se vedea bine cum fugeau înapoi prin dreptul ei, purtându-și răniții pe puști. Un general se urcă pe movilă urmat de suita lui, vorbi cu colonelul, se uită supărat la Pierre și se lăsă iarăși de vale, ordonând infanteriștilor de acoperire a bateriei, care erau îndărătul ei, să se culce la pământ, ca să nu fie atât de expuși tirului. Ca urmare a acestui ordin, în rândurile infanteriei, la flancul drept, se auziră tobe, strigăte de comandă și din locul bateriei se văzu cum șirurile de soldați înaintează.
Pierre se uita prin parapetul șanțului. Un chip îi sări în ochi, dintre toate. Era un tânăr ofițer care, cu obrazul palid, venea de-a-ndăratelea, cu sabia lăsată în jos și aruncând în juru-i priviri îngrijorate.
Rândurile de infanteriști se învăluiră în fum. Se auziră strigătele lor prelungi și o ploaie de împușcături. După câteva minute, o mulțime de răniți, mergând pe jos sau purtați pe tărgi, trecură pe lângă baterie, venind dintr-acolo. Obuzele începură să curgă și mai des asupra bateriei. Câțiva oameni zăceau, neridicați încă. Pe lângă tunuri, mai preocupați și mai însuflețiți, forfoteau soldații. Lui Pierre nu-i mai da nimeni nici o atenție. O dată, de două ori, mai răcniră la el soldații, pentru că le sta în cale. Ofițerul superior trecea încruntat, cu pași mari și repezi, de la un tun la altul. Ofițerașul cel tinerel, îmbujorându-se și mai tare la față, striga comenzile cu și mai multă sârguință. Soldații aduceau încărcăturile, se întorceau, încărcau tunurile și își îndeplineau toți misiunile cu o încordată eleganță. În mersul lor săltau ca pe arcuri.
Norul de furtună se dezlănțuise și pe fețele tuturora ardea năpraznic focul acela a cărui întețire o așteptase Pierre. Pierre era lângă ofițerul superior. Ofițerașul cel tinerel alergă, cu mâna la chivără, spre superiorul său.
— Am onoare a vă raporta, domnule colonel, că nu mai avem decât opt încărcături. Ordonați să mai continuăm focul? Întrebă el.
— Mitralii! Strigă superiorul, fără să-i răspundă, uitându-se peste valul de pământ.
Deodată se întâmplă ceva: ofițerașul scoase un geamăt și, chircindu-se, căzu la pământ ca o pasăre împușcată din zbor. Lui Pierre totul i se făcu tulbure în fața ochilor, toate i se păreau ciudate și neclare.
Una după alta șuierau și izbeau în parapet, în soldați și în tunuri, ghiulelele. Pierre, care până acum parcă nu auzise sunetele acestea, nu mai auzea acum nimic altceva decât zgomotul proiectilelor. În dreapta, în coasta bateriei, soldații fugeau strigând „ura”, dar nu înainte, ci înapoi, după cum i se părea lui Pierre.
O ghiulea lovi chiar muchea parapetului în fața căruia sta Pierre, scormoni pământul și, chiar sub ochii lui, zbură asemenea unei mici mingi negre pentru ca în aceeași clipă să se înfunde și pocni, izbindu-se de ceva. Câțiva miliționari care tocmai urcaseră până la baterie o rupseră la fugă îndărăt.
— Toate piesele gata pentru mitralii! Strigă ofițerul.
Subofițerul se repezi la comandant și îi șopti (cu îngrijorarea cu care șoptește majordomul stăpânului său la masă că s-a sfârșit vinul) că nu mai era muniție.
— Tâlharii, ia uite-i ce fac! Strigă ofițerul, întorcându-se către Pierre. Fața comandantului era roșie și asudată, ochii lui încruntați zvârleau scântei. Repede fugi la rezerve, adu chesoanele! Strigă el la unul dintre soldații săi, ocolind mânios privirile lui Pierre.
— Mă duc eu, spuse Pierre.
Ofițerul, fără să-i răspundă, porni cu pași mari spre celălalt capăt al bateriei.
— Încetați tragerea… Așteptați, strigă el.
Soldatul, căruia i se ordonase să se ducă după muniții, se ciocni de Pierre.
— Ei, boierule, nu-i locul dumitale aici, spuse el și o porni la vale.
Pierre o luă la fugă după soldat, ocolind locul unde căzuse ofițerașul cel tinerel.
O ghiulea, două, trei ghiulele trecură pe deasupra lui, căzându-i în față, în lături, în spate. Pierre ajunse jos. „Încotro mă duc?” se gândi el deodată, ajungând aproape de niște chesoane verzi. Se opri stând în cumpănă dacă trebuie să meargă înainte sau înapoi. Deodată, ceva îl ghionti cu strășnicie în piept și îl aruncă la pământ. În aceeași clipă, îl învălui licărirea unui foc mare și răsună un zgomot asurzitor, bubuituri, trosnete și șuierături.
Când își veni în fire, Pierre ședea trântit pe spate, sprijinit cu mâinile de pământ; chesonul, prin preajma căruia se afla, dispăruse; nu mai rămăseseră decât câteva scânduri verzi arse de flăcări, niște zdrențe împrăștiate pe iarba pârjolită. Unul dintre cai o luă speriat la goană de lângă el, căutând să se scuture de resturile hulubelor, pe când celălalt, întocmai ca și Pierre, zăcea la pământ și necheza prelung, sfâșietor.
XXXII.
NEMAIȘTIIND DE SPAIMA UNDE-I e capul, Pierre sări în sus și o luă la fugă înapoi, spre baterie, ca la unicul adăpost împotriva tuturor grozăviilor ce-l înconjurau.
În timp ce intra într-un șanț, Pierre observă că în baterie tunurile amuțiseră, dar că niște oameni tot mai trebăluiau ceva pe acolo. Pierre n-avu vreme să priceapă ce fel de oameni erau. Îl văzu pe colonelul care stătea cu spatele la el, trântit pe parapet, ca și cum s-ar fi uitat în jos la ceva, și mai văzu cum un soldat, pe care-l știa, striga: „Fraților!” zbătându-se să scape din mâinile unor oameni ce-l țineau. Și mai văzu și alte lucruri ciudate.
Dar el nu reușise să priceapă că fusese ucis colonelul, că soldatul care striga „fraților!” era luat prizonier și că sub ochii lui un alt soldat fusese străpuns în spate cu baioneta. Abia pătrunse în șanț că și văzu repezindu-se spre el un om slăbuț, galben, cu fața asudată și îmbrăcat în uniformă albastră care, cu sabia în mână, îi striga ceva. Ferindu-se instinctiv de o izbitură, pentru că, nevăzându-se unul pe altul, fugeau unul spre celălalt, Pierre întinse mâinile și apucă pe acest om (era un ofițer francez) cu o mână de umăr și cu alta de gât. Ofițerul, scăpând sabia din mână, îl apucă pe Pierre de guler.
Câteva secunde se uitară cu ochii speriați fiecare la chipul necunoscut al celuilalt, întrebându-se amândoi, nedumeriți, ce fac și ce au de făcut. „Oare eu sunt luat prizonier, sau el e prizonierul meu?” se gândeau și unul și celălalt. Probabil însă că ofițerul francez înclina mai mult spre gândul că prizonierul e el, fiindcă mâna puternică a lui Pierre, împinsă de o frică involuntară, îi strângea din ce în ce mai cu putere beregata. Francezul tocmai voia să spună ceva când, dintr-o dată, chiar deasupra capetelor lor, se auzi șuierând îngrozitor o ghiulea, și lui Pierre i se păru că francezului îi zburase capul, atât de repede și-l plecase în jos.
Pierre își aplecă și el capul și dădu drumul mâinilor. Fără să se mai gândească care pe care-l luase prizonier, francezul o rupse de fugă înapoi spre baterie, iar Pierre o luă la vale, împiedicându-se de morții și răniții, care i se părea că-l prind de picioare. Dar n-apucă s-ajungă în vale că văzu venind spre el grupuri compacte de soldați ruși care, cu strigăte voioase, împiedicându-se și căzând, alergau vijelios spre baterie. (Acesta a fost atacul pe care și l-a atribuit Ermolov, spunând că numai datorită vitejiei și norocului său a fost cu putință fapta aceasta, atacul, în timpul iureșului căruia el ar fi aruncat pe dâmb cruci de-ale ordinului sfântul Gheorghe, pe care le avea în buzunar.)
Francezii care ocupaseră bateria fugiră. Trupele noastre în strigăte de „ura”, îi fugăriră atât de departe, încât cu greu mai putură fi opriți.
Fură luați și prizonieri în baterie. Printre ei se afla și un general francez, rănit, în jurul căruia făcură cerc ofițerii. Mulțime de răniți, unii cunoscuți lui Pierre, alții necunoscuți, ruși și francezi, cu chipurile schimonosite de durere, treceau, unii târându-se singuri, alții purtați pe tărgi. Pierre se urcă pe dâmbul unde-și petrecuse mai bine de un ceas, dar din grupul acela de soldați care-l primiseră între ei ca într-o familie, nu mai găsi pe niciunul. Erau aici o mulțime de morți, necunoscuți de el. Totuși pe câțiva îi recunoscu. Ofițerașul cel tinerel sta tot așa, chircit, pe marginea parapetului, într-o baltă de sânge. Soldatul cel roșcovan la față mai mișca încă, dar nu-l ridica nimeni.
Pierre fugi devale.
„Nu, nu se poate, acuma vor înceta, acum au să se îngrozească de ceea ce au făcut!” își zicea Pierre, alergând fără nici o țintă după oamenii care cărau pe tărgi, de pe câmpul de luptă, răniții.
Dar soarele, întunecat de fum, era încă sus, iar în față și mai ales spre stânga, lângă Semionovskoe, fierbea prin fum ceva, pe când împușcăturile și canonada nu numai că nu slăbeau, dar se întețeau la disperare, ca un om care, deznădăjduit, ar striga din ultimele puteri ce i-au mai rămas.
XXXIII.
ACÞIUNEA PRINCIPALÃ A bătăliei de la Borodino a avut loc într-un spațiu de o mie de stânjeni, între Borodino și posturile înaintate ale lui Bagration. (În afara acestui spațiu, rușii au mai făcut la o extremitate, pe la amiază, o demonstrație cu cavaleria lui Uvarov, iar în cealaltă, dincolo de Utița, s-a produs ciocnirea dintre Ponjatowski și Tucikov; acestea au fost două acțiuni separate și cu totul neînsemnate în comparație cu ceea ce se petrecea în centrul câmpului de luptă.) Pe câmpia cuprinsă între Borodino și avanposturi, la marginea pădurii, la loc deschis în văzul ambelor tabere protagoniste, s-a desfășurat acțiunea principală a bătăliei, în chipul cel mai simplu și fără nici o stratagemă.
Bătălia s-a început printr-o canonadă de câteva sute de tunuri din ambele părți.
După aceea, când fumul a acoperit tot câmpul, au înaintat prin fum (dinspre liniile franceze), din dreapta, două divizii, a lui Dessaix și a lui Compans, având ca obiectiv avanposturile, iar din stânga regimentele viceregelui având ca obiectiv satul Borodino.
De la reduta Șevardino unde se afla Napoleon, avanposturile rușilor se găseau la distanță de o verstă, iar Borodino la mai mult de două verste depărtare în linie dreaptă, și de aceea Napoleon nu putea vedea ce se petrecea acolo, cu atât mai mult cu cât fumul, amestecându-se cu negurile, ascundea toate pozițiile. Soldații diviziei lui Dessaix, îndreptată asupra avanposturilor rusești, putură fi văzuți doar până în momentul când ajunseră la râpa care-i despărțea de avanposturi. De îndată ce coborâră însă în râpă, fumul salvelor de tun și al împușcăturilor se îngroșă atât de mult, încât acoperi cu totul celălalt mal al râpei. Prin fum se mai deslușea ici și colo ceva ca niște pete negre, oameni pesemne, și, uneori, luciul baionetelor. Dar dacă stăteau pe loc sau se mișcau, dacă erau francezi sau ruși, nu se putea distinge de pe reduta de la Șevardino.
Soarele se ivise aprins, și razele lui piezișe băteau drept în fața lui Napoleon, care-și pusese mâinile streașină la ochi și se uita spre avanposturi. Fumul se așternea în fața avanposturilor și se părea când că se mișcă fumul, când că se mișcă trupele. Se auzeau uneori printre bubuituri strigăte omenești, dar n-aveai cum ști ce făceau acolo cei care strigau.
Napoleon, în vârful dâmbului, se uita cu ocheanul, și în micul cerc al lentilei vedea fum și oameni, uneori de-ai lui, alteori ruși, dar unde se petreceau cele văzute prin ochean nu mai știa când se uita din nou cu ochiul liber.
Coborî dâmbul și începu să se plimbe în sus și în jos prin fața lui.
Din când în când se oprea, atent la împușcături și se uita la câmpul de luptă.
Nu numai din locul acela de la poalele dâmbului, unde se afla Napoleon, și nu numai de pe dâmb, unde stăteau acum câțiva dintre generalii săi, dar chiar din avanposturi, unde se găseau acum, laolaltă sau rând pe rând, când soldați ruși, când francezi, morți, răniți și vii, înspăimântați sau înnebuniți de groază, nu se putea desluși ceea ce se petrecea în locul acela. De-a lungul câtorva ceasuri, pe același loc, apăruseră, în mijlocul focului necontenit al puștilor și tunurilor, când numai ruși, când numai francezi, când infanteriști și când cavaleriști; se iveau, cădeau, trăgeau, se ciocneau, neștiind ce au de făcut unii cu alții, strigau și o luau la fugă îndărăt.
De pe câmpul de luptă veneau la Napoleon în galop, tot timpul, aghiotanții și ofițerii de ordonanță ai mareșalilor săi, trimiși cu rapoarte asupra mersului luptei; dar toate aceste rapoarte erau mincinoase: și pentru că în focul luptei n-ai cum desluși ce se petrece la un moment dat, și pentru că cei mai mulți dintre aghiotanții trimiși nu ajungeau până la adevăratul loc al luptei, ei raportau ceea ce auziseră la rândul lor de la alții; și, încă, pentru motivul că, până să străbată aghiotantul cele două-trei verste ce-l despărțeau de Napoleon, împrejurările se schimbau și știrea adusă de el nu mai corespundea realității. Așa, bunăoară, din partea viceregelui veni la galop un aghiotant cu știrea că Borodino fusese luat și că podul de pe Kolocea se afla în mâinile francezilor. Aghiotantul îl întrebă pe Napoleon dacă dă ordin să treacă podul, sau nu. Napoleon dădu ordin să se treacă podul, să se grupeze trupele pe celălalt mal și să aștepte. Atâta doar că nu numai în momentul când Napoleon dădu această dispozițiune, dar chiar în clipa când aghiotantul pornise de la Borodino, podul și fusese recucerit și incendiat de ruși, în timpul încăierării aceleia de la începutul bătăliei chiar, la care luase parte și Pierre.
Un aghiotant, care sosi dinspre fleșe cu fața palidă și înspăimântată, îi raportă lui Napoleon că atacul francezilor fusese respins, că Davout e mort și Compans rănit, când, de fapt, în timp ce i se transmiseseră aghiotantului aceste vești, fleșele fuseseră ocupate de altă unitate a armatei franceze, iar Davout era doar ușor rănit. Napoleon își lua măsurile lui potrivit cu aceste rapoarte false, măsuri care sau fuseseră îndeplinite mai înainte de a le fi luat el, sau nici nu puteau fi și nici n-au fost îndeplinite.
Mareșalii și generalii care se aflau puțin mai aproape de câmpul de luptă, dar care, ca și Napoleon, nu luau parte la bătălia propriu-zisă și nu se avântau decât rar sub ploaia de gloanțe, dădeau, fără să-l mai întrebe pe Napoleon, dispozițiuni și luau măsuri după capul lor, ordonând de unde și în ce direcție trebuia deschis focul, încotro să șarjeze la galop cavaleria și încotro să atace în pas alergător infanteriștii. Dar chiar și ordinele lor, întocmai ca și acelea ale lui Napoleon, erau rar și în foarte mică măsură duse la îndeplinire. De cele mai multe ori, acțiunile se desfășurau tocmai invers dispozițiunilor date de ei. Soldații cărora li se dăduse ordin de înaintare nimereau sub un foc de mitralii și o luau la fugă înapoi; alții, cărora li se poruncise să stea pe loc, dând pe neașteptate cu ochii de rușii care veneau spre ei, se retrăgeau uneori fugind sau se repezeau alteori înainte, iar cavaleriștii galopau fără ordin, gonind fugarii ruși. Așa de pildă, două regimente de cavalerie trecură dincolo de râpa Semionovskoe și abia ajunseră sus, pe deal, că întoarseră iar caii și o porniră într-un suflet înapoi. Tot așa se întâmpla și cu infanteriștii care uneori ajungeau în locuri cu totul diferite de cele unde li se ordonase să ajungă. Toate dispozițiile ce indicau unde și când să fie mutate tunurile, când să fie trimiși infanteriștii ca să deschidă focul și când cavaleriștii ca să calce în picioare infanteriștii ruși – toate aceste dispoziții le dădeau comandanții de mici unități, care se aflau chiar în mijlocul trupelor și care dădeau ordinele fără să-l întrebe nici pe Ney, nici pe Davout, nici pe Murat, și cu atât mai puțin pe Napoleon. Lor nu le era teamă că vor fi acuzați pentru neexecutarea ordinului sau pentru inițiative arbitrare, pentru că într-o bătălie e în joc tot ce are omul mai scump: viața proprie; și salvarea pare să vie câteodată fugind din fața inamicului, și alteori fugind de-a dreptul spre el, așa că potrivit cu situația fiecărui moment dat procedau și oamenii aceștia, care se aflau în focul luptei. De fapt însă, toate aceste mișcări înainte și îndărăt nu îmbunătățeau și nu schimbau situația trupelor. Toate retragerile și ciocnirile lor aproape că nu le produceau vreun rău; răul, pierderile de vieți și schimbările veneau de la ghiulelele și gloanțele care zburau pretutindeni pe întinderea unde se frământau oamenii aceștia. Cum își părăseau locurile, deasupra cărora zburau gloanțele și ghiulelele, comandanții îi și regrupau, îi disciplinau și, sub influența acestei discipline, îi mânau iarăși în ploaia de foc, unde (sub imperiul fricii de moarte) ei își uitau din nou de disciplină și se comportau după întâmplătoarea dispoziție a mulțimii.
XXXIV.
GENERALII LUI NAPOLEON – Davout, Ney și Murat – care se aflau în apropierea acestui tărâm al focului și care, uneori, pătrundeau chiar în el, trimiseseră de câteva ori în foc mase imense și bine rânduite de trupe. Dar, contrar celor ce se întâmplaseră de obicei în toate bătăliile de mai înainte, în locul multașteptatei știri despre punerea pe fugă a inamicului, aceste mase de soldați bine rânduite se înapoiau de acolo ca niște gloate dezordonate, cu frica în oase. Erau regrupate odată mai mult și trimise din nou, dar de fiecare dată se împuținau oamenii.
Pe la amiază, Murat își trimise la Napoleon aghiotantul să-i ceară întăriri.
Napoleon ședea la poalele dâmbului și bea punci, când sosi la el aghiotantul lui Murat cu asigurarea că, dacă majestatea-sa le va mai da o divizie, rușii vor fi zdrobiți.
„Întăriri?” se întrebă Napoleon, cu o mirare severă, ca și cum n-ar fi înțeles cuvintele aghiotantului, uitându-se la acest tânăr frumos, cu pletele negre și crețe (întocmai cum le purta Murat). „Întăriri! Se gândi Napoleon. Ce fel de întăriri mai cer, când au în mâinile lor jumătate din toată armata, azvârlită împotriva unei aripi slabe și neîntărite a rușilor!”
— Dites au roi de Naples, spuse Napoleon sever, qu'il n'est pas midi et que je ne vois pas encore clair sur mon échiquier. Allez…139
Tânărul aghiotant, un băiețandru frumos, cu plete lungi, fără să-și ia mâna de la pălărie, oftă din greu și porni la galop înapoi, acolo unde se omorau oamenii.
Napoleon se ridică și, chemându-l pe Caulaincourt și pe Berthier, începu să se întrețină cu ei despre lucruri care n-aveau de-a face cu bătălia.
Pe la mijlocul discuției, care începuse să-l intereseze pe Napoleon, privirile lui Berthier se îndreptară către un general cu suită, care, pe un cal numai spumă, se apropia la galop de dâmbul lor. Era Belliard. Acesta, descălecând, se apropie cu pași grăbiți de împărat și începu să-i argumenteze cu voce tare și hotărâtă absoluta necesitate a întăririlor. Se jura pe onoarea lui că rușii sunt pierduți, dacă împăratul mai dă o divizie.
Napoleon strânse din umeri și, fără să răspundă nimic, continuă să se plimbe. Belliard începu să vorbească tare și agitat cu generalii din suită, care-l înconjuraseră.
— Dumneata prea ești aprins, Belliard, zise Napoleon, apropiindu-se iar de generalul nou sosit. Nu-i greu să te înșeli în vâltoarea focului. Du-te și cercetează și apoi vino la mine.
N-apucase Belliard să iasă bine din raza privirilor lor, când din cealaltă parte sosi un nou trimis de pe câmpul de bătălie.
— Eh bien, qu'est-ce qu'il y a?140 spuse Napoleon, cu tonul omului scos din sărite de necontenitele piedici ce i se pun în cale.
— Sire, le prince…141 începu adjutantul.
— Cere întăriri? Îl întrerupse Napoleon cu un gest mânios. Aghiotantul înclina din cap în semn de confirmare și începu să-și facă raportul; dar împăratul îi întoarse spatele, schiță doi pași, apoi se răzgândi, se întoarse îndărăt și îl chemă pe Berthier. Trebuie să dăm din rezerve, spuse el, cu un ușor gest al brațelor în lături. Dumneata ce crezi, pe cine să trimitem? Îl întrebă pe Berthier, pe acest oison que j'ai fait aigle142, cum îl numea el mai târziu.
— Sire, dacă am trimite divizia lui Claparede? Spuse Berthier, care ținea minte pe de rost toate diviziile, regimentele și batalioanele.
Napoleon dădu din cap în semn de aprobare.
Aghiotantul o porni la galop spre divizia lui Claparede și, în câteva minute, tânăra gardă, rămasă îndărătul dâmbului, se puse în mișcare. Napoleon se uita tăcut în direcția ei.
— Nu, se întoarse el deodată spre Berthier, nu-l pot trimite pe Claparede. Trimite divizia lui Friant, zise el.
Deși trimiterea diviziei lui Friant în locul celei a lui Claparede nu prezenta nici un avantaj, ci dimpotrivă, era un neajuns vădit și o întârziere să mai oprești acuma divizia lui Claparede și s-o înlocuiești cu a lui Friant, totuși dispoziția fu executată întocmai. Napoleon nu vedea că, față de armata sa, el juca acum rolul doctorului care mai mult împiedică vindecarea cu doctoriile lui, rol pe care el însuși îl înțelegea atât de bine și îl condamna.
Divizia lui Friant dispăru, ca și celelalte, în fumul câmpului de luptă. Din toate părțile continuau să sosească aghiotanți și toți, ca și când s-ar fi vorbit, aduceau aceleași știri. Toți cereau întăriri, toți spuneau că rușii se mențin pe poziții și că au dezlănțuit un feu d'enfer143 care topește armata franceză.
Napoleon ședea îngândurat pe un scaun pliant.
Monsieur de Beausset, amatorul de călătorii, care flămânzise de dimineață, se apropie de împărat și își îngădui respectuos să propună majestății-sale să ia o gustare.
— Nădăjduiesc că pot acum felicita pe majestatea-voastră pentru izbândă, spuse el.
Napoleon clătină tăcut din cap în semn de tăgadă. Monsieur de Beausset, presupunând că semnul de tăgadă se referea la izbândă și nu la gustare, își permise să observe pe un ton glumeț, totuși respectuos, că nu există pe lume motive care să poată împiedica un om să dejuneze, atunci când stă în puterea lui s-o facă.
— Allez-vous…144 spuse brusc Napoleon, întunecat, și îi întoarse spatele.
Un surâs de beatitudine, în care era și compătimire, și căință, și entuziasm, străluci pe chipul domnului de Beausset, care se retrase spre ceilalți generali, cu pași care parcă n-atingeau pământul.
Napoleon încerca un sentiment apăsător, asemenea aceluia de care e cuprins întotdeauna jucătorul norocos care, atunci când aruncă banii fără nici o socoteală, câștigă mereu și care, tocmai când își calculează toate probabilitățile jocului, simte că, cu cât chibzuiește mai bine, cu atât merge mai la sigur cu pierderile.
Trupele erau aceleași, generalii aceiași, pregătirile aceleași, ordinea de bătaie aceeași, proclamation courte et énergique145 aceeași, el însuși era același, știa lucrul acesta, știa că era chiar mult mai experimentat și mai iscusit acum decât fusese înainte și că inamicul, până și el, era același care fusese la Austerlitz și la Friedland; dar brațul lui ridicat pentru o lovitură grozavă cădea fără putere, ca printr-un farmec…
Toate procedeele de alte dați, care fuseseră întotdeauna încununate de succes: și concentrarea bateriilor asupra unui singur punct, și atacul rezervelor pentru ruperea liniilor, și atacul cavaleriei des hommes de fer146, toate aceste procedee fuseseră folosite și de data aceasta, și nu numai că nici vorbă nu era de izbândă, dar din toate părțile îi veneau tot aceleași și aceleași știri că generalii lui sunt uciși sau răniți, că sunt neapărat necesare întăriri, că rușii nu pot fi respinși și că armata este dezorganizată.
Altădată, după două-trei dispoziții date, după două-trei fraze spuse, mareșalii și aghiotanții veneau voioși în goana calului să-l felicite și îi anunțau capturarea de către ei a unor corpuri întregi de armată, des faisceaux de drapeaux et d'aigles ennemis147 și tunuri, și convoaie, iar Murat îi cerea doar învoirea să dea drumul cavaleriei pentru luarea trenurilor regimentare ale dușmanului. Așa se întâmplase la Lodi, la Marengo, la Arcole, la Jena, la Austerlitz, la Wagram și așa mai departe, în multe alte locuri. Acum însă, cu armata lui se petrecea ceva ciudat.
Cu toată știrea cuceririi avanposturilor ruse, Napoleon vedea că lucrurile nu se petrec la fel, nu se petrec deloc la fel ca în bătăliile lui de altădată. Vedea că același simțământ îl încercau toți cei din jurul său, oameni cu experiență în meșteșugul armelor. Chipurile tuturor erau triste, toți se fereau să dea ochii unii cu alții. Singur Beausset putea să nu înțeleagă însemnătatea celor ce se întâmplau. Napoleon însă, cu îndelungata-i experiență a războiului, știa foarte bine ce înseamnă o bătălie necâștigară încă de către cel ce atacă, după opt ceasuri de sforțări maxime. Știa ca aceasta însemna o bătălie pierdută și că cea mai neînsemnată întâmplare putea acum, când rezultatul bătăliei era atât de nesigur, să-i aducă pieirea și lui și armatei lui.
Când își depăna în minte firul întâmplărilor acestei ciudate campanii rusești, în care nu fusese câștigată nici o bătălie, în care, timp de două luni, nu luase nici drapele, nici tunuri, nici corpuri de armată, când se uita la chipurile celor din jurul său care arătau o tristețe ascunsă și când asculta rapoartele care spuneau că rușii se țin încă tari pe pozițiile lor, îl cuprindea un sentiment de groază, asemenea acelora care ne chinuie în vis, și îi veneau în cap toate întâmplările nenorocite, care l-ar fi putut duce la pierzanie. Rușii puteau să-i atace aripa stânga, puteau să-i străpungă centrul; vreo ghiulea rătăcită îl putea ucide și pe el. Orice era cu putință. În bătăliile lui de altădată nu se gândea decât la posibilitățile diferite ale izbânzilor; acum însă, sumedenie de întâmplări nenorocite i se prezentau închipuirii și el se aștepta la oricare dintre ele. Da, era întocmai ca în vis, când i se pare omului că-l atacă un răufăcător, și omul, în vis, își adună forțele și îl lovește crunt pe răufăcătorul lui, cu o lovitură așa de strașnică, încât e convins că-l va nimici pe dușman, dar își simte mâna neputincioasă și slabă căzându-i ca o zdreanță, și groaza morții, căreia nu i te poți împotrivi, îl cuprinde pe bietul om lipsit de ajutor.
Știrea că rușii atacă aripa stângă a armatei franceze a trezit în Napoleon o groază de felul acesta. Ședea tăcut la poalele dâmbului pe scaunul său pliant, cu capul în piept și cu coatele proptite pe genunchi. Berthier se apropie de el și îi propuse să meargă de-a lungul liniilor, ca să-și dea singur seama de situația bătăliei.
— Cum? Ce spui? Zise Napoleon, Da, dă ordin să-mi aducă imediat calul.
Încalecă și o porni spre Semionovskoe.
Prin fumul de praf de pușcă ce se risipea încet, pe toată distanța străbătută de Napoleon, zăceau în bălți de sânge cai și oameni răzleți sau în pâlcuri. Asemenea grozăvii, atâția morți pe un spațiu atât de restrâns, încă nu văzuseră până atunci nici Napoleon și nici vreunul dintre generalii lui. Vuietul tunurilor, care nu mai încetase vreme de zece ore în șir, îi obosise auzul și dădea priveliștii o deosebită gravitate (întocmai ca muzica la tablourile vivante). Ajuns pe înălțimea de la Semionovskoe, Napoleon văzu prin fum, rânduri-rânduri, oameni în uniforme de o culoare cu care ochii lui nu erau deprinși. Erau rușii.
Rușii stăteau în rânduri strânse, în dosul satului Semionovskoe și al dâmbului, iar tunurile lor nu conteneau să bubuie și să împrăștie fum asupra liniilor franceze. Nu mai era o bătălie. Era continuarea unui măcel, care nu putea duce la vreun rezultat nici pentru ruși și nici pentru francezi. Napoleon își opri calul și căzu din nou pe gânduri, ca atunci când fusese trezit de Berthier; n-avea nici o putere să oprească acțiunea care se desfășura în fața și în jurul lui, pe care o crezuse condusă de el și depinzând de el, și acțiunea aceasta i se păru pentru prima oară, în urma neizbânzii, inutilă și groaznică.
Unul dintre generali, apropiindu-se de Napoleon, își permise să-i propună să vâre în foc vechea gardă. Ney și Berthier, care se aflau lângă Napoleon, schimbară priviri între dânșii, zâmbind disprețuitor la propunerea absurdă a acelui general.
Napoleon lăsă capul în piept și tăcu multă vreme.
— A huit cent lieues de France je ne ferai pas démolir ma garde148 spuse el și, întorcându-și calul, porni spre Șevardino.
XXXV.
KUTUZOV ȘEDEA CU CAPUL în piept, revărsat cu toată greutatea trupului său pe banca așternută cu o scoarță, tot pe locul unde-l văzuse dimineața Pierre. Nu dădea nici un fel de ordine, ci se mulțumea să aprobe sau să respingă ceea ce i se propunea.
„Da, da, faceți așa”, răspundea el la diferite propuneri. „Da, da, dragul meu, du-te de vezi”, se adresa când unuia, când altuia din anturajul său, ori: „Nu, nu trebuie, mai bine mai așteptăm”, spunea el. Asculta rapoartele ce i se prezentau, dădea și ordine, când i le cereau subalternii; dar, în timp ce asculta rapoartele, părea că nu-l interesează sensul cuvintelor ce i se spuneau, ci altceva, ceva care era cuprins în expresia feței, în tonul celui ce-i dădea raportul. Dintr-o îndelungată experiență de militar știa – și cu mintea lui bătrânească pricepea – că un om singur nu poate conduce sute de mii de oameni, care se luptă cu moartea, și mai știa că soarta unei bătălii nu o hotărăsc ordinele date de comandantul suprem, nici locul unde sunt desfășurate trupele, nici numărul de tunuri sau de morți, ci forța aceea insezisabilă pe care o numim moralul armatei; și el urmărea această forță și o conducea pe cât îi sta în putință.
Expresia generală a feței lui Kutuzov reflecta o atenție concentrată și calmă și o încordare care biruia cu greu oboseala trupului său trudit și bătrân.
La unsprezece dimineața i se aduse vestea că avanposturile ocupate de francezi fuseseră reluate de ruși, dar că prințul Bagration a fost rănit. Kutuzov scoase un strigăt de uimire și clătină din cap.
— Du-te la prințul Piotr Ivanovici și află cu de-amănuntul ce-i și cum, îi spuse el unuia dintre aghiotanți, după aceasta se întoarse către prințul de Würtemberg, care stătea în spatele lui. N-ați vrea, excelență, să preluați comanda armatei a doua?
Foarte curând după plecarea prințului, atât de curând încât e probabil că el nici nu ajunsese încă bine la Semionovskoe, aghiotantul prințului se întoarse și îi raportă screnissimului că prințul cere trupe.
Kutuzov se încruntă și îi trimise lui Dohturov ordin să ia comanda armatei a doua; iar pe prințul de Würtemberg, de care, cum spunea el, nu se putea lipsi în aceste clipe grele, îl rugă să se întoarcă la el. Când i se aduse știrea că Murat e luat prizonier și cei de la statul-major veniră să-l felicite, Kutuzov zâmbi.
— Așteptați, domnilor, spuse el. Bătălia e câștigată și nu-i nimic neobișnuit în prinderea unui prizonier ca Murat. Dar mai bine să mai așteptăm până să ne bucurăm.
Totuși, el trimise un aghiotant să ducă vestea aceasta în rândurile trupelor.
Când de la flancul stâng sosi Șcerbinin cu vestea că francezii au ocupat avanposturile și satul Semionovskoe, Kutuzov pricepu, după zgomotele câmpului de luptă și după expresia feței lui Șcerbinin, că-l așteaptă vești rele; se sculă, ca și când ar fi vrut să-și mai dezmorțească picioarele și, luându-l pe Șcerbinin de braț, îl trase la o parte.
— Du-te, dragul meu, îi spuse el lui Ermolov, du-te și vezi ce putem face.
Kutuzov era la Gorki, în centrul pozițiilor armatei rusești. Atacurile îndreptate de Napoleon asupra flancului nostru stâng fuseseră de câteva ori respinse. În centru, francezii nu putuseră înainta mai departe de Borodino. La flancul stâng, cavaleria lui Uvarov pusese francezii pe fugă.
Către ora trei după-amiază, atacurile francezilor conteniră. Pe fețele tuturor celor veniți de pe câmpul de luptă, ca și pe fețele celor ce stăteau prin preajma sa, Kutuzov citea o încordare dusă la extrem. Kutuzov era mulțumit de succesul zilei, care întrecuse așteptările. Dar puterile fizice îl părăseau pe bătrân. De câteva ori, capul i se aplecă atât de jos, încât parcă i-ar fi căzut, și ațipi. I se servi masa.
Aghiotantul imperial Wolzogen, cel pe care-l auzise prințul Andrei spunând, când trecuse pe lângă el, că războiul trebuie „im Raum verlegen”149 și pe care-l ura atâta Bagration, sosi în timp ce Kutuzov lua masa și se apropie de el. Wolzogen venea din partea lui Barclay cu un raport despre mersul luptei la flancul stâng. Înțeleptul Barclay de Tolly, văzând pâlcurile de răniți și de răzlețiți de unități dindărătul liniilor și cântărind bine toată situația, trăsese concluzia că bătălia era pierdută și cu vestea aceasta își trimisese favoritul la comandantul suprem.
Kutuzov mesteca anevoie găina friptă și se uita printre gene la Wolzogen, cu priviri șăgalnice.
Wolzogen, călcând nepăsător, cu un zâmbet disprețuitor pe buze, se apropie de Kutuzov abia atingându-și cozorocul cu mâna.
Îl trata pe serenissim cu un soi de nepăsare afectată, care voia să spună că el, ca om cu o înaltă cultură militară ce era, le lăsa rușilor dreptul de a-și face un idol din bătrânul acesta bun de nimica, dar că știa el bine cu cine are de-a face. „Der alte Herr (cum îl numeau pe Kutuzov nemții între ei) macht sich ganz bequem”150, gândi Wolzogen și, uitându-se cu asprime la farfuriile din fața lui Kutuzov, începu să-i raporteze bătrânului domn situația de la flancul stâng, așa cum îi ordonase Barclay și cum o văzuse și o înțelesese el însuși.
— Toate punctele poziției noastre sunt în mâinile inamicului și noi n-avem cum să-l respingem fiindcă ne lipsesc trupele; soldații noștri fug și nu-i putem opri, raportă el.
Kutuzov, oprindu-se din mestecat, se uită la Wolzogen cu uimire, țintă, ca și când n-ar fi înțeles ce i se spunea. Observând tulburarea des alten Herrn151, Wolzogen spuse zâmbind:
— Nu m-am socotit în drept să ascund excelenței-voastre ceea ce am văzut cu ochii mei… Trupele noastre sunt complet dezorganizate…
— Ai văzut dumneata? Ai văzut dumneata? strigă Kutuzov încruntat, ridicându-se grăbit și repezindu-se la Wolzogen. Cum în… cum îndrăznești și dumneata?! Cum îndrăznești? strigă Kutuzov, înecându-se și făcând gesturi de amenințare cu mâinile lui tremurânde. Cum îndrăznești dumneata, stimate domn, să-mi spui asta mie? Dumneata habar n-ai! Comunică-i din partea mea generalului Barclay că știrile lui nu sunt juste și că adevăratul mers al bătăliei îmi este cunoscut mie, comandantul suprem, mai bine decât lui.
Wolzogen vru să obiecteze ceva, dar Kutuzov îl întrerupse:
— Inamicul e respins la flancul stâng și înfrânt la cel drept. Dacă dumneata ai văzut prost, apoi, stimate domn, te rog să nu-ți mai permiți să-mi vorbești mie despre ce nu știi! Du-te, te rog, și spune-i din partea mea generalului Barclay intenția mea fermă de a-l ataca mâine pe inamic, zise cu severitate Kutuzov. Tăceau toți; nu se auzea decât respirația grea a bătrânului general, care vorbea gâfâind. E respins pretutindeni, lucru pentru care-i mulțumesc lui Dumnezeu și vitejiei armatei noastre. Inamicul e înfrânt și mâine îl vom izgoni de pe pământul sfânt al Rusiei, spuse Kutuzov, făcându-și semnul crucii, și deodată icni din pricina lacrimilor care-l podidiseră.
Wolzogen, dând din umeri și strâmbând din buze, se retrase tăcut la o parte mirat über diese Eingenommenheit des alten Herrn.152
— Dar, iată-l și pe eroul meu, spuse Kutuzov, arătând spre generalul care, în vremea asta, urca dâmbul, un bărbat gras, frumos, cu părul negru.
Era Raevski, care petrecuse toată ziua în punctul principal al câmpului de luptă de la Borodino.
Raevski raportă că trupele se țin dârz pe pozițiile lor și că francezii nu îndrăznesc să mai atace.
Auzind acestea, Kutuzov spuse în franțuzește:
— Vous ne pensez donc pas comme les autres que nous sommes obligés de nous retirer?153
— Au contraire, votre altesse, dans les affaires indécises c'est toujours le plus opiniâtre qui reste victorieux, răspunse Raevski, et mon opinion…154
— Kaisarov! Se adresă Kutuzov aghiotantului său. Stai jos și scrie ordinul de zi pentru mâine. Iar tu, se adresă el altui aghiotant, du-te și anunță unitățile de-a lungul frontului că mâine atacăm noi.
Până să termine convorbirea cu Raevski și dictarea ordinului, Wolzogen se și întoarse de la Barclay și raportă că generalul Barclay de Tolly ar dori să aibă o confirmare scrisă a ordinului dat de feldmareșal.
Kutuzov, fără să se uite la Wolzogen, porunci să fie scris ordinul pe care fostul comandant suprem dorea să-l aibă, pe bună dreptate, pentru a-și putea declina orice răspundere.
Și, datorită acelei nedefinite și misterioase legături, care întreține în rândurile unei întregi armate același spirit, numit moralul armatei, spirit care constituie nervul principal al războiului, cuvintele lui Kutuzov, ordinul lui cu privire la atacul de a doua zi se răspândi într-o clipită în rândurile întregii oștiri.
Ajunse până la capătul ultimei verigi a acestui lanț, cuvintele și ordinul lui Kutuzov erau departe de a mai fi aceleași. În poveștile pe care și le spuneau unul altuia, în cele mai răzlețe unghere ale frontului, nu mai rămăsese nimic echivalent cu ceea ce spusese Kutuzov, dar înțelesul cuvintelor lui se răspândi pretutindeni, pentru că ceea ce spusese Kutuzov izvora nu din calcule iscusite, ci din sentimentul care trăia deopotrivă în adâncul sufletului comandantului suprem, ca și în sufletul fiecăruia dintre soldații ruși.
Și, aflând că a doua zi aveam să atacăm noi inamicul și auzind din cercurile supreme ale armatei confirmarea tocmai a ceea ce doreau ei, cei istoviți și șovăielnici se liniștiră și prinseră inimă.
XXXVI.
REGIMENTUL PRINÞULUI Andrei făcea parte din rezerva care, până pe la orele două, stătuse în dosul satului Semionovskoe sub focul puternic al artileriei, fără să intre însă în acțiune. După ora unu, regimentul, care-și pierduse mai bine de două sute de oameni, fu împins înainte, în spațiul dintre Semionovskoe și bateria de pe movilă, într-un lan de ovăz călcat în picioare, unde în ziua aceea își găsiră moartea mii de oameni și asupra căruia, pe la orele două, fusese îndreptat puternicul foc concentric al câtorva sute de tunuri inamice.
Fără să se miște din loc și fără să tragă măcar o salvă, regimentul pierdu încă o treime din oameni. Din fața lor și mai ales dinspre dreapta, tunurile bubuiau mereu în mijlocul unei mase compacte de fum, care nu se mai risipea, și din misteriosul nor de fum ce acoperea tot terenul dinaintea lor țâșneau necontenit, cu șuierături iuți și stridente, ghiulele și grenade care răbufneau mărunt. Din când în când, ca pentru a mai da un pic de răgaz oamenilor, câte un sfert de oră la rând toate ghiulelele și grenadele zburau pe deasupra capetelor lor, fără să-i țintească; alteori însă, într-un singur minut regimentul pierdea câțiva oameni; și necontenit erau trași la o parte morții și evacuați răniții.
După fiecare nouă lovitură rămânea tot mai mică probabilitatea de a supraviețui pentru cei ce nu fuseseră încă uciși. Regimentul stătea încolonat pe batalioane, la intervale de câte trei sute de pași, dar cu toate acestea toți soldații se găseau în aceeași stare de spirit. Toți oamenii din regiment erau deopotrivă de tăcuți și de posomorâți. Rareori mai răsuna printre rânduri câte o voce, dar și vocea aceea amuțea de îndată ce se auzea o lovitură ce nimerea în plin și strigătul: „Brancardieri!” Cea mai mare parte din timp, potrivit ordinului, oamenii ședeau la pământ; care-și scotea chivăra, desfăcându-i cu grijă curelușele și iarăși și-o potrivea în cap; care lua humă uscată și, frecând-o în palme, își curăța baioneta; care își slobozea centironul și își schimba locul cataramelor, sau își îndrepta stăruitor moletierele și și le înfășură iarăși pe pulpe. Câțiva făceau căsuțe din bulgări de pământ sau lucrau împletituri din paiele de pe câmp. Păreau cu toții absorbiți de îndeletnicirile acestea. Atunci când erau răniți sau uciși unii dintre ei, atunci când cei căzuți erau duși pe tărgi, atunci când ai noștri se înapoiau din foc, ori când se vedeau prin pătura de fum mișcându-se masele compacte ale dușmanului, nimeni nu dădea atenție acestor împrejurări. Când însă trecea artileria și cavaleria noastră sau se vedea infanteria noastră înaintând, exclamații de încurajare se auzeau din toate părțile. Dar ceea ce-i interesa mai mult erau unele evenimente cu totul desprinse de moment, fără nici o legătură cu bătălia. Atenția acestor suflete chinuite părea că se mai odihnește, stăruind asupra întâmplărilor mărunte ale vieții obișnuite. O baterie de artilerie trecu prin fața regimentului. La unul dintre chesoanele bateriei, calul rotaș se încurcase în șleauri. „Măi, bagă de seamă la rotaș! Descurcă-l! Acuși cade… Uite la ei, că nu văd!”… strigară deodată toți soldații regimentului, din rânduri. Altă dată, atenția generală se concentra asupra unui cățeluș castaniu, cu coada dârz ridicată, care venise Dumnezeu știe de unde și alerga acum prin fața rândurilor, până când răbufni prin preajmă o ghiulea și bietul cățeluș, schelălăind, vârî coada între picioare și o luă la fugă într-o parte. Tot regimentul prinse a hohoti de râs și a chiui. Dar distracții de felul acesta nu durau decât un minut-două și oamenii stăteau de mai bine de opt ceasuri fără hrană și fără nici o ocupație, ținuți sub amenințarea permanentă a morții, așa că fețele lor palide și încruntate se îngălbeneau și se posomorau din ce în ce.
Prințul Andrei, la fel de încruntat și de palid ca toți oamenii din regimentul lui, se plimba cu mâinile la spate și cu capul în pământ încoace și încolo, de la un hat la altul, pe pajiștea de lângă un lan de ovăz. De dat vreun ordin sau de făcut ceva, n-avea. Totul se petrecea de la sine. Morții erau ridicați, răniții evacuați și rândurile se strângeau la loc. Dacă se îndepărtau câteva clipe, soldații se înapoiau grăbiți la locurile lor. La început, prințul Andrei, socotind de datoria lui să-și îmbărbăteze oamenii și să le dea exemplu, se plimba printre rânduri; pe urmă se convinse însă că n-are ce-i învăța. Toate puterile sufletului său, întocmai ca ale oricăruia dintre soldați, erau instinctiv îndreptate către un singur țel: să nu se mai gândească la grozăvia situației în care se aflau. Ba se plimba pe pajiște, târându-și picioarele, luând în botul cizmei iarba și uitându-se la praful care-i acoperea încălțămintea, ba făcea pași mari, căutând să calce pe urmele lăsate pe pajiște de cosași, ba își număra pașii, socotind de câte ori trebuia să meargă de la un hat la altul ca să facă o verstă, ba rupea frunzele de pelin de pe hat și, frecându-le în palme, le mirosea parfumul tare și amar. Din preocupările zilei trecute nu mai rămăsese nimic. Nu se gândea la nimic. Asculta cu urechea obosită tot aceleași și iar aceleași zgomote, deslușind șuieratul obuzelor de vuietul bubuiturilor, se uita la chipurile atât de cunoscute ale oamenilor din batalionul întâi și aștepta. „Iat-o… asta vine iar la noi! Își zicea el, trăgând cu urechea la un șuierat ce se apropia din ce în ce prin norul de fum. Una, încă una! Alta! A nimerit…” Se oprea și se uita la rândurile soldaților. „Nu, a trecut mai departe. Dar uite, asta a nimerit.” Și iarăși începea să se plimbe, căutând să facă pași cât mai mari, așa fel ca din șaisprezece pași să ajungă până la hat.
Un șuierat și o izbitură! La cinci pași de el, o ghiulea scormoni pământul uscat și se înfundă în țărână. Îl trecură fiori reci prin spate. Se uită din nou la rândurile soldaților. Răpusese, desigur, pe mulți, căci se adunase o mulțime de oameni în fața batalionului al doilea.
— Domnule adjutant, strigă el, dă ordin să nu se îmbulzească.
Adjutantul, executând ordinul, se apropie din nou de prințul Andrei. Din partea cealaltă venea călare un comandant de batalion.
— Ferește! Se auzi un strigăt înspăimântat de soldat și, ca o pasăre în zbor iute, ce se lasă la pământ piscuind, la doi pași de prințul Andrei, lângă calul comandantului de batalion, bufni înăbușit o grenadă. Calul, cel dintâi, fără să se mai întrebe dacă era bine sau rău să se arate fricos, forăi, se cabră, cât pe-aci să-l trântească pe maior, și sări în lături. Groaza calului molipsi și oamenii.
— Culcat! Se auzi strigând vocea adjutantului, care se și trântise la pământ.
Prințul Andrei rămăsese în nehotărâre. Grenada, ca o sfârlează fumegândă, se învârtea între el și adjutantul culcat la capătul hatului, lângă o tufă de pelin.
„Asta să fie moartea? Se gândi prințul Andrei, privind cu un sentiment cu totul nou, de pizmă, iarba de sub picioare, tufele de pelin și șuvița de fum țâșnită în rotocoale din învârtirea mingii aceleia mici și negre. Nu pot, nu vreau să mor, mi-i dragă viața, mi-i dragă iarba aceasta, pământul, aerul…” Așa gândi el, dar totodată își aminti că-l privesc cei dimprejur.
— Rușine, domnule ofițer! Spuse el adjutantului. Ce fel de… dar nu-și isprăvi vorba.
În aceeași clipă răbufni explozia, se auzi șuieratul schijelor, ca țăndările unui geam spart, începu să duhnească înăbușitor a praf de pușcă și prințul Andrei zbură în lături; cu o mână ridicată în sus, căzu pe piept.
Câțiva ofițeri deteră fuga la el. Din partea dreaptă a pântecelui i se lățea, prin iarbă, o pată mare de sânge.
Miliționarii chemați în grabă cu tărgile se opriseră în spatele ofițerilor. Prințul Andrei zăcea pe piept, cu fața în iarbă și respira greu, horcăind.
— Ce v-ați oprit? Veniți încoace!
Mujicii se apropiară și îl luară de umeri și de picioare, dar el gemu așa de jalnic, încât oamenii schimbară o privire și îl lăsară.
— Ridică-l și pune-l pe targă; acuma îi totuna, strigă o voce.
Îl mai luară o dată de umeri și îl puseră pe targă.
— Ah, Doamne! Dumnezeule! Ce-i asta? În pântece! Ãsta-i sfârșitul. Ah, Doamne! Se auziră voci printre ofițeri. Mi-a vâjâit pe la ureche, spuse adjutantul.
Mujicii, potrivindu-și targa pe umeri, o porniră grăbit, pe cărarea bătătorită de ei, spre postul de prim-ajutor.
— Þine pasul! Măi! țărănoilor! Le strigă un ofițer din urmă mujicilor, care pășeau nervos și zdruncinau brancarda.
— Schimbă pasul, Hveodor, ei, Hveodor, spuse mujicul din față.
— Iac-așa, acuma-i bine, zise bucuros cel din spate, nimerind pasul.
— Luminăția-ta! A? Prințul? rosti cu voce tremurată Timohin, care se apropiase în fugă, uitându-se la targa.
Prințul Andrei deschise ochii și se uită, de pe brancarda în care i se afundase adânc capul, la cel care vorbea, apoi își coborî iarăși pleoapele.
Miliționarii îl duseră spre pădure, unde se aflau niște furgoane și unde era instalat postul de prim-ajutor. Acest post de prim-ajutor consta din trei corturi cu poalele prelatelor ridicate, așezate la marginea pădurii de mesteceni. În pădure, printre mesteceni, staționau furgoanele și caii. Caii mâncau din traiste ovăz și vrăbiile zburau pe lângă ei și ciuguleau boabele împrăștiate. Corbii, ademeniți de mirosul sângelui, croncăneau nerăbdători, zburând din mesteacăn în mesteacăn. În jurul corturilor, pe o întindere de mai bine de două deseatine, zăceau întinși și ședeau jos pe pământ, sau stăteau în picioare oameni plini de sânge, în fel de fel de veșminte. În jurul răniților se îmbulzeau o mulțime de soldați – brancardierii, cu chipuri atente și compătimitoare, pe care zadarnic îi izgoneau de acolo ofițerii. Fără să-i asculte, ei se încăpățânau să rămână, rezemându-se de tărgi, și se uitau insistent, ca și cum ar fi căutat să priceapă sensul greu de înțeles al acestui spectacol care se desfășura în fața lor. Din corturi se auzeau când vaiete de durere și de mânie, când gemete jalnice. Din când în când ieșeau de acolo sanitari, alergând după apă, și arătau la cei care trebuiau duși înăuntru. Așteptându-și rândul în fața cortului, răniții horcăiau, gemeau, plângeau, strigau, înjurau sau cereau votcă. Unii aiurau. Pe prințul Andrei, în calitate de comandant al unui regiment, îl aduseră, pășind pe deasupra trupurilor încă nepansate ale răniților, chiar în fața unui cort unde oamenii se opriră, așteptând ordine. Prințul Andrei deschise ochii și multă vreme nu putu pricepe ceea ce se petrecea în jurul său. Lanul de ovăz, pajiștea, tufele de pelin, mingișoara aceea neagră care se învârtea și pătimașa lui râvnă de a trăi îi veniră în minte. La doi pași de el, vorbind tare și atrăgând atenția tuturora, stătea, rezemat de un ciot, un subofițer cu fruntea bandajată, înalt, frumos și cu părul negru. Era rănit de gloanțe la cap și la picior. În jurul lui, ascultând lacom ceea ce povestea, se adunaseră o mulțime de brancardieri și de răniți.
— Numai cât am purces a-i înghesui noi de acolo, că pe loc au și lăsat toate celea și au spălat putina; l-am prins până și pe rege, striga ostașul, uitându-se cu ochi aprinși și lucitori la cei din jurul său. Să ne fi venit numai, în clipa aceea, rezervele, măi frățioare, nici numele nu le-ar mai fi rămas, fiindcă drept să-ți spun…
Prințul Andrei, ca toți ceilalți care-l înconjurau pe povestitor, se uita la el cu priviri aprinse și încerca un sentiment de ușurare. „Dar oare nu-i totuna acum? Își zise el. Dar ce va fi acolo și ce-a fost aici? De ce mi-a părut rău că mă despart de viață? A fost ceva în viața asta ce n-am putut eu înțelege și nici nu înțeleg.”
XXXVII.
UNUL DIN MEDICI, CU ȘORÞUL plin de sânge și cu mâinile mici, la fel însângerate, ținând cu una din ele o țigară de foi între degetul mic și cel mai mare (ca să n-o mânjească de sânge), ieși din cort. Medicul înălță capul și începu să se uite în toate părțile, peste trupurile răniților. Voia, desigur, să se mai odihnească puțin. După ce-și suci de câteva ori capul la dreapta și la stânga, oftă și lăsă privirile în jos.
— Bine, îndată, spuse el la vorbele sanitarului, care arătase spre prințul Andrei, și dădu ordinul să fie dus în cort.
Din mulțimea răniților care-și așteptau rândul se ridicară murmure de protest.
— Se vede că și pe lumea cealaltă tot numai boierii o duc bine, rosti unul.
Prințul Andrei fu dus în cort și întins pe o masă care abia se eliberase și pe care un sanitar o spăla de ceva. Prințul Andrei nu putea înțelege deslușit ceea ce se petrecea în cort. Gemetele jalnice ce se auzeau din toate părțile și durerile chinuitoare de la coapsă, din spinare și din pântece îl sustrăgeau oricărei atenții. Tot ce vedea împrejur se redusese pentru el la o singură impresie generală, aceea a trupurilor omenești dezgolite și însângerate care păreau să umple tot cortul acesta scund, așa cum cu câteva săptămâni în urmă fusese umplut în ziua aceea dogoritoare de august iazul murdar de pe drumul Smolenskului. Da, era același trup, aceeași chair a canon, care, ca și cum i-ar fi prevestit cele ce se petreceau acum, trezise în el groaza.
În cort erau trei mese. Două erau ocupate, iar pe a treia îl întinseseră pe prințul Andrei. Câtva timp îl lăsară singur, așa că fără să vrea putu să vadă ce se petrece pe celelalte două mese. Pe cea de alături era întins un tătar, cazac probabil, judecând după uniforma aruncată lângă masă. Patru soldați îl țineau. Un doctor cu ochelari tăia ceva în spinarea lui arămie și musculoasă.
— Uh, uh, uh! Parcă grohăia tătarul; și deodată, își ridică fața negricioasă, cârnă și cu fălci mari, își rânji dinții albi și începu să se zbată, scoțând un vaiet ascuțit, prelung și sfâșietor. Pe cealaltă masă, în jurul căreia se îngrămădise o mulțime de lume, zăcea întins un om înalt, bine făcut, cu capul răsturnat pe spate. (Buclele, culoarea părului și forma capului i se părură prințului Andrei ciudat de cunoscute.) Câțiva oameni, infirmieri, se aruncaseră pe pieptul acestui om și îl țineau. Un picior alb, mare și rotund se zvârcolea repede și des, fără încetare, cu mișcări spasmodice. Omul plângea cu sughițuri și se îneca. Doi medici tăcuți – unul era palid și tremura – stau aplecați asupra celuilalt picior, roșu, și făceau ceva cu el. După ce sfârși cu tătarul, pe care-l înveliră cu o manta, doctorul cu ochelari, ștergându-și mâinile, se apropie de prințul Andrei.
Se uită la fața prințului și se întoarse pripit.
— Dezbrăcați-l! Ce stați? Strigă el supărat, adresându-se infirmierilor.
Timpul celei mai îndepărtate copilării îi reveni în minte prințului Andrei când infirmierul, cu mânecile suflecate, începu să-i descheie cu mâini grăbite nasturii și să-i scoată hainele. Medicul, aplecându-se lângă rană, jos, o pipăi și oftă din greu. Pe urmă făcu un semn cuiva și durerile chinuitoare din pântec îl făcură pe prințul Andrei să-și piardă cunoștința. Când se trezi, oasele sfărâmate ale șoldului îi erau scoase, zdrențele de carne tăiate și rana bandajată. Îl stropeau cu apă pe obraz. Cum deschise ochii, doctorul se aplecă asupra lui, îl sărută tăcut pe buze și se depărtă în grabă.
După chinurile suferite, prințul Andrei se simțea cuprins de o stare de beatitudine pe care demult n-o mai încercase. Cele mai frumoase și mai fericite clipe ale vieții lui, mai ales timpul cel mai îndepărtat al copilăriei, când îl dezbrăcau și îl culcau în pătucul lui, când dădaca veghea asupră-i, cântându-i cântece de leagăn, când, afundându-și capul în pernă, se simțea fericit doar la gândul că trăiește – toate se prezentau acum închipuirii lui și nu ca niște năluciri ale trecutului, ci aievea.
Lângă rănitul ale cărui trăsături i se păruseră prințului Andrei cunoscute se îngrămădiseră medicii; acum îl ridicau și se sileau să-l liniștească.
— Arătați-mi-l… Ooooo! O! Oooo! Se auzea vocea lui speriată, întretăiată de hohote de plâns, care trăda supunere față de suferință.
Auzind aceste gemete, prințului Andrei îi veni să plângă. Îi venea să plângă poate pentru că murea lipsit de glorie, sau poate pentru că îi părea rău să se despartă de viață, sau din pricina copilăriei de care-și amintise și care n-avea să se mai întoarcă niciodată, sau poate pentru că suferea că suferă alții în jurul lui și că omul acesta de lângă dânsul gemea atât de jalnic; destul că-i venea să plângă ca un copil, cu lacrimi binefăcătoare, de bucurie aproape.
Îi arătară rănitului piciorul tăiat, încălțat cu cizma și plin de sânge închegat.
— O! Oooo! Începu el să hohotească de plâns ca o femeie.
Medicul care stătuse până atunci în dreptul rănitului, așa încât prințul Andrei nu putuse să-l vadă la față, se depărtă.
— Dumnezeule! Ce-i asta? Ce caută el aici? Își spuse prințul Andrei.
În nenorocitul care se tânguia și căruia abia i se tăiase piciorul, el îl recunoscu pe Anatol Kuraghin. Câțiva infirmieri îl susțineau de subsuori, încercând să-i dea să bea apă dintr-un pahar, a cărui margine buzele lui umflate și tremurătoare n-o puteau prinde. Anatol suspina din greu. „Da, el este; da, omul acesta este legat strâns și puternic prin ceva, nu știu prin ce, de mine, își zise prințul Andrei, neînțelegând încă deslușit ceea ce vedea în fața ochilor. Ce legătură are omul acesta cu copilăria mea, cu viața mea?” se întreba el, fără să găsească răspunsul. Și deodată, îi veniră în gând alte amintiri neașteptate, din lumea curată și plină de dragoste a copilăriei. Își aduse aminte de Natașa, așa cum o văzuse întâia oară la bal în anul 1810, cu gâtul fin și brațele subțiri, cu chipul sperios, fericit și gata în orice clipă să se entuziasmeze; și dragostea și duioșia pentru ea se redeșteptară în sufletul lui mai vii decât oricând. Își aminti acum și ce legătură era între el și omul acesta, care-l privea pierdut, cu ochi umflați și plini de lacrimi. Prințul Andrei își aminti tot și un sentiment de adâncă milă și de dragoste față de omul acesta îi cuprinse sufletul fericit.
Nu se mai putu stăpâni și începu să verse lacrimi de duioșie și de iubire de oameni și de sine, lacrimi pentru rătăcirile lor și ale sale.
„Compătimirea, dragostea de frate față de cei ce ne iubesc, dragostea față de cei ce ne urăsc, față de vrăjmașii noștri, da, dragostea aceea pe care a propovăduit-o Dumnezeu pe pământ, de care îmi vorbea prințesa Maria și pe care eu n-am înțeles-o – iată de ce-mi părea rău că mă despart de viață, iată ce mi-ar mai fi rămas dacă aș mai fi trăit. Acum însă e târziu. Știu că e târziu!”
XXXVIII.
ASPECTUL GROAZNIC AL câmpului de luptă acoperit de leșuri și de răniți, laolaltă cu greutatea pe care o simțea în cap și cu știrile despre omorârea și rănirea a douăzeci dintre generalii săi cei mai de vază, precum și conștiința că brațul lui, altădată puternic, era acum neputincios, toate acestea produseră o impresie neașteptată asupra lui Napoleon, căruia de obicei îi plăcea să privească morții și răniții, punându-și prin aceasta la încercare (cum credea el) tăria sufletească. În ziua aceea, priveliștea fioroasă a câmpului de luptă îi înviase tăria sufletească, pe care o considera meritul și măreția lui. Se grăbi să se depărteze de câmpul de luptă și se înapoie pe dâmbul de la Șevardino. Galben, puhav, greoi, cu ochii tulburi, cu nasul roșu și cu vocea răgușită, ședea, cu ochii în pământ, pe scaunul lui pliant, silit să asculte fără voia lui bubuitul tunurilor. Aștepta cu dureroasă neliniște sfârșitul acestei bătălii, al cărei participant se considera, dar pe care n-o putea opri. Simțământul omenesc căpătase pentru o clipă ascendent asupra acelei artificiale viziuni a vieții, căreia îi slujise el atâta vreme. Îl impresionaseră suferințele și moartea, pe care le văzuse pe câmpul de luptă, ca și cum ar fi fost ale lui. Greutatea ce-i apăsa capul și pieptul îi aminti că și pe el îl pot ajunge suferința și moartea. În clipa aceasta, nu-și mai dorea nici Moscova, nici victoria, nici gloria. (Ce glorie îi mai trebuia?) Tot ce mai dorea acum era odihnă, liniște, libertate. Dar înainte, când era pe înălțimea de la Semionovskoe, comandantul artileriei venise și-i propusese să posteze acolo câteva baterii, pentru a înteți focul împotriva rușilor îngrămădiți în fața localității Kneazkovo. Napoleon consimțise și ordonase să i se raporteze ce efect vor avea aceste baterii.
Veni un aghiotant să raporteze că, la ordinul împăratului, două sute de tunuri au fost îndreptate asupra trupelor rusești, dar că rușii nu se urnesc din loc.
— Focul nostru îi seceră rânduri-rânduri, dar ei nu se clintesc, zise adjutantul.
— Ils en veulent encore!155 spuse Napoleon cu glas răgușit.
— Sire? Repetă adjutantul care n-auzise bine.
— Ils en veulent encore, spuse iar, încruntându-se, Napoleon cu glas răgușit, donnez-leur-en!156
Și fără ordinul său, de altfel, lucrurile pe care le voia el și pe care dacă le mai ordona era doar fiindcă își închipuia că se așteaptă ordine din partea, lui se săvârșeau. Și iarăși se întoarse în lumea lui artificială de odinioară, lumea fantomelor măreției, și din nou începu să-și joace (așa cum calul care pune în mișcare roata unui puț își închipuie că face asta pentru el însuși) supus, rolul acela crud, trist, greu, neomenescul rol care-i fusese hărăzit.
Dar nu numai în momentul acela și în ziua aceea i-a fost întunecată mintea și conștiința acestui om care purta partea cea mai grea a poverii ce-i apăsa pe toți participanții la această acțiune, ci niciodată de atunci și până la sfârșitul vieții sale n-a mai putut înțelege nici binele nici frumosul, nici adevărul, nici însemnătatea acțiunilor sale, care erau în prea vădit contrast cu binele și cu adevărul, prea străine de tot ce-i omenesc, pentru ca să le fi putut el pricepe înțelesul. Nu se putea lepăda de faptele lui, slăvite de jumătate din omenire, și de aceea a fost nevoit să se lepede de adevăr, de bine și de tot ce e omenesc.
Nu era întâia oară când, străbătând călare câmpul de luptă ticsit de morți și de schilozi (din voința sa, cum credea el) și socotind la vederea lor câți ruși revin la un francez, se înșela singur, găsind motiv să se bucure că la un singur francez ieșeau cinci ruși căzuți. N-a fost singura zi în care a scris el în scrisoarea trimisă la Paris că le champ de bataille a été superbe157, pentru că pe câmp zăceau cincizeci de mii de leșuri; dar până și pe insula Sfânta Elena, în liniștea izolării, unde spunea că vrea să-și consacre răgazul întreg descrierii marilor fapte pe care le-a săvârșit, el scria: „La guerre de Russie a du etre la plus populaire des temps modernes; c'était celle du bon sens et des vrais intérets, celle du repos et de la sécurité de tous; elle était purement pacifique ea conservatrice.
C'était pour la grande cause, la fin des hasards et le commencement de la sécurité. Un nouvel horizon, de nouveaux travaux allaient se dérouler, tout plein du bien-etre et de la prospérité de tous. Le systeme européen se trouvait fondé; il n'était plus question que de l'organiser.
Satisfait sur ces grands points et tranquille partout, j'aurais eu aussi mon congres et ma sainte-alliance. Ce sont des idées qu'on m'a volées. Dans cette réunion de grands souverains, nous eussions traité de nos intérets en famille et compté de clerc a maâtre avec les peuples.
L'Europe n'eut bientôt fait de la sorte véritablement qu'un meme peuple, et chacun, en voyageant partout, se fut trouvé toujours dans la patrie commune. J'eusse demandé toutes les rivieres navigables pour tous, la communauté des mers et que les grandes armées permanentes fussent réduites désormais a la seule garde des souverains.
De retour en France, au sein de la patrie, grande, forte, magnifique, tranquille, glorieuse, j'eusse proclamé ses limites immuables; toute guerre future purement défensive; tout agrandissement nouveau antinațional. J'eusse associé mon fils a l'empire; ma dictature eut fini et son regne constitutionnel eut commencé…
Paris eut été la capitale du monde et les Français l'envie des nations!
Mes loisirs ensuite et mes vieux jours eussent été consacrés, en compagnie de l'impératrice et durant l'apprentissage royal de mon fils, a visiter lentement et en vrai couple campagnard, avec nos propres chevaux, tous les recoins de l'Empire, recevant les plaintes, redressant les torts, semant de toutes parts et partout les monuments et les bienfaits.”158
El, omul, predestinat de providență să joace rolul trist și silnic de călău al națiunilor, voia să se încredințeze singur că scopul faptelor sale era binele popoarelor, că putea să aibă în mâini soarta a milioane de oameni și, prin putere, să facă binele!
Des 400 000 hommes qui passerent la Vistule, scria el mai departe despre războiul din Rusia, la moitié étaient Autrichiens, Prussiens, Saxons, Polonais, Bavarois, Würtembergeois, Mecklembourgeois, Espagnols, Italiens, Napolitains. L'armée impériale, proprement dite, était pour un tiers composée de Hollandais, Belges, habitants des bords du Rhin, Piémontais, Suisses, Genevois, Toscans, Romains, habitants de la 32-e division militaire, Breme, Hambourg etc.; elle comptait a peine 140 000 hommes parlant français. L'expédition de Russie couta moins de 50 000 hommes a la France actuelle; l'armée russe, dans la retrăite de Wilna a Moscou, dans les différentes batailles, a perdu quatre fois plus que l'armée française; l'incendie de Moscou a coute la vie a 100 000 Russes, morts de froid et de misere dans les bois; enfin, dans sa marche de Moscou a l'Oder, l'armée russe fut aussi atteinte par l'intempérie de la saison; elle ne comptait a son arrivée a Wilna que 50 000 hommes, et a Kalisch moins de 18 000.159
El și-a închipuit că războiul cu Rusia a fost dezlănțuit din voința lui și groaza celor săvârșite în acest război nu i-a cutremurat sufletul. Și-a luat cu semeție asupră-și toată răspunderea evenimentelor și mintea lui întunecată vedea îndreptățire în faptul că, în numărul sutelor de mii de oameni omorâți, erau mai puțini francezi decât bavarezi și nemți din Hessa.
XXXIX.
CÂTEVA ZECI DE MII DE oameni zăceau morți în diferite poziții și uniforme pe ogoarele și fânețele boierilor Davâdov și ale țăranilor de pe moșiile statului, pe ogoarele și fânețele pe care sute de ani de-a rândul își strânseseră grânele și își păscuseră turmele sătenii din Borodino, Gorki, Șevardino și Semionovskoe. În jurul posturilor de prim-ajutor pe o întindere de câte o deseatină, pământul și iarba erau îmbibate de sânge. Răniți și nerăniți din diferite unități, cu chipuri înspăimântate, se retrăgeau înapoi în pâlcuri, unii înspre Mojaisk, alții înspre Valuevo. Alte pâlcuri de oameni, istoviți și flămânzi, mergeau înainte conduși de comandanți. A treia categorie de oameni stăteau pe loc și continuau să tragă.
Pe toată câmpia, atât de veselă și de frumoasă înainte, cu licăririle ei de baionete și cu fumurile înălțându-se în soarele dimineții, se întindea acum o pâclă de umezeală și de fum, și mirosea ciudat, a acreală de salpetru și de sânge. Se strânseră câțiva nourași și o ploicică începu să picure încet peste morți, peste răniți, peste înspăimântați, peste istoviți și peste șovăielnici. Părea că spune: „Ajunge, oameni buni, ajungă-vă… Opriți-vă… Treziți-vă! Ce faceți?”
Oamenii aceștia vlăguiți, lipsiți de hrană și de odihnă, dintr-o tabără și din cealaltă, fură cuprinși deopotrivă de îndoiala dacă se cuvine sau nu să se împuște mai departe unii pe alții și pe toate fețele se putea observa șovăiala și în fiecare suflet de om se ivea întrebarea: „De ce și pentru cine să ucid sau să fiu ucis? Ucideți pe cine vreți, faceți ce vreți, eu nu mai vreau!” Gândul acesta crescu, spre seară, în mintea fiecăruia. Din clipă în clipă toți oamenii aceștia se puteau îngrozi de ceea ce făceau, puteau să arunce tot și să plece care încotro.
Dar, deși către sfârșitul bătăliei oamenii simțeau toată grozăvia faptei lor și deși ar fi fost bucuroși să se oprească, o putere misterioasă, de neînțeles, continua să-i conducă și, asudați, plini de praf și de sânge, rămași doar câte unul din trei, tunarii, cu toate că se împleticeau și gâfâiau de oboseală, cărau înainte muniții, încărcau tunurile, ocheau și puneau fitiluri; iar ghiulelele zburau tot atât de iuți și de cumplite dintr-amândouă părțile, sfârtecând trupuri de oameni, și se săvârșea mai departe opera aceea de groază care nu se săvârșește din voința oamenilor, ci din voința aceluia care conduce oamenii și lumile.
Cel care ar fi văzut ariegărzile rusești dezorganizate ar fi spus că francezilor nu le mai trebuie decât o mică sforțare și armata rusă va dispărea, iar acela care s-ar fi uitat în spatele frontului francez ar fi spus că rușii nu mai aveau de făcut decât o mică sforțare și francezii erau pierduți. Dar nici francezii, nici rușii nu făceau acest efort și flacăra luptei se stingea domol.
Rușii nu făceau acest efort, pentru că nu ei erau aceia care-i atacaseră pe francezi; la începutul bătăliei ei doar se postaseră în drumul Moscovei, ca s-o apere, și tot așa stăteau și acum, la sfârșitul bătăliei, cum stătuseră și la început. Dar chiar dacă ținta rușilor ar fi fost să-i zdrobească pe francezi, ei tot n-ar fi putut face această ultimă sforțare, pentru că toate trupele rusești fuseseră greu lovite și nu exista unitate care să nu fi avut de suferit în luptă, așa că rușii, păstrându-și pozițiile, pierduseră jumătate din armată.
Francezilor, care aveau vii în minte toate victoriile lor din ultimii cincisprezece ani, care credeau în invincibilitatea lui Napoleon, care știau că ocupaseră în bună parte câmpul de luptă, că nu pierduseră decât un sfert din efectivul lor și că mai aveau în spate, neatinsă încă, o gardă de douăzeci de mii de oameni, le-ar fi fost ușor să facă această sforțare. Francezii, care atacaseră armata rusă cu scopul de a o scoate de pe pozițiile ei, ar fi trebuit să facă sforțarea, căci, atâta vreme cât rușii le tăiau drumul spre Moscova întocmai ca și înainte de bătălie, ținta francezilor nu era atinsă și toate sforțările și pierderile lor rămâneau zadarnice. Dar francezii nu făcură acest efort. Unii istorici spun că lui Napoleon i-ar fi fost de ajuns să arunce în foc vechea sa gardă, încă neatinsă, pentru ca bătălia să fie câștigată. A spune ce s-ar fi întâmplat dacă Napoleon și-ar fi vârât garda în foc e ca și cum am spune ce-ar fi dacă toamna s-ar împrimăvăra. Asta nu se putea întâmpla, căci Napoleon a refuzat să-și dea garda, nu pentru că n-a vrut, ci pentru că n-o putea face. Toți generalii, ofițerii și soldații armatei franceze știau că asta nu era cu putință pentru că moralul scăzut al trupelor n-o permitea.
Nu numai Napoleon încerca sentimentul acela asemănător stării de vis, când brațul ridicat pentru o lovitură teribilă cade fără putere, ci toți generalii și toți soldații francezi, care luaseră sau nu luaseră parte la luptă și care aveau atâta experiență din celelalte bătălii (unde, după sforțări de zece ori mai mici, inamicul fugea), încercau același sentiment de groază în fața unui inamic care, după ce-și pierduse jumătate din armată, rămăsese tot atât de amenințător pe poziție, acum la sfârșit ca și la începutul luptei. Forța morală a armatei franceze, cea care atacase, se irosise. Nu o victorie dintre acelea care se stabilește după numărul bucăților de pânză atârnate de bețe, așa-numitele drapele smulse de la inamic, sau după terenul pe care l-au ocupat sau îl ocupă trupele, ci o victorie morală, o victorie dintre acelea care-l conving pe inamic de superioritatea morală a adversarului său și de propria lui neputință, a fost victoria rușilor la Borodino. Armata franceză, asemenea unei fiare înfuriate care a primit în goana ei o rană mortală, își simțea pieirea; dar ea nu se mai putea opri, tot așa cum nu se putea să nu dea înapoi armata rusă, de două ori mai slabă. Printr-o ultimă sforțare, armata franceză s-a mai putut târî până la Moscova; acolo însă, fără alte sforțări din partea armatei ruse, a trebuit să piară de atâta sânge cât pierduse datorită rănii mortale de la Borodino. Consecința directă a bătăliei de la Borodino a fost fuga nejustificată de nimic a lui Napoleon din Moscova, înapoierea lui pe vechiul drum, cel al Smolenskului, pieirea a cinci sute de mii de invadatori și pieirea Franței napoleoniene, asupra căreia, întâia oară la Borodino, căzuse brațul unui potrivnic de o forță morală superioară.



Partea a treia.

I
PENTRU MINTEA OMENEASCA E de neconceput absoluta continuitate a mișcării. Omul poate înțelege legile unei mișcări, oricare ar fi ea, numai atunci când e în situația de a observa unități izolate și arbitrar luate ale acestei mișcări. Dar, în același timp, tocmai din această divizare arbitrară a mișcării neîntrerupte în unități discontinui decurg, în mare parte, greșelile omenești.
Este cunoscut așa-numitul sofism al anticilor, care constă în afirmația că Ahile nu poate ajunge din urmă niciodată o broască țestoasă care a pornit înaintea lui, în ciuda faptului că Ahile merge de zece ori mai repede decât broasca țestoasă: căci, de îndată ce Ahile parcurge distanța ce-l desparte de broasca țestoasă, broasca mai înaintează cu o zecime din această distanță; Ahile străbate și această zecime de distanță, dar broasca țestoasă înaintează și ea cu o sutime, și așa mai departe la infinit. Problema aceasta li se părea anticilor de nerezolvat. Absurditatea concluziei (că Ahile nu va ajunge din urmă niciodată broasca țestoasă) decurge numai din faptul că sunt luate, în mod arbitrar, unități discontinui ale mișcării, deși atât mișcarea lui Ahile, cât și mersul broaștei țestoase se produc fără întrerupere.
Luând unități din ce în ce mai mici ale mișcării nu facem decât să ne apropiem de rezolvarea problemei, dar nu ajungem s-o rezolvăm niciodată. Numai dacă admitem o mărime infinit de mică și o progresie geometrică cu rația de o zecime din ea și luăm suma termenilor acestei progresii geometrice, ajungem la soluționarea problemei. O nouă ramură a matematicii, după ce a găsit metoda de a se raporta la mărimi infinitezimale, dă acum răspuns la alte probleme, mai complicate ale mișcării, care păreau de nerezolvat.
Această nouă ramură a matematicii, necunoscută anticilor, admițând, în cercetarea problemelor mișcării, mărimi infinitezimale, adică mărimi de natură să restabilească principala condiție a mișcării (continuitatea absolută), repară implicit greșeala de neînlăturat, pe care mintea omenească nu poate să n-o facă atunci când ia în considerație, în locul mișcării continui, unitățile ei discontinui.
În aflarea legilor mișcării istorice se întâmplă exact același lucru.
Mișcarea omenirii, care-și are originea în nenumărate acte ale liberului arbitru omenesc, se produce în mod continuu.
Stabilirea legilor acestei mișcări este scopul istoriei. Dar, pentru a pricepe legile mișcării neîntrerupte, a sumei tuturor actelor născute din libera voință a oamenilor, mintea omenească admite unități arbitrar luate, discontinui. O primă metodă a istoriei constă în a lua, după bunul plac, un șir de evenimente continui și a le cerceta separat de celelalte, când în fapt nici un eveniment nu are și nu poate avea vreun început, ci întotdeauna un eveniment rezultă din altul. A două metodă constă în a considera acțiunea unui singur om, împărat sau comandant de oști, ca pe suma liberelor voințe ale oamenilor, atunci când, în fapt, suma liberelor voințe omenești nu se exprimă niciodată în acțiunea unui singur personaj istoric.
Știința istoriei, în evoluția ei, admite spre a fi cercetate unități din ce în ce mai mici și pe calea aceasta caută să se apropie de adevăr. Dar, oricât de mici ar fi unitățile pe care le admite istoria, noi simțim că ipoteza unităților izolate, ipoteza începutului unui fenomen oarecare și ipoteza că liberul arbitru al tuturor oamenilor se exprimă în acțiunile unui singur personaj istoric sunt false prin ele însele.
Orice concluzie a istoriei se risipește, fără cea mai mică sforțare din partea criticii, ca pulberea care nu lasă nici o urmă, și asta numai datorită faptului că critica își alege drept obiect de cercetare o unitate discontinuă, mai mare sau mai mică; fapt la care ea este întotdeauna îndreptățită, de vreme ce unitatea istorică dată este totdeauna arbitrară.
Numai admițând spre cercetare o unitate infinitezimală – diferențialele istoriei, adică tendințele de același gen ale oamenilor – și însușindu-ne arta calculului integral (luând adică suma acestor unități infinit de mici), putem nădăjdui să ajungem la înțelegerea legilor istoriei.
Primii cincisprezece ani ai veacului al XIX-lea se caracterizează în Europa printr-o deplasare cu totul ieșită din comun a milioane de oameni. Oamenii își părăsesc ocupațiile obișnuite, se aruncă dintr-o parte în cealaltă a Europei, jefuiesc, se ucid unii pe alții, triumfă și deznădăjduiesc, și tot cursul vieții se schimbă câțiva ani în șir, prezentând o mișcare intensă, care la început merge crescând și apoi slăbind. Care a fost pricina acestei mișcări, sau după care lege s-a produs? Se întreabă mintea omenească.
Istoricii, răspunzând acestei întrebări, ne înșiră faptele și vorbele câtorva zeci de oameni într-una dintre clădirile Parisului, dând acestor fapte și discursuri numele de revoluție; după aceea, ne dau o biografie amănunțită a lui Napoleon și a câtorva personaje care l-au simpatizat sau i-au fost ostile, ne vorbesc despre influența unora dintre aceste personaje asupra celorlalte și ne spun: iată de ce s-a produs această mișcare și iată-i și legile.
Însă mintea omenească nu numai că refuză să dea crezare acestei explicații, dar spune de-a dreptul că metoda de a explica nu este cea justă, căci prin acest fel de a explica, un fenomen mai slab apare drept o cauză a unuia mai puternic. Suma tuturor liberelor voințe omenești a produs și revoluția și pe Napoleon, și numai suma acestor libere voințe i-a suportat întâi și pe urmă i-a nimicit, și pe prima și pe ultimul.
„Acolo unde au existat cuceriri, au existat de fiecare dată și cuceritori, și ori de câte ori au fost revoluții într-un stat au existat și oameni mari”, spune istoria. Într-adevăr, ori de câte ori s-au ivit cuceritori au fost și războaie, răspunde mintea omenească, dar asta nu dovedește că cuceritorii erau pricina războaielor și că ar fi cu putință să găsești legile războiului în activitatea personală a unui singur om. De câte ori mă uit la ceasul meu și văd că acele au ajuns la zece, aud că la biserica vecină încep să sune clopotele, dar, din faptul că de fiecare dată când acele ajung la zece încep să sune clopotele, eu n-am dreptul să trag concluzia că poziția acelor de la ceasornicul meu ar fi cauza mișcării clopotelor.
De fiecare dată când văd mișcarea locomotivei aud și șuierul ei, văd și deschiderea supapei și mișcarea roților; dar de aici n-am dreptul să deduc că șuierul și mișcarea roților sunt cauza mișcării locomotivei.
Þăranii spun că în primăvara târzie suflă vântul rece pentru că se desfac mugurii stejarilor și, într-adevăr, în fiecare primăvară vântul rece bate atunci când înmugurește stejarul. Dar, cu toate că mie mi-e necunoscută pricina pentru care odată cu înmugurirea stejarilor bate vântul rece, nu pot fi de aceeași părere cu țăranii, când spun că desfacerea mugurilor de stejar e cauza vântului rece, pentru simplul fapt că tăria vântului este în afară de influența mugurilor de stejar. Eu văd doar coincidența condițiilor care se poate vedea la apariția oricăruia dintre fenomenele vieții și îmi dau seama că, oricum și oricât de atent și de amănunțit aș observa acele ceasornicului, supapa, roțile locomotivei și mugurii stejarului, nu voi putea găsi în ele cauza sunetului clopotelor, a mișcării locomotivei și a vântului de primăvară. Pentru a o afla, sunt nevoit să-mi schimb cu totul punctul de vedere când cercetez și să studiez legile mișcării aburilor, clopotelor și vânturilor. Același lucru trebuie să-l facă istoria. Și încercări în acest sens au și fost făcute.
Pentru studierea legilor istoriei trebuie să ne schimbăm în întregime obiectul cercetărilor: să-i lăsăm în pace pe împărați, pe miniștri și pe generali, și să studiem elementele infinitezimale, de același gen, care conduc masele. Nimeni nu poate spune în ce măsură este dat omului să ajungă pe calea aceasta la înțelegerea legilor istoriei; dar este evident că pe această singură cale se află posibilitatea surprinderii legilor istoriei și că, pe drumul acesta, mintea omenească n-a depus încă nici a milioana parte din energia pe care au depus-o istoricii în descrierea faptelor diferiților împărați, conducători de oști și miniștri și în expunerea teoriilor lor în legătură cu aceste isprăvi.


II.
FORÞELE A DOUÃSPREZECE popoare din Europa au năvălit în Rusia. Armata rusă și locuitorii se retrag, evitând ciocnirile, până la Smolensk și de la Smolensk până la Borodino. Armata franceză se îndreaptă cu o iuțeală mereu crescândă spre Moscova, ținta mișcării sale. Iuțeala marșului sporește pe măsura apropierii ei de țintă, tot așa cum crește iuțeala unui corp în cădere, cu cât se apropie de pământ. Francezii au în spate o țară de mii de verste, înfometată și învrăjbită; în față, doar câteva zeci de verste o mai desparte de țintă. Asta o simte fiecare soldat al armatei napoleoniene și invazia progresează de la sine, numai prin forța inerției.
În armata rusă se aprinde din ce în ce, pe măsura retragerii, duhul urii împotriva inamicului: cu cât se retrag, cu atât sentimentul de ură se concentrează și crește. Lângă Borodino, se produce ciocnirea. Nici o armată, nici cealaltă nu se dezagregă; armata rusă se retrage însă imediat, tot atât de inevitabil cât de inerent este să se rostogolească un glob, ciocnindu-se de alt glob ce vine asupra lui cu forță mai mare; și este la fel de inerent ca și globul invaziei să se mai rostogolească o bucată de vreme în virtutea inerției (deși, în ciocnire, își pierde toată forța).
Rușii se retrag la o sută douăzeci de verste, dincolo de Moscova; francezii ajung până la Moscova și acolo se opresc. După asta, timp de cinci săptămâni, n-are loc nici o luptă. Francezii nu înaintează. Asemenea unei fiare rănite de moarte, care, pierzând sânge, își linge rănile, ei stau cinci săptămâni pe loc, la Moscova, fără să întreprindă ceva, și, dintr-o dată, deși n-a intervenit nimic nou, o iau la fugă înapoi: se reped la drumul către Kaluga și (după victorie, de vreme ce câmpul de luptă de la Maloiaroslaveț rămăsese tot în mâinile lor), fără să se mai angajeze în vreo bătălie serioasă, o iau și mai repede la fugă înapoi, către Smolensk și dincolo de Smolensk, dincolo de Wilna, dincolo de Berezina și așa mai departe.
În seara de 26 august, atât Kutuzov, cât și armata rusă în întregimea ei erau convinși că bătălia de la Borodino fusese câștigată. Kutuzov îi și scrisese asta împăratului. Kutuzov dăduse ordinul de pregătire a unei noi bătălii, care să-l zdrobească pe inamic, și asta nu pentru că el ar fi vrut să mintă pe cineva, ci pentru că știa că inamicul era învins, așa cum știau acest lucru toți cei care luaseră parte la bătălie.
Dar în aceeași seară și a doua zi începură să sosească, una după alta, știrile că pierderile au fost nemaipomenite și că jumătate din armată a pierit, așa că o nouă bătălie se dovedea, materialicește, cu neputință.
Nu se putea da bătălia câtă vreme încă nu erau culese toate informațiile, cât timp nu erau adunați răniții, cât nu se completaseră munițiile și nu se număraseră morții, nici nu fuseseră numiți noi comandanți în locul celor căzuți și cât timp oamenii n-apucaseră să fi mâncat și să se fi odihnit. Pe de altă parte, îndată după bătălie, chiar a doua zi de dimineață, armata franceză (în virtutea aceleiași forțe a mișcării care acum sporise parcă invers proporțional cu pătratele distanțelor) se și avântă, de la sine, asupra armatei rusești. Kutuzov avea chef să dea atacul a doua zi și toată armata voia acest lucru, dar, pentru a putea ataca, nu-i destul să vrei să faci lucrul acesta; trebuie să ai putința s-o faci, și posibilitățile lipseau. N-aveai cum să nu te retragi cu o etapă, apoi tot așa n-aveai cum să nu te retragi cu încă una, apoi cu o a treia și, în sfârșit, la 1 septembrie, când armata ajunse la Moscova, în ciuda moralului în creștere al trupelor, se cerea prin forța lucrurilor ca aceste trupe să se retragă dincolo de Moscova. Și trupele purceseră la încă o retragere, etapa ultimă, și lăsară Moscova în mâinile inamicului.
Pentru oamenii care s-au deprins să creadă că planurile de război și de luptă se întocmesc de către comandanții de armate, așa cum fiecare dintre noi, stând în cabinetul de lucru, dinaintea hărții, ne închipuim cum și în ce fel ne-am descurca în cutare sau cutare bătălie, se pun mai multe întrebări: de ce Kutuzov, în retragere, n-a procedat într-un fel sau altul, de ce n-a ocupat poziții înainte de Fili, de ce nu s-a retras dintr-o dată pe drumul Kalugăi, abandonând Moscova ș.a.m.d. Oamenii care s-au deprins să creadă astfel uită, sau nu cunosc, inevitabilele condițiuni în care se desfășoară totdeauna activitatea oricărui comandant suprem. Activitatea unui conducător de oști n-are nici cea mai mică asemănare cu activitatea pe care ne-o închipuim noi, stând comod la birou și urmărind pe hartă o campanie oarecare, cu un număr știut de soldați dintr-o tabără și din alta, pornind de la un loc știut, începându-ne presupunerile dintr-un moment oarecare, știut dinainte. Comandantul suprem nu se află niciodată în fața acelor elemente de început al unui eveniment oarecare, în care începem noi să luăm în considerație evenimentul. Comandantul suprem se află întotdeauna în centrul unui șir întreg de evenimente în curs, așa că nu se găsește niciodată, în nici un moment, în situația de a reflecta asupra întregului înțeles al evenimentului ce are loc. Clipă după clipă și pe neobservate, evenimentul își modelează înțelesul și, în fiecare moment al acestei modelări succesive și continui a evenimentului, comandantul suprem se găsește în centrul celui mai complicat joc de intrigi, de griji, dependențe și jurisdicții, de proiecte, sfaturi, amenințări și minciuni; el este obligat, necontenit, să rezolve nenumăratele probleme, adesea contradictorii, ce i se pun.
Savanții istorici militari ne spun cu toată seriozitatea că pe drumul Kalugăi ar fi trebuit să-și îndrepte Kutuzov armata mult mai înainte de a se îndrepta spre Fili și că i-ar fi propus chiar cineva acest proiect. În fața unui comandant suprem însă, mai ales într-un moment greu, se găsesc întotdeauna zeci de proiecte, nu unul. Și toate aceste proiecte, alcătuite după regulile strategiei și tacticii, se bat cap în cap. Treaba comandantului suprem n-ar fi, pare-se, alta decât să aleagă unul dintre aceste proiecte. Dar nici lucrul acesta nu-l poate face. Evenimentele nu-i dau răgaz. I se pune problema, să zicem, ca pe data de 28 să treacă pe drumul Kalugăi, dar între timp apare un aghiotant trimis de Miloradovici și-l întreabă dacă să angajeze imediat lupta cu francezii sau să se retragă. Trebuie să dea, pe loc, cât ai bate din palme, o dispoziție. Și dispoziția de a se retrage abate armata rusă din drumul Kalugăi. După aghiotant, un intendent întreabă încotro să îndrume carele cu proviant, iar șeful ambulanței unde să ducă răniții, pe când un curier din Petersburg vine cu o scrisoare a împăratului, care nici nu vrea să-și închipuie măcar că ar putea fi abandonată Moscova; tot atunci, rivalul comandantului suprem, cel care-l sapă din umbră (și dintre aceștia se găsesc totdeauna nu numai unul), se prezintă cu un nou proiect diametral opus planului de ieșire la drumul Kalugăi; puterile comandantului suprem cer însă odihnă și reconfortare, în timp ce un onorabil general, admis la decorare, vine să se plângă, și populația imploră să fie apărată, iar ofițerul trimis să recunoască terenul sosește cu vești care contrazic cu totul pe cele aduse de ofițerul trimis înaintea lui; un spion, un prizonier și un general trimis în recunoaștere înfățișează fiecare altă situație a armatei inamicului. Lumea, deprinsă să nu țină seamă ori să uite aceste condiții, în care se desfășoară inevitabil activitatea oricărui comandant suprem, judecă lucrurile bunăoară după situația trupelor la Fili și de aici presupune că putea hotărî foarte ușor comandantul suprem, la 1 septembrie, dacă Moscova trebuia să fie părăsită sau apărată, când de fapt de problema aceasta nici nu putea fi vorba în situația de atunci a armatei rusești, la numai cinci verste de Moscova. Când s-a tranșat această chestiune? Ea s-a tranșat și la Drissa și la Smolensk și, mai ales, la 24 august la Șevardino și la 26 august la Borodino și, în fiecare zi, în fiecare oră și clipă a retragerii de la Borodino până la Fili.
III.
RETRÃGÂNDU-SE DE LA BORODINO, trupele rusești se opriră la Fili. Ermolov, care plecase să studieze terenul, veni la feldmareșal.
— Pe aceste poziții nu ne putem bate! Zise el.
Kutuzov se uită mirat la el și îl puse să mai repete o dată. Când Ermolov sfârși ce avea de spus, Kutuzov întinse o mână spre el:
— Ia dă-mi mâna! Zise el și, răsucindu-i-o în așa fel, încât să-i poată pipăi pulsul, zise: Nu ți-e bine, dragul meu. Ia seama la ce spui!
La șase verste de bariera Dorogomilovskaia, pe dealul Poklonnaia, Kutuzov se dădu jos din trăsură și se așeză pe o bancă la marginea drumului. Un grup numeros de generali i se strânseră în jur. Contele Rastopcin, sosit de la Moscova, li se alătură. Toată această strălucită societate, împărțită în câteva grupuri, discuta despre avantajele și dezavantajele poziției, despre așezarea trupelor, despre planurile propuse, despre situația Moscovei în general, despre probleme militare. Simțeau cu toții că, deși nu fuseseră invitați la așa ceva și cu toate că adunarea nu purta acest nume, era vorba de un consiliu de război. Discuțiunile se mențineau toate pe tărâmul problemelor de ordin general. Dacă vreunul împărtășea altuia sau afla de la el vreo noutate, despre asta vorbea numai în șoaptă și trecea din nou, imediat, la probleme generale; nici glume, nici râs și nici măcar zâmbet nu se pomenea la oamenii aceștia. Toți, se vedea cât de colo, se sforțau să fie la înălțimea situației. Toate grupurile care discutau între ele căutau să fie cât mai aproape de comandantul suprem (banca pe care ședea el forma centrul grupurilor) și toți vorbeau în așa fel, încât să fie auziți de acesta. Comandantul suprem asculta și, uneori, punea să se repete ceea ce auzea, dar el însuși nu se amesteca în discuție și nu-și dădea nici o părere. De cele mai multe ori, ascultând discuțiile vreunui grup, își întorcea capul, în semn de dezamăgire, ca și cum s-ar fi spus cu totul altceva decât se aștepta el să audă. Unii vorbeau despre poziție, criticând nu atât poziția însăși, cât mai ales capacitatea și priceperea celor care o aleseseră; alții argumentau că greșeala fusese săvârșită mai demult și că bătălia trebuia primită încă de alaltăieri; grupul al treilea discuta despre bătălia de la Salamanca, despre care tocmai le povestise francezul Crossard, sosit de curând și purtând încă uniforma spaniolă. (Francezul, împreună cu unul dintre prinții germani care serveau în armata rusă, analiza asediul Saragosei, spunând că tot așa ar putea fi apărată și Moscova.) Într-un al patrulea grup, contele Rastopcin spunea că el, cu voluntarii din Moscova, e gata să piară sub zidurile capitalei, dar că, totuși, nu poate să nu regrete nesiguranța în care a fost lăsat și că, dacă ar fi știut lucrul acesta mai demult, ar fi fost cu totul altceva… Alții, dintr-un al cincilea grup, vrând să arate profunzimea concepțiilor lor strategice, vorbeau despre direcția în care trebuiau să fie îndreptate armatele. În fine, cei dintr-al șaselea grup discutau ceva cu totul absurd. Chipul lui Kutuzov devenea din ce în ce mai îngrijorat și mai trist. Din toate discuțiile acestea, Kutuzov vedea un singur lucru: să aperi Moscova era o imposibilitate materială, în toată puterea cuvântului, adică era în așa grad exclusă orice putință de a o apăra, încât dacă un comandant suprem, nebun, ar fi dat ordin de atac nu s-ar fi produs decât o zăpăceală generală și bătălia tot nu s-ar fi putut da; și nu s-ar fi putut da pentru că toți comandanții superiori nu numai că socoteau poziția imposibilă, dar nu prevedeau, în discuțiile lor, decât ce avea să se întâmple după părăsirea neîndoielnică a acestei poziții. Într-adevăr, cum și-ar fi putut duce comandanții armatele la atac, pe un câmp de luptă pe care-l considerau o poziție imposibilă? Comandanții subalterni și până și soldații (care judecă și ei) considerau, de asemenea, poziția ca fiind imposibilă și de aceea nu puteau porni să se bată atâta vreme cât erau încredințați că vor fi înfrânți. Dacă Benigsen rămânea la ideea apărării poziției și dacă ceilalți o mai discutau încă, problema asta nu mai avea nici o importanță în sine; ea prezenta importanță doar ca motiv de ceartă și de intrigi. Asta o înțelegea bine Kutuzov.
Benigsen, care alesese poziția, făcea aprins paradă de patriotismul său rusesc (ceea ce Kutuzov nu putea asculta fără să se încrunte) și rămânea la ideea apărării Moscovei. Kutuzov vedea limpede ca ziua scopul lui Benigsen: în caz că apărarea nu reușea, să dea vina pe Kutuzov, care adusese, fără să dea vreo luptă, armatele până sub dealurile Vorobiov; iar în caz de reușită, să și-o atribuie; în cazul însă când Kutuzov ar fi refuzat apărarea, să se pună la adăpost de crima părăsirii Moscovei. Problema aceasta, a intrigii, nu-l preocupa de fel pe bătrân în momentul acesta. O singură și groaznică întrebare îl ardea ca jarul. Și la această întrebare nu-i dăduse încă nimeni răspuns. Întrebarea ce-și punea era: „Sunt eu oare cel care l-a lăsat pe Napoleon să ajungă până la Moscova și când am făcut eu lucrul acesta? Când s-a hotărât lucrul acesta? Nu cumva ieri, când i-am trimis lui Platov ordinul să se retragă, sau acum trei zile, seara, când am ațipit puțin și i-am ordonat lui Benigsen să mă înlocuiască la comandă? Sau și mai demult? Dar când, când s-a hotărât oare această grozăvie? Moscova trebuie părăsită! Trupele trebuiesc retrase și eu trebuie să dau ordinul acesta!” Să dea acest ordin îngrozitor, lui Kutuzov i se părea totuna cu a renunța la comanda armatei. Dar, pe lângă că iubea puterea și se obișnuise cu ea (onorurile ce i se dăduseră prințului Prozorovski, sub ordinele căruia servise în Turcia, îl sâcâiseră), era convins că e predestinat să salveze Rusia, fiindcă doar de aceea fusese adus, din voința poporului și împotriva voinței suveranului, la comanda supremă. Avea convingerea că el era singurul care se putea menține la comanda armatei în împrejurările acestea grele, că singur el, în toată lumea, era în stare să nu se lase cuprins de panică, știindu-și-l ca adversar pe neînvinsul Napoleon; și acum se îngrozea la gândul ordinului pe care era nevoit să-l dea. Dar trebuia să ia o hotărâre, trebuiau curmate odată discuțiile acestea din jurul său, care începeau să ia un caracter prea liber.
Chemă la locuința lui pe generalii cei mai vechi în grad.
— Ma tete, fut-elle bonne ou mauvaise, n'a qu'a s'aider d'elle meme!160 zise el, ridicându-se de pe bancă și porni spre Fili, unde îl așteptau trăsurile.

IV.
ÎN ODAIA CEA MARE A CELEI mai bune izbe din Fili, izba mujicului Andrei Savostianov, la ceasurile două, se întruni consiliul. Bărbații, femeile și copiii din numeroasa familie a mujicului se înghesuiră în odăița întunecoasă de cealaltă parte a tindei. Numai nepoțica lui Andrei, Malașa, o fetiță de șase ani, pe care serenissismul, mângâind-o, o dăruise la ceai cu o bucățică de zahăr, rămăsese pe cuptor în încăperea cea mare. Malașa privea de pe cuptor, sfioasă și fericită, la chipurile, uniformele și decorațiile generalilor care intrau unul după altul în izbă și se așezau pe lavițele late sub icoanele din colț. Singur moșul, cum îl numea în gândul ei Malașa pe Kutuzov, ședea deoparte, în umbra celuilalt colț, lângă cuptor. Ședea cufundat cu toată greutatea într-un jilț de campanie, suflând greu și potrivindu-și tot timpul gulerul tunicii, care, deși descheiat, parcă-l tot strângea de gât. Cei care intrau, se apropiau unul după altul, mai întâi de feldmareșal, care, unora le strângea mâna, altora le făcea semn din cap. Kaisarov, aghiotantul său, voi să dea la o parte perdeluța ferestrei din fața lui Kutuzov, dar el făcu supărat un semn cu mâna și Kaisarov înțelese că serenissimul nu dorea să-i fie văzută fața.
În jurul mesei țărănești, de molift, pe care zăceau grămadă hărți, planuri, creioane și hârtii, se adunase atâta lume, încât ordonanțele fură nevoite să mai aducă o laviță, pe care o puseră lângă masă. Pe ea luară loc ultimii veniți: Ermolov, Kaisarov și Toll. Chiar sub icoane, în capul mesei, ședea, cu crucea Sfântul Gheorghe la gât, cu fruntea lui înaltă ce i se împreuna cu creștetul pleșuv și cu chipul lui de o paloare bolnăvicioasă, Barclay de Tolly. Erau două zile de când îl chinuiau frigurile și chiar în clipa aceea îl scuturau și îi dădeau dureri. Alături de el ședea Uvarov care, cu glas scăzut (așa cum vorbeau toți), gesticulând, îi spunea ceva lui Barclay. Dohturov, mic și rotofei, cu sprâncenele ridicate și cu mâinile pe pântece, asculta atent. De cealaltă parte ședea, sprijinindu-și într-o mână capul lat cu trăsături severe și cu ochi scânteietori, contele Osterman-Tolstoi, care părea adâncit în gânduri. Raevski, care avea un aer nerăbdător, își răsucea mereu, cu un gest care-i devenise deprindere, părul negru de pe tâmple, uitându-se când la Kutuzov, când la ușa de la intrare. Chipul blând, puternic și frumos al lui Konovnițân era luminat de un zâmbet șiret și delicat. Întâlnise privirea Malașei și îi făcea din ochi semne, care o îmbiau pe fetiță să zâmbească.
Toți îl așteptau pe Benigsen, care își sfârșea prânzul gustos, sub pretextul unei noi inspectări a pozițiilor. Așteptarea se prelungi de la patru până pe la șase, și în toată vremea aceasta se discută încet, în grupuri separate, fără să se înceapă consfătuirea propriu-zisă.
Numai după ce intră în izbă Benigsen, Kutuzov își trase, din colțul său, jilțul până aproape de masă, dar în așa fel, încât să nu-i bată în față lumânările puse pe masă.
Benigsen deschise consiliul cu întrebarea: „Să părăsim fără luptă sfânta și vechea capitală a Rusiei, sau s-o apărăm?” Urmă o tăcere îndelungată și generală. Toate chipurile se posomorâră și, în liniștea aceasta, se auzea doar răsuflarea grea și tusea lui Kutuzov, tuse ce trăda supărare. Ochii tuturora erau îndreptați asupra lui. Malașa se uita și ea tot la moș. Era mai aproape decât toți de dânsul și văzu cum i se încrețise fața; parc-ar fi fost gata să plângă. Dar numai pentru puțină vreme.
— Sfânta și vechea capitală a Rusiei! Rosti el deodată, repetând supărat vorbele lui Benigsen și arătând prin asta nota falsă a acestor cuvinte. Dați-mi voie să vă spun, luminăția-voastră, că întrebarea n-are rost pentru un rus. (Și își aplecă trupul greoi înainte.) E o întrebare care nu se poate pune; asemenea întrebare n-are nici un sens. Problema pentru care i-am poftit pe acești domni să se adune aici este o problemă militară. Chestiunea este următoarea: „Salvarea Rusiei e în armată. Este mai folositor să riscăm a pierde și armata și Moscova, primind lupta, sau să predăm Moscova fără luptă? Iată asupra cărei întrebări vreau să vă cunosc părerea.” (Și se lăsă pe spătarul jilțului.)
Începu dezbaterea. Benigsen nu considera încă jocul cu totul pierdut. De acord cu Barclay și cu ceilalți asupra imposibilității de a primi o luptă defensivă la Fili, el, pătruns de patriotismul rus și de dragoste pentru Moscova, propunea să fie trecute, în noaptea aceea, armatele din flancul drept în flancul stâng și să fie atacat a doua zi flancul drept al francezilor. Părerile se împărțiră; începură să se certe, unii susținându-l, alții împotrivindu-i-se. Ermolov, Dohturov și Raevski erau de aceeași părere cu Benigsen. Împinși fie de sentimentul necesității jertfelor înainte de predarea capitalei, fie de alte socoteli, personale, generalii aceștia parcă nu înțelegeau că acest consiliu nu putea schimba cursul inevitabil al evenimentelor și că Moscova era ca și părăsită, de pe acum. Ceilalți generali înțeleseră asta și, lăsând la o parte discuția despre Moscova, vorbiră doar din direcția pe care, în retragerea ei, urma să o ia armata. Malașa, care era numai ochi la tot ce se petrecea în odaie, înțelegea altminteri tâlcul acestui consiliu. Ei i se părea că era vorba doar de o luptă personală între „moș” și „lungan”, cum îl numise ea pe Benigsen. Îi vedea cum se înfurie când vorbesc unul cu altul și, în sufletul ei, ținea partea moșului. Pe la jumătatea discuției, ea prinse privirea iute și vicleană pe care moșul i-o aruncase lui Benigsen și, după asta, spre bucuria ei, băgă de seamă că moșul, spunându-i ceva lunganului, îl doborâse: Benigsen se înroșise deodată și începuse să se plimbe, scos din fire, prin odaie. Cuvintele care-l necăjiseră până într-atâta pe Benigsen exprimau calm și domol părerea lui Kutuzov despre avantajele și dezavantajele propunerii lui Benigsen referitoare la transferarea trupelor – în cursul nopții – din flancul drept în cel stâng, în vederea atacării flancului drept al francezilor.
— Eu, domnilor, zise Kutuzov, nu pot aproba planul contelui. Mișcările de trupe, la mică distanță de inamic, sunt întotdeauna periculoase și istoria militară confirmă acest lucru. Așa, bunăoară, iată… (Kutuzov părea adâncit în gânduri, căutându-și exemplul, și se uita la Benigsen cu o privire luminoasă, naivă). Da, iată, să luăm chiar bătălia de la Friedland, de care, pe cât cred eu, contele își aduce bine aminte; această bătălie… n-a fost tocmai reușită, doar din pricină că pozițiile trupelor noastre s-au schimbat la prea mare apropiere de inamic…
Urmară câteva clipe de tăcere, care li se părură tuturor nesfârșit de lungi.
Dezbaterile fură reluate, dar pauzele deveneau tot mai dese și pricepură toți că nu mai au ce-și spune.
În răstimpul uneia dintre aceste pauze Kutuzov oftă din greu, ca și cum s-ar fi pregătit să vorbească. Toți își întoarseră privirile spre dânsul.
— Eh bien, messieurs! Je vois que c'est moi qui payerai les pots cassés!161 zise el. Și, ridicându-se încetișor, se apropie de masă. Domnilor, v-am ascultat părerile. Unii nu vor fi de acord cu mine. Dar eu (se opri o clipă), cu puterea încredințată mie de suveran și de patrie, eu ordon retragerea!
După asta, generalii începură să se împrăștie, cu precauția tăcută și solemnă cu care se împrăștie lumea după o înmormântare.
Unii dintre generali se apropiau de comandantul suprem și, cu glas scăzut, cu totul pe alt ton decât atunci când luaseră cuvântul la consiliu, îi raportau câte altceva.
Malașa, care era demult așteptată la cină, se dădu cu băgare de seamă jos de pe poiată, pe la spate, punându-și unul câte unul piciorușele goale pe prichiciul cuptorului și, strecurându-se printre picioarele generalilor, o zbughi pe ușă afară.
După ce dădu drumul generalilor, Kutuzov rămase multă vreme singur, cu coatele pe masă, cu gândul tot la aceeași groaznică întrebare: „Când, când oare s-a hotărât la urma urmei, părăsirea Moscovei? Când s-a săvârșit faptul care a provocat această hotărâre și cine-i vinovat de asta?”
— La asta, la asta, nu m-am așteptat, îi spuse el lui Schneider, un aghiotant de-al său, care veni la el noaptea târziu, la asta nu m-am așteptat! Asta nu mi-a putut trece prin cap!
— Aveți nevoie de odihnă, serenissime, spuse Schneider.
— Dar nu se poate! Or să mănânce și ei carne de cal, ca și turcii! Strigă, fără să răspundă, Kutuzov, lovind în masă cu pumnul lui puhav. Or să mănânce și ei, numai să…
V.
ÎN CU TOTUL ALT CHIP, opus lui Kutuzov, a procedat, tot cam pe atunci, cu prilejul unui eveniment și mai important decât retragerea fără luptă a armatei, și anume cu prilejul părăsirii Moscovei și al incendierii ei, contele Rastopcin, care trece în ochii lumii drept conducător al acestui eveniment.
Evenimentul acesta – părăsirea și incendierea Moscovei – a fost tot atât de inevitabil ca și retragerea trupelor fără luptă dincolo de Moscova, după bătălia de la Borodino.
Ceea ce s-a întâmplat ar fi putut fi prezis de fiecare rus, nu pe temeiul deducțiilor logice, ci bizuindu-se pe un simțământ pe care l-au avut părinții noștri și care trăiește în oricare din noi.
Începând de la Smolensk, în toate orașele și satele de pe pământul rusesc, fără participarea lui Rastopcin și fără afișele sale, s-a întâmplat tot ce s-a petrecut și la Moscova. Poporul aștepta cu nepăsare venirea inamicului, nu se răscula, nu provoca tulburări, nu făcea pe nimeni bucăți, ci își aștepta liniștit împlinirea ursitei, simțindu-și lăuntric puterea de a găsi, în cele mai grele clipe, tocmai ceea ce trebuia făcut. Și, cum se apropia inamicul, elementele cele mai înstărite ale populației fugeau, părăsindu-și avutul; sărăcimea rămânea pe loc, dând foc și distrugând ceea ce rămăsese.
Conștiința că așa trebuia să fie și că așa va fi întotdeauna se afla și se află în sufletul fiecărui rus. Conștiința și, mai mult, presimțirea că Moscova avea să fie luată exista în sufletul societății moscovite a anului 1812. Cei care începuseră să părăsească Moscova încă din iulie și de pe la începutul lui august arătaseră că se așteptau la lucrul acesta. Cei care plecau cu ceea ce puteau lua, lăsându-și casele și jumătate din avut, procedau așa, datorită acelui patriotism ascuns (latent), care se exprimă nu prin fraze, nu prin jertfirea copiilor pentru salvarea patriei și așa mai departe, prin mijloace nefirești, ci pe nesimțite, simplu și organic, și tocmai de aceea și dă întotdeauna cele mai viguroase rezultate.
„E rușinos să fugi din fața primejdiei; numai lașii fug din Moscova”, li se spunea moscoviților. Rastopcin, cu afișele lui, le vâra în cap că era rușinos lucru să fugi din Moscova. Și moscoviților le era rușine să primească numele de lași, le era rușine să plece, dar cu toate astea plecau, știind că așa trebuia. Pentru ce plecau? Nu se poate presupune că Rastopcin i-ar fi speriat cu grozăviile pe care le făcea Napoleon pe teritoriile cotropite. Plecau, și cei dintâi au plecat bogații, oamenii cu carte, care știau foarte bine că Viena și Berlinul rămăseseră întregi după ocupație și că locuitorii de acolo, în timpul ocupației, își petrecuseră de minune vremea cu încântătorii francezi, pe care-i iubeau atâta pe atunci bărbații ruși și mai ales femeile ruse.
Plecau fiindcă pentru poporul rus nu putea încăpea întrebarea dacă va fi sau nu va fi bine la Moscova sub administrația franceză. Sub administrația francezilor nu puteau rămâne: era tot ce putea fi mai rău. Plecaseră ei și până la bătălia de la Borodino; plecau, cu atât mai grăbiți, după bătălia de la Borodino, fără să răspundă la chemarea de a apăra orașul și fără să țină seamă de manifestele comandantului suprem al Moscovei – ce-i destăinuiau intenția de a scoate icoana Maicii Domnului de la Iver și de a merge la luptă cu ea în frunte – nici de baloanele care trebuiau să aducă pierzania francezilor, nici de toate nimicurile de care pomenea Rastopcin în afișele sale. Moscoviții știau că armata e cea care trebuie să lupte și că, dacă ea nu e în stare, atunci ei cu domnișoarele și cu servitorii nu puteau da piept cu Napoleon pe Tri Gorî, așa că trebuiau să plece, oricât i-ar fi durut să-și părăsească tot avutul. Ei plecau și nu se gândeau la măreața însemnătate a acestei imense și bogate capitale, părăsită de locuitori și lăsată pradă focului (marele oraș de lemn, părăsit de locuitorii lui, era sigur că avea să fie ars); fugeau, fiecare pe socoteala lui, și cu toate astea numai pentru că au plecat ei s-a săvârșit acel măreț eveniment, care va rămâne pentru totdeauna gloria supremă a poporului rus. Boieroaica aceea care s-a urnit din Moscova încă din iunie, cu harapii și cu măscăricii ei cu tot, spre un sat din gubernia Saratov, având vaga conștiință că ea nu-i sluga lui Bonaparte și cu teama să nu fie cumva oprită de cineva din ordinul lui Rastopcin, a săvârșit cu simplitate și adevăr fapta aceea mare care a salvat Rusia. Dar contele Rastopcin care, când îi făcea de ocară pe cei care plecau, când evacua autoritățile, când înarma cu puști scoase din uz vreo ceată de bețivi, când ieșea cu icoanele, când îi interzicea mitropolitului Augustin să scoată moaștele și icoanele, când aduna toate căruțele particulare aflate în Moscova, sau cu o sută treizeci și șase de căruțe transporta balonul la care lucra Leppich, când lăsa să se înțeleagă că el va da foc Moscovei, când povestea cum și-a incendiat propria casă și scria către francezi o proclamație, prin care-i acuza solemn că au distrus căminul copiilor săi, Rastopcin care aci își atribuia gloria incendierii Moscovei, aci se lepăda de ea, aci ordona populației să pună mâna pe toți spionii și să-i aducă la el, aci își ocăra poporenii pentru acest lucru, aci îi deporta pe toți francezii din Moscova, aci îi dădea voie să rămână în oraș doamnei Aubert-Chalmé, care constituia punctul central al întregii populații franceze din Moscova, ordonând însă prinderea și deportarea nejustificată de vreo vină vizibilă, a bătrânului și onorabilului director-adjunct al poștelor, Kliuceariov; Rastopcin care, ba aduna poporul la Tri Gorî ca să se bată cu francezii, ba ca să scape de popor, îi dădea în mâini, să-l omoare, un om, iar el fugea de acasă pe ușa de din dos, ba spunea că nu va putea supraviețui dezastrului Moscovei, ba scria în albume, pe franțuzește, versuri despre rolul său în acest dezastru162 – omul acesta n-a priceput însemnătatea evenimentului care se săvârșea, dar voia să facă și el ceva, să uimească pe cineva, să făptuiască ceva patriotic și eroic și, ca un copil, zburda în fața acestui eveniment, măreț și de neînlăturat, care a fost părăsirea și incendierea Moscovei, străduindu-se, cu mâna lui mică, ba să împingă înainte, ba să oprească cursul imensului torent popular, care-l lua și pe el la vale.
VI.
HÉLENE, ÎNAPOINDU-SE CU toți curtenii de la Wilna la Petersburg, se afla într-o situație foarte dificilă.
La Petersburg, Hélene se bucurase de ocrotirea deosebită a unui potentat care ocupa una dintre cele mai înalte demnități în stat. La Wilna însă, ea se apropiase de un tânăr principe străin. Când se întoarse la Petersburg, prințul și potentatul erau amândoi în capitală; fiecare dintre ei își revendica drepturile și Hélene se găsi în fața unei probleme încă noi în cariera ei: să păstreze raporturi strânse cu amândoi, fără a-l jigni pe vreunul.
Ceea ce pentru altă femeie ar fi părut foarte greu și chiar imposibil nu-i dădu de gândit nici măcar o clipă contesei Bezuhova, care, cum se vede, nu degeaba se bucura de reputația unei femei inteligente. Dacă ar fi încercat să-și ascundă faptele sau să iasă prin șiretlicuri din încurcătură, tot s-ar fi dat cândva de gol, recunoscându-se prin asta vinovată; dar Hélene, dimpotrivă, ca un om cu adevărat mare, care poate tot ce vrea, luase de la început poziția celui care are dreptate, lucru pe care îl credea sincer, ca și faptul că vinovați sunt toți ceilalți.
La cea dintâi ocazie când tânărul personaj străin își permise să-i facă reproșuri, ea își înălță mândră capul frumos și, privindu-l peste umăr, îi spuse cu tărie:
— Voila l'égoisme et la cruauté des hommes! Je ne m'attendais pas a autre chose. La femme se sacrifie pour vous, elle souffre, et voila sa récompense. Quel droit avez-vous, Monseigneur, de me demander compte de mes amitiés, de mes affections? C'est un homme qui a été plus qu'un pere pour moi.163
Personajul dădu să spună ceva. Hélene îl întrerupse:
— Eh bien, oui, zise ea, peut-etre qu'il a pour moi d'autres sentiments que ceux d'un pere, mais ce n'est pas une raison pour que je lui ferme ma porte. Je ne suis pas un homme, pour etre ingrate. Sachez, Monseigneur: pour tout ce qui a rapport a mes sentiments intimes, je ne rends compte qu'a Dieu et a ma conscience164, sfârși ea, ducându-și mâna la frumosul ei piept, care i se ridica peste măsură, și înălțându-și ochii la cer.
— Mais écoutez-moi, au nom de Dieu!
— Epousez-moi et je serai votre esclave!
— Mais c'est impossible!
— Vous ne daignez pas descendre jusqu'a moi, vous!165 spuse ea, izbucnind în plâns.
Personajul încercă s-o liniștească; Hélene, însă, spunea printre lacrimi (ca și când și-ar fi uitat de sine însăși, ieșită din fire cum era) că nimic n-o poate opri să se mai căsătorească o dată, că mai sunt asemenea exemple (pe atunci erau încă prea puține exemple, dar ea-l numi pe Napoleon și alte fețe înalte), că ea n-a fost niciodată soția bărbatului ei, că a fost o victimă.
— Dar legile, religia… spuse personajul, dându-se aproape bătut.
— Legile, religia… De ce-ar mai fi fost născocite, dacă n-ar putea face lucrul acesta! Zise Hélene.
Personajul important rămase uimit că nu-i trecuse prin minte o judecată atât de simplă și se adresă pentru sfat sfinților frați din Comunitatea Iezuiților, cu care se afla în strânse relații.
Câteva zile după această convorbire, la una dintre fermecătoarele serbări pe care Hélene le dădea în vila sa de la Kamennâi Ostrov, îi fu prezentat un om în vârstă, cu părul alb ca zăpada și ochi negri, strălucitori – fascinantul monsieur de Jobert – un jésuite a robe courte166 care stătu mult timp de vorbă cu Hélene, în grădină, sub lumina feerică și în sunetele muzicii, despre dragostea de Dumnezeu, de Christ, de sfânta inimă a Maicii Domnului și despre mângâierile pe care le dă credincioșilor, în această viață și în viața viitoare, singura religie adevărată, cea catolică. Hélene fu mișcată și de câteva ori le dădură lacrimile, și ei și lui monsieur Jobert, iar vocea le tremură. Dansul, la care un cavaler veni să o poftească pe Hélene, îi tulbură convorbirea cu viitorul ei directeur de conscience167, dar a doua zi, monsieur de Jobert se prezentă singur, seara, la Hélene și de atunci începu să o viziteze foarte des.
Într-o zi, el o conduse pe contesă la biserica catolică, unde ea îngenunche în fața altarului la care fusese dusă. Francezul cel tomnatic și fascinant îi puse mâinile pe creștet și ea, cum singură povestea mai târziu, simți ceva ca un suflu înviorător pogorându-i-se în suflet. I se explică apoi că aceasta fusese la grâce168.
Pe urmă, veni la ea un abate, a robe longue169, o spovedi și o dezlegă de toate păcatele. A doua zi îi aduseră o cutiuță în care se afla cuminecătura și i-o lăsară acasă, ca să se poată împărtăși. După câteva zile, spre marea ei mulțumire, Hélene află că fusese primită în sânul bisericii adevărate, catolice, și că despre asta va afla în curând însuși papa, care-i va trimite un document.
Tot ce se petrecea în vremea aceasta în jurul ei și cu ea, toată atenția ce i se acorda din partea atâtor oameni inteligenți, într-o formă atât de plăcută și de rafinată, ca și puritatea de porumbiță în care se afla (purta acum tot timpul numai rochii albe cu panglicuțe albe) – toate acestea îi făceau plăcere; dar din satisfacția aceasta nu lipsea nici o clipă imaginea țelului urmărit și, cum se întâmplă întotdeauna în materie de vicleșuguri, unde prostul se descurcă mai bine decât cei deștepți, pricepând ea că toate aceste vorbe frumoase și toate aceste stăruințe n-aveau alt scop decât ca, îndată după convertirea ei la catolicism, să i se stoarcă bani în folosul instituțiilor iezuite (lucru cu privire la care i se și făcuse aluzie), Hélene, înainte de a da bani, stărui să se facă mai grabnic diferitele formalități care să o libereze de cel care-i era soț. După părerile ei, rostul oricărei religii consta doar în a satisface dorințele omenești, în schimbul respectării anumitor conveniențe. Și, fără să-și piardă din vedere țelul, într-una dintre convorbirile cu duhovnicul ei, ea îi ceru insistent să-i răspundă în ce măsură căsătoria o lega de bărbatul ei.
Erau amândoi în salon, la fereastră, pe înserate. Pe fereastră venea miros de flori. Hélene era în rochie albă, transparentă la piept și umeri. Abatele, bine hrănit, cu bărbia plinuță, proaspăt rasă, cu gura frumoasă, cărnoasă, cu mâinile albe puse blând pe genunchi, ședea foarte aproape de Hélene și, cu un zâmbet fin pe buze, cu privirea calm-fermecată de frumusețea ei, se uita din când în când la chipul ei și îi expunea punctul său de vedere cu privire la chestiunea care-i preocupa pe amândoi. Hélene, zâmbind neliniștită, se uita la părul lui buclat și la obrajii lui oacheși, plini și bine rași, și din clipă în clipă se aștepta ca discuția să ia altă întorsătură. Abatele, însă, deși se desfăta vădit cu frumusețea interlocutoarei sale, era preocupat doar de propria-i iscusință în susținerea argumentelor.
Teza susținută de apărătorul conștiinței era următoarea.
— Necunoscând însemnătatea pasului întreprins, dumneavoastră ați făcut legământ de credință conjugală unui bărbat care, la rândul său, primind taina cununiei fără să creadă în valoarea ei religioasă, a săvârșit un sacrilegiu. Căsătoria aceasta n-a avut importanța dublă pe care trebuia să o aibă. Dar, cu toate acestea, făgăduința dată v-a legat. Ați călcat-o. Ce ați săvârșit prin asta? Péché véniel sau péché mortel?170 Péché véniel, pentru că dumneavoastră ați greșit fără intenție rea. Dacă ați face o nouă căsătorie acum, cu scopul de a avea copii, păcatul v-ar putea fi iertat. Dar chestiunea prezintă iarăși un dublu aspect. Întâi…
— Dar eu cred, zise deodată, cu zâmbetul ei fermecător, Hélene, pe care toate astea o plictiseau, că eu, odată ce am trecut la religia cea adevărată, nu mai pot fi legată de obligațiile pe care mi le-a impus o religie falsă.
Le directeur de conscience fu uimit de felul în care-i fusese prezentat, cu atâta simplitate, oul lui Columb. Era încântat de repeziciunea neașteptată a progreselor elevei sale, dar nu putu să se lepede de edificiul argumentelor pe care și-l clădise cu atâta trudă.
— Entendons-nous, comtesse!171 zise el zâmbind și începu să combată raționamentul fiicei lui spirituale.
VII.
HÉLENE ÎNÞELEGEA CÃ afacerea era foarte simplă și ușoară din punct de vedere bisericesc, dar că apărătorii conștiinței sale îi făceau dificultăți, numai pentru că nu știau în ce chip avea să privească autoritatea laică această chestiune.
În urma acestei concluzii, Hélene hotărî că acțiunea trebuie pregătită, mai întâi, în societate. Ea stârni gelozia bătrânului dregător și îi spuse ceea ce-i spusese și celuilalt adorator, adică îi puse problema în așa chip, încât singurul mijloc de a câștiga drepturi asupra ei consta în a se căsători cu dânsa. Bătrânul dregător rămase, în prima clipă, la fel de uluit ca și cel dintâi, tânărul personaj, de propunerea de a se căsători cu o femeie al cărei bărbat era în viață; dar convingerea neclintită a Hélenei că lucrul e tot așa de simplu și de firesc ca și măritișul unei fete avu efect și asupra lui. Dacă s-ar fi băgat de seamă, fie și cea mai neînsemnată urmă de șovăire, de rușine, sau de fereală din partea Hélenei, cauza ei ar fi fost fără îndoială pierdută; dar nu numai că nu erau semne de așa ceva, ci, dimpotrivă, ea povestea cu simplitate și naivă bunăvoință tuturor prietenilor (și tot Petersburgul ii era prieten) că îi făcuseră propuneri de căsătorie și principele și demnitarul, că ea îi iubea pe amândoi și nu știa cum să facă să nu-i amărască nici pe unul, nici pe celălalt.
Prin Petersburg, zvonul se răspândi cât ai clipi, dar nu zvonul că Hélene vrea să se despartă de bărbat (dacă s-ar fi răspândit acest zvon, foarte mulți s-ar fi ridicat împotriva unei asemenea intenții nelegiuite), ci că nefericita, frumoasa Hélene se află în dilemă, neștiind pe care dintre cei doi pretendenți să-l ia în căsătorie. Chestiunea nu mai era deci, în ce măsură acest fapt ar fi fost posibil, ci doar care ar fi fost partida cea mai convenabilă și cum avea să fie privit faptul la curte. E drept, se găseau și câțiva îndărătnici, care nu fuseseră în stare să se ridice la înălțimea problemei și care vedeau în aceste planuri o adevărată terfelire a tainei cununiei; dar aceștia erau puțini și tăceau; pe cei mai mulți îi preocupa însă chestiunea fericirii care dăduse peste Hélene și alegerii celei mai bune. Cât privește întrebarea dacă era bine sau rău să se mărite o femeie atât timp cât bărbatul îi era în viață, despre asta nici nu se discuta, căci problema fusese, desigur, rezolvată de oameni mai cu cap decât noi (cum se spunea) și să te încumeți a judeca însemna să-ți arăți prostia și lipsa artei de a trăi în societate.
Singură Maria Dmitrievna Ahrosimova, sosită în vara aceea la Petersburg pentru a-și revedea unul dintre feciori, își permise să-și spună de-a dreptul părerea care era opusă aceleia a societății. Întâlnind-o pe Hélene la un bal, Maria Dmitrievna o opri în mijlocul sălii și, în tăcerea generală, îi spuse cu vocea ei aspră:
— Pe aici, pe la voi, au început să se mărite femeile înainte de a le muri bărbații. Tu, poate, crezi că ai născocit ceva nou? Te înșeli, drăguță! Asta-i demult născocită. În toate… se face la fel!
Și, cu vorbele acestea, suflecându-și mânecile largi cu gestul ei obișnuit de amenințare, Maria Dmitrievna trecu mai departe, aruncând priviri supărate în dreapta și în stânga.
Deși toți se temeau de ea, Maria Dmitrievna era privită aici, la Petersburg, ca un fel de măscărici, așa că din cuvintele spuse de ea oamenii nu rețineau decât cuvântul grosolan, pe care și-l repetau unii altora, în șoaptă, convinși că în acest cuvânt era toată sarea celor spuse.
Prințul Vasili, uitând cam des în ultima vreme ce spunea și repetând de sute de ori același lucru, rostea de câte ori avea prilejul s-o întâlnească pe fiica sa, următoarele:
— Hélene, j'ai un mot a vous dire! Și, smucindu-i mâna în jos, o lua deoparte. J'ai eu vent de certains projets, relatifs a… Vous savez. Eh bien, ma chere enfant, vous savez que mon coeur de pere se réjouit de vous savoir… Vous avez tant souffert… Mais, chere enfant… ne consultez que votre coeur. C'est tout ce que je vous dis.172 Și înăbușindu-și de fiecare dată aceeași tulburare, își lipea obrazul de tâmpla fiicei lui și se depărta.
Bilibin, care-și menținea reputația de om extrem de inteligent și care era prietenul dezinteresat al Hélenei, prieteni dintre aceia pe care îi au întotdeauna în jurul lor femeile frumoase și care nu-s niciodată avansați la rangul de amanți, Bilibin odată, într-un petit comite173 îi spuse prietenei sale Hélene părerea asupra întregii chestiuni.
— Ecoutez, Bilibine (Hélene își chema totdeauna acest soi de prieteni pe numele de familie), și îi atinse cu mâna ei albă, încărcată de inele, mâneca fracului. Dites-moi, comme vous diriez a une soeur, que dois-je faire? Lequel des deux?174
Bilibin își încreți pielea de deasupra sprâncenelor și rămase pe gânduri, cu un zâmbet pe buze.
— Vous ne me prenez pas prin surprindere, vous savez, zise el. Comme véritable ami, j'ai pensé et repensé a votre affaire. Voyez-vous, și vous épousez le prince (era vorba de cel tânăr), și îndoi un deget, vous perdez pour toujours la chance d'épouser l'autre et puis, vous mécontentez la Cour. (Comme vous le savez, il y a une espece de parenté.) Mais și vous épousez le vieux comte, vous faites le bonheur de ses derniers jours, et puis, comme veuve du grand… le prince ne fait plus de mésalliance en vous épousant175, și Bilibin își descreți iar pielea frunții.
— Voila un véritable ami! Zise Hélene, strălucind de bucurie și atingând, încă o dată, cu mâna, mâneca lui Bilibin. Mais c'est que j'aime l'un et l'autre; je ne voudrais pas leur faire du chagrin. Je donnerais ma vie pour leur bonheur a tous deux!176 spuse ea.
Bilibin strânse din umeri, vrând să spună că, în fața unei dureri ca asta, nici chiar el nu știe ce-i de făcut.
„Une maâtresse-femme! Voila ce qui s'appelle poser carrément la question. Elle voudrait épouser tous les trois a la fois”177, gândi Bilibin.
— Dar, spune-mi, cum va privi bărbatul dumitale această chestiune? Zise el, fără să-i fie teamă, știindu-și reputația, că se va descalifica punând o întrebare așa de naivă. Va fi el oare de acord?
— Ah! Il m'aime tant! Răspunse Hélene, căreia i se părea, nu se știe de ce, că și Pierre o iubește. Il fera tout pour moi!178
Bilibin își încreți fruntea, ca să atragă atenția că vine un mot.179
— Meme la divorce180, zise el.
Hélene făcu haz.
Din rândul celor care-și permiteau să se îndoiască de legitimitatea căsătoriei ce se plănuia, era și mama Hélenei, prințesa Kuraghina. O rodea neîncetat invidia față de fiică-sa și acum, când obiectul invidiei era tot ce putea fi mai aproape de inima ei, nu se putea împăca deloc cu gândul acesta. Consultă un preot rus în ce măsură e cu putință un divorț și o nouă căsătorie, atât timp cât soțul este încă în viață, și preotul îi spuse că lucrul nu-i cu putință; ba, spre marea ei bucurie, îi arătă și textul Evangheliei, în care (după părerea preotului) se condamnă de-a dreptul căsătoria atâta timp cât soțul este în viață.
Înarmată cu aceste argumente care i se păreau de necombătut, bătrâna prințesă se duse la fiică-sa într-o zi, dis-de-dimineață, ca s-o găsească singură acasă.
După ce ascultă obiecțiunile mamei sale, Hélene zâmbi blând, batjocoritor.
— Bine, dar în Evanghelie stă scris de-a dreptul: cine se căsătorește cu o femeie divorțată… spuse bătrâna prințesă.
— Ah, maman, ne dites pas de betises! Vous ne comprenez rien. Dans ma position, j'ai des devoirs181, spuse Hélene, înlocuind cu franceza limba rusă, în care i se părea întotdeauna că rămâne oarecare impreciziune în chestiunea ei.
— Dar, scumpa mea…
— Ah, maman, comment est-ce que vous ne comprenez pas que le Saint Pere, qui a le droit de donner des dispenses…182
În timpul acesta, doamna de companie pe care o avea Hélene în casă intră să o anunțe că alteța-sa e în salon și că dorește să o vadă.
— Non, dites-lui que je ne veux pas le voir, que je suis furieuse contre lui, parce qu'il m'a manqué parole183
— Comtesse, a tout péché miséricorde!184 zise, intrând, un tânăr blond, cu fața prelungă și nasul lung.
Bătrâna prințesă, respectuoasă, se ridică și făcu o reverență. Tânărul care intrase nu-i dădu nici o atenție.
Prințesa înclină din cap spre fiica ei și se îndreptă cu pas lin spre ușă.
„Da, are dreptate! Își zicea bătrâna prințesă, ale cărei convingeri se năruiseră la apariția alteței-sale. Are dreptate; dar, cum de n-am știut și noi oare lucrul acesta, în tinerețea noastră? Era doar atât de simplu”, își zicea, urcându-se în cupeu, prințesa cea bătrână.
La începutul lui august, situația Hélenei se clarificase și ea îi scrise bărbatului ei (care o iubea, cum credea ea, foarte mult) o scrisoare prin care-i anunța intenția de a se căsători cu X și trecerea ei la singura religie adevărată, și îl ruga să facă toate formalitățile necesare pentru divorț, despre care avea să-i vorbească aducătorul scrisorii de față.
„Sur ce, je prie Dieu, mon ami, de vous avoir sous Sa sainte et puissante garde. Votre amie, Hélene.”185
Scrisoarea aceasta ajunse acasă la Pierre în timpul când el se afla pe câmpul de luptă de la Borodino.
VIII.
SCOBORÂND IN FUGÃ DE PE movila bateriei lui Raevski, pentru a doua oară spre sfârșitul bătăliei, Pierre se îndreptă, odată cu grupurile masive de soldați, printr-o râpă spre Kneazkovo, ajunse până în dreptul punctului de prim-ajutor și, auzind strigăte și gemete și văzând sânge, porni în fugă mai departe, amestecându-se cu grupurile de soldați.
Tot ce mai dorea acum Pierre, cu toate fibrele sufletului său, era să scape cât mai repede de îngrozitoarele impresii trăite în ziua aceea, să se întoarcă la modul lui obișnuit de viață și să se culce liniștit în patul lui, acasă. Simțea că numai în condițiuni de viață normală ar fi în stare să se înțeleagă pe sine și toate cele văzute și trăite. Dar condițiunile acestea obișnuite de viață nu erau de găsit nicăieri.
Cu toate că aici, pe drumul pe care mergea acum, ghiulelele și gloanțele nu mai șuierau, oriunde-ți roteai privirile era același lucru ca acolo, pe câmpul de luptă. Erau aceleași chipuri suferinde, chinuite, și uneori ciudat de indiferente, același sânge, aceleași mantale soldățești, aceleași focuri de armă care, deși mai îndepărtate acum, provocau aceeași groază; pe lângă toate astea, mai era și zăduful și praful.
După ce bătuse ca la trei verste pe șoseaua principală a Mojaiskului, Pierre se așeză jos, pe marginea drumului.
Amurgul învăluise pământul și bubuitul tunurilor încetase. Pierre se sprijini într-un cot, se lungi la pământ și șezu așa multă vreme, privind la umbrele care se perindau prin întuneric, pe lângă el, trecând înainte. I se părea tot timpul că vine spre el o ghiulea, cu un șuierat îngrozitor; tresărea și se ridica brusc. Nu mai știa de când ședea acolo. Pe la miezul nopții, trei soldați poposiră lângă el, aduseră vreascuri și se apucară să facă foc.
Soldații, uitându-se cu coada ochiului la Pierre, ațâțară focul, puseră la fiert o gamelă, în care sfărâmară pesmeți, și dumicară și ceva slănină. Mirosul plăcut de mâncare grasă se amesteca cu mirosul de fum. Pierre se înălță puțin și oftă. Soldații (erau trei) mâncau fără să-i dea vreo atenție și vorbeau între ei.
— Dar tu, cine-oi fi fiind? Se întoarse către Pierre unul dintre soldați, vrând, desigur, să înțeleagă prin întrebarea aceasta ceea ce înțelese și Pierre, și anume: dacă ți-e foame, ți-om da și ție, numai să ne spui dacă ești om de treabă.
— Eu? Eu? zise Pierre, simțind nevoia să-și coboare cât mai mult situația socială pentru a fi mai pe înțeles și a se putea apropia cât se poate mai mult de soldați. Sunt ofițer de rezervă, miliționar, dar detașamentul meu nu-i aici; am luat parte la bătălie și m-am rătăcit de ai mei.
— I-auzi! Zise unul dintre soldați.
Al doilea soldat dădu din cap.
— Păi, mănâncă, dacă vrei, niște kavardaciok, zise cel dintâi și îi întinse lui Pierre, lingând-o mai întâi, o lingură de lemn.
Pierre se dete mai aproape de foc și începu să mănânce kavardaciok, mâncarea din gamelă, care i se păru cea mai gustoasă mâncare din câte avusese vreodată prilej să mănânce. În timp ce sta așa, aplecat deasupra gamelei, și înfuleca lacom, lingură după lingură, alegându-și bucățile cele mai mari, cu chipul luminat de foc, soldații se uitau tăcuți la el.
— Și încotro vrei s-o iei acuma? Zi-ne și nouă! Întrebă iarăși unul dintre ei.
— Eu? La Mojaisk.
— Ești cumva, cum s-ar zice, boier?
— Da.
— Și cum îți zice?
— Piotr Kirillovici.
— Păi, Piotr Kirillovici, hai ș-om merge; te-om duce noi.
Prin bezna grea, soldații o porniră împreună cu Pierre spre Mojaisk.
Cântau cocoșii când ajunseră la Mojaisk și începură să urce panta abruptă. Pierre mergea în rând cu soldații, uitând cu totul că hanul la care trăsese era jos, sub deal, și că trecuse de el. Nici nu și-ar fi adus aminte de lucrul acesta (atât era de zăpăcit), dacă nu s-ar fi întâlnit la mijlocul dealului cu gromul său care, după ce umblase să-l caute prin tot târgul, se întorcea înapoi la han. Gromul îl recunoscu după pălărie, care se vedea albă în întuneric.
— Luminăție, zise el, ce spaimă am mai tras! De ce umblați pe jos? Unde vă duceți? Poftiți!
— Ah, da, zise Pierre.
Soldații stătură locului.
— Ei, ce-i, te-ai găsit cu ai tăi? Zise unul dintre ei.
— Păi, rămâi sănătos, Piotr Kirillovici, parcă așa-ți zice, nu? Rămâi sănătos, Piotr Kirillovici! Se auziră și vocile celorlalți.
— Mergeți sănătoși! Spuse Pierre și porni împreună cu gromul spre han.
„Trebuie să le dau ceva!” se gândi Pierre, ducând mâna la buzunar. „Nu, nu trebuie!” îi șopti parcă o voce.
În odăile hanului nu mai era loc. Pierre ieși în curte și se culcă în trăsura lui, trăgându-și mantaua peste cap.
IX.
NICI NU PUSESE BINE PIERRE capul pe perna trăsurii, că și simți cum îl fură somnul, dar, deodată, i se păru că aude, aproape, cu claritatea realității însăși, bubuituri de tun, gemete, strigăte, explozii de obuze și simți în nări mirosul sângelui și al prafului de pușcă; groaza și spaima morții îl năpădiră. Deschise ochii speriat și scoase capul de sub manta. Era liniște în toată curtea. Doar lângă poartă, lipăind prin noroi și discutând ceva cu rândașul, umbla ordonanța cuiva. Deasupra capului lui Pierre, sub streașină întunecată a șopronului de lemn, porumbeii se zburătăciră speriați de mișcarea pe care o făcuse ridicându-se. În toată curtea se răspândise un iz puternic de fân, bălegar și catran, caracteristic hanurilor, evocând în aceste clipe, în sufletul lui Pierre, pacea și bucuria. Între cele două streșini negre, se vedea cerul limpede, înstelat.
„Slavă Domnului că s-a isprăvit! Își zise Pierre, vârându-și capul la loc, sub manta. O, îngrozitor lucru e frica și ce rușinos m-am lăsat cuprins de ea! Iar ei… ei… au fost tot timpul, până la sfârșit, tari și liniștiți…” își zise el. Ei, în mintea lui Pierre, erau soldații – cei pe care-i văzuse în baterie, cei care-l hrăniseră și cei care se închinaseră la icoană. Ei, oamenii aceștia ciudați, pe care nu-i cunoscuse până acum, ei erau în mintea lui Pierre limpede și izbitor deosebiți de toți ceilalți oameni.
„Să fii soldat, simplu soldat! Își zise Pierre, gata să ațipească. Să intri în viața obștească așa, cu toată ființa, să te pătrunzi de ceea ce-i face pe ei să fie așa cum sunt. Dar cum să arunc de pe mine tot ce e de prisos, tot ce e diavolesc, toată povara celuilalt om, exterior? O vreme am putut fi așa. Puteam să fug de la tatăl meu, cum voiam. Aș mai fi putut fi înrolat în armată, după duelul cu Dolohov.” Și, în mintea lui Pierre licări o clipă masa de la club, la care el îl provocase pe Dolohov, și chipul binefăcătorului său, atunci, la Torjok. Și iată că se văzu apoi la ședința festivă a lojii masonice. Loja ține ședință la Clubul englez, iar cineva cunoscut, cineva apropiat, stă în capul mesei. Da, e el! E binefăcătorul. „Bine, dar n-a murit? Se întrebă Pierre. Da, a murit; dar n-am știut că trăiește iar. Și cât de rău îmi pare că a murit și cât de fericit sunt că-i iarăși viu!” De o parte a mesei ședeau Anatol, Dolohov, Nesvițki, Denisov și alții de teapa lor (categoria aceasta de oameni era tot atât de bine delimitată în mintea lui Pierre, acum, în somn, ca și categoria celor pe care-i numea ei). Și acești oameni, Anatol, Dolohov, strigau tare, cântau. Dar pe deasupra glasurilor lor răsuna glasul binefăcătorului, și sunetul vorbelor lui era la fel de vajnic și de neîntrerupt ca bubuitul câmpului de luptă; doar că era plăcut și liniștitor. Pierre nu înțelegea ce spunea binefăcătorul, dar știa (această categorie a ideilor o avea la fel de limpede în vis) că binefăcătorul vorbește despre bunătate, despre posibilitatea de a deveni ceea ce erau ei. Iar ei, cu fețele lor simple, blajine și dârze, îl înconjurau din toate părțile pe binefăcător. Însă, deși erau buni, nu se uitau de fel la Pierre, nu voiau să știe de el. Pierre voi să le spună ceva, să le atragă atenția asupra sa. Se ridică. Dar, în aceeași clipă, simți că-i înghețaseră, dezgolite, picioarele.
I se făcu rușine și își acoperi, cu mâna, picioarele, de pe care, într-adevăr, mantaua lunecase. Pentru o clipă, în timp ce-și potrivea mantaua, Pierre deschise ochii și văzu tot aceleași șoproane, tot aceiași stâlpi, tot aceeași curte, dar toate erau, de data aceasta, albăstrii, luminoase și smălțate de licăriri de rouă sau de brumă.
„Se luminează! Își zise Pierre. Dar nu vreau; trebuie să ascult și să înțeleg cuvintele binefăcătorului.” Se acoperi din nou cu mantaua peste cap; dar nici localul lojii și nici binefăcătorul nu mai erau. Rămăseseră doar idei, exprimate limpede prin cuvinte, idei pe care i le spunea parcă altcineva, sau le concepea el.
Pierre, aducându-și mai târziu aminte de ideile acestea, era convins, cu toate că ele evocau doar impresiile zilei, că i le spusese cineva din afara lui. Niciodată în viață, așa i se părea, n-ar fi fost în stare să cugete așa și să-și exprime în felul acesta gândurile.
„Războiul este cea mai grea supunere a libertății omului față de legile divine, spunea vocea. Simplitatea este supunere fată de voia lui Dumnezeu; de el nu te poți ascunde. Și ei sunt simpli. Ei nu vorbesc, ci acționează. Vorba-i de argint, tăcerea e de aur. Omul nu poate stăpâni nimic cât timp se teme de moarte. Iar celui ce nu se teme de ea, aceluia îi aparține totul. Dacă n-ar fi existat suferința, omul nu și-ar fi cunoscut limitele, nu s-ar fi cunoscut pe el însuși. Lucrul cel mai greu (continua Pierre să cugete în somn, sau să audă) este să știi să întrunești, în sufletul tău, rosturile tuturor ideilor.” Să întrunești totul? Își spuse Pierre. Nu, nu să întrunești. N-ai cum întruni idei, trebuie să îmbini toate aceste idei. Iată ce trebuie! „Da, trebuie să le îmbini, să le îmbini!” repeta Pierre cu entuziasm lăuntric aceste cuvinte, simțind că numai și numai prin ele se poate exprima ceea ce voia el să exprime și își găsea soluționare întrebarea ce-l chinuia.
— Da, trebuie să le îmbin, e timpul să le îmbin!
— Trebuie să înham, e timpul să înham186 caii, luminăție! Luminăție, repetă o voce, trebuie să înham, e timpul să înham caii…
Era gromul care venise să-l trezească. Soarele bătea drept în fața lui Pierre. El își roti privirea prin curtea murdară a hanului, în mijlocul căreia, la fântână, câțiva soldați își adăpau caii deșelați; niște căruțe ieșeau pe poartă. Pierre se întoarse cu dezgust și, închizând ochii, se trânti la loc pe perna trăsurii. „Nu, nu vreau asta, nu asta vreau să văd și să înțeleg, vreau să pătrund ceea ce mi s-a arătat în vis. Încă o clipă și aș fi pătruns totul. Acuma, ce să fac? Să îmbin, dar cum să le îmbin pe toate?” Și Pierre simți cu groază că tot înțelesul celor văzute și cugetate în vis se năruise.
Gromul, vizitiul și un rândaș îi anunțară lui Pierre că un ofițer adusese știrea înaintării francezilor până către Mojaisk și că ai noștri se retrăgeau.
Pierre se sculă și, ordonându-le să înhame și să-l ajungă din urmă, o porni prin oraș, pe jos.
Trupele se retrăgeau, lăsând în urma lor ca la vreo zece mii de răniți. Răniții aceștia împânziseră tot orașul: îi vedeai prin curțile hanurilor, pe la ferestrele caselor, înghesuindu-se pe străzi; în jurul căruțelor care trebuiau să care răniții, n-auzeai decât strigăte, înjurături și plesnete. Pierre, ajuns din urmă de trăsură, luă cu sine pe un cunoscut de-al lui un general rănit, și cu el împreună o porni spre Moscova. Pe drum, află despre moartea cumnatului său și a prințului Andrei.
X.
ÎN ZIUA DE 30, PIERRE AJUNSE din nou la Moscova. Aproape de barieră se întâlni cu aghiotantul contelui Rastopcin.
— Ce v-am mai căutat, în toate părțile! Zise aghiotantul. Contele vrea să vă vadă neapărat. Vă roagă să veniți imediat până la el, pentru o chestiune foarte importantă.
Pierre, fără să mai treacă pe acasă, luă o trăsură de piață și se duse la comandantul suprem al orașului.
În dimineața aceea, contele Rastopcin abia sosise de la vila sa din Sokolniki. Camerele de primire și coridoarele casei contelui erau pline de funcționari chemați de el sau veniți să ceară ordine. Vasilcikov și Platov apucaseră să vorbească cu Rastopcin și-i explicaseră că nu putea fi vorba de apărarea Moscovei și că orașul va fi predat. Știrile acestea, deși erau ținute în ascuns față de locuitori, le cunoșteau totuși funcționarii și șefii diverselor administrații. Ei știau, așa cum știa și contele Rastopcin, că Moscova va fi dată pe mâinile inamicului. Și toți aceștia, ca să se descarce de orice răspundere, veniseră la comandantul Moscovei cu întrebarea cum să procedeze cu instituțiile pe care le conduceau.
În timp ce Pierre intra în sala de primire, un curier venit de pe front tocmai ieșea de la conte.
Curierul dădu deznădăjduit din mâini la întrebările care plouau din toate părțile și își făcu drum prin sală.
Așteptând în antecameră, cu ochii obosiți de drum, Pierre se uita la feluriți oameni, bătrâni și tineri, militari și civili, funcționari importanți sau mai puțin importanți, care se aflau acolo. Toți păreau nemulțumiți și îngrijorați. Pierre se apropie de un grup de funcționari, în care văzuse pe unul dintre cunoscuții săi. După ce se salutară cu Pierre, cei din grup vorbiră mai departe între ei.
— Dacă e vorba să evacuăm și pe urmă să cărăm înapoi totul, nu-i mare pagubă. Dar, într-o situație ca asta, nu mai poți răspunde de nimic.
— Da, dar iată ce scrie aici, spuse altul, arătând foaia tipărită pe care o avea în mână.
— Asta-i altceva! De asta-i nevoie pentru gloată! Zise cel dintâi.
— Ce-i asta? Întrebă Pierre.
— Ia, un afiș nou.
Pierre i-l luă din mână și începu să citească.
„Serenissimul principe, pentru a se uni mai curând cu trupele care-i vin întru întâmpinare, a trecut dincoace de Mojaisk și s-a oprit într-un loc bine întărit, unde inamicul nu-l va putea ataca cu una, cu două. I s-au trimis de aici patruzeci și opt de tunuri cu muniția lor și serenissimul declară că va apăra Moscova, până la ultima picătură de sânge, și că e gata să ducă lupta chiar și pe străzile orașului. Voi, fraților, nu vă uitați că s-au închis localurile autorităților; să le punem numai la adăpost, că pe urmă ne răfuim noi cu nelegiuiții! Când vom ajunge la asta voi avea nevoie de flăcăi de nădejde, și dintre târgoveți și dintre țărani. Dau eu sfoară în țară cu vreo două zile înainte; acum nu-i nevoie și de aceea și tac. E bine să veniți cu toporul, nu-i rău nici cu vreun par ascuțit, dar și mai bine-i cu țăpoiul; un franțuz nu-i mai greu decât un snop de secară. Mâine după-amiază duc sfânta icoană de la Iver la răniții de la spitalul Sfânta Ecaterina. Facem acolo o sfeștanie, să se însănătoșească mai curând; și eu sunt acum sănătos; m-a durut un ochi, dar acum văd cu amândoi.”
— Dar mie mi-au spus oameni de arme, zise Pierre, că în oraș nu se poate cu nici un preț da o bătălie și că poziția…
— Păi, da, tocmai despre asta discutăm și noi, spuse funcționarul ce vorbise primul.
— Dar ce vrea să zică asta: m-a durut un ochi, dar acum văd cu amândoi? Întrebă Pierre.
— Contele a avut un ulcior, spuse un aghiotant zâmbind, și era foarte îngrijat când i-am comunicat că poporul a început să se întrebe ce-i cu dânsul. Dar ce-i, conte, îi spuse aghiotantul deodată lui Pierre, am auzit că aveți neplăceri în familie, că, zice-se, contesa, soția dumneavoastră, ar…
— Eu n-am auzit nimic, zise Pierre cu nepăsare. Dar dumneata ce-ai auzit?
— Nu, știți, lumea, de multe ori, scornește… Vă spun numai ce-am auzit.
— Dar ce-ai auzit?
— Păi, se spune, zise aghiotantul cu același zâmbet pe buze, că soția dumneavoastră, contesa, pleacă în străinătate. Probabil, vorbe goale…
— Poate, spuse Pierre, uitându-se distrat împrejur. Dar ăsta cine-i? Întrebă el, arătând un bătrânel mic de statură, îmbrăcat într-un caftan albastru-închis, curat, cu o barbă mare, albă ca zăpada ca și sprâncenele, și rumen la față.
— Ãsta? E un negustor, adică e birtaș, Vereșceaghin. Ați auzit, poate, istoria cu proclamația?
— Ah, da, așa, ăsta-i Vereșceaghin! Spuse Pierre, uitându-se la fața hotărâtă și liniștită a bătrânului negustor și căutând să descopere pe chipul lui expresia de trădător.
— Nu-i el în persoană. E tatăl celui care a scris proclamația, zise aghiotantul. Acela, tânărul, stă la beci și se pare că o să i se înfunde.
Un bătrânel cu stea pe piept și un neamț, funcționar și el, cu o decorație la gât, se apropiară de cei care discutau.
— Să vedeți, povestea aghiotantul, e o istorie cam încurcată. Blestemata de proclamație a apărut acum două luni. S-a adus la cunoștința contelui. El a dat ordin să se facă cercetări. Cercetările le-a făcut Gavrilo Ivanâci, care spune că proclamația a trecut exact prin șaizeci și trei de mâini. Îl ia întâi pe unul: de unde-o ai? De la cutare. Se duce la acela: dumneata de unde-o ai? Și așa mai departe, până s-a ajuns la Vereșceaghin… un negustoraș semidoct, un pui de lele, știți, ca toți negustorașii, zise, zâmbind, aghiotantul. Și îl întrebară: de la cine-o ai? Important e că noi știam de la cine o are. N-avea de unde să o aibă decât de la directorul poștei. Dar se vedea bine că era între ei o înțelegere. Zice: de la nimeni, am compus-o eu singur. L-au amenințat, l-au luat cu binișorul, dar el o ținea una și bună că a scris-o singur. Și așa, i s-a raportat iar contelui. Contele a dat ordin să fie adus în fața lui. „De la cine ai proclamația?” „Eu am scris-o.” Ei, îl știți pe conte! Făcu înveselit aghiotantul, cu un zâmbet de mândrie. S-a făcut foc, gândiți-vă și dumneavoastră: atâta obrăznicie, atâta minciună și atâta încăpățânare!
— Ah! Contelui i-ar fi convenit să spună Vereșceaghin că o are de la Kliuceariov, înțeleg! Zise Pierre.
— Ba nu i-ar fi convenit deloc! Spuse aghiotantul, speriat. Asupra lui Kliuceariov apăsau și așa destule păcate; de aceea a și fost deportat. Fapt este că contele era foarte indignat. „Cum ai putut tu să scrii asta? Zice contele, și înșfacă de pe masă o gazetă din Hamburg. Uite-o! N-ai compus-o tu, ci ai tradus-o și ai tradus-o prost, pentru că tu nici franțuzește, nătărăule, habar n-ai!” Și, ce credeți? „Nu, zice, n-am citit nici un fel de gazetă, am scris-o eu…” „Dacă-i așa, ești un trădător; te dau în judecată și vei fi spânzurat. Vorbește: de la cine-o ai?” „N-am văzut nici un fel de gazetă; am compus-o singur.” Și cu asta, a terminat. Contele l-a chemat și pe bătrân: tânărul rămâne la ideea lui. E dat în judecată; a și fost condamnat, mi se pare, la muncă silnică. Acum, bătrânul a venit să se roage pentru el. Al dracului băiat! Știți, un fecior de bani gata, un sclivisit, un craidon; a învățat și el pe ici pe colo ceva legi, la universitate, și acum nici dracu nu-i mai ajunge cu prăjina la nas. Iată cine-mi este junele! Tată-său are o cârciumă, aici, lângă podul Kamennâi și în cârciumă, știți, avea o icoană mare, reprezentând pe Dumnezeu, atotștiutorul, într-o mână cu sceptrul, iar în cealaltă cu globul; băiatul a luat icoana acasă pentru câteva zile și ce credeți c-a făcut? A găsit un nemernic de pictor, care…
XI.
PE LA MIJLOCUL ACESTEI NOI povestiri, pe Pierre îl chemară la comandant.
Intră în cabinetul contelui Rastopcin. Acesta, încruntat, își freca fruntea și ochii cu mâna. Un ins mic de statură îi spunea ceva, dar cum intră Pierre tăcu și ieși.
— Ah! Fii binevenit, războinicule! Zise Rastopcin, de îndată ce omul ieși. Am auzit și noi de „prouesses”187-ele dumitale! Dar nu de asta e vorba. Mon cher, entre nous188, dumneata ești mason? Întrebă contele Rastopcin pe un ton sever, ca și când faptul acesta ar fi fost ceva foarte grav și el era totuși dispus să i-l ierte. Pierre tăcu. Mon cher, je suis bien informé189, dar știu că sunt masoni și masoni și nădăjduiesc că dumneata nu ești dintre aceia care, sub pretextul salvării neamului omenesc, vor să ducă la pieire Rusia.
— Da, sunt mason, răspunse Pierre.
— Păi, iată, vezi, dragul meu! Dumneata ai aflat, cred, că domnii Speranski și Magnițki au fost trimiși unde se cuvine; tot așa s-a procedat și cu domnul Kliuceariov și cu alții care, vrând, chipurile, să zidească din nou templul lui Solomon, căutau să dărâme altarul patriei lor. Dumneata înțelegi că am avut motive întemeiate și că nu l-aș fi deportat eu pe directorul poștei dacă n-ar fi fost un om periculos. Am aflat acum că i-ai trimis trăsura dumitale ca să plece din oraș și că ai primit chiar, de la el… niște hârtii în păstrare. Eu țin la dumneata și nu-ți doresc răul și, cum ești de două ori mai tânăr decât mine, te povățuiesc ca un tată să rupi orice legături cu oamenii de felul acesta și să pleci de aici cât mai curând posibil.
— Dar, conte, în ce constă vina lui Kliuceariov? Întrebă Pierre.
— E treaba mea să știu asta și nu-i a dumitale să mă întrebi, strigă Rastopcin.
— Dacă a fost învinuit că a răspândit proclamații de ale lui Napoleon, lucrul acesta nu s-a dovedit, zise Pierre (fără să se uite la Rastopcin), iar Vereșceaghin…
— Nous y voila,190 strigă și mai tare Rastopcin, încruntându-se și întrerupându-l pe Pierre. Vereșceaghin e un trădător și un ticălos, care-și va primi pedeapsa meritată, spuse Rastopcin, cu focul omului care-și amintește de o jignire. Dar nu te-am chemat aici ca să-mi judeci acțiunile, ci ca să-ți dau un sfat sau un ordin, dacă o vrei cu tot dinadinsul. Te rog să întrerupi orice relații cu domni de felul lui Kliuceariov și să pleci din Moscova. Am de gând să stârpesc răul, ori de unde ar veni. Și, dându-și seama – se vede – că prea strigase la Bezuhov, care încă nu se făcuse cu nimic vinovat, continuă, luându-l de mână prietenește: Nous sommes a la veille d'un désastre public et je n'ai pas le temps de dire des gentillesses a tous ceux qui ont affaire a moi. Mi se învârte, uneori, capul ca o morișcă! Eh bien, mon cher, qu'est-ce que vous faites, vous personnellement?191
— Mais rien,192 răspunse Pierre, tot fără să ridice ochii și fără să-și schimbe expresia de îngândurare.
Contele se încruntă.
— Un conseil d'ami, mon cher. Décampez et, au plutôt, c'est tout ce que je vous dis. A bon entendeur, salut!193 Cu bine, dragul meu. Ah, da, îi strigă el din ușă, e adevărat că contesa a picat în ghearele des saints peres de la Société de Jésus?194
Pierre nu răspunse nimic; încruntat și supărat cum nu mai fusese văzut niciodată, ieși de la Rastopcin.
Când ajunse acasă, amurgea. În seara aceea trecură pe la el vreo opt inși. Secretarul unui comitet, colonelul care-i comanda batalionul, administratorul său, un vechil și alți solicitanți diferiți. Toți aveau treabă cu el și Pierre trebuia să le găsească soluții. Dar el nu pricepea nimic, nu-l interesa nimic din toate astea și dădea la fiecare chestiune doar răspunsurile cu care să scape de ei. În sfârșit, rămas singur, desfăcu și citi scrisoarea pe care i-o trimisese nevastă-sa.
„Ei, soldații, au rămas cu bateria, prințul Andrei e mort… bătrânul… Simplitatea este supunere față de voia lui Dumnezeu. Trebuie să suferim… adevăratul rost al lucrurilor… trebuie să le îmbinăm pe toate… nevastă-mea se mărită… Trebuie să uit și să înțeleg…” Și, apropiindu-se de pat, se trânti în așternut, fără să se mai dezbrace, și adormi îndată.
Când se trezi a doua zi de dimineață, vechilul veni să-i raporteze că din partea contelui Rastopcin venise un slujbaș de la poliție, trimis anume ca să afle dacă a plecat sau dacă pleacă în curând contele Bezuhov.
Vreo zece oameni de tot soiul, care aveau treabă cu Pierre, așteptau în salon. Pierre se îmbrăcă în grabă și, în loc să se ducă la cei care-l așteptau, se strecură pe ușa de din dos, iar de acolo ieși pe poartă.
Din momentul acela și până la sfârșitul dezastrului Moscovei, nimeni din ai casei Bezuhov nu-l mai văzu și nici nu-i dădu de urmă, cu toate cercetările întreprinse.
XII.
ROSTOVII RÃMASERÃ ÎN ORAȘ până la 1 septembrie, adică până în preziua intrării inamicului în Moscova.
După înrolarea lui Petea în regimentul de cazaci al lui Obolenski și plecarea lui la Belaia-Þerkov, unde se forma acest regiment, pe contesă o cuprinse frica. Gândul că amândoi băieții ei erau la război, că nu-i mai avea pe niciunul sub aripa ei, că azi-mâine oricare dintre ei, sau poate chiar amândoi deodată, puteau muri, așa cum muriseră cei trei feciori ai unei cunoscute, gândul acesta îi veni pentru întâia oară limpede și crud, în vara aceea, în minte. Se gândea să-l cheme pe Nikolai acasă, voia să plece chiar ea la Petea, să-l repartizeze undeva la Petersburg, dar și primul plan și cel de-al doilea erau irealizabile. Petea nu mai putea fi adus înapoi decât odată cu regimentul sau printr-o transferare într-un alt regiment combatant. Nikolai se afla undeva pe front și, de la ultima sa scrisoare în care descria amănunțit întâlnirea cu prințesa Maria, nu mai dăduse semne de viață. Contesa nu dormea nopțile și când ațipea își visa feciorii omorâți. După multe chibzuieli și consfătuiri, contele găsi, în sfârșit, mijlocul s-o liniștească. Îl transferă pe Petea din regimentul lui Obolenski în regimentul lui Bezuhov, care era în formare lângă Moscova. Deși Petea rămânea tot în armată, datorită acestei mutări contesa avea mângâierea să-și vadă măcar unul dintre feciori acasă, sub aripa ei, și nădăjduia să-l aranjeze pe Petea al ei în așa fel, încât să nu-i mai dea drumul de lângă ea și să-i găsească veșnic numai însărcinări care să-l ferească de a nimeri vreodată pe câmpul de luptă. Cât timp în primejdie fusese numai Nicolas, contesei i se păruse (și se căia chiar de lucrul acesta) că își iubește feciorul cel mare mai mult decât pe toți ceilalți copii, dar când mezinul ei, Petea cel neastâmpărat, care învăța prost, care făcea numai stricăciuni prin casă, de care se săturase toată lumea până în gât, cârnul de Petea, cu ochii lui negri și vioi, cu obrajii rumeni și acoperiți cu un puf de-abia mijit, fu trimis acolo, printre bărbații aceia, maturi, cruzi, îngrozitori, care se tot bat între ei și găsesc în asta nu știu ce plăcere – atunci, mamei i se păru că pe el, pe Petea, îl iubește mai mult, mult mai mult decât pe oricare dintre ceilalți copii ai ei. Cu cât se apropia sorocul întoarcerii la Moscova a mult așteptatului Petea, cu atât sporea îngrijorarea contesei. Ajunsese să creadă că n-are să mai apuce să-și vadă visul împlinit. Prezența, nu numai a Soniei, ci și a scumpei sale Natașa, și chiar prezența soțului ei, o enerva. „Ce treabă am eu cu ei? N-am nevoie de nimeni, afară de Petea!” își zicea ea.
În ultimele zile ale lui august, Rostovii primiră a doua scrisoare de la Nikolai. Le scria din gubernia Voronej, unde fusese trimis după cai. Scrisoarea n-o liniști pe contesă. Știindu-și unul dintre copii în afară de orice pericol, ea începu să-și facă și mai multe griji pentru Petea.
Cu toate că, încă de la 20 august, aproape toți cunoscuții Rostovilor plecaseră din Moscova, cu toate că o sfătuia toată lumea să plece cât mai repede, contesa nu voia să audă de plecare până nu se înapoia comoara ei, adoratul ei Petea. La 28 august, Petea sosi. Duioșia bolnăvicioasă și pătimașă, cu care îl întâmpină mama sa, nu-i plăcu ofițerului de șaisprezece ani. Oricât îi ascunse mama sa intenția de a nu-l mai scăpa de sub aripa ei, Petea îi înțelese gândul și, temându-se instinctiv să nu se răsfețe alături de maică-sa, să nu dea cumva în doaga muierilor (cum își zicea el, în sinea lui), se purtă cu ea rece, ocolind-o și petrecându-și tot timpul cât rămase la Moscova numai în tovărășia Natașei, pentru care avusese întotdeauna o afecțiune frățească deosebită și de care fusese aproape îndrăgostit.
Din cauza obișnuitei indolențe a contelui, la 28 august nimic nu era încă gata de plecare, iar căruțele așteptate să sosească de la țară, din Riazan și de lângă Moscova, ca să care lucrurile din casă, sosiră abia la 30.
De la 28 până la 31 august, toată Moscova fu numai zarvă și forfotă. Prin bariera Dorogomilovskaia erau aduși și repartizați zilnic prin casele moscoviților mii de răniți din bătălia de la Borodino și mii de căruțe cu locuitorii și avutul lor ieșeau pe alte bariere. În ciuda afișelor lui Rastopcin, independent de ele ori ca o urmare a lor, cele mai contradictorii și mai ciudate zvonuri făceau înconjurul orașului. Unii spuneau că nimeni n-are voie să părăsească orașul; alții, dimpotrivă, povesteau că au fost ridicate toate icoanele de prin biserici și că toată lumea este scoasă din oraș cu forța; alții spuneau că după bătălia de la Borodino s-a mai dat o luptă, în care francezii au fost înfrânți; alții găseau cu cale să spună că, dimpotrivă, toată armata rusă e nimicită. Unii vorbeau de organizarea unei miliții a Moscovei care avea să plece, cu clerul în frunte, spre Tri Gorî; alții spuneau, pe șoptite, că mitropolitului Augustin nu i s-a dat voie să plece, că au fost prinși trădătorii, că mujicii se răscoală și jefuiesc avutul celor care pleacă, și altele ca acestea. Dar nu erau decât vorbe goale, căci în realitate atât cei care plecau, cât și cei care rămâneau (cu toate că nu avusese încă loc consiliul de la Fili, în care s-a hotărât părăsirea Moscovei), toți simțeau, deși n-o spuneau, că Moscova va fi negreșit părăsită și că trebuia deci să fugă cât mai curând, ca să se salveze pe ei și să-și salveze avutul. Se simțea că totul avea să se năruie și să se schimbe dintr-o dată, dar până la întâi ale lunii următoare nu se schimbă nimic. Așa cum un condamnat condus la locul de execuție știe că e cu un picior în groapă, dar tot se mai uită de jur împrejur și își îndreaptă căciula pusă strâmb pe cap, tot așa și Moscova continua să-și ducă, în virtutea inerției, viața obișnuită, deși știa că i se apropie ceasul pieirii, când se vor nărui toate așezările convenționale ale vieții, cărora toți erau obișnuiți să li se supună.
De-a lungul acestor trei zile care precedară ocuparea Moscovei, toți membrii familiei Rostov își văzură de feluritele lor ocupații. Capul familiei, contele Ilia Andreici, cutreiera necontenit orașul, aduna din toate părțile zvonurile care circulau și, întors acasă, dădea dispozițiuni de mântuială și pripite cu privire la pregătirile de plecare.
Contesa supraveghea împachetarea lucrurilor, era veșnic nemulțumită de toate și se tot ținea de Petea, care fugea necontenit de ea, așa că era geloasă pe Natașa, cu care el își petrecea aproape tot timpul. Sonia era singura care se ocupa de partea practică a lucrurilor: împachetarea bagajelor. Dar Sonia era deosebit de tristă și de tăcută de la o vreme. Scrisoarea în care Nicolas pomenea de prințesa Maria stârnise, în prezența ei, raționamentele bucuroase ale contesei și o făcuse să spună că vede în întâlnirea cu prințesa Maria voința lui Dumnezeu.
— Eu nu m-am bucurat niciodată, spusese contesa, pe vremea când Bolkonski era logodnicul Natașei, dar am dorit întotdeauna ca Nikolenka să se însoare cu prințesa și am eu presimțirea că așa se va întâmpla. Și ce bine ar fi!
Sonia simțea că era adevărat, că singura putință de îndreptare a situației familiei Rostov era însurătoarea lui Nicolas cu o fată bogată și că prințesa era o partidă bună. Dar lucrul acesta o durea mult. Neținând seama de durerea ei sau, poate, chiar din pricina acestei dureri, își luă asupră-și toată truda strângerii și împachetării lucrurilor și zile întregi avu de lucru. Atât contele, cât și contesa i se adresau ei când aveau de luat vreo măsură. Petea și Natașa nu numai că nu-și ajutau cu nimic părinții, dar, așa dimpotrivă, de cele mai multe ori îi încurcau pe toți din casă și îi stinghereau de la lucru. Toată ziulica, aproape, răsunau prin casă râsetele lor fără motiv, strigătele și fugărelile lor. Râdeau și se veseleau fără să aibă nici pe departe vreun motiv de râs sau de veselie; dar le erau vesele și pline de voie bună sufletele și, de aceea, orice li se întâmpla era pentru ei motiv de voioșie și de haz. Petea era vesel pentru că, plecând de acasă copilandru, se înapoiase acum bărbat nu glumă (cum îi spuneau toți cei din jur); era vesel, pentru că era acasă, pentru că, de la Belaia-Þerkov, unde nu mai avea nădejde să intre așa de curând în luptă, nimerise aici, la Moscova, unde într-o zi-două aveau să se dea lupte; și era vesel mai ales pentru Natașa, care-i transmitea întotdeauna starea ei sufletească. Iar Natașa era veselă fiindcă prea fusese multă vreme tristă, fiindcă acum nimic nu-i mai amintea de cauza supărării ei și fiindcă era din nou sănătoasă. Și mai era veselă pentru că se găsise un om care să fie încântat de ea (încântarea celorlalți era, pentru ea, ca unsoarea roților, de care e neapărată nevoie pentru ca o mașină să poată funcționa bine); și Petea era încântat de Natașa. Dar mai cu seamă erau veseli pentru că războiul bătea la porțile Moscovei, pentru că aveau să se dea lupte la barieră, pentru că se împărțeau populației arme, pentru că toată lumea fugea, plecând care-încotro, și pentru că, în general, se petrecea ceva neobișnuit, ceea ce este întotdeauna pricină de veselie pentru oameni, mai ales pentru cei tineri.
XIII.
LA 31 AUGUST, SÂMBÃTÃ, ÎN casa Rostovilor, toate păreau întoarse cu susul în jos. Toate ușile erau date de perete, toate mobilele scoase sau mișcate din loc, oglinzile și tablourile date jos din cui. Odăile erau numai lăzi, grămezi de fân, hârtie de împachetat și frânghii. Mujicii și servitorii care cărau bagajele călcau cu pași grei pe parchet. Curtea era ticsită de căruțe țărănești, unele încărcate cu vârf și legate, altele încă goale.
Glasurile și pașii servitorilor și ale mujicilor veniți cu căruțele răsunau, întretăindu-se, prin curte și prin odăi.
Contele plecase de dimineață cine știe pe unde. Contesa, pe care-o durea capul de grijă și de atâta zgomot, zăcea pe divan, cu comprese de oțet la cap. Petea nu era acasă (se dusese la un camarad al său care, ca și el, intenționa să se mute din trupele de miliție în armata combatantă). Sonia supraveghea, în salon, împachetarea cristalelor și a porțelanurilor. Natașa, în odaia ei răvășită, ședea pe podele, în mijlocul unui maldăr de rochii, panglici și eșarfe și, cu ochii țintă în podea, ținea în mâini vechea ei rochie albă de bal (demodată acum), aceea cu care fusese la primul ei bal, la Petersburg.
Îi era rușine că nu făcea nimic în casă, câtă vreme toți erau așa de ocupați și de câteva ori, încă de dimineață, încercase să se apuce de o treabă; dar nu punea suflet în ceea ce făcea și ea nu putea, nu era în stare să facă ceva, orice, decât din tot sufletul și din toate puterile. Stătuse puțin cu Sonia la împachetarea porțelanurilor și voise să dea și ea o mână de ajutor, dar se lăsase repede păgubașă și plecase la ea în cameră să-și împacheteze lucrurile. La început, se distrase împărțind cameristelor o bună parte dintre rochiile și panglicile ei, dar pe urmă, când văzu că ceea ce mai rămăsese tot trebuia împachetat, lucrul i se păru foarte plictisitor.
— Duniașa, drăguțo, le împachetezi tu? Da? Da?
Și când Duniașa îi făgădui să facă orice, cu dragă inimă, Natașa se așeză pe podele, își luă în mâini rochia cea veche de bal și prinse a se gândi la cu totul altceva decât ceea ce trebuia să o preocupe acum. Din gândurile ei o trezi un zgomot de pași grăbiți și de glasuri venind dinspre odăile slujnicelor. Natașa se ridică și se uită pe fereastră. În stradă se oprise un convoi imens de căruțe cu răniți.
Slujnicele, un lacheu, chelărița, dădaca, bucătarii, vizitiii, grăjdarii, ajutorii de bucătari se îmbulzeau în poartă, uitându-se la răniți.
Natașa, aruncându-și o batistă albă pe creștet și ținându-și-o de capete cu amândouă mâinile, ieși în stradă.
O bătrânică, fostă chelărița, Mavra Kuzminișna, se desprinse din mulțimea care stătea în poartă și, apropiindu-se de o căruță cu coviltir de rogojină, intră în vorbă cu un tânăr ofițer palid, care ședea lungit în căruță. Natașa făcu și ea câțiva pași și se opri, sfioasă, ținându-și tot așa, cu mâinile, batista pe cap și ascultând ce spunea chelărița.
— Și cum, n-aveți adică pe nimeni aici, în Moscova? Spunea Mavra Kuzminișna. V-ar fi mai bine dacă ați trage la cineva… Iaca, bunăoară, chiar și la noi. Stăpânii și așa pleacă.
— Nu știu, dacă ne-or da voie, spuse cu voce stinsă ofițerul. Uite-l pe comandant… întreabă-l dumneata! Și el arătă spre un maior gras, care venea pe uliță înapoi, mergând de-a lungul șirului de căruțe.
Natașa se uită cu ochi speriați la chipul ofițerului rănit și plecă, în aceeași clipă, în întâmpinarea maiorului.
— Pot să rămână câțiva răniți la noi în casă? Întrebă ea.
Maiorul duse, zâmbind, mâna la cozoroc.
— Pe cine ați prefera, mamzel? Întrebă el, făcând ochii mici și zâmbindu-i.
Natașa își repetă, liniștită, întrebarea; chipul și toată ținuta ei, deși tot își mai ținea de capete batista de pe creștet, erau atât de serioase, încât maiorul încetă să zâmbească și, gândindu-se o clipă, ca și când s-ar fi întrebat în ce măsură e posibil, îi răspunse afirmativ.
— O da, de ce nu, se poate! Zise el.
Natașa înclină ușor din cap și se întoarse cu pași grăbiți la Mavra Kuzminișna, care ședea la căpătâiul ofițerului și vorbea cu el, tristă și compătimitoare.
— Se poate, a zis că se poate! Îi spuse Natașa în șoaptă.
Ofițerul trase cu căruța în curtea Rostovilor și, la invitația locuitorilor, zeci de alte căruțe cu răniți începură să tragă prin curți și să oprească la scara caselor de pe strada Povarskaia. Natașei îi plăcură, se vede, aceste relații cu oameni noi, relații care ieșeau din cadrul condițiilor obișnuite ale vieții. Ea, împreună cu Mavra Kuzminișna, stărui să mâne în curtea lor cât mai mulți răniți.
— Trebuie, oricum, să-l întrebăm și pe tatăl matale, zise Mavra Kuzminișna.
— Da' de unde, da' de unde, parcă nu-i totuna! Ne mutăm noi în salon, pentru o zi. Putem chiar să le dăm toată aripa locuită de noi.
— Dar, domnișoară, gândește-te! Chiar de-ar fi vorba numai de odăile din curte, de odaia flăcăilor sau a dădacei, tot ar trebui să întrebăm.
— Bine, am să întreb.
Natașa alergă în casă și intră în vârful picioarelor, pe ușa jumătate deschisă, în camera cu divanuri, unde mirosea a oțet și a picături Hoffmann.
— Dormi, mamă?
— Ah, ce somn! Zise, trezindu-se, contesa, care abia ațipise.
— Mamă dragă, spuse Natașa, îngenunchind în fața mamei și lipindu-și obrazul de fața ei. Iartă-mă, sunt vinovată, nu mai fac altă dată, te-am trezit. M-a trimis Mavra Kuzminișna, au adus aici niște răniți, ofițeri, le dai voie? N-au unde să se ducă; știu că ai să le dai voie… spuse ea repede, într-un suflet.
— Ce ofițeri? Pe cine au adus? Nu înțeleg nimic, zise contesa.
Natașa râse și contesa zâmbi și ea ușor.
— Știam eu că ai să dai voie… așa, mă duc să le spun.
Și, sărutându-și mama, Natașa se ridică și porni spre ușă.
În salon dădu de tatăl ei care se întorsese din oraș cu vești rele.
— De ce n-am plecat și noi mai din timp?! Zise el cu necaz involuntar. Și clubul s-a închis, și poliția pleacă.
— Tată, nu-i nimic dacă am poftit răniți în casă? Îi zise Natașa.
— Se înțelege că nu-i nimic, răspunse contele, dus pe gânduri. Nu-i vorba de asta, dar acum te rog să lași la o parte fleacurile și să ajuți și tu la împachetat, fiindcă trebuie să plecăm, mâine trebuie să plecăm…
Și contele le recomandă același lucru vechilului și slujitorilor. Întorcându-se la masă, Petea povesti și el noutăți de-ale lui.
El spuse că la Kremlin s-au dat arme populației, chiar adineauri, că, deși în afișele lui Rastopcin se spunea că peste vreo două zile va da el sfoară-n țară, se părea totuși că se luaseră măsuri ca poporul să iasă chiar a doua zi la Tri Gorî înarmat și că acolo avea să fie bătălie mare.
Contesa se uita temătoare, sfioasă la chipul aprins și vesel al fiului ei, cât timp el povestea toate acestea. Știa că dacă-i spune cumva o vorbă măcar, rugându-l să nu ia parte la bătălie (își dădea seama că această bătălie, care-i sta înainte, îl bucura), Petea avea să-i răspundă cine știe ce despre bărbați, despre onoare, despre patrie, ceva atât de absurd, de îndărătnic și de bărbătesc, încât să nu i te poți opune, și atunci totul ar fi fost pierdut, așa că nădăjduia să facă ea cum e mai bine ca să plece din Moscova până a nu începe bătălia și să-l ia și pe Petea cu ei ca apărător și ocrotitor; nu-i spuse deci nimic lui Petea și îndată după masă îl chemă pe conte, implorându-l cu lacrimi în ochi să o scoată de aici cât mai curând, chiar în noaptea aceea dacă e cu putință. Cu involuntara viclenie feminină pe care i-o dădea dragostea, ea, care nu arătase nici cel mai mic semn de teamă până atunci, spunea că va muri de frică dacă nu pleacă chiar în noaptea aceea. Într-adevăr, nu se prefăcea; se temea acum de orice.
XIV.
MADAME SCHOSS, CARE SE dusese să-și vadă fiica, o vârî și mai tare în sperieți pe contesă cu povestirea ei despre ceea ce văzuse lângă depozitul de băuturi din strada Miasnițkaia. Întorcându-se pe drum, nu putuse să treacă spre casă din pricina unei cete de bețivani care se înghesuiau lângă depozit. Luase o birjă și ajunsese acasă pe o stradelă lăturalnică, iar birjarul îi povestise pe drum că poporul spărgea butoaiele de rachiu din depozitul de băuturi și că așa era porunca.
După-amiază toți ai casei începură să împacheteze și să facă pregătiri de plecare, cu grabă plină de însuflețire. Bătrânul conte, care se pusese deodată pe treabă, alergă fără întrerupere toată după-amiaza din curte în casă și iar în curte, strigând fără nici un rost la oamenii zăpăciți de atâta pripeală și făcându-i să se grăbească și mai mult. Petea dădea dispoziții în curte. Sonia nu mai știa ce să facă, sub influența ordinelor date de conte care se băteau cap în cap, și se zăpăcise cu totul. Oamenii alergau strigând, certându-se și făcând gălăgie, prin curte și prin odăi. Natașa se apucase și ea de treabă, brusc, cu pasiunea pe care o punea în orice făcea. La început, amestecul ei în treburile împachetatului fu privit cu neîncredere. De la ea, toți se așteptau doar la glume și de aceea nu sta nimeni să-i asculte ordinele; ea, însă, cerea cu îndărătnicie și pasiune să i se supună toți, se supără și numai cât nu plânse că n-o ascultă nimeni, până când, în sfârșit, ajunse să fie luată în serios. Prima ei ispravă, care-i ceru eforturi foarte mari, dar cu care prilej dădu dovadă de energie și își câștigă autoritatea, fu împachetatul covoarelor. În casa contelui erau goblinuri de mare preț și covoare persane. Când se apucă Natașa de lucru, în salon erau două lăzi deschise: una plină aproape până sus cu porțelanuri, alta cu covoare. Porțelanuri mai rămăseseră încă o mulțime pe mese, și tot se mai cărau mereu altele, din cămară. Trebuia încărcată o nouă ladă, a treia, și oamenii plecaseră s-o aducă.
— Sonia, stai puțin, le punem aici pe toate, spuse Natașa.
— Nu se poate, domnișoară, doar am încercat, zise sufragiul.
— Nu, stai, te rog!
Și Natașa începu să scoată din ladă tot felul de talere și de farfurii, învelite în hârtie.
— Talerele trebuiesc puse aici, între covoare, zise ea.
— Păi, mai avem și covoare; măcar de-ar da Dumnezeu să încapă și în trei lăzi, spuse sufragiul.
— Dar stai un pic, te rog. Și Natașa începu să aleagă repede, cu dibăcie. Astea nu trebuiesc, spuse ea despre niște farfurii de Kiev. Astea da, astea trebuiesc puse între covoare, spuse ea despre porțelanurile de Saxa.
— De ajuns, Natașa, oprește-te! Am înțeles. Acum, le punem noi, spuse, cu reproș în glas, Sonia.
— Vai, domnișoară! Zise și intendentul.
Dar Natașa nu se dădu bătută; scoase toate lucrurile și începu să le pună la loc cu repeziciune, hotărând că scoarțele proaste, de casă, și vesela de toate zilele nu trebuiau luate deloc. Când toate fură scoase, începură iar să le pună la loc. Și, într-adevăr, dând deoparte tot ce nu era de valoare și lucrurile care nu făcea să fie luate, putură pune tot ce era de preț în două lăzi. Numai că nu se închidea capacul lăzii cu covoarele. Se puteau scoate ceva lucruri; dar Natașa voi să facă după capul ei. Ea scoase unele lucruri, le vârî iar la loc, apăsă, îl puse pe sufragiu, ca și pe Petea pe care-l târâse după ea la împachetat, să apese capacul, făcând ea însăși sforțări deznădăjduite.
— Ajunge, Natașa! Îi spuse Sonia. Văd că ai dreptate, dar scoate unul de deasupra.
— Nu vreau! Strigă Natașa, ținându-și cu o mână părul, care i se despletise și îi cădea pe fața asudată, și apăsând cu cealaltă covoarele. Hai, Petka, presează, presează! Vasilici, apasă! Strigă ea.
Covoarele se mai presară și capacul se închise. Natașa, bătând din palme, chiui de bucurie și îi dădură lacrimile. Dar asta nu dură decât o clipă. Pe dată, se și apucă de altă treabă. Își câștigase încrederea tuturor, iar contele nu se mai supăra când i se spunea că Natalia Ilinișna schimbase dispozițiile date de el și când servitorii veneau la Natașa să o întrebe dacă trebuia sau nu trebuia încă să lege o căruță, dacă era de ajuns bagaj în ea ori nu. Lucrul mergea strună; datorită dispozițiunilor Natașei, lucrurile netrebuincioase erau lăsate și se încărcau, cât mai înghesuit posibil, numai lucrurile cele mai de preț.
Dar oricât se străduiră toți oamenii, până noaptea târziu încă nu fusese încărcat tot ce trebuia. Contesa adormise, iar contele, amânând plecarea pe a doua zi dimineața, se duse și el la culcare.
Sonia și Natașa se culcară în salonaș, fără să se dezbrace.
În noaptea aceea, un nou rănit trecu într-o trăsură pe strada Povarskaia și Mavra Kuzminișna îl pofti în casa Rostovilor. Rănitul acesta, după cât se pricepea ea, era un om foarte însemnat. Era dus într-o caleașcă complet închisă și cu poditul ridicat. Pe capră, alături de vizitiu, ședea un bătrân și respectabil valet. În urmă, într-o căruță, veneau un doctor și doi soldați.
— Poftiți la noi, poftiți! Boierii pleacă. Toată casa e goală! Spuse bătrânica, adresându-se bătrânului servitor.
— Ce să facem? Zise bătrânul valet, oftând. Nu știu nici dacă mai trăiește până acasă! Avem și noi casa noastră, aici în Moscova, dar e departe și nu mai e nimeni în ea.
— Poftiți, vă rog, la noi! Boierii noștri au de toate, din belșug, poftiți, spuse Mavra Kuzminișna. Dar ce, i-e rău tare? Adăugă ea.
Valetul dădu din mână:
— Nici nu știu dacă mai trăiește până acasă! Trebuie să întrebăm doctorul.
Și valetul sări de pe capră și se apropie de căruță.
— Bine! Zise doctorul.
Valetul se apropie iar de caleașcă, se uită înăuntru, clătină din cap și spuse vizitiului să vâre trăsura în curte, iar el se opri lângă Mavra Kuzminișna.
— Doamne, Isuse Christoase! Murmură ea.
Mavra Kuzminișna propuse să fie dus rănitul în casă.
— Stăpânii nu vor spune nimic, adăugă ea.
Dar trebuia să-i fie cruțat rănitului urcușul scării și de aceea fu dus în pavilionul destinat personalului și așezat în fosta cameră a doamnei Schoss. Rănitul nu era altul decât prințul Andrei Bolkonski.
XV.
CEA DIN URMA ZI A MOSCOVEI sosise. Era duminică, o zi senină și veselă de toamnă. Ca de obicei duminica, clopotele sunau de liturghie la toate bisericile. Nimeni nu pricepea, s-ar fi zis, la ce soartă trebuia să se aștepte Moscova.
Două lucruri doar, semnificative pentru starea societății, arătau situația în care se găsea Moscova: gloata, adică pătura sărăcimii, și prețurile. Lucrători de fabrică, servitori și puzderia de mujici, între care se amestecaseră funcționari, seminariști și nobili, ieșiră dis-de-dimineață pe Tri Gorî. După ce-l așteptă acolo fără nici un rezultat pe Rastopcin și se convinse că Moscova avea să fie predată, mulțimea se răspândi prin Moscova, prin cârciumi și ospătării. Prețurile indicau și ele în ziua aceea adevărata stare de lucruri. Prețul armelor, aurului, căruțelor și cailor se tot urca, pe când cursul hârtiei-monedă și prețul obiectelor de lux scădea necontenit, așa fel că pe la amiază se puteau vedea cazuri în care căruțașii să transporte mărfuri scumpe, ca de pildă postavuri fine, numai dacă li se dădea și lor jumătate, sau altele, când pentru un cal țărănesc se plăteau cinci sute de ruble. În schimb, mobilele, oglinzile și bronzurile se dădeau pe degeaba.
În casa bătrânească, solidă, a Rostovilor, prăbușirea vechilor condiții de viață se simțea prea puțin. În ce privește purtarea slujitorilor, doar atâta se întâmplase că dispăruseră trei dintre nenumărații servitori, dar nu furaseră nimic; iar în ce privește prețurile ieși la iveală că cele treizeci de căruțe aduse de la moșie să care bagajele erau o comoară neprețuită, la care râvneau mulți și pentru care li se oferiră Rostovilor sume imense. Dar, pe lângă că li se ofereau pentru căruțele acestea sume imense, în curtea Rostovilor începuseră să vină din partea ofițerilor răniți, încă din seara zilei trecute și din zorii zilei de 1 septembrie, o mulțime de trimiși – ordonanțe și servitori – ba chiar să se târască până la ei înșiși răniții găzduiți în casă și prin vecini, cerându-le oamenilor de casă ai Rostovilor să facă în așa fel, încât să li se dea și lor căruțe să iasă din Moscova. Intendentul curții, căruia i se adresau aceste cereri, cu toate că-i era milă de răniți, îi refuza hotărât, spunând că nici nu îndrăznește să raporteze contelui așa ceva. Oricâtă milă ți-ar fi fost de răniții care rămâneau, un singur lucru era sigur, că dacă-i dădeai unuia n-aveai nici un motiv să nu le dai și altora, să dai tot, și va trebui să dai chiar și trăsurile proprii. Treizeci de căruțe nu puteau salva toți răniții și într-o asemenea nenorocire generală n-aveai cum să nu te gândești la tine și la familia ta. Așa judeca intendentul, punându-se în locul stăpânului său.
În dimineața zilei de 1 septembrie, trezindu-se din somn, contele Ilia Andreici se strecură din dormitor, ușurel ca să n-o trezească pe contesă, care abia ațipise spre ziuă, și ieși în cerdac, cu halatul lui de mătase violetă. Căruțele, încărcate și legate, așteptau în curte. La scară erau trase trăsurile; intendentul stătea în fața casei de vorbă cu o ordonanță bătrână și cu un tânăr ofițer palid la chip, cu o mână bandajată. La vederea contelui, intendentul făcu ofițerului și ordonanței un semn sever și plin de înțeles, să se depărteze.
— Ei, cum îi, Vasilici, gata tot? Întrebă contele, frecându-și chelia, uitându-se cu blândețe la ofițer și la ordonanță și răspunzându-le la salut printr-o înclinare a capului. (Contelui îi plăceau chipurile noi.)
— Doar cât să înhămăm caii, luminăție!
— Foarte bine; cum s-o scula contesa, cu Dumnezeu înainte! Dumneavoastră ce doriți, domnilor? Se adresă el ofițerului. Vreți poate să rămâneți la mine în casă?
Ofițerul se apropie câțiva pași. Chipul lui palid se îmbujoră dintr-o dată.
— Conte, faceți-vă pomană și îngăduiți-mi… pentru Dumnezeu… să mă cațăr și eu undeva, într-una dintre căruțele dumneavoastră. Acum n-am nimic asupra mea… Oriunde, sus pe car, mi-e totuna…
Nu-și sfârșise bine vorba ofițerul, că ordonanța, care cerea favoarea asta și pentru stăpânul său, se adresă de asemenea contelui.
— Ah! Da, da, da, spuse grăbit contele. Sunt foarte, foarte bucuros! Vasilici, ai tu grijă să se elibereze o căruță-două, ai tu grijă… ce să-i faci… vezi tu ce-i de făcut, zise contele, folosindu-se de expresii lipsite de preciziune.
Dar în aceeași clipă privirile aprinse de recunoștință ale ofițerului îl întăriră în hotărârea luată. Contele se uită împrejur: peste tot în curte, la poartă, la ferestrele pavilionului din curte, se vedeau răniții și ordonanțele. Toți erau cu ochii la conte și înaintau încet spre cerdac.
— Vă rog, luminăție, poftiți în galerie: ce porunciți să facem cu tablourile de acolo? Zise intendentul.
Și contele intră cu el în casă, repetând ordinul să nu fie refuzați răniții care cer să fie scoși din Moscova.
— Ei, ce-i, se mai poate da jos câte ceva, adăugă el încet, pe un ton misterios, ca și cum s-ar fi temut să nu-l audă cineva.
La ceasurile nouă se trezi contesa și Matriona Timofeevna, fosta ei cameristă, care îndeplinea acum pe lângă contesă slujba de șef al jandarmeriei, veni să-i raporteze fostei ei duduci că Maria Karlovna e necăjită peste măsură și că rochiile de vară ale domnișoarelor nu pot fi lăsate aici. Contesa, cercetând ce-o necăjise atâta pe doamna Schoss, ieși la iveală că fusese dat jos din căruță cufărul doamnei Schoss, că se dezlegau toate căruțele, că se descărcau de-a binelea bagajele și că în locul lor se încărcau răniți, cărora contele, în naivitatea lui, le făgăduise să-i ia cu el. Contesa trimise să-l poftească pe conte la dânsa.
— Ce-i asta, dragul meu, aud că iar se descarcă lucrurile?
— Știi, ma chere, uite ce voiam să-ți spun… ma chere, contesină… a venit la mine un ofițer și m-a rugat să le dau câteva căruțe pentru răniți. Lucrurile le putem face la loc. Dar răniții… Au și ei suflet, cum să rămână, gândește-te… Avem ofițeri și la noi în casă, i-am chemat chiar noi… știi, mă gândesc, zău, ma chere, uite, ma chere, să-i ducă pe ei întâi… la ce să ne grăbim?
Contele spusese toate astea sfios, așa cum vorbea el totdeauna cu contesa când erau în joc chestiuni bănești. Contesa era însă deprinsă demult cu tonul acesta ce prevestea întotdeauna cheltuieli menite să-i ruineze copiii, ca de pildă construirea vreunei galerii ori a unei sere, a unei săli de teatru sau de muzică pe lângă casă. Era și deprinsă și demult găsea că e de datoria ei să se împotrivească veșnic propunerilor lui făcute pe tonul acesta sfios.
Își luă pe dată înfățișarea ei resemnată și plângăreață și își avertiză bărbatul:
— Ascultă, conte, după ce că ne-ai adus în situația de a vedea că nu ne mai dă nimeni nimic pe casă, acum mai vrei să ne pierdem și ce ne-a mai rămas – averea copiilor. Nu spuneai chiar tu că avem în casă bunuri în valoare de o sută de mii de ruble? Eu, dragul meu, nu consimt, nu consimt și pace! Faci cum vrei, dar răniții au ocârmuirea care să se ocupe de ei. Ei o știu. Bagă de seamă ce faci: uită-te, peste drum, la Lopuhini: au cărat tot ce-au avut; și nu de azi, de trei zile! Iată cum procedează lumea. Numai noi suntem proști. Dacă nu ți-e milă de mine, ai milă măcar de copii.
Contele dădu din mâini și, fără să spună ceva, ieși din odaie.
— Tată! Despre ce vorbeați? Îl întrebă Natașa, care intrase în dormitorul maică-si pe urmele lui.
— Despre nimic! Ce-i treaba ta? Se răsti supărat contele.
— Ba, am auzit eu, spuse Natașa. De ce adică mama nu vrea?
— Ce-i treaba ta? Strigă la ea contele.
Natașa se retrase lângă fereastră și căzu pe gânduri.
— Tată, a venit Berg să ne vadă, spuse ea, uitându-se pe geam.
XVI.
BERG, GINERELE ROSTOVILOR, ajunsese colonel cu ordinul Sfântul Vladimir și ordinul Sfânta Anna și ocupa tot același post liniștit și plăcut, de ajutor al șefului de stat-major al secției întâi din statul-major al corpului al doilea de armată.
În ziua de 1 septembrie venise la Moscova de pe front.
N-avea nimic de făcut în oraș; dar, văzând că toți ofițerii își iau permisii de pe front și pleacă la Moscova ca să se afle în treabă, găsi cu cale să facă și el lă fel și își luă permisie pentru chestiuni personale și familiale.
Într-un docăraș foarte îngrijit și tras de doi cai murgi bine hrăniți, exact ca aceia pe care-i văzuse el la un prinț, Berg trase la scara socrului său. Se uită cu atenție prin curte la furgoane și, urcând treptele casei, scoase o batistă curată și îi făcu un nod. Din antreu se repezi cu pași ușori și domoli în salon și îl îmbrățișa pe conte, sărută mânuțele Natașei și ale Soniei și se grăbi să se informeze despre sănătatea măicuței.
— Cum ar putea fi sănătoasă acum? Spuse contele. Hai, spune-ne mai bine ce-i pe front? Ne retragem, sau se mai dă o bătălie?
— Numai Dumnezeu cel dinainte de toți vecii, răspunse Berg, mai poate hotărî soarta patriei, tăicuțule. Armata arde de duhul eroismului și tocmai acum conducătorii ei, ca să-i numim așa, s-au adunat și stau la sfat. Ce va fi, nu se știe. În general însă, trebuie să-ți spun, tăicuțule, că străvechiul eroism, bărbăția trupelor rusești cu adevărat legendară, pe care ea, ele – se corectă Berg – le-au arătat sau le-au dovedit, în această luptă de la 26 ale lunii, nu se pot descrie prin cuvinte… Vă spun eu, tăicuțule (și se lovi cu pumnul în piept, așa cum se lovise cu pumnul în piept un general care povestise lucrul acesta față de el, cu singura deosebire că el făcu acest gest cam târziu, căci ar fi trebuit să se lovească în piept la cuvintele: „trupele rusești”), vă spun cinstit că noi, comandanții, nu numai că n-am fost nevoiți nici pe departe să-i îndemnăm din urmă pe soldați sau să facem ceva asemănător, ci, dimpotrivă, abia îi puteam tempera de la aceste… da, aceste isprăvi de legendară vitejie, spuse el repede. Generalul Barclay de Tolly, trebuie să vă spun, și-a expus necontenit viața, stând în fruntea trupelor. Corpul nostru de armată a fost postat pe povârnișul dealului.
Vă puteți închipui! Și aici, Berg povesti tot ce-și aducea aminte din istorisirile auzite de la alții, în legătură cu această perioadă de timp. Natașa, care nu-l slăbea din ochi, ceea ce îl intimida pe Berg, căuta, parcă, pe chipul lui, dezlegarea unei probleme.
— În general, un eroism ca acela de care au dat dovadă ostașii ruși nu poate fi imaginat și nici lăudat îndeajuns! Spuse el, uitându-se la Natașa și, ca și când ar fi vrut s-o îmbuneze, îi zâmbi cu un zâmbet care voia să fie un răspuns la privirea ei stăruitoare… „Rusia nu-i în Moscova, ea e în inimile fiilor ei!” Nu-i așa, tăicuțule? Întrebă Berg.
Între timp, din salonaș apăru, cu fața obosită și nemulțumită, contesa. Berg sări grăbit, sărută mâna contesei, se informă de sănătatea ei și, arătând printr-o mișcare a capului că-i înțelege durerea, rămase lângă dânsa.
— Da, măicuță, vă spun drept, au venit timpuri grele și triste pentru orice rus. Dar la ce bun să-ți faci atâtea griji? Mai aveți timp să plecați…
— Eu nu mai înțeleg ce fac oamenii, zise contesa, adresându-i-se soțului ei, mi s-a spus chiar adineauri că nu-i încă gata nimic. Ar trebui să fie cineva care să se ocupe serios. Mai că-mi vine să-l regret pe Mitenka. Așa nu mai isprăvim niciodată.
Contele voi să spună ceva, dar își înghiți, se vede, vorba. Se ridică de pe scaun și se îndreptă spre ușă.
Berg, în timpul acesta, își scoase batista – ca și când ar fi vrut să-și șteargă nasul – și, uitându-se la nod, stătu o clipă pe gânduri, dând din cap cu un aer trist și semnificativ.
— Am o mare rugăminte la dumneata, tăicuțule, zise el.
— Hm? făcu, oprindu-se, contele.
— Cum treceam adineauri pe lângă casa Iusupov, spuse Berg, râzând, administratorul, care mi-e prieten, îmi iese în drum și mă întreabă dacă nu vreau să cumpăr ceva. Eu intru, știi, din curiozitate și dau cu ochii de un șifonier și de o toaletă. Dumneata știi ce mult și-a dorit Verușka așa ceva și câte discuții au fost între noi (Berg adoptă fără voie un ton satisfăcut, gândindu-se la interiorul lui bine amenajat, când începu să vorbească despre șifonier și toaletă). E o frumusețe! Demontabil și cu sertare secrete, englezești, știi? De când își dorea Verocika așa ceva. Aș vrea așa de mult să-i fac o surpriză! Am văzut că aveți o mulțime de mujici d-ăștia în curte. Dați-mi și mie unul, vă rog, am să-l plătesc bine și…
Contele se încruntă și începu să tușească.
— Cere-i contesei, eu nu mă amestec.
— Dacă vă deranjează, vă rog, nu trebuie, spuse Berg. Mie, doar, așa, pentru Verușka, mi-ar fi plăcut mult…
— Of, duceți-vă cu toții dracului, dracului, dracului și iarăși dracului… începu să răcnească bătrânul conte. M-ați năucit de cap.
Și ieși din odaie.
Contesa începu să plângă.
— Da, da, măicuță, grele vremuri! Zise Berg.
Natașa ieși odată cu tatăl ei și, ca și cum ar fi chibzuit ceva, se luă întâi după el și pe urmă o porni repede jos.
În fața casei stătea Petea, ocupat cu înarmarea oamenilor care plecau din Moscova. În curte, căruțele așteptau tot așa, încărcate. Două dintre ele fuseseră golite și într-una tocmai se urca un ofițer rănit, ajutat de ordonanță.
— Tu știi pentru ce? O întrebă Petea pe Natașa. (Natașa înțelese ce vrea să spună Petea: pentru ce se certaseră contele și contesa.)
Nu-i răspunse.
— Pentru că tata voia să dea toate căruțele pentru răniți, spuse Petea. Mi-a spus Vasilici. După mine…
— După mine, se trezi Natașa aproape strigând, întorcându-și mânioasă fața înspre Petea, după mine e o ticăloșie, o nemernicie… O… nu știu! Ce, noi suntem niște nemți oarecare?
Hohote de plâns spasmodic îi strângeau beregata și, temându-se să nu-și irosească furia în zadar, se răsuci pe loc și porni ca o furtună pe scări. Berg ședea lângă contesă și o liniștea respectuos, ca o rubedenie ce-i era, iar contele se plimba prin cameră cu luleaua în mână când Natașa, cu chipul desfigurat de furie, năvăli vijelios în cameră și se apropie de mama ei.
— Asta-i o ticăloșie! Asta-i o nemernicie! Începu ea să strige. Eu nu cred să fi dat mata asemenea ordin.
Berg și contesa se uitau nedumeriți și speriați la ea. Contele se opri la fereastră, ascultând-o.
— Asta nu se poate, mămițico; privește, te rog, ce-i în curte! Strigă ea. Ei rămân aici!
— Ce ai? De cine-i vorba? Ce vrei?
— Răniții, cine să fie! Asta nu se poate, mămițico, e ceva nemaipomenit… Nu, mamă dragă, sufletul meu, nu-i așa, iartă-mă… mămico, ce folos că putem căra tot… uită-te în curte… Dragă mamă… asta nu se poate!
Contele stătea la fereastră și, fără să întoarcă capul, asculta ce spunea Natașa. Deodată trase cu zgomot aer pe nas și își lipi fruntea de geam.
Contesa o privi pe fiică-sa, văzu expresia indignată a Natașei, căreia îi era rușine de mama ei, îi văzu tulburarea și înțelese motivul pentru care bărbatul ei nu i se uita în ochi acum.
— Of, da' faceți ce-o-ți vrea! Împiedic eu pe cineva? Spuse ea, nevoind să se dea bătută dintr-o dată.
— Mamă dragă, sufletul meu, iartă-mă!
Dar contesa o dete la o parte și se apropie de conte.
— Mon cher, dă tu ordine cum trebuie… Eu nu mă pricep la de-astea, spuse ea, plecând ochii vinovată.
— Oul… oul dă sfaturi găinii… spuse contele printre lacrimi de fericire și își îmbrățișa nevasta, bucuroasă că-și poate ascunde la pieptul lui fața rușinată.
— Tăticule, mămică! Pot să dau ordin? Se poate? întrebă Natașa. Tot avem să luăm noi ce ne trebuie…
Contele dădu din cap în semn de aprobare și Natașa o porni, ca pe vremea când se juca de-a prinselea prin salon, într-o fugă prin antreu și de aici pe scări în jos, până în curte.
Oamenii se strânseră în jurul Natașei și nu voiră deloc să ia în serios ordinul ciudat pe care-l transmisese, până ce nu ieși contele însuși și confirmă în numele soției sale că în adevăr toate căruțele vor fi date răniților și că lăzile trebuie descărcate și duse în cămări. Înțelegând dispozițiile date, oamenii se apucară voioși și cu mult zel de treaba aceasta nouă. Servitorilor nu numai că nu li se părea ciudat lucrul acesta, dar dimpotrivă, li se părea chiar că nici nu se putea altfel, tot așa cum, cu un sfert de oră înainte, nu numai că nu li se păruse deloc ciudat că rămâneau răniții în timp ce lucrurile plecau, ba li se păruse că nici nu se putea altfel.
Toți ai casei, ca și cum ar fi vrut să-și răscumpere vina de a nu fi făcut acest lucru mai din vreme, se apucară acum cu sârg de această nouă operație a punerii răniților în căruțe. Răniții se târâră de prin odăile lor și, cu fericirea întipărită pe chipurile lor palide, înconjurară căruțele. Vestea că sunt căruțe se răspândi pe la casele vecine și în curtea Rostovilor începură să vină și răniții din alte case. Mulți dintre răniți se rugau să nu dea jos lucrurile pentru ei, ci să fie doar așezați deasupra bagajelor. Dar odată începută descărcarea – ea nu mai putea fi oprită. Era totuna dacă rămânea tot sau numai jumătate din lucruri, în toată curtea zăceau de-a valma lăzi cu porțelanuri, cu bronzuri, cu tablouri, cu oglinzi și cu fel de fel de alte lucruri, care în cursul nopții fuseseră împachetate cu atâta grijă. Toți căutau și găseau posibilitatea de a mai descărca, ba una, ba alta, de a mai goli noi și noi căruțe.
— Mai putem lua încă patru inși, spuse administratorul, dau eu căruța mea: cum o să-i lăsăm?
— Dați căruța cu garderoba mea, zise contesa. Duniașa merge cu mine în cupeu.
Mai fu golită și căruța cu garderoba contesei și trimisă după răniți, două case mai la vale. Toți ai casei și oamenii de serviciu erau acum veseli și mulțumiți. Natașa era într-o stare de năvalnică fericire, așa cum nu mai fusese demult.
— Unde să-l legăm? Spuseră câțiva oameni, care încercau să așeze un cufăr pe seara îngustă a cupeului. Ar trebui să oprim măcar o căruță.
— Dar cu ce-i? Întrebă Natașa.
— Cu cărți de-ale contelui.
— Lăsați-l. Vasilici are să-l pitească pe undeva. Nu-i nevoie de el.
Trăsura era înțesată cu oameni; nu se știa unde avea să mai șadă și Petea.
— Pe capră. Nu-i așa că te urci pe capră, Petea? Strigă Natașa.
Sonia, fără să stea o clipă, robotea și ea; dar grijile ei erau cu totul altele decât ale Natașei. Ea aduna obiectele care trebuiau să rămână pe loc, le înscria, după dorința contesei, pe o listă și căuta să poată lua cât mai multe cu sine.
XVII.
CÃTRE ORELE DOUÃ, CELE patru trăsuri ale Rostovilor erau aranjate, gata de plecare și trase în fața casei. Căruțele cu răniți ieșeau una după alta din curte.
Caleașca în care era transportat prințul Andrei trecu prin fața casei, atrăgând atenția Soniei care, împreună cu o slujnică, așeza niște perne în trăsura ceva mai mică și înaltă a contesei.
— A cui o fi caleașca asta? Întrebă Sonia, scoțând capul pe gemulețul cupeului.
— Cum, dumneavoastră nu știați, domnișoară? Zise slujnica. E un prinț rănit: a poposit astă-noapte la noi și merge cu noi împreună.
— Dar cine-i? Cum îl cheamă?
— E chiar fostul nostru logodnic, prințul Bolkonski! Spuse oftând camerista. Se zice că-i pe moarte.
Sonia sări din trăsură și se duse în fugă la contesă. Contesa, îmbrăcată de drum, cu pălăria și cu șalul, se plimba obosită prin salon, așteptându-i pe ceilalți ai casei să vină și să se roage toți, cu ușile închise, înainte de plecare. Natașa nu era în odaie.
— Maman, spuse Sonia, e aici prințul Andrei, rănit de moarte. Merge cu noi.
Contesa făcu ochi mari, speriată, și, luând-o de mână pe Sonia, se uită cercetător împrejur.
— Natașa? Rosti ea.
Atât pentru Sonia, cât și pentru contesă știrea aceasta avea, în clipa aceea, o singură însemnătate. O cunoșteau bine pe Natașa a lor și groaza celor ce s-ar putea întâmpla cu ea la vestea aceasta înăbuși în ele orice milă față de omul la care ținuseră amândouă.
— Natașa n-a aflat încă; dar el merge împreună cu noi, spuse Sonia.
— Și zici că-i pe moarte?
Sonia dădu din cap.
Contesa își îmbrățișa nepoata și începu să plângă.
„Căile Domnului sunt de nepătruns!” gândi contesa, simțind că în toate cele ce se petreceau se vădea o mână atotputernică, ascunsă până atunci privirilor omenești.
— Hai, mamă, totul e gata. Ce faceți? întrebă Natașa, intrând de-a fuga în cameră, cu chipul înviorat.
— Nimic, spuse contesa. Dacă e gata tot, să mergem.
Și contesa se aplecă spre poșetă, ca să-și ascundă fața răvășită. Sonia o îmbrățișa pe Natașa și o sărută. Natașa se uită întrebător la ea.
— Ce-i cu tine? Ce s-a întâmplat?
— Nimic… nu-i…
— Ceva foarte rău pentru mine? Ce este? Întrebă sensibila Natașa.
Sonia oftă și nu răspunse nimic. Contele, Petea, madame Schoss, Mavra Kuzminișna și Vasilici intrară în salon și, închizând toate ușile, se așezară pe scaune și rămaseră așa, tăcuți, câteva secunde, fără să se uite unul la altul.
Contele se ridică primul și, oftând greu, începu să se închine la icoane. Toți făcură la fel. Pe urmă contele îi îmbrățișă – pe Mavra Kuzminișna și pe Vasilici, care rămâneau la Moscova – și, în timp ce ei căutau să-i apuce mâna și îl sărutau pe umăr, el îi bătea ușor pe spate, rostind nelămurite cuvinte de mângâiere. Contesa se duse în odaia cu icoane, unde Sonia o găsi închinându-se în genunchi în fața icoanelor desperecheate de pe pereți (cele mai de preț, legate de felurite tradiții ale familiei, fuseseră luate).
Pe scară și în curte, oamenii care plecau, înarmați de Petea cu săbii și pumnale, purtând cizme și încinși strâns cu centiroane și chimire, își luau rămas bun de la cei care rămâneau.
Ca întotdeauna înainte de a porni la drum, multe lucruri fuseseră uitate, altele erau prost așezate, și ce doi lachei așteptau cam de multă vreme unul de o parte și celălalt de alta a scării, la ușa cupeului, pregătindu-se să-i ajute contesei să se urce, în timp ce cameristele alergau cu perne și boccele din casă afară, la trăsură, la brișcă sau la caleașca și înapoi:
— Îți treci o viață cu ele să le înveți și tot nimic nu știu! Spuse contesa. Știi doar că eu nu pot ședea așa.
Duniașa strânse din dinți și, fără să răspundă, se repezi în cupeu cu o expresie de imputare pe față, ca să așeze altfel perna.
— Uf, ce oameni! Spuse contele, clătinând din cap.
Bătrânul vizitiu, Efim, singurul cu care se hotăra să plece la drum contesa, ședea sus pe capră, fără să se uite la cele ce se petreceau în spatele lui. Cu îndelunga lui experiență de treizeci de ani, știa că nu i se va spune așa de curând: „Hai, cu Dumnezeu înainte!” și că avea să mai fie oprit de vreo două ori, chiar și după ce i se va spune, ca să se mai trimită oamenii după niscai lucruri uitate, și de-abia după asta va mai fi oprit o dată, când însăși contesa va scoate capul pe fereastra trăsurii și îl va ruga, pentru numele lui Christos-Dumnezeu, să țină bine caii la vale. El știa toate acestea și de aceea aștepta mai răbdător decât caii săi (mai cu seamă Sokol, roibul din stânga, își mușca zăbala și bătea într-una cu copita în pământ). În sfârșit, toți se urcară, scara fu ridicată, ușa fu închisă cu zgomot, mai trimiseră după o casetă uitată, contesa scoase capul și spuse ceea ce trebuia. Atunci Efim își scoase încetișor căciula din cap și începu să-și facă semnul crucii. Călărețul din față și ceilalți oameni făcură la fel.
— Doamne-ajută! Spuse Efim, punându-și căciula. Dă-i drumul.
Călărețul din față se urni din loc. Rotașul din dreapta oiștii se opinti în ham, arcurile înalte scârțâită și caroseria începu să se legene. Un lacheu sări din mers pe capră. În urma cupeului, porniră și celelalte trăsuri, huruind și hurducându-se de jocul bârnelor cu care era podită strada, și convoiul se înșiră pe drum în sus. În dreptul bisericii toți cei din cupeu, din trăsură și din brișcă își făcură semnul crucii. Cei care rămâneau la Moscova mergeau pe lângă trăsuri, pe amândouă părțile străzii, petrecându-i pe cei care plecau.
Rar încercase Natașa un sentiment de bucurie ca acel pe care-l încerca acum, stând în cupeu, lângă mamă-sa, și uitându-se la zidurile părăsitei și agitatei Moscove, ce i se perindau încet prin fața ochilor. Din când în când, își scotea capul pe fereastra cupeului și se uita înainte și înapoi, la convoiul lung de răniți care mergea în fața lor. Cam în capul convoiului se vedea caleașca cu poditul ridicat, a prințului Andrei. Ea nu știa cine era înăuntru, dar de câte ori voia să-și reconstituie convoiul ei, căuta din ochi trăsura aceea. Știa că merge înaintea tuturor celorlalte.
La Kudrino se întâlniră cu alte convoaie, care veneau de pe Nikitskaia, din Presnia și din Podnovinskoe, iar când ajunseră pe Sadovaia, trăsurile și căruțele se înșirară pe două rânduri.
În timp ce ocoleau turnul Suhareva, Natașa, care măsura curioasă, din fugă, mulțimea de oameni care mergeau pe jos și cu trăsurile, strigă deodată cu bucurie și mirare:
— Doamne! Mamă, Sonia, uitați-vă, el este!
— Cine? Cine?
— Uitați-vă, zău, e Bezuhov! Spuse Natașa, scoțând capul pe fereastra cupeului și uitându-se după un om înalt și gras, îmbrăcat într-un caftan de vizitiu – boier deghizat, se vedea cât de colo după ținuta și mișcările lui – care tocmai se apropia de arcul turnului Suhareva, alături de un bătrânel gălbejit și spân, îmbrăcat cu un suman mițos.
— Ei, Doamne, e chiar Bezuhov cu caftan, împreună cu un băiat bătrân. Zău, spuse Natașa, uitați-vă, uitați-vă!
— Nu se poate, nu e el! Cum poți să spui asemenea prostii!
— Mamă, strigă Natașa, îmi pun capul că-i el. Crede-mă! Oprește, oprește! Strigă ea la vizitiu, dar lucrul era cu neputință fiindcă de pe Meșcianskaia apăru alt convoi și lumea striga la Rostovi să mâne mai departe, să nu-i țină și pe alții în loc.
Într-adevăr, deși între timp se îndepărtase mult, toți Rostovii îl văzură acum pe Pierre, sau pe altcineva care-i semăna neobișnuit de mult, îmbrăcat cu caftan de vizitiu și mergând pe stradă cu capul în piept și chipul serios, alături de un bătrânel scund, fără barbă, cu înfățișare de lacheu. Bătrânelul observase că cineva din cupeu se uita curios la ei și îi șopti ceva lui Pierre, atingându-l respectuos cu cotul și arătându-i cupeul. Pierre nu putu înțelege mult timp ce voia bătrânul, atât era de adâncit, se vede, în gândurile sale. În sfârșit, când pricepu despre ce era vorba se uită unde-i arăta el și, recunoscând-o pe Natașa, în aceeași secundă, lăsându-se în voia primului impuls, se îndreptă repede spre trăsură. Dar, după ce făcu vreo zece pași, amintindu-și probabil ceva, se opri.
Chipul Natașei, la fereastra cupeului, radia de o duioasă ironie.
— Piotr Kirilâci, hai, vino încoace! Te-am recunoscut doar! Asta-i uimitor! Strigă ea, întinzându-i mâna. Ce-i cu dumneata? De ce te-ai deghizat așa?
Pierre îi luă mâna întinsă și, din mers (căci cupeul continua să înainteze), i-o sărută cu stângăcie.
— Ce-i cu dumneata, conte? Întrebă contesa uimită, cu glas plin de compătimire.
— Cum? Cum? De ce? Să nu mă întrebați, zise Pierre, aruncându-și ochii la Natașa, ale cărei priviri strălucitoare de bucurie (simțea lucrul acesta chiar atunci când nu se uita la ea) îl învăluiau cu farmecul lor.
— Ce-i cu dumneata, nu cumva rămâi la Moscova? Pierre tăcu un timp.
— La Moscova? Spuse el întrebător. Da, rămân. Mergeți cu bine.
— Ah, ce-aș mai vrea să fiu și eu bărbat; aș rămâne negreșit și eu cu dumneata. Ah, ce bine-ar fi fost, zise Natașa. Mamă, dă-mi voie să rămân!
Pierre se uită distrat la Natașa și vru să spună ceva, dar contesa îl întrerupse.
— Am auzit că ai fost și dumneata la bătălie?
— Da, am fost și eu, răspunse Pierre. Mâine iar se dă o bătălie… începu el să spună, dar Natașa îl întrerupse:
— Dar ce-i cu dumneata, conte? Parcă nu mai ești același…
— Ah, nu mă întrebați, nu mă întrebați, nici eu singur nu mai știu nimic, mâine… Dar nu! La revedere, la revedere… spuse el. Îngrozitoare vremuri!
Și, rămânând în urma cupeului, trecu în lături pe trotuar.
Natașa îl urmări multă vreme de la fereastra cupeului, luminându-l cu zâmbetul ei fericit, mângâietor și oarecum ironic.
XVIII.
DE DOUÃ ZILE, DIN MOMENTUL dispariției lui de acasă, Pierre locuia în casa părăsită a răposatului Bazdeev. Iată cum se petrecuseră lucrurile.
După înapoierea sa la Moscova și după întrevederea cu contele Rastopcin, când se deșteptă a doua zi din somn, Pierre nu-și putu da mult timp seama unde se află și ce vor oamenii de la el. Când i se raportă că printre cei ce-l așteptau în salon era și un francez cu o scrisoare din partea contesei Elena Vasilievna îl cuprinse deodată sentimentul acela de zăpăceală și de disperare căruia nu era în stare să-i țină piept. I se păru dintr-o dată că totul s-a sfârșit, s-a încurcat și s-a năruit, că nu mai există nici vinovat, nici nevinovat, că nu mai poate nădăjdui nimic pentru viitor și că nu mai este nici o ieșire din această situație. Zâmbind silit și tot murmurând ceva, ba se așeza pe canapea, în atitudinea omului neajutorat, care nu știe ce hotărâre să ia, ba se ridica, se ducea la ușă și se uita prin gaura cheii în salonul de primire, ba se întorcea iarăși la canapea, gesticulând deznădăjduit și lua o carte să citească. Intendentul venise pentru a doua oară să-l anunțe că francezul care adusese scrisoarea din partea contesei dorea foarte mult să-l vadă, fie și numai pentru un minut, și că cineva din partea văduvei lui I. A. Bazdeev îl ruga pe conte să primească în păstrare cărțile răposatului, căci doamna Bazdeev pleca și ea la țară.
— Ah, da, îndată, așteaptă puțin… Sau nu… da, nu, du-te și spune-i că viu numaidecât, spuse Pierre intendentului.
De îndată însă ce acesta ieși, Pierre își luă pălăria de pe masă și se furișă din cabinet pe ușa de din dos. Pe sală nu era nimeni. După ce străbătu coridorul în toată lungimea lui până la scară, încruntându-se și frecându-și tâmplele, coborî pe primul palier. Portarul ședea la intrarea principală. De pe palierul unde se oprise Pierre, altă scară ducea spre ușa de din dos. Pierre o coborî și ieși în curte. Nu-l văzu nimeni. În stradă însă, de îndată ce ieși pe poartă, rândașul și vizitiii care-i așteptau cu trăsurile pe cei dinăuntru îl și văzură pe boier și își scoaseră căciulile. Simțind privirile acestora îndreptate spre el, Pierre procedă ca struțul care își ascunde capul în tufiș ca să nu fie văzut: lăsă capul în jos și, iuțind pasul, o porni înainte pe stradă.
Din toate treburile pe care le avea de făcut în dimineața aceea, să cerceteze cărțile și hârtiile lui Iosif Alexeevici i se păru cea mai importantă.
Luă cea dintâi trăsură ce-i ieși în cale și îi porunci birjarului să mâne spre Iazurile patriarhiei, unde era casa văduvei lui Bazdeev.
Se uita mereu la convoaiele de căruțe și de trăsuri ale celor care plecau din Moscova, mișunând din toate direcțiile, și simțea o bucurie asemenea celei pe care o încearcă un copil fugit de la școală; și, așezându-se mai bine cu tot trupul lui greoi, ca să nu alunece din birja veche și hodorogită, intră în vorbă cu birjarul.
Birjarul îi povesti că în ziua aceea se împărțeau arme la Kremlin, că a doua zi, tot norodul avea să fie scos dincolo de bariera Triohgornaia și că acolo se va da o mare bătălie.
Ajuns la Iazurile patriarhiei, Pierre găsi casa lui Bazdeev, unde nu mai fusese demult. Se apropie de portiță. Gherasim, același bătrânel gălbejit și spânatic pe care Pierre îl mai văzuse cu cinci ani în urmă la Torjok împreună cu Iosif Alexeevici, îi ieși întru întâmpinare.
— E cineva acasă? Întrebă Pierre.
— Luminăție, din cauza evenimentelor, Sofia Danilovna cu copiii a plecat la moșie, lângă Torjok.
— Voi intra, totuși, spuse Pierre, trebuie să cercetez cărțile.
— Vă rog, poftiți! Makar Alexeevici, fratele răposatului, Dumnezeu să-l ierte, n-a plecat, dar, după cum știți, el, de, cu slăbiciunea lui, zise bătrânul servitor.
Makar Alexeevici era, după cum știa Pierre, un frate alcoolic și pe jumătate nebun al lui Iosif Alexeevici.
— Da, da, știu. Să mergem, să mergem… spuse Pierre și intră în casă.
Un bătrân înalt, chel, cu nasul roșu, purtând halat și cu picioarele goale în galoși stătea în vestibul; dând cu ochii de Pierre, bolborosi supărat ceva și se retrase în coridor.
— Om tare deștept a fost, dar acuma, cum binevoiți să vedeți și dumneavoastră, e slab la minte, zise Gherasim. Doriți să intrați în birou?
Pierre încuviință din cap.
— Biroul a rămas ca atunci când l-au sigilat. Sofia Danilovna a dat ordin că, dacă vine cineva din partea dumneavoastră, să-l las să ia cărțile.
Pierre intră în odaia aceea întunecoasă, în care cu atâta strângere de inimă intrase și alte dăți, pe vremea când binefăcătorul său trăia. Biroul acesta, colbăit acum, în care nu pășise nimeni de la moartea lui Iosif Alexeevici, era și mai întunecat ca pe atunci.
Gherasim deschise un oblon și ieși în vârful picioarelor din odaie. Pierre făcu ocolul încăperii, se apropie de dulapul unde se aflau manuscrisele și scoase unul dintre cele mai valoroase documente de pe vremea aceea ale venerabilului ordin. Erau niște acte scoțiene originale, cu adnotările și comentariile binefăcătorului. Se așeză la masa de scris plină de praf, cu manuscrisele dinainte, le desfăcu, le strânse, le dădu în sfârșit la o parte și, cu capul în palme, se adânci în gânduri.
Gherasim se uită de mai multe ori pe furiș în cabinet și văzu că Pierre rămânea în aceeași poziție. Trecură așa mai bine de două ceasuri. Gherasim își luă îndrăzneala să facă puțin zgomot, în prag, ca să atragă atenția lui Pierre. Pierre însă nu-l auzea.
— Porunciți să dau drumul birjarului?
— Ah, da, spuse Pierre, trezindu-se și ridicându-se repede. Ascultă! Mai zise el, apucându-l pe bătrân de un nasture al tunicii și privindu-l de sus în jos, cu ochi umezi, sclipitori și extaziați. Ascultă, știi că mâine dăm bătălia?
— Am auzit, răspunse Gherasim.
— Să nu spui nimănui, te rog, cine sunt eu. Și să faci ce ți-oi spune…
— Am înțeles, spuse Gherasim. Porunciți să pun masa?
— Nu, de cu totul altceva am nevoie. Îmi trebuie niște haine țărănești și un pistol, spuse Pierre, înroșindu-se fără să vrea.
— Am înțeles, spuse bătrânul după ce stătu puțin pe gânduri.
Tot restul zilei, Pierre și-l petrecu singur în cabinetul binefăcătorului, plimbându-se agitat de la un colț la altul oftând cum îl auzea Gherasim, și vorbind singur; peste noapte dormi tot acolo, în așternutul ce i se pregăti.
Gherasim, ca orice servitor deprins să vadă multe lucruri ciudate în viața lui, privi mutarea lui Pierre aici fără nici o mirare și părea să fie mulțumit că are cui face servicii. În aceeași seară, el îi aduse lui Pierre un caftan și o căciulă, și îi promise pe a doua zi și pistolul cerut, fără să se întrebe nici măcar pe sine însuși la ce erau bune toate acestea. În noaptea aceea, Makar Alexeevici se ivise de două ori în pragul ușii, lipăind din galoși, și se uitase iscoditor la Pierre. Dar, de îndată ce Pierre se întorsese cu fața spre el, își strânsese rușinat și supărat halatul și fugise îndărăt. Și pe când Pierre, îmbrăcat cu caftanul de birjar – cumpărat și spălat de Gherasim pentru el cu apă clocotită – se ducea cu servitorul în oraș ca să-și cumpere pistol, în dreptul turnului Suhareva se întâlni cu Rostovii…
XIX.
LA 1 SEPTEMBRIE, NOAPTEA, Kutuzov dădu ordinul de retragere a trupelor rusești prin Moscova, pe drumul Riazanului.
Primele trupe porniră chiar în noaptea aceea. Marșul de noapte fu săvârșit încet și în ordine, fără grabă, dar când se lumină de ziuă trupele care înaintau, apropiindu-se de podul Dorogomilovski, văzură de partea cealaltă, în fața lor, înghesuindu-se grăbite la capătul podului și pe pod, blocând toate străzile și ulicioarele ce urcau dincolo de pod, nesfârșite mase de trupe, împinse mereu din spate. O grabă și o neliniște cu totul nejustificată cuprinse atunci trupele. Toți se repeziră înainte spre pod, spre bacuri și spre bărci. Kutuzov dădu ordin să fie trecut, pe ulițe lăturalnice, de cealaltă parte a Moscovei.
Pe la ceasurile zece, în dimineața zilei de 2 septembrie, în suburbia Dorogomilovskaia nu mai rămăsese pe mal decât ariergarda. Armata trecuse toată și era în celălalt capăt al Moscovei, ori dincolo de Moscova.
În același timp, adică pe la ceasurile zece în dimineața zilei de 2 septembrie, Napoleon, în mijlocul trupelor sale, stătea pe dealul de la Poklonnaia și se uita la priveliștea ce i se deschidea în față. Începând de la 26 august și până la 2 septembrie, din ziua bătăliei de la Borodino și până la data intrării inamicului în Moscova, în toate zilele acestei zbuciumate și memorabile săptămâni, vremea se menținuse neobișnuit de frumoasă; era una dintre acele toamne care uimesc totdeauna, când soarele, foarte scoborât, foarte aproape de orizont, dogorește mai fierbinte chiar decât primăvara, când în văzduhul limpede și pur strălucesc toate, de te dor ochii, când ți se umflă pieptul, înviorat să respire aerul îmbălsămat al toamnei și când până și nopțile sunt calde, iar în nopțile acestea negre și calde cad necontenit, spre spaima și bucuria oamenilor, stele de aur.
La 2 septembrie, la orele zece dimineața, vremea era așa. Strălucirea dimineții avea ceva de vrajă. De pe dealul Poklonnaia, Moscova se așternea larg cu panglica râului ei, cu grădinile și cu bisericile ei, și părea că-și trăiește viața obișnuită, cu turlele bisericilor sclipind ca niște stele în razele soarelui.
La vederea acestui oraș straniu, cu forme arhitectonice neobișnuite, nemaiîntâlnite de el, Napoleon fu cuprins de curiozitatea aceea pizmașă și tulburătoare pe care o încearcă oamenii în fața unor forme noi de viață, necunoscute lor. Se vedea bine că orașul își trăia intens viața lui proprie. După semnele imponderabile, care te fac să cunoști și să distingi fără greș de la mare distanță un trup mort de unul viu, Napoleon observă de pe dealul Poklonnaia pulsația vieții în oraș și simți parcă respirația acestui mare și frumos trup.
Orice rus, văzând Moscova, are sentimentul că ea îi este mamă; orice străin, văzând Moscova și necunoscând însemnătatea ei maternă, nu poate să nu simtă, totuși, caracterul feminin al acestui oraș, și Napoleon îl simți și el.
— Cette ville asiatique aux innombrables églises, Moscou la sainte. La voila enfin, cette fameuse ville! Il était temps,195 spuse Napoleon și, descălecând, porunci să i se desfășoare în față planul acestei Moscou și să fie chemat tâlmaciul Lelorme d'Ideville. „Une ville occupée par l'ennemi ressemble a une fille qui a perdu son honneur”196, își zise el (așa cum îi spusese de altfel și lui Tucikov la Smolensk). Și cu acest fel de a vedea lucrurile se uita el la această frumusețe răsăriteană, pe care n-o mai văzuse încă. I se părea și lui ciudat că, în sfârșit, i se împlinise un vis de demult, pe care îl crezuse irealizabil. În lumina vie a dimineții se uita când la oraș, când la plan, verificând amănuntele, iar siguranța posesiunii îl tulbura și-l înfiora.
„Dar putea fi oare altfel? Își zicea el… Iată, în sfârșit, această capitală; stă la picioarele mele, așteptându-și soarta. Unde-o fi acum Alexandru și ce-o fi gândind? Ciudat, frumos și măreț oraș! Ciudată și măreață clipă! În ce lumină mă văd ei acum! (Se gândea la oștenii lui.) Iată răsplata tuturor acestor sceptici, își zise el, uitându-se la trupele dimprejurul său și la cele care veneau și se aliniau. Un singur cuvânt al meu, o singură mișcare a mâinii și această străveche capitală des Tzars197 e pierdută. Mais ma clémence est toujours prompte a descendre sur les vaincus.198 Trebuie să fiu mărinimos și cu adevărat mare… Dar nu, nu-i adevărat că am ajuns la Moscova, îi trecu deodată prin minte. Și totuși, iat-o, e la picioarele mele, sclipește și tremură în soare, cu crucile și turlele ei de aur. Iar eu o voi cruța. Pe fostele monumente ale barbariei și despotismului voi grava inscripții mărețe, cuvinte de dreptate și îndurare… Pe Alexandru, lucrul acesta are să-l doară mai mult decât orice; îl cunosc (lui Napoleon i se părea că importanța evenimentului care se producea acum se reducea la lupta personală dintre el și împăratul Alexandru). Din înălțimea Kremlinului, da, acesta-i Kremlinul, da, le voi dărui legile dreptății, le voi arăta însemnătatea adevăratei civilizații, voi face ca generații întregi de boieri să-și amintească cu drag numele cuceritorului. Voi spune deputăției de boieri, care va veni la mine, că n-am voit și nu vreau războiul; că am dus războiul numai din cauza politicii mincinoase a curții lor, că eu îl iubesc și îl stimez pe Alexandru și că voi primi aici, la Moscova, condițiuni de pace vrednice de mine și de popoarele mele. Nu vreau să mă folosesc de un război norocos pentru a umili un împărat pe care-l stimez. Boieri, le voi spune, eu nu vreau războiul, eu vreau pacea și bunăstarea tuturor supușilor mei. De altfel, știu că prezența lor mă va însufleți și că le voi vorbi așa cum vorbesc eu întotdeauna: clar, solemn și măreț. Dar e oare adevărat că sunt la Moscova? Da, iat-o!”
— Qu'on m'amene les boyards199, se întoarse el să spună suitei. Un general, urmat de o strălucită suită, porni în galop să-i aducă boierii.
Trecură două ceasuri. Napoleon își luă dejunul și veni iarăși în același loc pe dealul Poklonnaia, așteptând deputăția boierilor. Avea gata închegat în minte cuvântul lui către boieri. Cuvântarea aceasta era plină de demnitate și de măreție, cum înțelegea el măreția.
Mărinimia pe care voia s-o pună în tot ce avea să facă la Moscova îl încântase până și pe el însuși. În închipuirea lui stabilise niște zile de réunion dans le palais des Tzars200, unde trebuiau să se întâlnească demnitarii ruși cu demnitarii împăratului francez. Tot în gând numise și un guvernator care să știe să atragă de partea lui locuitorii. Și, aflând că în Moscova sunt multe instituții de binefacere, își făcu în închipuirea lui planul să le copleșească cu dărnicia. Credea că, tot așa cum în Africa fusese nevoit să-și pună burnuz în moschee, tot așa aici, la Moscova, trebuia să fie mărinimos ca țarii. Și, pentru a face să vibreze până la refuz inimile rușilor, Napoleon, ca orice francez de altfel, neputându-și închipui nimic mai mișcător decât pomenirea acelei ma chere, ma tendre, ma pauvre mere201, hotărî că va da ordin să se graveze pe frontispiciile tuturor acestor instituțiuni, cu litere mari: Établissement dédié a ma chere Mere. Ba nu, mai simplu: Maison de ma Mere.202 „Dar sunt eu oare la Moscova? Da, iat-o în fața mea; dar de ce întârzie oare atâta deputăția orașului?” se întreba el.
În timpul acesta, în spatele suitei împăratului, printre generalii și mareșalii lui, se încinse în șoaptă o discuție agitată. Cei trimiși după delegație se înapoiară cu vestea că Moscova era pustie, că toată lumea plecase, în trăsuri sau pe jos. Cei care vorbeau erau palizi și agitați nu pentru faptul că Moscova fusese părăsită de locuitorii ei (oricât de important ar fi putut părea acest fapt), ci pentru că nu știau în ce chip să aducă acest lucru la cunoștința împăratului, fără să pună pe majestatea-sa în acea situație groaznică pe care francezii o numesc ridicule, în ce chip să-l anunțe că așteptase zadarnic boierii vreme atât de îndelungată și că în oraș, în afară de cetele de bețivi, nu mai rămăsese nimeni? Unii spuneau că trebuiesc adunați cu orice preț măcar câțiva inși care, chipurile, să alcătuiască o deputăție, alții erau împotriva acestei păreri și susțineau că împăratul trebuie pregătit cu multă prudență, într-un mod inteligent, iar pe urmă să i se spună adevărul.
— Il faudra le lui dire tout-de-meme… spuneau domnii din suită. Mais, messieurs…203
Situația era cu atât mai grea cu cât împăratul se plimba răbdător, de colo până colo, prin fața hărții orașului, gândindu-se tot mereu la planurile sale generoase și, din când în când, făcându-și mâna streașină la ochi, se uita la drumul care ducea spre Moscova, zâmbind voios și mândru.
— Mais c'est impossible…204 spuneau domnii din suită, strângând din umeri, fără să se hotărască totuși a pronunța cuvântul care se înțelegea de la sine, groaznicul cuvânt: le ridicule…
Între timp împăratul, obosit de atâta așteptare zadarnică și simțind cu simțul său actoricesc că o clipă măreață, dacă e prelungită din cale-afară, începe a-și pierde din măreție, făcu un semn din mână. Se auzi o unică bubuitură de tun – semnalul – și trupele, postate în diferite puncte împrejurul Moscovei, înaintară în oraș prin barierele Tverskaia, Kalujskaia și Dorogomilovskaia. Din ce în ce mai repede, întrecându-se între ele, trupele înaintau, ridicând nori de praf în vuietul strigătelor care umpleau văzduhul.
Prins și el în iureșul trupelor, Napoleon ajunse cu ele laolaltă până la bariera Dorogomilovskaia; aici se opri din nou, descălecă și rămase multă vreme, plimbându-se pe lângă meterezul Kamer-Kollejski în așteptarea deputăției.
XX.
MOSCOVA, ÎN VREMEA ACEASTA, era pustie. Mai erau oameni în ea – rămăsese cam a cincizecea parte din locuitori – dar oricum era pustie. Era pustie, cum e pustiu un stup care, rămas fără regină, trage să moară.
În stupul rămas fără regină nu mai e viață, dar, privit pe dinafară, el pare tot atât de viu ca și ceilalți stupi.
Albinele roiesc în razele calde ale soarelui amiezii, la fel de vesel împrejurul stupului fără matcă ca și în jurul stupilor vii; la fel de plăcut miroase de departe a miere, și la fel intră și ies din el albinele în zbor. Dar trebuie să te uiți cu atenție ca să-ți dai seama că în stup nu mai este viață. Albinele zboară aici altfel decât în stupii vii, mirosul nu mai e același și prisăcarul este izbit de un altfel de zumzet. Când prisăcarul ciocănește în știubeiul bolnav, în locul acelui obișnuit răspuns, imediat și solidar, al câtorva zeci de mii de albine care-și contractă amenințător trupușoarele și bat nervos din aripioare, producând un zumzet viu și sonor, îi răspund acum bâzâituri izolate de prin diferitele colțuri ale stupului gol. Urdinișul nu mai emană ca înainte parfum spirtos de miere și venin, nu mai exală suflul cald de plinătate, ci, odată cu mirosul mierii, se revarsă un iz de gol și de putred. La urdiniș nu se mai văd străjile stând cu codițele în sus, gata să dea alarma și să se sacrifice pentru apărarea stupului. Nu se mai aude acel zumzet monoton și liniștit, freamătul muncii, asemănător clocotului apei care fierbe, ci doar niște sunete dezordonate și intermitente. În stup și din stup intră și ies timide, pe furiș, niște albine negre, lunguiețe și năclăite de miere; sunt albinele hoațe; ele nu înțeapă, ci fug de primejdie. Odinioară, erau împovărate numai când intrau; când ieșeau erau ușurate. Acum sunt încărcate când ies. Prisăcarul desface partea de jos a stupului și se uită înăuntru. În locul lanțului negru de albine îmblânzite de muncă și care atârnau până la fundul stupului agățate unele de piciorușele altora și întinzând ceara în zumzetul neîntrerupt al muncii, rătăcesc acum distrate pe pereții stupului, în toate părțile, albine somnoroase și vlăguite. În locul podelei bine lipite cu clei și măturate cu evantaliile aripioarelor, pe fundul stupului zac acum fărâmițe de ceară, murdărie de albine și albine pe jumătate moarte, care abia dacă mai dau din piciorușe, sau chiar albine moarte de-a binelea și nescoase din stup.
Prisăcarul deschide partea de deasupra și se uită în capul de sus al stupului. În locul rândurilor compacte de albine, care umpleau altădată fagurii și își încălzeau larvele, el vede acum construcția măiastră a fagurilor, dar într-o stare foarte departe de puritatea de altădată. Sunt numai ruină și mizerie. Albinele prădalnice și negre cotrobăiesc, forfotind peste tot; albinele stupului însă, vlăguite, pipernicite și veștede ca niște babe, rătăcesc alene, fără să se opună la nimic, fără nici o dorință, fără să mai aibă conștiința că trăiesc. Trântorii, bărzăunii, bondarii și fluturii se izbesc din zbor prostește de pereții știubeiului. Ici și colo, printre fagurii cu larve moarte și cu miere, se mai aude arareori câte un bâzâit supărat; undeva, din obișnuință, două albine se mai trudesc încă să-și curețe, cum știu ele să ție curat, cuibul, și fac sforțări peste puterile lor să târască o albină moartă sau un bondar, fără să știe nici ele de ce mai fac lucrul acesta. În alt colț, două albine bătrâne se bat alene, ori se curăță sau se hrănesc una pe alta, fără să-și dea seama dacă fac un lucru dușmănos sau prietenesc. În altă parte, o grămadă de albine s-au năpustit, dând una peste alta, asupra unei victime, și o bat de o omoară. Iar albina slăbită sau omorâtă cade încet, ușor ca fulgul, de sus, pe mușuroiul de cadavre. Prisăcarul desface două rame de la mijloc, ca să vadă cuibul și, în locul miilor de albine care ședeau în cercuri negre, compacte, spate la spate, să păzească marea taină a procreației, vede câteva sute de albine vlăguite, amorțite, adormite, pe jumătate moarte de istovire. Aproape toate muriseră fără să prindă de veste, lângă sanctuarul pe care-l păzeau și care nu mai există. Duhnește din ele a putred și a mortăciune. Numai câteva se mai mișcă, se ridică, zboară greoi și se așază pe mâna dușmanului, dar nu mai sunt în stare nici măcar să moară înțepându-l; celelalte moarte cad jos, ușor ca niște solzi de pește. Prisăcarul închide stupul, îl înseamnă cu creta pe capac și, când își găsește timp, îl curăță și îl pârlește.
La fel de pustie era Moscova în momentul când Napoleon se plimba obosit, neliniștit și încruntat de-a lungul meterezului Kamer-Kollejski, așteptând să vină o deputăție, chiar și numai de formă, dar absolut necesară după părerea lui pentru păstrarea regulilor protocolului.
Prin cine știe ce ungher al Moscovei lumea tot mai umbla fără rost, supunându-se deprinderilor vechi, fără să-și dea seama de ce o face.
Când i se anunță lui Napoleon, cu menajamentele cuvenite, că Moscova e pustie, el se uită supărat la cel care-i raporta aceasta și, întorcându-i spatele, continuă să se plimbe în tăcere.
— Să mi se aducă trăsura, spuse el.
Se urcă în cupeu, alături de aghiotantul de serviciu, și intră în suburbie.
„Moscou déserte. Quel événement invraisemblable!”205 spuse el ca pentru sine.
Nu intră în oraș, ci se opri la un han din suburbia Dorogomilovskaia.
Le coup de théâtre avait raté.206
XXI.
TRUPELE RUSEȘTI SE SCURSERÃ prin Moscova de la două noaptea și până pe la ceasurile două din ziua următoare, luând cu ele și pe ultimii locuitori și ultimii răniți care voiau să părăsească orașul.
Cea mai mare îmbulzeală în tot timpul mișcării de trupe se produse la podurile Kamennâi, Moskvorețki și Iauzski.
În timp ce trupele se împărțiră în două coloane în jurul Kremlinului și se îndesară pe podurile Moskvorețki și Kamennâi, o mulțime de soldați, profitând de popas și de înghesuială, se întoarseră pe tăcute de la pod îndărăt, pe lângă biserica Vasili Blajennâi și pe sub poarta Borovițkie în sus, spre Piața Roșie, pe unde simțiseră ei, nu se știe cum, că pot pune fără nici o greutate mâna pe tot felul de lucruri străine. O altă ceată asemănătoare umpluse Gostinâi-Dvorî, ca la o desfacere cu hurta, cotrobăind prin toate gangurile și pasajele. Dar prin hale nu se mai auzeau glasurile îmbietoare și ademenitoare ale negustorilor, nu se mai vedeau vânzători ambulanți, nici mulțimea pestriță de femei venite după cumpărături; se vedeau numai vestoanele și mantalele soldaților care, fără arme, intrau tăcuți prin prăvălii cu mâinile goale și ieșeau încărcați. Negustorii și băieții de prăvălie (puțini la număr) rătăceau ca pierduți printre soldați, își deschideau și închideau prăvăliile și își cărau ei singuri marfa care încotro, cot la cot cu flăcăii aceștia. În mijlocul târgului, toboșarii băteau toba pentru adunare. Dar bătăile tobei îi făceau pe soldații care umblau după jafuri, nu să se adune în grabă ca altădată, ci dimpotrivă, să se îndepărteze. Printre soldați, prin dughene și ganguri se vedeau oameni în caftane cenușii și cu capetele rase. Doi ofițeri, unul numai în tunică și cu eșarfă, călare pe un cal sur și slăbănog, altul în manta, pe jos, ședeau în colț la Ilinka vorbind ceva între ei. Un al treilea ofițer, călare, se opri din fugă lângă ei.
— A dat ordin generalul să-i alungăm îndată pe toți, fie ce-o fi. E mai mare rușinea! Jumătate dintre oameni au fugit.
— Încotro? Încotro? răcni el la trei soldați de infanterie care se strecurau spre târg, fără arme, și cu poalele mantalelor ridicate. Stai, canalie!
— Iaca poftim și încearcă de-i adună, spuse celălalt ofițer. N-ai cum să-i mai aduni! Mai bine să ne grăbim să nu ne fugă și cei care ne-au mai rămas.
— Cum să ne grăbim? Haidem toți grămadă acolo la pod, că nu se mai urnesc. Sau să punem cordoane, să nu se împrăștie toți până la unul?
— Dar duceți-vă într-acolo! Dați-i odată afară, strigă ofițerul superior.
Ofițerul cu eșarfă descălecă, îl chemă pe toboșar și intră cu el sub arcade. Câțiva soldați o rupseră de fugă care încotro. Un negustor cu obrazul punctat de coșuri roșii împrejurul nasului, cu o față plină, calmă, neclintită, de om calculat, se apropie de ofițer, grăbit și gesticulând.
— Măria-ta, spuse el, faceți-vă milă, nu mă lăsați. N-avem nimic împotrivă, dacă putem da ceva, dar de bunăvoie! Poftiți dacă doriți stofă, aduc pe loc, chiar și două bucăți de stofă, pentru o persoană nobilă ca dumneavoastră, cu cea mai mare plăcere. Înțelegem doar și noi să dăm, dar nu așa; ăsta-i adevărat jaf! Vă rugăm! Poate puneți niște santinele, ceva, măcar să avem timp să închidem…
Câțiva negustori se îngrămădiră în jurul ofițerului.
— Ei! Vorbe de clacă., spuse unul dintre ei, un om uscățiv și cu fața aspră. Când îți cade capul, ce să mai plângi după păr. N-are decât să ia cine ce vrea!
Și, dând energic din mâini, se întoarse cu spatele la ofițer.
— Ușor îți vine ție să vorbești, Ivan Sidorâci, rosti cu obidă primul negustor. Vă rugăm, domnule ofițer nu ne lăsați.
— Ce să vorbesc! Strigă uscățivul. Am aici, în trei prăvălii, marfă de o sută de mii de ruble. Am s-o mai pot eu păzi când armata pleacă? Ei, oameni buni, voia Domnului nu stă în mâna omului!
— Fă-ți pomană, măria-ta, repetă primul negustor, înclinându-se.
Ofițerul era nedumerit. Chipul lui trăda nehotărâre.
— Dar ce amestec am eu? Strigă el deodată și se depărtă cu pași repezi.
Într-o prăvălie deschisă se auziră lovituri și înjurături, iar în clipa când ofițerul ajunse în dreptul ei, din ușă îi sări în față, îmbrâncit, un om cu caftan sur și cu capul ras.
Omul se strecură cu fereală pe lângă negustori și ofițeri. Ofițerul se repezi la soldații din prăvălie. Dar, în timpul acesta, dinspre podul Moskvorețki tunară strigătele puternice ale mulțimii, și ofițerul dete fuga în piață.
— Ce-i? Ce s-a întâmplat? Își întrebă el tovarășul, care și pornise în galop prin dreptul bisericii Vasili Blajennâi, spre locul de unde veneau țipetele.
Ofițerul sări și el pe cal și porni după tovarășul său. Ajungând aproape de pod văzu două tunuri în poziție de tragere, infanteriști mergând pe pod, câteva căruțe răsturnate și chipuri de oameni îngroziți alături de chipurile soldaților care râdeau. Lângă tunuri se oprise o căruță cu doi cai. Sub osia de dinapoi a căruței stau vârâți unul într-altul patru ogari cu zgărzile la gât. În căruță era un munte de bagaje și, chiar în vârf, alături de un scăunel de copil întors cu picioarele în sus, stătea o femeie care țipa cât o ținea gura. Tovarășii ofițerului îi spuseră motivul strigătelor mulțimii și țipetelor femeii: generalul Ermolov, care dăduse peste această mulțime, aflând că soldații se împrăștiaseră prin dughene și că populația blochează trecerea pe pod, poruncise tunarilor să pună tunurile în poziție de tragere și să se prefacă gata de a trage asupra podului.
Mulțimea, țipând, înghesuindu-se și răsturnând căruțele, o rupsese la fugă, îngrozită. Astfel, podul se goli și trupele se putură mișca înainte.
XXII.
ORAȘUL PROPRIU-ZIS, ÎN VREMEA asta, era pustiu; Pe străzi nu era aproape nimeni. Porțile caselor și prăvăliilor erau toate închise; ici-colo, prin preajma vreunei cârciumi, mai auzeai câte un chiot singuratic sau un cântec de bețiv. Nu se vedea nici o căruță și nici o trăsură, și rareori se auzeau pașii vreunui trecător. Pe strada Povarskaia, pustie, era o liniște desăvârșită. În curtea imensă a casei Rostovilor, plină de resturi de fân și de bălegar de la convoiul de căruțe care plecase, nu era nici țipenie de om. Dintre cei rămași să păzească întregul avut al Rostovilor, doi se aflau în salonul cel mare. Erau rândașul Ignat și copilul de casă Mișka, nepotul lui Vasilici, rămas la Moscova cu bunicul său. Mișka, deschizând clavicordul, zdrăngănea cu un singur deget. Rândașul, cu mâinile în șolduri, stătea dinaintea unei oglinzi mari și zâmbea plin de voioșie.
— I-auzi ce bine-i zic! Ai? Nu-i așa, moș Ignat? Spunea copilul, repezindu-și dintr-o dată amândouă mâinile pe clape.
— Ia te uită! Răspunse Ignat, minunându-se cum i se făcea din ce în ce mai zâmbitor chipul, în oglindă.
— Neobrăzaților! Zău, ce neobrăzare! Se auzi răstindu-se dindărătul lor vocea Mavrei Kuzminișna, care intrase pe nesimțite. Ian te uită cum își arată fasolele rânjitul ista. La de-alde astea vă pricepeți! Toate stau colea vraiște și Vasilici pică din picioare. Las'că v-arăt eu vouă!
Ignat își strânse cureaua fără să mai zâmbească și, cu ochii în pământ, ieși supus din odaie.
— Mătușica, le-am atins cu binișorul, spuse băiatul.
— Îți dau eu ție cu binișorul, împielițatule! Strigă Mavra Kuzminișna, amenințându-l cu mâna. Fugi de-ncinge samovarul pentru bunică-tu.
Mavra Kuzminișna suflă praful de pe clape, închise clavicordul și, oftând din greu, ieși din salon și încuie ușa.
În curte, Mavra Kuzminișna rămase locului câteva clipe, gândindu-se încotro să se îndrepte: la Vasilici să bea ceai, sau în cămară, să mai pună ceva rânduială în lucrurile rămase încă neorânduite.
Pe strada pustie se auziră pași grăbiți. Pașii se opriră la portiță; zăvorul începu să clămpăne sub mâna care încerca să-l deschidă.
Mavra Kuzminișna se apropie de portiță.
— Pe cine căutați?
— Pe conte, pe contele Ilia Andreici Rostov.
— Dar cine sunteți dumneavoastră?
— Sunt ofițer. Aș fi vrut să-l văd, răspunse o voce plăcută, de boier rus.
Mavra Kuzminișna deschise portița. În curte intră un ofițer durduliu, rotund la față, de vreo optsprezece ani, asemănător, după trăsăturile figurii, cu Rostovii.
— Au plecat, maică! Ieri, pe seară, au binevoit să pornească… spuse, blajină, Mavra Kuzminișna.
Tânărul ofițer rămase nehotărât în pragul portiței, stând la îndoială dacă să intre sau să nu intre, apoi zise cu amărăciune:
— Ah, ce păcat! Începu el. Trebuia să fi venit de ieri… Ah, ce rău îmi pare!
Mavra Kuzminișna se uita între timp cu atenție la trăsăturile familiare ale tânărului, care părea să fie din neamul Rostovilor, la mantaua lui ruptă și la cizmele scâlciate pe care le avea în picioare.
— Dar de ce aveți nevoie de conte? Întrebă ea.
— Păi acum… ce să-i faci, rosti ofițerul cu necaz și se prinse cu mâna de portiță, dând parcă să plece, dar se opri din nou, șovăind.
— Vezi dumneata, spuse el deodată. Sunt o rudă de-a contelui și el a fost totdeauna bun cu mine. Așa că, vezi dumneata (își privi cu un zâmbet voios și blând hainele și cizmele), cele de pe mine s-au zdrențuit de tot și n-am nici un ban; așa că vroiam să-l rog pe conte…
Mavra Kuzminișna nu-i dădu răgaz să sfârșească.
— Numai un minut să mai zăbovești, maică. Numai un minut, spuse ea.
Și de îndată ce ofițerul își luă mâna de pe portiță, ea se și repezi, cu mersul ei de femeie bătrână, spre odaia sa din curtea de din dos.
În timp ce Mavra Kuzminișna fugea spre camera ei, ofițerul, lăsând capul în jos și dând cu ochii de cizmele lui rupte, zâmbi și începu să se plimbe prin curte. „Rău îmi pare că nu l-am găsit pe unchiul! Dar ce bătrânică de ispravă! Unde o fi alergând? Și cine-o să-mi spună mie acum pe ce străzi s-apuc ca să-mi ajung mai repede regimentul, care trebuie să fie acum aproape de Rogojskaia”, își zise în vremea aceasta tânărul ofițer. Mavra Kuzminișna, speriată, dar hotărâtă, cu o batistă cadrilată în mână, apăru de după colțul casei. La câțiva pași de ofițer ea despături batista, scoase un bilet alb, de douăzeci și cinci de ruble și i-l întinse repede.
— Să fi fost luminăția-sa acasă, se înțelege că v-ar fi primit ca pe o rudă, dar așa, poate că… acușica…
Mavra Kuzminișna se intimidă și se încurcă în vorbă. Ofițerul, însă, fără să refuze și fără să se grăbească, luă biletul și îi mulțumi frumos Mavrei Kuzminișna. Să fi fost contele acasă… tot spunea, dezvinovățindu-se, Mavra Kuzminișna. Mergi sănătos, maică, și Dumnezeu să te păzească, mai zise ea, conducându-l până la portiță și înclinându-se. Ofițerul dădu din cap și, zâmbind ca și când ar fi râs de el însuși, o porni aproape în fugă pe străzile pustii spre podul peste Jauza, ca să-și ajungă din urmă regimentul.
Iar Mavra Kuzminișna rămase mult timp dinaintea portiței zăvorite, dând din cap gânditoare, cu ochii umezi, cuprinsă pe neașteptate de duioșie maternă și de milă pentru ofițerașul acesta necunoscut.
XXIII.
DINTR-O CLÃDIRE NETERMINATA de pe Varvarka, în subsolul căreia era o crâșmă, se auzeau strigăte și cântece de oameni beți. Pe bănci, în fața meselor, ședeau într-o cameră mică și murdară vreo zece lucrători de fabrică. Toți beți, asudați, cu ochii tulburi, se forțau să caște cât mai tare gura, cântând ceva. Cântau fiecare de capul lui, căznit, în silă, de bună seamă nu pentru că aveau chef să cânte, ci doar ca să știe lumea că ei s-au îmbătat și chefuiesc. Unul dintre ei, înalt, blond și tinerel, îmbrăcat cu un caftan lung foarte curat, albastru-închis, sta în picioare. Fața lui, cu nas drept și fin, ar fi fost frumoasă dacă n-ar fi avut buze subțiri și strânse, ce-i tremurau necontenit, și ochi tulburi, încruntați și neclintiți. Stătea în spatele celor ce cântau și, închipuindu-și probabil cine știe ce, dădea solemn și neîndemânatic din brațul alb, dezgolit până la cot, silindu-și mâna să-și resfire în chip nefiresc degetele murdare. Mâneca îi aluneca mereu în jos și el o sufleca grijuliu la loc, ca și cum ar fi fost un lucru de mare importanță ca brațul acesta alb și vânjos să-i fie tot timpul dezgolit. Pe la mijlocul cântecului, din tindă și de afară, din cerdac, se auziră strigăte și bufnituri ca de încăierare. Tânărul cel înalt făcu un semn din mână.
— Drepți! Strigă el poruncitor. Păruială, băieți! Și se repezi în tindă, suflecându-și mereu mâneca.
Ceilalți lucrători se luară după el. Lucrătorii care beau în dimineața aceasta aici, sub conducerea tânărului aceluia înalt, aduseseră crâșmarului niște piei de la fabrică, încă de dimineață, și pentru asta li se dăduse de băut. Niște fierari de la covăliile din vecinătate, auzind chiolhanul dinăuntru și crezând că au spart alții cârciuma, voiseră să intre în ea cu de-a sila. Pe treptele casei se încinsese bătaia.
Crâșmarul se bătea în ușă cu un fierar și, când apărură lucrătorii, fierarul se smuci din mâinile birtașului și căzu, izbindu-se cu fața de trotuar.
Un al doilea fierar se năpusti în ușă, aruncându-se cu toată greutatea asupra crâșmarului.
Tânărul cel cu mâneca suflecată îl izbi pe fierar în față încă din mers și strigă:
— Băieți! Îi bat pe ai noștri!
În timpul acesta, primul fierar se ridică de jos și, cum degetele cu care-și pipăia obrazul stâlcit i se umpluseră de sânge, începu să strige, tânguindu-se:
— Ajutor! Săriți! Mă omoară… săriți, fraților! Moarte de om, fraților!
— Of, mamă, l-au omorât de tot, începu să strige o femeie care se ivise dintr-o curte vecină. Moarte de om!
O grămadă de oameni se adunară în jurul fierarului cel cu fața însângerată.
— N-ai jefuit lumea de ajuns, când luai și cămașa de pe om! Spuse unul, răstindu-se la crâșmar, vrei să mai și omori oamenii acuma? Tâlharule!
Tânărul cel înalt, stând pe scară, se uita cu ochi tulburi când la cârciumar, când la fierar, chibzuind parcă la care să se repeadă.
— Ucigașule! Răcni el deodată la cârciumar. Legați-l, băieți!
— Așa? Pe mulți ai mai legat în viața ta? Strigă cârciumarul, ferindu-se de cei care se repeziră la el și, scoțându-și căciula din cap, o trânti de pământ.
Ca și cum gestul acesta ar fi avut vreun înțeles misterios de amenințare, cei de la fabrică se retraseră din preajma lui și rămaseră nehotărâți.
— Vă învăț eu ce-i rânduiala, fraților. De-ar fi s-ajung și până la polițai. Ce, crezi că n-ajung? Adică, v-a poruncit cineva să tâlhăriți? Mai strigă cârciumarul, ridicându-și căciula de jos.
— Păi, să mergem, iote colo, ce, crezi că mă sperii? Să mergem… ia uite la el! Se îngânau unul pe altul cârciumarul și tânărul cel înalt și o porniră împreună, pe stradă, înainte.
Fierarul cel cu fața însângerată se ținea în rând cu ei. Lucrătorii și norodul adunat veneau după ei, făcând larmă și țipând.
În colțul străzii Maroseica, în dreptul unei case mari cu obloanele închise, pe peretele căreia atârna o firmă de cizmărie, stăteau abătuți vreo douăzeci de cizmari, oameni cu chipurile trase, cu șorțuri și caftane rupte.
— Să ne facă socoteala cinstit! Spunea o calfă, un om slab, cu barba rară și sprâncenele încruntate. Ne-a supt sângele și alt nimic. Ne-a dus cu vorba toată săptămână. Și acum, când nu mai e nimic de făcut, p-aci ți-e drumul!
Văzând mulțimea de oameni cu unul însângerat printre ei, calfa care cuvânta tăcu și toți cizmarii se luară grăbiți, mânați de curiozitate, după dânșii.
În mulțime se auzi:
— Unde s-o fi ducând lumea asta?
— La poliție, unde să se ducă!
— Păi, cum adică, nu i-au dovedit ai noștri?
— Da' de unde! Ascultă colea, ce spune lumea.
Cârciumarul, folosindu-se de faptul că mulțimea sporea, rămase în urma cetei și o luă îndărăt spre cârciuma lui.
Tânărul cel înalt, fără să prindă de veste că adversarul său, cârciumarul, dispăruse, vorbea întruna, gesticulând cu brațul dezgolit și atrăgând astfel asupra sa atenția tuturor. Lui începu poporul să-l spună păsurile, crezând că poate veni de la el dezlegarea tuturor chestiunilor care-i preocupau.
— Să ne facă dreptate, să ne arate legea, că doar de aceea-i stăpânire! Nu-i așa, pravoslavnicilor? Spunea tânărul cel înalt, zâmbind de-abia perceptibil.
— Ce-or fi crezând, că n-avem stăpânire? S-ar putea să n-avem stăpânire? Am încăpea în gheara tâlharilor.
— Ce să mai vorbim degeaba? Se auzeau voci din mulțime. Cum adică, să lase ei Moscova așa? Þi-o fi spus cineva în bătaie de joc și tu ai și luat-o de bună! N-ați văzut ce de-a trupe de-ale noastre vin? Cum au să-l lase să vină peste noi? Doar de asta avem stăpânire! Auzi ce spune lumea! Se auzeau voci din toate părțile și oamenii arătau spre tânărul cel înalt.
La zidurile Kitai-Gorod207-ului, alt grup de oameni, mai mic, se înghesuia în jurul unui bărbat îmbrăcat într-o manta de aba, în mână cu o hârtie.
— Ukazul, se citește ukazul! Se auziră voci din toate părțile și mulțimea se grămădi către cel care citea.
Omul în manta de aba citea un afiș cu data de 31 august. Când mulțimea îl înconjură, el tăcu încurcat parcă, dar, la cererea tânărului celui înalt care răzbătuse până la el, prinse a citi de la început afișul, cu un ușor tremur în glas.
„Eu, mâine dis-de-dimineață plec la serenissimul, citi el („Sărănisimul!„ repetă solemn tânărul cel înalt, lățindu-și gura într-un zâmbet și încruntându-și sprâncenele), pentru ca împreună să discutăm cum vom acționa și cum vom da ajutor armatelor ca să nimicească pe dușmanul făcător de rele; ne vine și nouă rândul să le scoatem sufletul… urmă cititorul și se opri („Ați văzut? Strigă triumfător tânărul. Îi arată el…„), și să-i trimitem mai repede la dracu pe acești musafiri; vin mâine spre amiază înapoi și ne vom pune pe treabă și vom face și-om direge și de dușman praful s-o alege.”
Ultimele cuvinte fură citite într-o tăcere desăvârșită. Tânărul cel înalt puse trist capul în piept. Se vedea bine că ultimele cuvinte îi nedumeriseră pe toți. Mai cu seamă cuvintele: „vin mâine spre amiază înapoi” dezamăgiseră, se vede, și pe cititor și pe ascultători. Poporul se aștepta să audă cuvinte cu un înțeles mai înalt și când colo auzea lucruri prea de tot simple și fără de înțelesuri tainice: erau cuvinte pe care le putea spune oricare dintre ei și de aceea n-aveau ce căuta într-un ucaz dat de înalta stăpânire.
Tăceau toți, dezamăgiți. Tânărul cel înalt, mișcând din buze, se tot legăna.
— Pe el ar fi bine să-l întrebăm! Chiar el îi! Cum adică, să întrebi? Păi, altfel cum? El are să ne lămurească… se auziră dintr-o dată voci în rândurile ultime ale mulțimii și întreaga atenție se îndreptă asupra trăsurii polițaiului, care tocmai trecea prin piață urmată de doi dragoni călări.
Polițaiul, care cutreiera orașul în dimineața aceea din ordinul contelui pentru a da foc barăcilor și care câștigase, cu prilejul acestei misiuni, o mare sumă de bani, în clipa aceea la el în buzunar, văzu gloata ce venea spre dânsul și ordonă vizitiului să oprească.
— De ce v-ați adunat? Strigă el la oamenii care se apropiau sfioși de trăsură, unul câte unul. De ce v-ați adunat? N-auziți ce vă întreb? Repetă polițaiul, văzând că nu i se răspunde.
— S-au adunat, înălțimea-voastră, vorbi slujbașul cu mantaua de aba, s-au adunat după ordinul prealuminatului conte, ca să-și facă datoria, înălțimea-voastră, și nicidecum pentru ca să se răscoale; după porunca prealuminatului conte…
— Contele n-a plecat, e aici, cu noi; vă va da și vouă ordine, să știți ce aveți de făcut, spuse polițaiul. Mână! Zise el vizitiului.
Gloata rămase locului, cu ochii la trăsura care se îndepărta ori îmbulzindu-se în jurul celor care putuseră auzi ce spusese stăpânirea.
Polițaiul se uită între timp speriat în urmă, spuse ceva vizitiului și caii lui iuțiră pasul.
— Ne-a înșelat, fraților! Să mergem la ăl mare! Strigă tânărul cel înalt. Nu-l lăsați, băieți! Să dea socoteală! Pe el! Se auziră din toate părțile strigăte și mulțimea se repezi în goană după trăsură.
Pe urmele polițaiului, gloata zgomotoasă se îndreptă spre Lubianka.
— Se poate, oameni buni, boierii și negustorii să plece, iar noi să rămânem să pierim pe aici? Ce, noi suntem câini?! Sau ce? Se auzea din ce în ce mai des în mulțime.
XXIV.
ÎN SEARA ZILEI DE 1 SEPTEMBRIE, după întrevederea sa cu Kutuzov, contele Rastopcin, mâhnit și jignit că nu fusese invitat la consiliul de război, că generalissimul nu da nici o atenție propunerii sale de participare la apărarea capitalei și uimit de noul punct de vedere ce i se revelase în tabără, în virtutea căruia sângele rece și patriotismul cu care capitala înfrunta primejdia erau privite ca niște lucruri nu de mâna a doua, ci cu totul neînsemnate și de prisos – mâhnit, jignit și uluit de toate acestea, contele Rastopcin făcu drumul înapoi la Moscova și, după ce cină, se trânti pe o canapea fără să se mai dezbrace. Către orele unu noaptea fu deșteptat de un curier care-i aducea o scrisoare din partea lui Kutuzov. În scrisoare se spunea că, întrucât trupele se retrag dincolo de Moscova pe drumul Riazanului, contele este rugat a binevoi să trimită personalul său polițienesc pentru a conduce trupele în timpul trecerii lor prin oraș. Vestea nu era o noutate pentru Rastopcin. Contele n-avusese nevoie să se vadă în ajun cu generalissimul ca să priceapă că Moscova urma să fie predată, ci știuse aceasta chiar din zilele ce urmaseră bătăliei de la Borodino, de când, ajunși la Moscova, toți generalii într-un glas spuneau că o nouă bătălie nu va mai putea fi dată și de când bunurile publice erau evacuate noapte de noapte, din însuși ordinul său, iar jumătate din populație părăsise orașul; totuși știrea aceasta, adusă sub forma unui simplu bilețel cu caracter de ordin din partea lui Kutuzov și primită de el noaptea, la vremea întâiului somn, îl uimi și îl supără pe Rastopcin.
Mai târziu, explicându-și în notele sale memorialistice activitatea din vremea aceea, contele Rastopcin a scris în mai multe rânduri că pe atunci urmărise două mari scopuri: De maintenir la tranquillité a Moscou et d'en faire partir le habitants208. Dacă am admite că avea într-adevăr acest scop dublu, atunci oricare dintre acțiunile lui Rastopcin apare ca ireproșabilă. De ce n-au fost evacuate odoarele Moscovei, armele, cartușele, praful de pușcă, rezervele de grâne, de ce au fost înșelați mii de locuitori că Moscova nu va fi predată și s-au trezit astfel ruinați? Pentru a se păstra liniștea în capitală, răspunde contele Rastopcin în notele sale. Pentru ce au fost evacuate teancuri întregi de hârtii fără valoare de prin instituții, balonul lui Leppich și alte lucruri? Pentru a lăsa orașul pustiu, răspund notele contelui Rastopcin. E de ajuns să admiți că a existat ceva care amenința liniștea orașului și orice acțiune devine justificată.
Toate grozăviile teroarei lui se bazau numai pe grija ca populația să fie liniștită.
Dar pe ce se întemeiau temerile contelui Rastopcin, cu privire la anumite tulburări în Moscova anului 1812? Ce motiv avea să presupună existența vreunui gând de răscoală în oraș? Populația pleca, iar trupele, retrăgându-se, înțesaseră Moscova. De ce, prin urmare, s-ar fi răsculat populația?
Nu numai la Moscova, dar nicăieri în întreaga Rusie, în tot timpul înaintării inamicului, nu s-a produs nimic care să semene cu o răscoală. La 1 și 2 septembrie, mai bine de zece mii de oameni rămăseseră încă în Moscova și, în afară de mulțimea adunată în curtea comandantului suprem al orașului, adunare provocată chiar de el, nimic altceva nu s-a întâmplat în oraș. Ar fi fost cu siguranță și mai puțin de așteptat tulburări în sânul populației dacă, după bătălia de la Borodino, când părăsirea Moscovei devenise un lucru evident, sau măcar probabil, dacă după această dată, în loc să tulbure poporul cu împărțirea armelor și afișelor, Rastopcin ar fi luat măsuri de evacuare a odoarelor, a rezervelor de praf de pușcă, a munițiilor și banilor, și ar fi făcut cunoscut tuturor că orașul va fi predat.
Rastopcin, temperament aprins și sanguin, om care o viață întreagă se învârtise în cercurile superioare ale administrației, deși plin de simțăminte patriotice, n-avea nici cea mai mică idee de ce înseamnă populația pe care credea că o conduce. Încă de la intrarea inamicului la Smolensk, Rastopcin își alesese în închipuirea lui rolul de îndrumător al sentimentelor poporului, rolul de inimă a Rusiei. Nu numai că i se părea (așa cum i se pare oricărui administrator) că el era acela care conducea activitatea exterioară a locuitorilor Moscovei, dar avea credința că el le dirijează și starea de spirit, cu ajutorul apelurilor și afișelor sale scrise în limba aceea de actor de bâlci, pe care poporul o disprețuiește chiar în mediul ei firesc și pe care n-o înțelege când o aude la cei de sus. Lui Rastopcin îi plăcuse atât de mult frumosul rol de conducător al spiritului poporului, se obișnuise atât de mult cu el, încât necesitatea de a-l abandona, necesitatea de a părăsi Moscova fără nici un act de eroism, care să fie de efect, îl luă prin surprindere, îl făcu să simtă că pământul îi fuge de sub picioare și, hotărât lucru, nu mai știa ce are de făcut. Deși știuse că Moscova va fi părăsită, în sufletul lui nu putuse totuși crede până în ultima clipă lucrul acesta și nu făcuse nimic în acest scop. Populația pleca împotriva voinței sale. Și dacă instituțiile se evacuau, aceasta se făcea la insistențele funcționarilor, la care contele consimțea doar călcându-și pe inimă, căci el personal era preocupat exclusiv cu rolul pe care și-l făurise. Așa cum se întâmplă adesea cu oamenii care au o imaginație înflăcărată, Rastopcin știa demult că Moscova va fi predată, dar știa numai rațional lucrul acesta, căci în adâncul sufletului el nu-l credea și nu se putea transpune, cu imaginația, în această nouă situație.
Toată activitatea lui desfășurată cu multă stăruință și energie (în ce măsură însă această activitate era de vreun folos sau avea vreo influență asupra populației, e altă întrebare), toată activitatea lui avea doar scopul de a deștepta în sufletul populației sentimentul pe care-l încerca și el: ură patriotică împotriva francezilor și încredere în sine.
Când însă evenimentele ajunseră la adevăratele lor proporții istorice, când se constată că nu-i de ajuns să-ți exprimi numai prin vorbe ura față de francezi, când nu se mai putu exprima această ură nici măcar prin luptă, când încrederea în sine însuși, raportată exclusiv la problema Moscovei, se dovedi nefolositoare, când toți locuitorii ca un singur om începuseră să părăsească orașul, lăsându-și la voia întâmplării avutul și demonstrând, prin această acțiune negativă, toată forța sentimentului popular, atunci rolul pe care și-l alesese Rastopcin se dovedi deodată absurd și el se simți dintr-o dată singur, slab și caraghios, cu pământul fugindu-i de sub picioare.
Primind, năuc de somn, bilețelul acela rece și poruncitor de la Kutuzov, Rastopcin se simți cu atât mai înfuriat cu cât se știa vinovat. Rămâneau la Moscova toate bunurile publice care îi fuseseră încredințate și pe care ar fi trebuit să le evacueze. Să le evacueze în întregime acum nu mai era cu putință.
„Dar cine-i vinovat de toate astea? Cine ne-a adus până aici? Se întreba el. Se înțelege că nu eu. Eu am fost pregătit, am ținut Moscova uite-așa! Iar ei, iată unde ne-au adus! Mișeii, trădătorii!”, gândea el, fără să hotărască prea bine cine erau acei mișei și trădători, din a căror vină se găsea el în această situație falsă și ridicolă; simțea totuși nevoia să-i urască pe acești trădători.
Toată noaptea aceea, contele Rastopcin nu făcu decât să dea ordinele după care veneau la el oamenii din toate părțile Moscovei. Cei din anturajul său nu-l văzuseră niciodată pe conte atât de posomorât și de furios.
„Excelență, directorul departamentului bunurilor a trimis după instrucțiuni… De la consistoriu, de la senat, de la universitate, de la azilul de copii, vicarul a trimis… întreabă… Cu privire la corpul de pompieri, ce ordine aveți de dat? A venit directorul închisorii… directorul casei de nebuni…” i se raportă contelui toată noaptea, fără încetare.
La toate aceste întrebări, contele nu dădea decât răspunsuri scurte și răstite, vrând să sublinieze că dispozițiunile lui erau acum de prisos, că tot ce pregătise el cu atâta stăruință era acum dărâmat de alții și că aceștia vor trebui să tragă consecințele pentru tot ce avea să se întâmple de aci înainte.
— Spune-i tâmpitului ăstuia, răspunse el cu privire la instrucțiunile cerute de directorul departamentului bunurilor, să rămână de planton lângă hârțoagele lui. Ce mă mai întrebi prostii despre corpul de pompieri? Au cai, n-au decât să plece la Vladimir. Doar n-au să-i lase în mâna francezilor!
— Excelență, a venit directorul casei de nebuni, să întrebe ce ordine dați.
— Ce ordine dau? Să plece toată lumea, asta-i tot… Iar nebunilor să le dea drumul în oraș. Când nebunii comandă la noi armatele, ăștia de ce n-ar fi liberi?
Întrebat despre pușcăriașii de la închisoare, contele răcni supărat la director:
— Oi fi vrând, poate, să-ți dau pentru escortarea lor cele două batalioane pe care le am? Să le dea drumul și gata!
— Sunt deținuți politici, excelență: Meșkov, Vereșceaghin…
— Vereșceaghin! Tot n-a fost spânzurat? Urlă Rastopcin. Aduceți-l la mine.
XXV.
PE LA NOUÃ DIMINEAÞA, CÂND trupele și începuseră să treacă prin Moscova, nu mai veni nimeni să ceară dispozițiuni de la contele Rastopcin. Toți cei care puteau pleca, plecau pe socoteala lor; cei care rămâneau hotărau singuri ce aveau de făcut.
Contele poruncise să-i înhame caii la trăsură, ca să plece la Sokolniki și, cu mâinile încrucișate pe piept, galben la față și tăcut, ședea acum încruntat în cabinetul său.
Fiecărui ocârmuitor, în vremuri liniștite, fără furtună, i se pare că viața ocârmuiților săi se desfășoară pe de-a-ntregul doar datorită sforțărilor lui; și în conștiința că este indispensabil își vede orice ocârmuitor principala răsplată a muncii și a sforțărilor sale. Se înțelege că, atât timp cât marea istoriei e calmă, cel ce administrează, care din luntrea lui șubredă se sprijină cu o prăjină de corabia poporului și se mișcă doar el, trebuie să aibă impresia că numai datorită sforțărilor sale se mișcă și corabia de care el își sprijină barca. Dar, de îndată ce se stârnește furtuna, se agită marea și corabia se urnește singură, confuzia nu mai este posibilă. Corabia își descrie drumul ei uriaș, independent, prăjina nu mai ajunge până la corabia în mișcare și ocârmuitorul, din poziția lui de stăpânitor, izvor al tuturor forțelor, decade până la situația de om mărunt, nefolositor și slab.
Rastopcin simțea lucrul acesta și tocmai asta îl înfuria.
Polițaiul, cel pe care-l oprise mulțimea, intră în cabinetul contelui odată cu un aghiotant care venea să raporteze că trăsura fusese pregătită de drum. Amândoi erau palizi și polițaiul, raportând de executarea misiunii sale, îl înștiință pe conte că se adunase în curte o mare mulțime de oameni, care doreau să-l vadă.
Rastopcin, fără să spună un cuvânt, se ridică, se duse cu pași grăbiți în salonul său luxos și plin de lumină, se apropie de ușa balconului, puse mâna pe clanță, apoi și-o retrase și trecu la fereastră, de unde se vedea mai bine toată mulțimea. Tânărul cel înalt era în primele rânduri și, cu fața încruntată și gesticulând cu o mână, spunea ceva. Fierarul cu fața însângerată, posomorât, sta lângă el. Vuietul glasurilor se auzea până în salon prin ferestrele închise.
— Gata trăsura? Întrebă Rastopcin, depărtându-se de fereastră.
— Gata, luminăție, spuse aghiotantul.
Rastopcin se apropie din nou de ușa balconului.
— Dar ce vor? Întrebă el pe polițai.
— Excelență, ei spun că s-au adunat la porunca dumneavoastră, ca să meargă împotriva francezilor; și mai strigă ceva despre trădare. Dar e o gloată înfuriată, excelență. Eu abia am scăpat. Excelență, îndrăznesc să vă propun…
— Poți pleca; știu eu și fără dumneata ce am de făcut, strigă supărat Rastopcin.
Stătea la ușa balconului, uitându-se la mulțime. „Iată ce-au făcut din Rusia! Iată ce-au făcut din mine!” își zicea Rastopcin, simțind cum îi crește în suflat o nestăpânită mânie împotriva acelui cineva, căruia i-ar fi putut pune în spinare vina celor ce se petreceau acuma. Cum se întâmplă adeseori cu oamenii iuți, mânia și pusese stăpânire pe el, dar nu găsise încă asupra cui s-o reverse. „La voila la populace, la lie du peuple, își zicea el, uitându-se la mulțime, la plebe qu'ils ont soulevée par leur sottise. Il leur faut une victime”209, îi trecu prin cap, uitându-se la tânărul cel înalt care gesticula. Și lucrul acesta îi trecu prin minte, pentru că el însuși simțea nevoia unei victime, asupra căreia să-și verse mânia.
— Gata trăsura? Întrebă el pentru a doua oară.
— Gata, excelență. Ce ordin dați în privința lui Vereșceaghin? Așteaptă jos, răspunse aghiotantul.
— A! Exclamă Rastopcin, ca și cum și-ar fi amintit pe neașteptate ceva.
Și, deschizând repede ușa, ieși cu pași hotărâți în balcon. Gălăgia se potoli dintr-o dată, căciulile și șepcile dispărură de pe capete și ochii tuturor se ridicară spre contele ivit în balcon.
— Bună ziua, băieți! Spuse contele repede și tare. Vă mulțumesc că ați venit. Voi coborî îndată la voi, dar mai întâi trebuie să isprăvesc cu mișelul. Trebuie să-l pedepsim pe nemernicul care a dus Moscova la pierzanie. Așteptați-mă puțin! Și contele se întoarse tot atât de repede, trântind ușa cu putere.
Din mulțime se ridică un murmur de aprobare și de satisfacție. „Înseamnă că-i pedepsește mai întâi pe nemernici! Și tu spuneai că-i franțuz… Are să te facă să pricepi tot!” spuneau oamenii, imputându-și, oarecum, unii altora neîncrederea de care se lăsaseră cuprinși.
După câteva minute, pe ușa principală ieși un ofițer, dete o comandă și dragonii luară poziția de drepți. Mulțimea se repezi lacom din dreptul balconului spre intrarea principală. Apăru pe peron și Rastopcin, călcând mânios, cu pripeală și tot cătând ceva din ochi în jurul lui.
— Unde-i? Spuse el și, în aceeași clipă în care rosti vorba asta, se și ivi de după colțul casei, dus între doi dragoni un tânăr înalt, cu gâtul lung și subțire, cu creștetul ras, pe care părul începuse să-i crească din nou. Tânărul era îmbrăcat cu un cojocel de vulpe cu fața de postav albastru învechit, care fusese cândva elegant, cu pantaloni slinoși de pușcăriaș, vârâți în niște cizme subțiri, murdare și scâlciate. De picioarele lui subțiri și slăbite atârnau lanțuri grele care-i stinghereau și mai mult mersul șovăielnic.
— A! Făcu Rastopcin, întorcându-și grăbit privirile de la tânărul cu cojocel de vulpe și arătând spre treapta cea mai de jos a peronului. Așezați-l aici!
Lanțurile zăngăniră și tânărul păși greoi pe treapta arătată, răsucindu-și în două rânduri gâtul lung, ca să-și potrivească gulerul, și își împreună pe pântece, cu un gest supus, oftând, mâinile subțiri, de om nedeprins cu munca.
Câteva secunde, până se instală tânărul pe scară, domni o tăcere desăvârșită. Numai în rândurile din spate se auzeau pașii celor care se înghesuiau către același loc, gâfâieli, ghionturi și murmure.
Rastopcin, așteptând ca tânărul să ajungă la locul indicat, își ștergea fața cu mâna, încruntându-se.
— Băieți! Spuse el cu o voce metalică, răsunătoare, acest om e Vereșceaghin, mișelul care a dus la pierzanie Moscova.
Tânărul cu cojocel de vulpe stătea umil, cu mâinile împreunate pe pântece și cu trupul puțin încovoiat. Pe fața lui slăbită, cu capul ras, urâțit, aplecat în jos, era o expresie de deznădejde. La primele cuvinte ale contelui, el își înălță încet capul și privi, de jos, spre conte, ca și cum ar fi vrut să-i spună ceva, sau cel puțin să-i întâlnească privirea. Dar Rastopcin nu se uita la el. Pe după urechea tânărului, de-a lungul gâtului subțire, se umflă și se învineți o vână ca o funie și fața i se înroși deodată.
Toate privirile erau ațintite asupra lui. El se uită la mulțime și, încurajat parcă de expresia pe care o citi pe fețele oamenilor, zâmbi trist și sfios, apoi își plecă iarăși capul, îndreptându-și picioarele pe treapta peronului.
— Și-a trădat țarul și patria; s-a vândut lui Bonaparte; el singur, dintre toți rușii, ne-a făcut de rușine numele de ruși; el a adus pierzania Moscovei, rosti Rastopcin cu o voce egală și aspră, dar, dintr-o dată, își aruncă privirile jos asupra lui Vereșceaghin, care păstra aceeași atitudine de supunere. Ca și cum lucrul acesta l-ar fi îndârjit și mai mult, el, ridicând o mână, se întoarse din nou către mulțime, aproape strigând: Judecați-l voi cum știți! Îl las în seama voastră!
Mulțimea tăcea și doar își strângea rândurile din ce în ce mai mult. Așteptarea acelui ceva necunoscut, neînțeles și groaznic, devenea insuportabilă, în atmosfera aceasta încinsă de atâtea respirații și în înghesuiala, în care fiecare îl ținea, parcă, în cârcă pe celălalt. Îngroziți, cu ochii larg deschiși și cu gurile căscate, cei din față, care văzuseră și auziseră tot ce se petrecuse în fața lor, își încordau toate puterile ca să reziste opintelilor celor din spate.
— Dați în el… Să piară trădătorul, ca să nu mai facă de rușine numele de rus! Strigă Rastopcin. Nimiciți-l! Vă ordon eu!
Mulțimea, care auzise nu cuvântul, ci doar sunetul înfuriat al vocii lui Rastopcin, icni și se împinse înainte, dar se opri iarăși.
— Conte! se auzi într-o clipă de tăcere vocea sfioasă și totodată teatrală a lui Vereșceaghin. Conte, este un Dumnezeu deasupra noastră… și vâna groasă i se umflă iarăși pe gâtul subțire, iar roșeața îi năvăli iar în obraz și repede se retrase.
Nu sfârși însă ce voia să spună.
— Nimiciți-l! O poruncesc eu! strigă iarăși Rastopcin, pălind dintr-odată cum pălise și Vereșceaghin.
— Trageți săbiile! Strigă ofițerul către dragoni, scoțând el însuși sabia.
Alt val și mai puternic străbătu mulțimea și, ajungând la primele rânduri, îi urni din loc pe cei din față și îi apropie, legănându-i, de treptele scării. Tânărul cel înalt, cu fața împietrită și cu brațul ridicat, era acum alături de Vereșceaghin.
— Lovește! Porunci aproape în șoaptă ofițerul, și unul dintre dragoni, cu fața schimonosită, lovi deodată cu muchia săbiei în capul lui Vereșceaghin.
„A!” strigă scurt, cu uimire, Vereșceaghin, uitându-se speriat împrejur, ca și când n-ar fi înțeles de ce se purtau așa cu el. Același geamăt de uimire și de groază străbătu mulțimea.
„O, Doamne!” se auzi de undeva tânguindu-se o voce.
Îndată după exclamația lui de uimire, Vereșceaghin scoase un țipăt jalnic de durere și țipătul acesta îi aduse pieirea. Împinsă până la limita extremă, bariera sentimentelor omenești care mai ținea încă pe loc mulțimea, se rupse într-o clipă. Crima fusese începută și trebuia dusă la capăt. Geamătul jalnic, de imputare, fu înăbușit de urletul amenințător și furios al mulțimii. Așa cum ultimul val – al șaptelea – sfărâmă corabia, pornit năvalnic din rândurile ultime ale mulțimii, acest ultim val ajunsese până în primele rânduri, le sfărâmă și înghiți totul cu o furie care nu mai putea fi oprită. Dragonul care lovise voi să repete lovitura. Vereșceaghin scoase un țipăt de groază, ridică mâinile ca să se apere și se repezi spre mulțime. Tânărul cel înalt, de care el se împiedicase, își înfipse mâinile în gâtul subțire al lui Vereșceaghin și, scoțând un țipăt sălbatic, căzu cu el de-a valma sub picioarele mulțimii care năvălea urlând.
Unii îl loveau și îl sfâșiau pe Vereșceaghin, alții pe tânărul cel înalt. Și țipetele celor călcați în picioare și ale celor care încercau să-l salveze pe tânărul cel înalt nu făcură decât să îndârjească și mai tare mulțimea. Le trebui mult timp dragonilor până să-l salveze pe muncitorul cel tânăr, plin de sânge și mai mult mort decât viu. Și, cu toată febrila grabă cu care se străduia mulțimea să-și sfârșească opera începută, oamenii care îl loveau, îl sugrumau și îl sfâșiau pe Vereșceaghin, multă vreme nu izbutiră să-l omoare; mulțimea îi înghesuia din toate părțile, se legăna dintr-o parte într-alta cu ei în centru – ca o singură masă, și nu le dădea răgaz nici să-l ucidă, nici să-l lase.
„Cu toporul, dă-i, ce mai aștepți? L-au sugrumat? Trădătorul! L-a vândut pe Christos! E viu… Trăiește… Așa-i trebuie tâlharului! Cu barda! Tot mai e viu?”
Numai când victima încetă să se mai zbată și când, în locul țipetelor sale, se auziră doar horcăituri prelungi și ritmice, numai atunci mulțimea începu să se îndepărteze grăbită din preajma cadavrului însângerat. Se apropiau, unul câte unul, se uitau la ceea ce făptuiseră și se îmbulzeau înapoi îngroziți, cu uimire și cu părere de rău.
„O, Doamne, ce fiară mai e și gloata asta; cum putea să scape cu viață! Se auzeau voci din mulțime. Și-i tânăr, tinerel… trebuie să fie neam de negustor. Da' așa-i norodul! Zice lumea că nu-i acela… Cum adică, să nu fie acela? O, Doamne… L-au snopit pe altul, zic că-i gata să-și dea duhul… O, norodul ăsta… Cui nu-i e frică de păcat…” spuneau acum aceiași oameni, uitându-se cu milă și durere la trupul fără viață, vânăt la chip, mânjit de sânge și de praf, și cu gâtul lung și subțire sfârtecat.
Un slujbaș grijuliu al poliției, găsind că nu se cuvine să zacă un cadavru în curtea luminăției-sale, dădu dragonilor ordin să scoată trupul în stradă. Doi dragoni îl apucară de picioarele stâlcite și scoaseră cadavrul târâș. Capul ras, plin de sânge închegat și de țărână, atârnând de gâtul lung al leșului, se bălăbănea, răsucindu-se pe caldarâm. Mulțimea se dădu înapoi în fața cadavrului.
În momentul când Vereșceaghin căzuse, iar mulțimea se aruncase asupra lui, urlând sălbatic, înghesuindu-se și tălăzuind, Rastopcin păli brusc și, în loc să se îndrepte spre scara de din dos unde îl aștepta echipajul, porni grăbit, fără să știe nici el încotro și pentru ce, cu capul în pământ, pe coridorul ce ducea spre odăile de la parter. Fața contelui era palidă și nu-și putea stăpâni tremurul fălcii de jos, care-i clănțănea ca de friguri.
— Excelență, pe aici… încotro ați apucat-o? Pe aici, vă rog, se auzi în spatele lui o voce speriată și tremurătoare.
Contele Rastopcin nu fu în stare să răspundă nimic și, întorcându-se supus, o porni în direcția în care i se arătase. La scara de din dos aștepta trăsura. Urletul îndepărtat al mulțimii întărâtate se auzea până aici. Contele Rastopcin se urcă grăbit în trăsură și porunci vizitiului să mâne spre vila lui câmpenească din Sokolniki. Ajuns pe strada Miasnițkaia și nemai auzind strigătele mulțimii, începu să aibă remușcări. Își aminti acum, cu nemulțumire, cât de fricos și de tulburat se arătase față de subalternii săi. „La populace est terrible, elle est hideuse, gândea el în franțuzește. Ils sont comme les loups qu'on ne peut apaiser qu'avec de la chair”210 „Conte, este un Dumnezeu deasupra noastră!” îi veniră brusc în minte cuvintele lui Vereșceaghin și simți fiori reci în spate. Dar senzația asta nu ținu decât o clipă și contele râse cu dispreț de el însuși. „J'avais d'autres devoirs, își zicea el. Il fallait apaiser le peuple. Bien d'autres victimes ont péri et périssent pour le bien public.”211 Și începu să se gândească la obligațiile obștești pe care le avea față de familia sa, față de capitala sa, care-i fusese încredințată, și față de sine însuși, nu în calitate de Feodor Vasilievici Rastopcin (el considera că Feodor Vasilievici Rastopcin se sacrifică pe sine pentru le bien public, ci față de sine însuși în calitate de comandant suprem al orașului, de reprezentant al stăpânirii și de împuternicit al țarului. „Dacă eu aș fi fost numai Feodor Vasilievici, ma ligne de conduite aurait été tout autrement tracée212, eu, însă, am avut datoria să apăr și viața și demnitatea comandantului suprem al orașului.”
Legănat ușor de arcurile moi ale trăsurii și nemaiauzind zgomotul îngrozitor al mulțimii, Rastopcin se liniști fizicește și, așa cum se întâmplă întotdeauna, odată cu redobândirea liniștii fizice, mintea lui scorni și puncte de sprijin pentru împăcarea morală. Gândul care-i împăca lui Rastopcin remușcările nu era nou. De când există lumea și oamenii se omoară unii pe alții, niciodată vreun om n-a săvârșit o crimă față de semenii săi fără să-și liniștească mustrările de conștiință cu gândul acesta. Gândul acesta este le bien public, binele celorlalți oameni.
Pentru omul nestăpânit de nici o patimă, binele acesta e întotdeauna necunoscut; însă omul care săvârșește crima știe întotdeauna cu certitudine în ce constă acest bine. Și Rastopcin știa acum aceasta.
Nu numai că nu-și făcea mustrări pentru ceea ce săvârșise, dar găsea motive să se felicite că se folosise cu atât succes de acest a propos213 ca să pedepsească un vinovat și, totodată, să liniștească populația.
„Vereșceaghin a fost judecat și condamnat la pedeapsa cu moartea, își zicea Rastopcin (deși senatul îl condamnase pe Vereșceaghin numai la muncă silnică). A fost un trădător și un vânzător de țară; eu nu-l puteam lăsa nepedepsit și, apoi, je faisais d'une pierre deux coups214; am dat poporului o victimă ca să-l liniștesc și am pedepsit un criminal.”
Ajungând la vila sa și ocupându-se cu de-ale casei, Rastopcin se liniști de-a binelea.
Peste o jumătate de ceas contele străbătea, într-o trăsură cu cai iuți, câmpia de la Sokolniki și nici nu se mai gândea la cele petrecute, închipuindu-și tot timpul numai ceea ce avea să fie. Se îndrepta acum spre podul Iauzski, unde se afla, după cum i se spusese, Kutuzov. Contele Rastopcin își pregătea în minte imputările usturătoare și furioase pe care avea să i le adreseze lui Kutuzov, pentru că-l păcălise. Avea să-l facă pe acest bătrân vulpoi de curte imperială să simtă că răspunderea pentru toate nenorocirile care se vor abate, ca urmare a părăsirii capitalei, asupra Rusiei duse la pierzanie (cum credea Rastopcin), cade în întregime asupra capului lui de bătrân fără minte. Chibzuind cele ce avea să-i spună, Rastopcin se tot vânzolea furios în trăsură și se uita încruntat, când într-o parte, când în cealaltă.
Câmpia de la Sokolniki era pustie. Doar la capătul ei, prin preajma azilului și a ospiciului de nebuni, se vedeau pâlcuri de oameni îmbrăcați în alb și câțiva oameni tot în alb umblând care încotro și strigând ceva și dând din mâini.
Unul dintre ei alergă să taie drumul trăsurii lui Rastopcin. Și contele, ca și vizitiul și dragonii se uitau cu un amestec de spaimă și de curiozitate la acești nebuni lăsați în libertate și, mai cu seamă, la cel care venea în fugă spre trăsură. Legănându-se pe picioarele lui lungi și slabe, cu halatul fluturând în vânt, nebunul alerga din răsputeri și nu-și mai lua ochii de la Rastopcin, strigându-i ceva cu voce răgușită și făcându-i semne să oprească. Chipul posomorât și solemn al nebunului, cu barba neîngrijită, era slab și galben. Pupilele negre ca agata îi jucau, tulburi, în globul ochilor holbați, galbeni ca șofranul.
— Stai! Oprește îți spun! Striga nebunul, cu voce ascuțită și cu intonații și gesturi poruncitoare.
Ajunsese în dreptul trăsurii și alerga acum alături de ea.
— Am fost ucis de trei ori și de trei ori am înviat din morți. M-au lovit cu pietre, m-au răstignit… Voi învia… voi învia… voi învia. Mi-ați sfârtecat trupul. Împărăția lui Dumnezeu se va prăbuși… De trei ori o voi dărâma și de trei ori o voi zidi din nou, striga el, ridicând din ce în ce mai tare glasul.
Contele Rastopcin se îngălbeni deodată, așa cum se îngălbenise atunci când gloata se năpustise asupra lui Vereșceaghin. Își întoarse fața.
— Mâ… mână mai repede! Strigă el la vizitiu cu voce tremurată.
Trăsura zbura, caii goneau cât îi țineau picioarele. Dar contele Rastopcin auzi încă multă vreme în urma lui strigătele deznădăjduite ale nebunului și nu vedea în fața ochilor decât expresia de uimire de pe chipul îngrozit și însângerat al trădătorului cu cojocelul de vulpe.
Oricât de proaspătă era, Rastopcin simțea acum că amintirea aceasta i se înfipsese adânc, până la sânge, în inimă. Simțea bine acum că urma însângerată a acestei îngrozitoare amintiri n-avea să se mai șteargă niciodată și că, dimpotrivă, cu cât va trece timpul, cu atât ea îi va trăi mai chinuitor în inimă, până la capătul zilelor sale. Își auzea acum, parcă, răsunetul propriilor sale cuvinte: „Nimiciți-l, altfel îmi veți răspunde cu capul!” „De ce-am rostit eu cuvintele acestea? Nu le-am spus cu tot dinadinsul… Aș fi putut să nici nu le spun (își zicea el) și atunci nu s-ar fi întâmplat nimic.” Vedea fața speriată și apoi îndârjită a dragonului care lovise și privirea de tăcută, sfioasă mustrare, pe care i-o aruncase băiatul acela cu cojocel de vulpe… „Dar n-am făcut-o pentru mine. Am fost dator să procedez așa. La plebe, le traâtre… le bien public215 își spunea el.
La podul de peste Iauza, trupele tot se mai îmbulzeau. Era cald. Kutuzov, trist și posomorât, ședea pe o bancă lângă pod și se juca cu cravașa în nisip, când o trăsură se opri cu zgomot lângă el. Un bărbat în uniformă de general, purtând pălărie cu plumaj, fixându-l cu niște ochi neastâmpărați, când furioși, când speriați, se apropie de Kutuzov și începu să-i spună ceva pe franțuzește. Era contele Rastopcin. Îi spuse lui Kutuzov că se află aici pentru că de Moscova și de capitală nu se mai putea vorbi; tot ce mai exista era armata.
— Ar fi fost cu totul altceva dacă excelența-voastră nu mi-ar fi spus că nu va preda Moscova fără a mai da o luptă: toate acestea nu s-ar fi întâmplat! Zise el.
Kutuzov se uita la Rastopcin și, ca și când n-ar fi înțeles sensul cuvintelor ce-i erau adresate, se silea din toate puterile să citească acel ceva deosebit, înscris în clipa aceea pe chipul omului care-i vorbea. Rastopcin, intimidat, tăcu. Kutuzov clătină ușor din cap și, fără să-și clintească privirea iscoditoare de pe chipul lui Rastopcin, zise încet:
— Da, nu voi preda Moscova fără luptă.
Să se fi gândit Kutuzov oare la cu totul altceva atunci când rostise aceste cuvinte, sau, poate, le va fi spus dinadins, știind cât erau de absurde? Destul că Rastopcin nu-i răspunse nimic și se depărtă de el grăbit. Și, lucru ciudat! Comandantul suprem al Moscovei, mândrul conte Rastopcin, puse mâna pe nagaică, se apropie de pod și, răcnind, începu să pună rânduială printre căruțele convoaielor care se înghesuiau să treacă podul.

XXVI.
PE LA ORA PATRU DUPÃ-AMIAZÃ, trupele lui Murat intrară în Moscova. În frunte mergea un detașament de husari din Würtemberg, iar la urmă, înconjurat de o mare suită, venea călare însuși regele Neapolului.
Către mijlocul bulevardului Arbat, în apropiere de biserica Nikolai Iavlennâi, Murat se opri, așteptând de la avangardă știri cu privire la starea în care se afla cetatea orașului, „le Kremlin”.
În jurul lui Murat se strânsese o mică ceată de locuitori de-ai Moscovei dintre cei care rămăseseră pe loc. Toți, cu sfială și nedumerire, se uitau la acest ciudat comandant pletos împodobit cu pene și cu aur.
— Ei, ăsta o fi fiind țarul lor? Ce zici! Nu-i rău! Se auziră câteva voci domoale.
Tâlmaciul se apropie de ceata de oameni.
— Scoate căciula… căciula, începură oamenii să se îndemne unii pe alții.
Tâlmaciul se adresă unui rândaș bătrân, întrebându-l dacă mai e mult până la Kremlin. Bătrânul ascultă, fără să se dumirească, accentul polonez, străin pentru dânsul, cu care vorbea tâlmaciul și, nerecunoscând în graiul tâlmaciului sunetele specifice limbii ruse, nu înțelese ce i se spusese și se ascunse în spatele celorlalți.
Murat se apropie de tâlmaci și îi porunci să întrebe unde sunt trupele rusești. Unul dintre ruși înțelese ce-l întrebase și câteva glasuri începură să-i răspundă de-a valma tâlmaciului. Un ofițer francez din avangardă se apropie de Murat și îi raportă că porțile fortăreței sunt încuiate și că, de bună seamă, trebuie să li se fi întins acolo o cursă.
— Bine, spuse Murat și, adresându-se unui domn din suita sa, porunci să fie puse în bătaie patru tunuri ușoare și să se tragă asupra porților cetății.
Artileria ieși în trap întins din coloana care-l urma pe Murat și o porni pe Arbat în sus. La capătul străzii Vzdvijenka, artileria se opri și se postă în mijlocul pieței. Gâțiva ofițeri, după ce puseră tunurile în poziție de tragere și se împărțiră în baterii, începură să cerceteze Kremlinul cu ocheanul.
Din Kremlin se auzeau clopotele de vecernie și sunetele lor îi puseră în încurcătură pe francezi. Ei crezură că era o chemare la arme. Dintre infanteriști fură trimiși câțiva oameni spre poarta Kutafievî. Poarta era baricadată cu grinzi și scuturi de scânduri. Două focuri de armă izbucniră din dosul porții îndată ce ofițerul și patrula se îndreptară spre ea. Un general ce sta lângă tunuri strigă spre ofițerul pornit în recunoaștere un ordin și ofițerul se întoarse cu patrula înapoi.
Dindărătul porții se mai auziră încă trei împușcături.
Un glonte nimeri un soldat francez în picior și din dosul porții se auziră strigătele stranii ale câtorva voci. Ca la comandă, expresia de voie bună și liniște de pe chipurile generalilor, ofițerilor și soldaților francezi făcu loc unei expresii de atenție dârză și concentrată, de pregătire pentru luptă, pentru suferință. Pentru ei toți, începând cu mareșalul și terminând cu ultimul soldat, aceste locuri nu erau Vzdvijenka, Mohovaia, turnul Kutafia sau poarta Troițkie, ci un teren nou, probabil un nou câmp de luptă sângeroasă. Și toți se pregătiră de luptă. Strigătele de la porțile cetății se potoliră; fură instalate tunurile. Tunarii suflară în fitilurile cu care trebuia dat foc. Un ofițer comandă: „feu!”216 și două șuierături, produse parcă de niște tinichele, se auziră una după alta. Mitraliile păcăniră în zidul porții, în grinzi și scânduri; pe urmă doi nourași de fum se ridicară în aer deasupra pieței.
Câteva clipe de la încetarea focului deschis asupra zidurilor de piatră ale Kremlinului, un zgomot ciudat se auzi deasupra capului francezilor. Un stol mare de stăncuțe își luase zborul de pe zidurile cetății și se rotea în văzduh, croncănind și fâlfâind din mii de aripi. Laolaltă cu zgomotul acesta se auzi un strigăt omenesc la poartă și din norul de fum se ivi figura unui om cu capul gol, îmbrăcat într-un caftan. Cu o armă în mână, el țintea în francezi. Feu! Repetă ofițerul de artilerie și, aproape în aceeași clipă, răsunară un foc de armă și două bubuituri de tun. Fumul ascunse iarăși poarta.
Dincolo de scuturi nu mai mișca nimic și infanteriștii francezi se îndreptară, cu ofițerii alături, spre poartă. La intrare zăceau trei răniți și patru morți. Doi oameni în caftane o luară la fugă în jos, pe sub ziduri, spre Znamenka.
— Enlevez-moi ça, zise ofițerul, arătând spre grinzi și spre cadavre; și francezii, după ce le făcură răniților de petrecanie, aruncară cadavrele peste zid. Cine fuseseră oamenii aceștia nu știa nimeni. Despre ei nu se spusese decât „Enlevez-moi ça”217, și fuseseră mai întâi aruncați și mai târziu ridicați, doar ca să nu împută aerul. Numai Thiers a dedicat memoriei acestor oameni câteva rânduri elocvente: „Ces misérables avaient envahi la citadelle sacrée, s'étaient emparés des fusils de l'arsenal et tiraient (ces misérables) sur les Français. On en sabra quelques-uns et on purgea le Kremlin de leur présence.”218
Lui Murat i se raportă că drumul a fost curățit. Francezii pătrunseră pe poartă și își întinseră tabăra în Piața senatului. Soldații aruncară pe ferestrele senatului, în piață, scaune și aprinseră cu ele focuri.
Alte detașamente trecură prin Kremlin și cantonară pe Maroseika, Lubianka, și Pokrovka. Se răspândiră pretutindeni prin Vzdvijenka, Znamenka, Nikolskaia și Tverskaia; neaflându-se nimeni prin case, francezii nu fură încartiruiți, așa cum se obișnuiește prin orașe, ci poposiră ca într-o tabără, întinsă în plin oraș.
Deși zdrențăroși, flămânzi, istoviți și reduși la o treime din efectivul lor de altădată, soldații francezi intraseră în Moscova încă în ordine. Era o armată obosită, epuizată, dar încă bravă și de temut. Și așa a fost armata aceasta numai până în clipa în care soldații ei s-au răspândit pe la case. Cum s-au împrăștiat oamenii vreunui regiment prin casele bogate și pustii, pe loc s-a și nimicit pe vecie trupa respectivă, transformându-se în ceva care nu mai era nici populație, nici oștire, ci ceva între ele: jefuitori. Când, după cinci săptămâni, aceiași oameni ieșiră din Moscova, ei nu mai alcătuiau o armată. Erau o bandă de tâlhari; fiecare dintre ei își căra cu caii sau ducea asupra sa o grămadă de lucruri, care i se păreau de preț sau de folos. La ieșirea din Moscova, țelul nici unuia dintre ei nu mai era, ca înainte, cuceririle, ci doar păstrarea celor agonisite. Asemenea maimuței care își vâră mâna într-un vas cu gâtul îngust și, luând un pumn de alune, nu-și mai desface pumnul ca să nu piardă ceea ce a luat, lăsându-se prin asta prinsă, tot astfel francezii, la ieșirea din Moscova, au trebuit, se vede, să piară, deoarece cărau cu ei ceea ce prădaseră, iar să arunce lucrurile de furat li se părea la fel de imposibil ca și maimuței, care nu vrea să desfacă pumnul plin de alune. În zece minute de la intrarea unui regiment francez într-un cartier oarecare din Moscova, nu-i mai rămânea din el nici un soldat și nici un ofițer. Pe ferestrele caselor puteau fi văzuți oameni cu mantale și botine care se plimbau râzând prin odăi; prin pivnițe și prin cămări aceiași oameni gospodăreau cu proviziile, prin curți tot ei descuiau și spărgeau ușile magaziilor și ale grajdurilor; prin bucătării aprindeau focul, își suflecau mânecile, coceau, frământau și găteau, glumeau cu femeile sau le speriau, se jucau cu copiii. Oameni de aceștia erau pretutindeni și erau mulți, și prin case, și prin prăvălii; dar de trupe nu mai putea fi vorba.
Încă din prima zi, comandanții francezi începură să dea ordine peste ordine să fie opriți soldații de a se împrăștia prin oraș, de a săvârși acte de violență asupra populației și de a jefui; dar cu tot ordinul de a se face chiar în prima seară un apel general și în ciuda oricăror măsuri, oamenii care până mai ieri alcătuiseră armata împânzeau acum bogatul oraș pustiu, care le oferea confort și îndestulare. Așa cum o cireada flămândă poate fi mânată buluc pe câmpul gol, dar se împrăștie numaidecât fără să mai poată fi stăpânită de îndată ce dă de pășune mănoasă, la fel de cu neputință de stăpânit s-a împrăștiat prin bogatul oraș și armata.
Locuitori nu mai erau în Moscova și soldații se infiltraseră ca apa în nisip în tot orașul, nestăviliți, pornind în formă de stea din Kremlinul în care pătrunseseră mai întâi, în toate părțile. Soldații de cavalerie bunăoară, intrând într-o curte de negustor bogat și găsind acolo grajduri mult mai încăpătoare decât aveau nevoie pentru caii lor, umblau, cu toate astea, să ocupe casa vecină, care li se părea și mai bună. Mulți ocupau câteva case de-a rândul, însemnând cu cretă de cine fuseseră ocupate și se încingeau dispute sau chiar bătăi între unitățile armate pentru aceste case. Soldații n-apucau să se cuibărească bine prin case că o și porneau pe uliți să caște gura prin oraș și, auzind că totul fusese părăsit, se zoreau într-acolo unde-și puteau însuși lucruri mai de preț. Comandanții se duceau să-și oprească soldații, dar se lăsau și ei atrași, fără să vrea, de aceleași îndeletniciri. În cartierul Karetnâi rămăseseră prin prăvălii trăsuri, și generalii dăduseră buzna într-acolo ca să-și aleagă carete și cupeuri. Locuitorii rămași locului pofteau prin case comandanți, sperând să se pună, prin aceasta, la adăpost de jaf. Era prăpăd cu atâtea bogății, cărora nu li se mai putea da de fund; pretutindeni, jur împrejurul locurilor ce fuseseră ocupate de francezi, se mai aflau încă tot alte locuri noi, pe care nu puseseră încă stăpânire, unde, cum li se părea francezilor, se ascundeau încă și mai mari bogății. Iar Moscova îi absorbea din ce în ce mai adânc. O armată flămândă a pătruns într-un oraș părăsit și plin de belșug și n-a mai rămas nici armată, nici oraș îmbelșugat. Așa cum, atunci când plouă pe un pământ uscat, nu mai rămâne nici apă, nici pământ uscat, tot așa, în urma intrării unei armate flămânde într-un oraș prosper și părăsit, s-a năruit și armata, cum s-a năruit și orașul prosper; și totul n-a mai fost decât noroi, n-a mai fost decât foc și jaf.
Francezii au pus incendierea Moscovei pe seama acelui patriotisme féroce de Rostopchine219, rușii, pe seama atrocității francezilor. În realitate însă, cauze certe ale incendierii Moscovei, în sensul de a se azvârli asupra unui om sau mai multor oameni răspunderea acestui incendiu, n-au existat și nici nu puteau exista. Moscova a ars în urma faptului că a fost pusă în condiții în care orice oraș construit din lemn trebuie să ardă, independent de faptul că existau sau nu mai existau în oraș o sută treizeci de pompe proaste de incendiu. Moscova trebuia să ardă, pentru că-i plecaseră locuitorii, trebuia să ardă tot așa de inevitabil cum trebuie să ardă o grămadă de vreascuri, pe care timp de câteva zile în șir sar scântei de la un foc. Un oraș de lemn în care, cu toată grija locatarilor-proprietari și a poliției, izbucneau vara focuri aproape în fiecare zi, nu poate să nu ardă când nu mai sunt în el locuitori, ci numai trupe, soldați care fumează pipă, care fac în Piața Senatului foc cu scaunele din clădirea senatului și își gătesc mâncare de două ori pe zi. Chiar și în vreme de pace, de-ar fi să băgăm prin sate trupe și să încartiruim soldații prin case, tot am vedea că numărul incendiilor sporește considerabil în regiunea respectivă. Până în ce măsură trebuia, deci, să sporească numărul incendiilor într-un oraș de lemn, părăsit, în care intraseră trupe străine? Le patriotisme féroce de Rastopchine și atrocitățile francezilor nu pot fi aici întru nimic de vină. Moscova a ars din pricina pipelor, a bucătăriilor, a vetrelor din bivuacuri, din pricina neglijenței soldaților inamici – locuitori care nu erau stăpânii caselor. Și, dacă au mai și fost, ici-colo, cazuri de foc pus (ceea ce e foarte îndoielnic, pentru că nimeni n-a avut nici un motiv să facă lucrul acesta și, în orice caz, pentru că era ceva complicat și periculos), focul pus nu poate fi considerat cauză a incendiului Moscovei, fiindcă și fără el tot acolo s-ar fi ajuns.
Oricât le-ar fi francezilor de plăcut să-l acuze pe Rastopcin și rușilor să-l învinovățească pe mișelul de Bonaparte sau, mai târziu, să pună facla eroismului în mâinile poporului nu se poate să nu pricepem că Moscova n-avea cum să nu ardă, așa cum nu poate să nu ardă orice sat, orice fabrică, orice casă, din care stăpânii pleacă și în care sunt lăsați să gospodărească și își pun la fiert ciorba străinii. Moscovei i-au dat foc locuitorii, e adevărat, dar nu locuitorii rămași în ea, ci locuitorii plecați din ea. Moscova ocupată de inamic n-a rămas întreagă, așa cum au rămas Berlinul, Viena și alte orașe, și asta numai din pricină că locuitorii ei n-au ieșit cu pâine și sare în întâmpinarea francezilor să le predea cheile orașului, ci au lăsat-o pustie.
XXVII.
INFILTRAÞIA FRANCEZILOR, răspândiți în formă de stea prin Moscova, începută în dimineața zilei de 2 septembrie, ajunse abia pe seară în cartierul unde locuia acum Pierre.
După aceste două zile petrecute în izolare într-un chip cu totul neobișnuit, Pierre ajunsese într-o stare vecină cu nebunia. Pe toată ființa lui pusese stăpânire un singur gând. Nu știa nici el cum și când se întâmplase, dar gândul acesta îl stăpânea acum până într-atâta, încât nu-și mai aducea aminte de nimic din trecut și nici din prezent nu pricepea nimic; tot ce vedea și auzea trecea prin fața lui ca în vis.
Fugise de acasă numai ca să scape de roiul cerințelor încâlcite ale vieții, care-l copleșiseră și pe care, în starea lui de atunci, nu se simțea în stare să le descurce. Venise sub pretext că avea de cercetat cărțile și actele răposatului, în casa lui Iosif Alexeevici, numai ca să se desprindă de toate frământările vieții și fiindcă de amintirea lui Iosif Alexeevici se lega în sufletul său lumea gândurilor veșnice, împăcate și solemne, cu desăvârșire opuse lumii de tulburi rătăciri, în care se simțea târât. Căutase un refugiu tihnit și îl găsise, într-adevăr, în cabinetul lui Iosif Alexeevici. Când, în liniștea de mormânt a cabinetului, se așeză cu coatele pe masă la biroul colbăit al celui mort, prin minte începură să i se perinde domol și semnificativ, una după alta, amintirile zilelor din urmă, îndeosebi bătălia de la Borodino, și fu cuprins de simțământul acela de nebiruit al nimicniciei și falsității lui în comparație cu adevărul, cu simplitatea și forța acelei categorii de oameni, care i se întipăriseră în conștiință sub denumirea de ei. Când Gherasim îl trezi din gânduri, lui Pierre îi venise în cap ideea să ia parte alături de popor la apărarea Moscovei, apărare care, după cum aflase, tocmai se plănuia. În acest scop îi ceru, pe dată, lui Gherasim să-i găsească un caftan și un pistol și îi împărtăși intenția lui de a rămâne, ascunzându-și identitatea, în casa lui Iosif Alexeevici. Mai pe urmă, de-a lungul celei dintâi zile de izolare și de stat degeaba (Pierre încercase de mai multe ori și nu izbutise să-și concentreze atenția asupra manuscriselor masonice) îi veni în repetate rânduri gândul tulbure care-l chinuise și înainte, în legătură cu înțelesul cabalistic al numelui său, raportat la numele lui Bonaparte, dar gândul acesta, anume că el, l'Russe Besuhof, e predestinat să pună capăt domniei fiarei, îl străbătu deocamdată doar ca una dintre acele idei fugitive care trec uneori, fără rost și fără urme, prin capetele oamenilor.
Când însă, după ce-și cumpărase caftanul (doar în scopul participării la apărarea populară a Moscovei), se întâlni cu Rostovii și Natașa îi spuse: „Dumneata rămâi? Ah, ce frumos!” îi fulgeră prin minte ideea că, într-adevăr, frumos ar fi ca el să rămână, totuși, chiar dacă Moscova va fi ocupată, și să-și îndeplinească rolul care-i fusese predestinat.
A doua zi, fără alt gând decât de a nu da înapoi în fața oricărui sacrificiu și de a nu se lăsa întru nimic mai prejos de ei, se îndreptă spre bariera Triohgornaia. Dar când se înapoie acasă, după ce se încredințase cu ochii lui că Moscova nu va fi nicidecum apărată, simți dintr-o dată că ceea ce înainte i se păruse doar o simplă probabilitate devenise acum ceva absolut necesar și de neînlăturat. Trebuia să rămână ascuns sub alt nume, la Moscova, să-l întâlnească pe Napoleon și să-l ucidă, pentru ca, ori să piară, ori să pună capăt nenorocirilor care se abătuseră asupra întregii Europe, și care veneau toate, cum socotea Pierre, numai de la Napoleon.
Pierre știa până și amănuntele atentatului la viața lui Napoleon săvârșit de studentul acela german, la Viena, în 1809, și știa că studentul fusese împușcat. Dar primejdia în care-și punea viața, prin aplicarea planului său, îl îndârjea și mai tare.
Două sentimente deopotrivă de puternice îl îndemnau irezistibil să-și pună planul în aplicare. Primul era sentimentul trebuinței de a se jertfi și de a suferi, având conștiința catastrofei obștești, sentiment care-l făcuse să plece în ziua de 25 august la Mojaisk și să se avânte în chiar focul luptei, tot așa cum fugea acum de acasă și își schimba viața de huzur și de confort cu viața de aici, unde dormea îmbrăcat pe o canapea tare și mânca aceeași mâncare ca și Gherasim; al doilea sentiment era disprețul acela nedefinit, caracteristic doar rușilor, față de tot ce este convențional, artificial în societatea omenească, față de tot ce majoritatea oamenilor numește „cel mai mare bun al omenirii”. Pierre încercase pentru prima dată acest ciudat și îmbietor sentiment la palatul Slobodskoi, când simțise dintr-o dată că și bogăția, și mărirea, și viața, tot ce făuresc sau apără cu atâta stăruință oamenii, toate acestea, chiar dacă au vreun preț, îl au numai prin voluptatea cu care ne putem lepăda de ele.
Era sentimentul care-l face pe recrutul-voluntar să-și bea ultima copeică, sau pe omul beat să spargă oglinzile și geamurile fără vreo pricină vizibilă, deși știe că fapta aceasta are să-l coste și ultimii bani; sentimentul de pe urma căruia omul, săvârșind fapte nebunești (în înțelesul vulgar al cuvântului), pare a-și pune la încercare autoritatea și puterea personală, dovedind prezența unui înalt fel de a judeca viața, care se situează dincolo de convențiile omenești.
Din ziua când încercase pentru prima dată acest sentiment, acolo, la palatul Slobodskoi, Pierre fusese tot timpul sub influența lui, dar abia acum îi dăduse deplină satisfacție. Pe deasupra, tot ce făcuse până acum pe calea aceasta îl întărea, în clipa de față, pe Pierre în intențiile sale și îl împiedica să și le mai poată schimba. Și fuga lui de acasă, și caftanul, și pistolul, și declarația făcută Rostovilor că rămâne la Moscova nu numai că și-ar fi pierdut orice sens, dar l-ar fi făcut și de rușine în fața lumii (lucru la care Pierre era foarte simțitor), dacă, după toate acestea, el ar fi plecat ca și ceilalți din Moscova.
Starea trupească a lui Pierre corespundea, cum se întâmplă întotdeauna, cu starea lui sufletească. Mâncărurile de rând, cu care nu era deprins, votca pe care o bău în zilele acestea, lipsa vinului și a țigărilor de foi, rufele murdare, neprimenite, două nopți pe jumătate nedormite, petrecute pe o canapea prea scurtă și fără așternut, toate acestea îl mențineau într-o stare de surescitare, vecină cu nebunia.
Era aproape două după-amiază. Francezii intraseră în Moscova. Pierre știa asta, dar, în loc să treacă la fapte, chibzuia până în cele mai mici amănunte lucrul pe care avea de gând să-l săvârșească. În visurile lui, Pierre nu-și reprezenta clar nici procesul însuși al săvârșirii atentatului și nici moartea lui Napoleon, dar își vedea cu o luciditate neobișnuită și cu tristă voluptate propria-i pieire și bărbăția lui eroică.
„Da, unul pentru toți, trebuie să-mi îndeplinesc misiunea sau să pier! Își zicea el. Da, am să mă duc… și pe urmă, deodată… Cu pistolul sau cu pumnalul? se întreba el. De altfel, e totuna. Nu eu, ci mâna providenței te pedepsește… voi spune eu (chibzuia Pierre cuvintele pe care le va rosti în clipa când îl va omorî pe Napoleon). Și acum, ce stați, luați-mă, și mă pedepsiți”, vorbea singur mai departe Pierre, cu o expresie tristă, dar hotărâtă, întipărită pe obraz și aplecându-și capul.
În vreme ce Pierre, stând în mijlocul camerei, își făcea asemenea planuri, ușa cabinetului se deschise și în prag se ivi chipul cu totul schimbat al lui Makar Alexeevici, care fusese întotdeauna sfios înainte. Era descheiat la halat și avea fața roșie și desfigurată. Se vedea că e beat. Dând cu ochii de Pierre se sfii o clipă dar, băgând de seamă că și Pierre era stingherit, prinse numaidecât curaj și veni, legănându-se pe picioarele lui subțiri, până în mijlocul camerei.
— Li-i frică, spuse el răgușit, pe ton confidențial. Dar ia aminte la ce-ți spun eu: nu mă predau… Ia aminte! Nu-i așa, domnule?
Stete puțin pe gânduri și, deodată, zărind pe masă pistolul, se repezi și-l înhață, cu o iuțeală la care greu s-ar fi putut aștepta cineva, apoi fugi în tindă.
Gherasim și rândașul, care erau tot cu ochii pe el, îl opriră în tindă, încercând să-i ia pistolul din mână. Pierre, care ieșise și el în tindă, se uită cu milă și dezgust la acest bătrân, pe jumătate ieșit din minți. Makar Alexeevici, încruntându-se de atâta sforțare, strângea în mână pistolul și striga cu glas răgușit, închipuindu-se, probabil, actor în cine știe ce scenă măreață.
— La arme! La abordaj! N-ai să mi-l smulgi! Jur! Striga el.
— Gata, ajunge, gata, vă rog. Fiți bun, faceți bine și lăsați. Hai, boierule, vă rog… spunea Gherasim, căutând să-l împingă de braț cu grijă spre ușă.
— Tu cine ești? Bonaparte… strigă Makar Alexeevici.
— Nu-i frumos, stăpâne. Intrați, vă rog, în cameră și vă odihniți. Dați, vă rog, pistolul.
— Înapoi, sclav nemernic! Nu te atinge de mine! Îl vezi? Strigă Makar Alexeevici, agitând pistolul. La abordaj!
— Acuma! Pune mâna pe el! Șopti Gherasim către rândaș.
Makar Alexeevici fu prins de mâini și târât spre ușă. Zgomote nedefinite de luptă și horcăit de om beat umplură tinda.
Deodată răsună de pe trepte alt strigăt ascuțit, de femeie, și bucătăreasa dădu buzna în tindă.
— Ei sunt, dragii mei! Zău că-s ei! Patru, călări! strigă ea.
Gherasim și rândașul îl scăpară din mâini pe Makar Alexeevici și, în liniștea ce cuprinse coridorul, se auziră deslușit mai multe lovituri în ușa de la intrare.
XXVIII.
PIERRE, CARE HOTÃRÂSE ÎN sinea lui că până își va pune în aplicare planul nu trebuia să-și dea pe față nici numele și nici cunoștințele de limbă franceză, sta în ușa întredeschisă a coridorului, cu intenția ca, de îndată ce aveau să apară francezii, să se ascundă. Dar francezii intrară și Pierre tot la ușă rămase: o curiozitate de neînvins îl țintuia locului.
Erau doi. Unul, ofițerul, era înalt, voinic și frumos, altul – pesemne soldat sau poate ordonanță – era un om scund, slab, cu chipul ars de soare, cu obrajii supți și cu expresia feței tâmpă. Ofițerul, sprijinindu-se într-un baston și șchiopătând, mergea în față. După ce făcu doi-trei pași, ofițerul, ca și când și-ar fi spus lui însuși că locuința e bună, se opri, întoarse ochii spre ușă și strigă cu glas tare, de comandant, la soldații de afară să bage caii în curte. După ce-și luă grija în privința asta, ofițerul își ridică mâna din cot, cu un gest voinicesc, își netezi mustața și își duse degetele la pălărie.
— Bonjour, la compagnie!220 spuse el, zâmbind cu voie bună și uitându-se împrejurul său.
Nu-i răspunse nimeni nimic.
— Vous etes le bourgeois?221 se întoarse ofițerul spre Gherasim.
Gherasim se uită speriat și întrebător la ofițer.
— Quartire, quartire, logement, zise ofițerul, privindu-l de sus pe măruntul Gherasim și zâmbindu-i condescendent, cu bunăvoință. Les Français sont de bons enfants. Que diable, voyons! Ne nous fâchons pas, mon vieux222, adăugă el, bătându-l pe umăr pe Gherasim, care, speriat, îl privea tăcut.
— Ah, ça! Dites donc, on ne parle donc pas français dans cette boutique?223 adăugă el, uitându-se roată împrejur și dând cu ochii de Pierre.
Pierre se dete în lături de lângă ușă.
Ofițerul se întoarse din nou către Gherasim. Îi ceru să-i arate odăile.
— Stăpân nu, la mine nu înțelege pe dumneavoastră, spunea Gherasim, străduindu-se să-și facă spusele înțelese prin stâlcirea cuvintelor.
Ofițerul francez, zâmbind, își mișcă mâinile chiar sub nasul lui Gherasim, vrând să arate prin semne că nici el nu înțelege, și se îndreptă șchiopătând spre ușa lângă care stătea Pierre. Pierre voi să se retragă ca să se ascundă, dar, chiar în aceeași clipă, văzu cum pe ușa dinspre bucătărie, care se deschise, apăru Makar Alexeevici, se uită la ofițerul francez, ridică pistolul și ochi.
— La abordaj! Strigă bețivul, dibuind trăgaciul pistolului.
Ofițerul francez se întoarse spre locul de unde răsunase acest strigăt și, în aceeași clipă, Pierre se repezi la bețiv, în momentul când Pierre apucă pistolul și îl întoarse cu țeava înspre tavan, Makar Alexeevici reuși, în sfârșit, să nimerească cu degetul trăgaciul și răsună o detunătură asurzitoare, care umplu de fum tot coridorul. Francezul păli și se repezi înapoi, spre ușă.
Uitându-și intenția de a nu arăta că știe limba franceză, Pierre smulse pistolul din mâna bețivului, îl aruncă și, alergând după ofițer, îl întrebă pe franțuzește:
— Vous n'etes pas blessé?224
— Je crois que non, răspunse ofițerul, pipăindu-se, mais je l'ai manqué belle cette fois-ci, adăugă el, arătând spre tencuiala peretelui, căzută. Quel est cet homme?225 întrebă ofițerul uitându-se sever la Pierre.
— Ah, je suis vraiment au désespoir de ce qui vient d'arriver, spuse repede Pierre, uitându-și cu desăvârșire rolul. C'est un fou, un malheureux, qui ne savait pas ce qu'il faisait.226
Ofițerul se apropie de Makar Alexeevici și-l înșfacă de guler.
Makar Alexeevici își lăsă colțurile gurii în jos și, ca și când ar fi adormit, se rezemă, clătinându-se, de perete.
— Brigand, tu me le payeras, spuse ofițerul, dându-i drumul. Nous autres nous sommes cléments apres la victoire: mais nous ne pardonnons pas aux traâtres227, adăugă el cu o expresie întunecată și solemnă pe față, însoțită de un gest energic, studiat.
Pierre continuă să vorbească în franțuzește, încercând a-l convinge pe ofițer că nu trebuie să-i ceară socoteală acestui nebun beat. Francezul îl ascultă în tăcere, privind la fel de întunecat; apoi, deodată, se întoarse cu zâmbetul pe buze spre Pierre și îl privi așa, tăcut, câteva secunde. Chipul său frumos luă o expresie de tragică duioșie și îi întinse mâna.
— Vous m'avez sauvé la vie! Vous etes Français, rosti el. Pentru un francez, concluzia aceasta era neîndoielnică. Numai un francez putea să facă o faptă mare și a-i salva lui viața, viața lui monsieur Ramball, capitaine du 13-me léger228 era, fără îndoială, cea mai măreață faptă.
Dar, oricât de neîndoielnică era atât concluzia aceasta, cât și convingerea francezului bazată pe ea, Pierre găsi de cuviință să o răstoarne.
— Je suis russe229, spuse el repede.
— Na, na, na, a d'autres, spuse francezul mișcându-și un deget prin dreptul nasului și zâmbind. Tout a l'heure vous allez me conter tout ça, zise el. Charmé de rencontrer un compatriote. Eh bien! Qu'allons nous faire de cet homme?230 adăugă el, adresându-i-se lui Pierre ca unui frate.
Chiar dacă Pierre nu era francez, odată ce i se dăduse acest titlu, cel mai înalt din lume, nu se mai putu lepăda de el; așa părea că vrea să spună expresia feței și tonul ofițerului francez. La ultima întrebare, Pierre îi mai explică o dată cine era Makar Alexeevici, îi explică și că, numai cu câteva clipe înainte de sosirea lor, acest bețiv cu mintea rătăcită șterpelise un pistol ce-i căzuse sub ochi, pe care nu avuseseră timp să i-l ia din mână, și îl rugă pe ofițer să lase fapta aceasta nepedepsită.
Francezul își umflă pieptul și schiță un gest regesc cu mâna.
— Vous m'avez sauvé la vie. Vous etes Français. Vous me demandez sa grâce? Je vous l'accorde. Qu'on emmene cet homme231, rosti repede și cu energie ofițerul francez, luându-l de braț pe salvatorul vieții sale, decretat francez, și intrând cu el în casă.
Soldații din curte, auzind detunătura, năvăliră în tindă, căutând să afle ce s-a întâmplat și arătându-se gata de a-l pedepsi pe cel vinovat; ofițerul însă îi opri sever:
— On vous demandera quand on aura besoin de vous232, zise el.
Soldații ieșiră. Ordonanța, care între timp izbutise să iscodească prin bucătărie, se apropie de ofițer.
— Capitaine, ils ont de la soupe et du gigot de mouton dans la cuisine, zise el. Faut-il vous l'apporter?233
— Oui, et le vin234, spuse căpitanul.
XXIX.
CÂND OFIÞERUL FRANCEZ INTRÃ în casă, cu Pierre, acesta crezu de datoria lui să-l încredințeze încă o dată pe căpitan că nu era francez și dădu să plece, dar ofițerul nici nu voia să audă de așa ceva. Îi arăta atâta politețe, atâta bunăvoință pentru faptul că-i salvase viața, încât Pierre nu mai avu putere să-l refuze și luă loc alături de el în salon, prima cameră în care intraseră. La afirmația categorică a lui Pierre că nu-i francez, căpitanul, neputând pesemne să înțeleagă cum de se putea lepăda cineva de un titlu atât de măgulitor, ridică din umeri și spuse că, dacă vrea cu tot dinadinsul să treacă drept rus, n-are decât, dar că el, oricum, în ciuda acestui fapt, va fi legat pe vecie de dânsul printr-un sentiment de recunoștință, pentru că i-a salvat viața.
Dacă omul acesta ar fi fost înzestrat doar cu un dram de putere de înțelegere a sentimentelor altora și i-ar fi putut trece prin minte cam ce fel de sentiment nutrea Pierre, de bună seamă că Pierre ar fi plecat de lângă el, dar flagranta lipsă de înțelegere a acestui om față de tot ce n-avea legătură cu sine însuși îl făcu pe Pierre să se dea bătut.
— Français ou prince russe incognito, spuse francezul, cu ochii la lenjeria lui Pierre murdară, dar fină, și la inelul lui de pe deget. Je vous dois la vie et je vous offre mon amitié. Un Français n'oublie jamais ni une insulte, ni un service. Je vous offre mon amitié. Je ne vous dis que ça.235
Era atâta bunătate și noblețe (în înțelesul francez al cuvântului) în tonul, în expresia feței și în gesturile acestui ofițer, încât Pierre, răspunzând fără voia lui cu același zâmbet la zâmbetul francezului, strânse mâna pe care acesta i-o întinsese.
— Capitaine Ramball du 13-me léger, décoré pour l'affaire du Sept, se recomandă el, fără să-și poată stăpâni zâmbetul de mulțumire de sine, care-i încrețea buzele pe sub mustață. Voudrez-vous bien me dire a présent a qui j'ai l'honneur de parles aussi agréablement au lieu de rester a l'ambulance avec la balle de ce fou dans le corps.236
Pierre răspunse că nu-și poate spune numele și, înroșindu-se, începu să caute a-și scorni vreunul, tot vorbind de pricinile pentru care nu-l putea da pe față, dar francezul se grăbi să-l întrerupă:
— De grâce, spuse el. Je comprends vos raisons, vous etes officier… officier supérieur, peut-etre. Vous avez porté les armes contre nous. Ce n'est pas mon affaire. Je vous dois la vie. Cela me suffit. Je suis tout a vous. Vous etes gentilhomme? Adăugă el cu o nunață de întrebare. Pierre înclină capul. Votre nom de bapteme, s'il vous plaît? Je ne demande pas davantage. Monsieur Pierre, dites-vous… Parfait. C'est tout ce que je désire savoir.237
Când fu adusă pulpa friptă de berbec, scrobul, samovarul, votca și vinul cărat de franțuji cu ei din cine știe ce pivniță rusească, Ramball îl pofti pe Pierre să ia parte la acest ospăț și în aceeași clipă începu să mănânce el însuși grăbit și lacom, ca un om sănătos și înfometat, mestecând pe întrecute cu dinții lui puternici, plescăind din buze și spunând mereu: excellent, exquis!238 Se roși și se îmbrobonă tot la față. Pierre era și el flămând, așa că luă parte cu plăcere la ospăț. Morel, ordonanța, aduse un castron cu apă caldă și puse în el o sticlă de vin roșu. Afară de aceasta, mai aduse și o sticlă de cvas pe care o luase de probă din bucătărie. Cu băutura aceasta francezii făcuseră mai demult cunoștință și o botezaseră limonade de cochon (limonada porcească) și Morel lăuda această limonade de cochon pe care o dibuise în bucătărie. Dar cum căpitanul avea vinul pe care-l dobândise trecând prin Moscova, îi lăsă lui Morel cvasul și își păstră pentru el sticla de Bordeaux, înfășură sticla într-un șervet și își turnă lui și apoi lui Pierre vin. Foamea astâmpărată și vinul îl însuflețiră și mai mult pe căpitan și nu-i mai tăcu gura tot timpul mesei.
— Oui, mon cher monsieur Pierre, je vous dois une fiere chandelle de m'avoir sauvé… de cet enragé… J'en ai assez, voyez-vous, de balles dans le corps. En voila une (arătă sub coastă) a Wagram et de deux a Smolensk (arătă cicatricea de pe obraz). Et cette jambe, comme vous voyez, qui ne veut pas marcher. C'est a la grande bataille du 7 a la Moskwa que j'ai reçu ça. Sacre Dieu, c'était beau. Il fallait voir ça, c'était un déluge de feu. Vous nous avez taillé une rude besogne; vous pouvez vous en vanter, nom d'un petit bonhomme. Et, ma parole, malgré l'atout que j'y ai gagné, je serai pret a recommencer. Je plains ceux qui n'on pas vu ça.239
— J'y ai été240 zise Pierre.
— Bah, vraiment! Eh bien, tant mieux, continuă francezul. Vous etes de fiers ennemis, tout de meme. La grande redoute a été tenace, nom d'une pipe. Et vous nous l'avez fait crânement payer. J'y suis allé trois fois, tel qus vous me voyez. Trois fois nous étions sur le canons et trois fois on nous a culbutés comme des capucins de cartes. Oh! C'était beau, monsieur Pierre. Vos grenadiers ont été superbes, tonnerre de Dieu. Je les ai vus six fois de suite serrer les rangs et marcher comme a une revue. Les beaux hommes! Notre roi de Naples qui s'y connaât a crié: bravo! Ah, ah! Soldat comme nous autres! Spuse el, după o clipă de tăcere. Tant mieux, tant mieux, monsieur Pierre. Terribles en batailles… galants… și făcu cu ochiul, zâmbind, avec les belles, voila les Français, monsieur Pierre, n'est-ce pas?241
Căpitanul era în așa hal de naiv și de voios în bunăvoința lui, atât de plin de sine și de mulțumit de el însuși, încât Pierre numai cât nu-i făcu și el cu ochiul, privindu-l înveselit. Cuvântul „galant” îi adusese, probabil, căpitanului Ramball aminte de situația Moscovei.
— A propos, dites donc, est-ce-vrai que toutes les femmes ont quitté Moscou? Une drôle d'idée! Qu'avaient-elles a craindre?242
— Est-ce que les dames françaises ne quitteraient pas Paris și les Russes y entraient?243 întrebă Pierre.
— Ah, ah, ah! Francezul izbucni în hohote de râs vesel, de om sanguin, și îl bătu pe Pierre pe umăr. Ah, elle est forte, celle-la, spuse el. Paris? Mais Paris… Paris…244
— Paris, la capitale du monde…245 rosti Pierre, ducând la capăt gândul francezului.
Căpitanul se uită la el. Avea obiceiul să se oprească în mijlocul unei discuții și să se uite țintă, cu ochi zâmbitori și prietenești.
— Eh bien, și vous ne m'aviez pas dit que vous etes Russe, j'aurais parié que vous etes Parisien. Vous avez ce je ne sais quoi, ce…246 și după ce-i făcu acest compliment, iarăși tăcu și iarăși începu să se uite la Pierre.
— J'ai été a Paris j'y ai passé des années.247 spuse Pierre.
— Oh, ça se voit bien. Paris! Un homme qui ne connaât pas Paris est un sauvage. Un Parisien, ça se sent a deux lieues… Paris c'est Talma, la Duchesnois, Potier, la Sorbonne, les boulevards, și, înțelegând că încheierea era mai slabă decât introducerea, se grăbi să adauge: il n'y a qu'un Paris au monde. Vous avez été a Paris et vous etes resté Russe. Eh bien, je ne vous en estime pas moins.248
Sub influența vinului băut și după zilele petrecute în izolare, doar cu gândurile lui triste, Pierre, fără să vrea, încerca o deosebită plăcere să stea de vorbă cu acest om voios și blajin.
— Pour en revenir a vos dames, on les dit bien belles. Quelle fichue idée d'aller s'enterrer dans les steppes, quand l'armée française est a Moscou. Quelle chance elles ont manquée, celles-la! Vos moujiks, c'est autre chose, mais vous autres gens civilisés vous devriez nous connaâtre mieux que ça. Nous avons pris Vienne, Berlin, Madrid, Naples, Rome, Varsovie, toutes les capitales du monde… On nous craint, mais on nous aime. Nous sommes bons a connaâtre. Et puis l'Empereur249, începu el, dar Pierre îl întrerupse:
— L'Empereur.
Repetă Pierre, și chipul lui luă dintr-o dată o înfățișare tulbure și încurcată.
— Est-ce que l'Empereur…250
— L'Empereur? C'est la générosité, la clémence, la justice, l'ordre, le génie, voila l'Empereur! C'est moi, Ramball, qui vous le dis. Tel que vous me voyez, j'étais son ennemi, il y a encore huit ans. Mon pere a été comte émigré… Mais il m'a vaincu, cet homme. Il m'a empoigné. Je n'ai pas pu résister au spectacle de grandeur et de gloire dont il couvrait la France. Quand j'ai compris ce qu'il voulait, quand j'ai vu qu'il nous faisait une litiere de lauriers, voyez-vous, je me suis dit: voila un souverain, et je me suis donné a lui. Eh voila! Oh, oui, mon cher, c'est le plus grand homme des siecles passés et a venir.251
— Est-il a Moscou?252 întrebă șovăind Pierre, cu o figură de răufăcător.
Francezul privi chipul de răufăcător al lui Pierre și zâmbi ironic.
— Non, il fera son entrée demain253, spuse el și își continuă povestirea.
Convorbirea lor fu întreruptă de strigătele mai multor glasuri, care se auziră dinspre poartă, și de intrarea lui Morel, care veni să raporteze căpitanului că niște husari würtemberghezi voiau să-și lase caii tot în curtea unde se aflau caii lui. Neînțelegerea venea mai mult din faptul că husarii nu pricepeau nimic din ce li se spunea.
Căpitanul ordonă să fie chemat subofițerul cel mai mare în grad și îl întrebă, cu glas sever, din ce regiment făcea parte, cine le era comandant și cu ce drept își permite să ocupe o locuință care e gata ocupată. La primele două întrebări, neamțul, care înțelegea prost franțuzește, dădu numele regimentului din care făcea parte și al comandantului său; dar, la întrebarea din urmă, neînțelegând-o și împănându-și cu frânturi de fraze franțuzești vorbirea lui nemțească, răspunse că el e însărcinat cu încazarmarea regimentului și că i s-a dat ordin să ocupe toate casele la rând. Pierre, care știa nemțește, îi traduse căpitanului ce spunea neamțul și transmise în limba germană husarului würtemberghez răspunsul căpitanului. Înțelegând ce i se spunea, neamțul cedă și își scoase oamenii din curte. Căpitanul ieși în cerdacul casei și dădu cu glas puternic câteva ordine.
Când se întoarse îndărăt în cameră, Pierre ședea tot în locul unde stătuse și mai înainte și își ținea capul între mâini. Chipul lui exprima suferință. Într-adevăr, în clipa aceea suferea. Abia după ce ieșise căpitanul și Pierre rămăsese singur, se dezmetici brusc și își dete el seama de situația în care se găsea. Nu faptul că Moscova fusese ocupată și nici faptul că învingătorii aceștia norocoși erau stăpâni în ea și-l luaseră sub ocrotirea lor, oricât de greu ar fi resimțit Pierre această stare de lucruri, nu asta îl chinuia în clipa aceea. Îl chinuia conștiința slăbiciunii lui. Câteva pahare de vin băute și conversația cu acest om blajin nimiciseră dispoziția aceea încordată și întunecată a spiritului, în care trăise de câteva zile și care-i era neapărat trebuincioasă pentru aducerea la îndeplinire a planului său. Avea și pistolul, și pumnalul, și caftanul. Napoleon sosea a doua zi. Pierre credea ca și înainte că e o faptă necesară și de seamă să ucizi răufăcătorul, dar simțea că acum n-o va mai putea face. De ce? Nu știa, dar parcă presimțea că nu-și va putea duce la îndeplinire planul. Se războia cu slăbiciunea pe care și-o recunoștea, dar simțea vag că nu-i era dat s-o învingă, că firul întunecat al gândurilor lui de răzbunare, omorul și jertfa de sine se împrăștiaseră ca pulberea în vânt, dinaintea primului venit.
Căpitanul, șchiopătând ușor și fluierând ceva, intră în cameră.
Flecăreala francezului, care până mai adineauri, îl amuzase pe Pierre, acum i se părea, dimpotrivă, dezgustătoare. Și melodia fluierată, și mersul, și gesturile și răsucirea mustăților, toate i se păreau acum lui Pierre jignitoare.
„Plec chiar acum, nu-i mai spun o vorbă”, își zise Pierre. Își spunea așa și totuși nu se clintea din loc, tot pe loc rămânea. Un simțământ ciudat de slăbiciune îl pironea locului… Voia, dar nu putea să se ridice și să plece.
Căpitanul, dimpotrivă, părea foarte voios. Se plimbă de două ori în sus și în jos, prin cameră. Ochii îi străluceau și mustățile îi tremurau ușor, ca și cum și-ar fi zâmbit singur, la un gând care-i făcea plăcere.
— Charmant, spuse el deodată, le colonel de ces Würtembergeois! C'est un Allemand, mais brave garçon, s'il en fut. Mais Allemand.254
Se așeză în fața lui Pierre.
— A propos, vous savez donc l'allemand, vous?255
Pierre îl privea tăcut.
— Comment dites-vous asile en allemand?256
— Asile? Repetă Pierre. Asile, en allemand?257 Unterkunft.
— Comment dites-vous?258 întrebă repede și neîncrezător căpitanul.
— Unterkunft, repetă Pierre.
— Onterkoff, spuse căpitanul și se uită câteva clipe la Pierre. Îi râdeau ochii. Les Allemands sont de fieres betes. N'est-ce pas, monsieur Pierre?259 conchise el.
— Eh bien, encore une bouteille de ce Bordeaux moscovite, n'est-ce pas? Morel va nous chauffer encore une petite bouteille. Morel!260 strigă înveselit căpitanul.
Morel veni cu lumânările și cu sticla de vin. La flacăra lumânărilor, căpitanul se uită la Pierre și îl izbi, pesemne, chipul descompus al interlocutorului său. Cu o sinceră expresie de tristețe și de compătimire pe față, se apropie de Pierre și se aplecă deasupra lui.
— Eh bien, nous sommes tristes, spuse el, atingându-i mâna. Vous aurai-je fait de la peine? Non, vrai, avez-vous quelque chose contre moi? Îl tot întreba el. Peut-etre par rapport a le situation?261
Pierre nu răspunse nimic, dar se uită cu duioșie în ochii francezului. Expresia aceasta de compătimire îi făcea plăcere.
— Parole d'honneur, sans parler de ce que je vous dois, j'ai de l'amitié pour vous. Puis-je faire quelque chose pour vous? Disposez de moi. C'est a la vie et a la mort. C'est la main sur le coeur que je vous le dis,262 spuse el, bătându-se în piept…
— Merçi, zise Pierre.
Căpitanul se uită insistent la Pierre, întocmai cum se uitase atunci când aflase cum se spune azil pe nemțește, și fața i se lumină deodată.
— Ah! Dans ce cas je bois a notre amitié!263 strigă el vesel și umplu cu vin două pahare. Pierre își luă paharul plin și îl bău. Ramball îl bău pe al său, îi mai atinse o dată mâna lui Pierre și se așeză, într-o poză melancolică și gânditoare, cu coatele pe masă.
— Oui, mon cher ami, voila les caprices de la fortune, începu el. Qui m'aurait dit que je serai soldat et capitaine de dragons au service de Bonaparte, comme nous l'appelions jadis. Et cependant me voila a Moscou avec lui. Il faut vous dire, mon cher, continuă el cu vocea tristă și măsurată a omului care se pregătește să spună o poveste lungă, que notre nom est l'un des plus anciens de la France.264
Și, cu franchețea naivă a francezului, căpitanul povesti istoria strămoșilor săi, vorbi de copilăria, adolescența și maturitatea lui, de toate legăturile sale de rudenie, de situația lui materială. „Ma pauvre mere”265 juca, bineînțeles, un rol de seamă în toată povestirea.
— Mais tout ça ce n'est que la mise en scene de la vie, le fond c'est l'amour. L'amour! N'est-ce pas, monsieur Pierre? Zise el, însuflețindu-se. Encore un verre!266
Pierre își bău iarăși până la fund paharul și își turnă un al treilea.
— Oh! Les femmes, les femmes!267 și căpitanul, uitându-se la Pierre cu ochi languroși, începu să vorbească despre iubire și despre aventurile sale amoroase.
Avusese foarte multe, ceea ce puteai crede ușor, judecând după chipul mulțumit de sine și frumos al ofițerului și după entuziasmul care-l însuflețea când vorbea despre femei. Cu toate că din orice istorie amoroasă de-a lui Ramball nu lipsea acel libertinaj, în care văd francezii farmecul exclusiv și întreaga poezie a iubirii, căpitanul își istorisea aventurile atât de sincer convins că numai el gustase și cunoscuse toate desfătările iubirii și atât de atrăgător zugrăvea femeile, încât Pierre îl asculta cu interes.
Era vădit că l'amour, după care se da în vânt francezul, nu era nici iubirea comună de calitate inferioară, pe care Pierre o simțise cândva pentru soția sa, nici iubirea aceea romantică pe care o încerca el pentru Natașa, mai exagerând-o (Ramball disprețuia deopotrivă amândouă aceste feluri de a iubi – unul era l'amour des charretiers, celălalt l'amour des nigauds268); l'amour căruia i se închina acest francez consta mai ales în raporturi nefirești cu femeile și în combinații monstruoase, care, după părerea lui, dădeau sentimentului tot farmecul.
Astfel căpitanul povesti emoționanta istorie a dragostei sale cu o fermecătoare marchiză de treizeci și cinci de ani și, totodată cu o minunată codană de șaptesprezece, un copil nevinovat, fiică a fermecătoarei marchize. Conflictul dintre mamă și fată, care se întreceau una pe alta în mărinimie, luase sfârșit prin aceea că mama, jertfindu-se, îi oferise amantului fata de soție, ceea ce-l mai emoționa și acum pe căpitan, deși azi totul era doar o îndepărtată amintire. Pe urmă povesti un episod în care soțul jucase rolul de ibovnic, iar el (amantul) rolul de soț, și alte câteva episoade comice dintre propriile lui souvenir d'Allemagne, unde asile înseamnă Unterkunft, unde les maris mangent de la choucroute și unde les jeunes filles sont trop blondes269.
În sfârșit, ultimul episod din Polonia, încă proaspăt în amintirea căpitanului, pe care-l istorisi cu gesturi repezi și aprins la față, consta în faptul că el salvase viața unui polonez (îndeobște în povestirile căpitanului dădeai tot timpul de episodul salvării unei vieți omenești), iar polonezul acesta i-o încredințase lui pe încântătoarea sa soție (Parisienne de coeur270), pentru timpul cât avea să slujească el în armata franceză unde se înrolase. Căpitanul era fericit; încântătoarea poloneză voia să fugă cu el; dar, dintr-un imbold de mărinimie, căpitanul îi restitui soțului nevasta, spunându-i cu prilejul acesta: „Je vous ai sauvé la vie et je sauve votre honneur!”271 După ce repetă vorbele acestea, căpitanul se frecă la ochi și se scutură, ca și când ar fi vrut să-și alunge slăbiciunea care-l cuprinsese la această mișcătoare amintire.
Ascultând povestirile căpitanului, Pierre urmărea, așa cum se întâmplă adesea noaptea târziu și sub influența vinului, tot ce spunea, înțelegea tot, dar urmărea totodată și un întreg șir de amintiri personale, care-i năpădiseră dintr-o dată, fără să știe de ce, imaginația. Ascultând aceste povești de dragoste, el își aminti deodată propria lui dragoste pentru Natașa și, depășindu-și în gând imaginile iubirii sale, începu să le compare în minte cu istorisirile lui Ramball. Urmărind povestirea lui despre conflictul dintre datorie și iubire, Pierre văzu în fața ochilor până în cele mai mici amănunte ultima lui întâlnire cu obiectul dragostei sale, lângă turnul Suhariova. Atunci întâlnirea aceasta nu-l impresionase deloc; nu-și mai amintise nici măcar o dată de ea. Acum însă i se părea că întâlnirea aceasta avea în ea ceva de tâlc și poetic.
„Piotr Kirilâci, vino încoace, te-am recunoscut”, auzea el acum cuvintele Natașei, îi vedea aievea ochii, zâmbetul, boneta de voiaj, șuvița de păr căzută… și îi apărea, în toate acestea, ceva duios și emoționant.
Sfârșindu-și de istorisit povestea cu încântătoarea poloneză, căpitanul îi puse lui Pierre întrebarea dacă a încercat vreodată asemenea sentimente de jertfire de sine din dragoste și de gelozie pentru soțul legitim.
Provocat de această întrebare, Pierre își înălță capul, simți nevoia să-și spună gândurile care-l preocupau și începu să explice că el înțelegea întrucâtva altfel iubirea pentru o femeie. Spuse că toată viața lui n-a iubit și nu iubește decât o singură femeie și că această femeie nu-i poate aparține niciodată.
— Tiens!272 făcu căpitanul.
Pe urmă, Pierre îi arătă că el a iubit această femeie încă de pe când era doar o copilă, dar că n-a îndrăznit să se gândească serios la dânsa, pentru că era prea tânără, iar el fiu nelegitim, lipsit de nume. Mai târziu însă, când i-a fost dat să capete nume și avere, n-a îndrăznit să se gândească la ea, pentru că prea o iubea mult, prea o punea mai presus de lumea întreagă și de aceea, cu atât mai mult, mai presus de el însuși. Ajuns la acest punct al povestirii, Pierre îi puse căpitanului întrebarea dacă înțelegea lucrul acesta.
Căpitanul făcu un gest care vroia să spună că, și dacă nu înțelegea, îl ruga totuși să continue.
— L'amour platonique, les nuages…273 mormăi el.
Poate vinul băut, ori nevoia de a fi sincer, ori gândul că omul acesta nu cunoaște și nici n-are cum identifica nici un personaj din povestirea sa, ori toate laolaltă, îi dezlegară lui Pierre limba. Și el își istorisi, cu gura încleștată și cu ochi învăluiți, ațintiți undeva departe, toată povestea: și căsătoria, și povestea dragostei Natașei pentru cel mai bun prieten al lui, și trădarea ei, și toate naivele lui relații cu dânsa. Provocat de întrebările lui Ramball, îi povesti și ceea ce-i ascunsese la început: situația lui în societate și își destăinui chiar și numele.
Mai mult decât toate îl impresiona pe francez în povestirea lui Pierre faptul că acesta era foarte bogat, că avea două palate în Moscova și că părăsise totul și nu plecase din Moscova, ci rămăsese în oraș, ascunzându-și numele și starea.
Noaptea târziu, ieșiră împreună pe stradă. Era o noapte caldă și luminoasă. În stânga casei, cerul era luminat de văpaia celui dintâi dintre incendiile ce începeau în Moscova, la Petrovka. Spre dreapta se ridica secera lunii noi, iar, în partea opusă lunii, atârna pe cer cometa aceea luminoasă, care se lega în sufletul lui Pierre de iubirea lui. În poartă stăteau Gherasim, bucătăreasa și doi francezi. Se auzea râsul lor și discuția dintre ei dusă într-o limbă pe care celălalt n-o înțelegea. Priveau la văpaia incendiului ce se iscase în oraș.
N-avea nimic înfricoșător acest mărunt și depărtat incendiu în imensitatea orașului.
Privind înaltul înstelat al cerului, luna, cometa și văpaia incendiului, Pierre se simțea înduioșat și fericit. „Uite ce frumos e, ce-mi mai trebuie?” își zicea el. Dar brusc, aducându-și aminte de planul său, începu să simtă că i se învârte capul și i se făcu rău, așa că se sprijini de gard ca să nu cadă.
Fără să-și mai ia rămas bun de la noul său prieten, Pierre plecă cu pași șovăitori de la poartă și, întorcându-se în odaia lui, se întinse pe canapea unde adormi pe dată.
XXX.
LA VÂLVÃTAIA CELUI DINTÂI incendiu, izbucnit la 2 septembrie, priveau, de pe drumuri deosebite și cu sentimente deosebite, locuitorii care se refugiau pe jos sau în echipaj și armatele în retragere.
Convoiul Rostovilor făcea în noaptea aceea popas în Mâtișci, la douăzeci de verste de Moscova. Porniseră de acasă atât de târziu în ziua de 1 septembrie, drumul fusese atât de înțesat de căruțe și de trupe, uitaseră acasă atâtea lucruri după care trebuiseră să trimită oameni înapoi, încât se hotărâră să înnopteze în ziua aceea la numai cinci verste de Moscova. A doua zi dimineața, se treziră târziu și iarăși mai avură câteva opriri, astfel încât de-abia ajunseră până la Bolșie Mâtișci. Pe la zece seara, Rostovii și răniții care se retrăgeau cu ei se răspândiră toți prin curțile și izbele satului acestuia întins. Slugile și vizitiii Rostovilor, împreună cu ordonanțele răniților, după ce-și isprăviră serviciul pe lângă stăpânii lor, cinară și ei, apoi dădură nutreț cailor și ieșiră pe prispă.
În izba vecină zăcea rănit un aghiotant de-al lui Raevski, cu încheietura mâinii zdrobită, și durerile îngrozitoare pe care le avea îl făceau să se vaiete jalnic, fără încetare; gemetele lui răsunau înfricoșător în întunericul nopții de toamnă. În prima noapte, aghiotantul acesta poposise la aceeași casă unde trăseseră și Rostovii. Contesa spunea că nu putuse închide ochii de gemetele lui și de aceea, aici la Mâtișci, se mutase într-o izbă proastă numai ca să fie mai departe de acest rănit.
Unul dintre oameni observă, în întunericul nopții, pe deasupra poditului înalt al unei trăsuri din fața casei, încă o vâlvătaie de incendiu, mai mică. O pălălaie se vedea încă de multă vreme și toți știau că într-acolo e Malâie Mâtișci, căruia-i dăduseră foc cazacii lui Mamonov.
— Ia, uitați-vă colo, fraților, încă un foc, spuse o ordonanță.
Toți își îndreptară privirile spre văpăile incendiului.
— Da, cică la Malâie Mâtișci au pus foc cazacii lui Mamonov!
— Ei! Dar nu, focul nu-i la Mâtișci, e mai încolo.
— Ia te uită, parcă ar fi chiar la Moscova.
Doi dintre oameni se dădură jos de pe ceardac, ocoliră cupeul și se așezară pe scară.
— E mai la stânga! Da' de unde, Mâtișci uite-l încotro-i și focu-i cu totul în altă parte.
Li se mai alăturară și alții.
— Ia uite cum arde, spuse unul. Ãsta, domnilor, e la Moscova, arde ori pe Sușcevskaia, ori pe Rogojskaia.
Nimeni nu răspunse la această remarcă. Destul de multă vreme, toți oamenii aceștia stătură și se uitară lung, tăcuți, la flăcările îndepărtate ale noului incendiu ce se întindea tot mai mult în zare.
Un bătrânel, valetul contelui (cum îi ziceau ceilalți), Danilo Terentici, se apropie de grup și se răsti la Mișka.
— Tu ce ai de văzut aici, zăpăcitule? Dacă cheamă contele și nu-i nimeni să-l servească? Fugi și strânge hainele!
— Păi, eu numai așa, după apă, dădusem fuga, zise Mișka.
— Dumneata cum crezi, Danilo Terentici? Oare să fie la Moscova focul ăsta? Întrebă unul dintre lachei.
Danilo Terentici nu răspunse nimic și mult timp după aceea tăcură iarăși toți. Vâlvătăile se întindeau și creșteau în sus din ce în ce.
— Mila ta, Doamne! Vânt cum e și secetă… spuse o voce.
— Ia uite cum s-a întețit! Doamne! Și stăncuțele se văd cum zboară! Doamne, ai milă de noi, păcătoșii!
— Îl sting ei, nu te teme!
— Cine să-l stingă? Răsună glasul lui Danilo Terentici, care tăcuse până atunci. Vorba lui era potolită și tărăgănată. E chiar Moscova, fraților, spuse el, ea e, mămuca noastră mândră…
Glasul i se frânse și-l înecă deodată, bătrânește, plânsul. Și, ca și cum doar atâta ar fi așteptat toți ca să înțeleagă tâlcul pe care-l avea pentru ei vâlvătaia iscată în noapte, odată cu sughițurile de plâns ale bătrânului valet începură să se audă acum oftaturi și cuvinte de rugăciune.
XXXI.
BÃTRÂNUL VALET, INTRÂND ÎN casă, raportă contelui că arde Moscova. Contele își puse halatul și ieși afară să vadă. Odată cu el ieși și Sonia, care nu se dezbrăcase încă și madame Schoss. Natașa și contesa rămaseră singure în odaie. (Petea nu mai era cu ai săi: plecase înainte, cu regimentul, spre Troița.)
Contesa izbucni în plâns, auzind vestea incendiului Moscovei. Natașa însă, palidă, cu ochii ațintiți în gol, stătea pe lavița de sub icoane (pe același loc unde se așezase de la sosire) și nu dădu nici o atenție cuvintelor tatălui ei. Asculta vaietul neîntrerupt al adjutantului, care se auzea peste trei case.
— Vai, ce grozăvie! Exclamă, întorcându-se din curte, Sonia înfrigurată și înspăimântată. Cred că are să ardă toată Moscova, groaznic incendiu! Natașa, uită-te și tu, se vede și de aici, pe fereastră, îi spuse ea verișoarei sale, de bună seamă cu intenția de a-i schimba prin ceva firul gândurilor.
Dar Natașa se uită la ea, ca și când n-ar fi înțeles ce i se spune, și rămase iarăși cu ochii ațintiți înspre colțul cuptorului. În această stare de împietrire se afla de dimineață, din clipa când Sonia, spre uimirea și supărarea contesei, găsise de cuviință, dintr-un motiv de neînțeles, să o înștiințeze pe Natașa că prințul Andrei, rănit, se afla în convoiul ce era cu ei. Contesa se supărase pe Sonia așa cum numai arareori se supăra ea. Sonia plânsese și își ceruse iertare, și acuma, ca și cum ar fi vrut să-și ispășească vina, nu mai contenea cu atențiile pentru verișoara sa.
— Uită-te, Natașa, ce tare arde, zise Sonia.
— Ce arde? Întrebă Natașa. Ah, da, Moscova.
Și, parcă din dorința de a nu o jigni pe Sonia cu refuzul său și a o îndepărta de ea, își lungi gâtul spre fereastră și se uită, în așa fel, încât era vădit că nu putea vedea nimic, apoi își reluă locul în poziția în care stătuse până atunci.
— Dar n-ai văzut nimic!
— Ba da, am văzut, spuse Natașa cu o voce care implora parcă liniște.
Și contesa și Sonia înțelegeau că Moscova, incendierea Moscovei, sau orice ar fi fost să fie, nu puteau avea, cu siguranță, nici o însemnătate pentru Natașa.
Contele se retrase iarăși după peretele despărțitor făcut din scânduri și se culcă. Contesa se apropie de Natașa, își lipi dosul mâinii de tâmpla ei așa cum făcea când se întâmpla să-i fie bolnavă fiica, apoi îi atinse cu buzele fruntea ca și când ar fi vrut să vadă dacă are febră și o sărută.
— Þi-e frig? Tremuri toată! Ai face bine să te culci, îi spuse ea.
— Să mă culc? Da, bine, mă culc. Mă culc chiar acuma, zise Natașa.
În clipa în care, în aceeași zi, dimineața, i se spusese că prințul Andrei e grav rănit și călătorește împreună cu ei, Natașa doar întrebase: unde? Când? E în primejdie? Îi este permis să-l vadă? După ce i se răspunse însă că nu avea voie să-l vadă, că era rănit grav, dar că viața nu-i era în pericol, Natașa, care se vedea că nu crede ce i se spunea, dându-și seama că oricât i-ar trage ea de limbă îi vor răspunde tot unul și același lucru, încetase de a mai vorbi și de a pune vreo întrebare. Tot drumul stătuse ghemuită într-un colț al cupeului, cu ochii ei mari pe care-i cunoștea atât de bine contesa și de a căror expresie îi era atât de teamă; și tot așa stătea și acuma pe lavița pe care se așezase. Plănuia ceva în mintea ei, hotărâse ceva, sau lua acum o hotărâre, de asta era sigură contesa, dar ce anume nu știa, și faptul acesta o înspăimânta și o chinuia.
— Natașa, dezbracă-te dragă, culcă-te în așternutul meu. (Numai contesei i se așternuse să doarmă în pat; madame Schoss și amândouă domnișoarele trebuiau să doarmă jos, pe niște fân.)
— Nu, mamă, eu mă culc aici, pe jos, spuse răstit Natașa, apoi se apropie de fereastră și o deschise.
Vaietele aghiotantului năvăliră pe fereastra deschisă și mai puternice. Ea scoase capul în aerul umed al nopții și contesa văzu cum îi zvâcnea de plâns gâtul subțire, lovindu-se de tocul ferestrei. Natașa știa că nu prințul Andrei gemea. Știa că prințul Andrei zăcea sub același acoperiș cu ei, în odaia de dincolo de tindă; dar geamătul acesta îngrozitor ce nu se mai ostoia o făcea să plângă cu hohote. Contesa schimbă priviri cu Sonia.
— Culcă-te, suflețelule, culcă-te, draga mamei, spuse contesa, atingând ușor cu mâna umărul Natașei. Hai, culcă-te.
— Ah, da… Numaidecât mă culc, numaidecât, zise Natașa, dezbrăcându-se cu grabă și rupându-și șireturile fustei. După ce-și scoase rochia și își puse camizolul de noapte, se așeză cu picioarele strânse sub ea în așternutul întins pe podele și, trecându-și peste umăr, în față, cosița nu tocmai lungă și foarte moale, începu să și-o împletească. Degetele ei fine, lungi și îndemânatice despărțeau, alegeau și împleteau repede și cu ușurință șuvițele. Capul i se înclina când într-o parte, când într-alta, cu gestul ei obișnuit, dar ochii măriți ca de febră priveau țintă în gol. Când sfârși cu toaleta de noapte, Natașa se lăsă încet pe cearceaful întins pe fân, la marginea dinspre ușă.
— Culcă-te la mijloc, Natașa, spuse Sonia.
— Eu vreau aici, răspunse Natașa. Dar culcați-vă odată! Adăugă ea cu necaz și își înfundă fața în pernă.
Contesa, madame Schoss și Sonia se dezbrăcară în grabă și se culcară. Doar candela mai rămăsese aprinsă în odaie. Afară însă, incendiul din Malâie Mâtișci lumina de la două verste curtea; răsunau strigătele noptatice ale gloatei din cârciuma de la răspântia uliței, pe care o spărseseră cazacii lui Mamonov, și se auzea într-una geamătul neostoit al aghiotantului rănit.
Îndelung ascultă Natașa fără să se miște zgomotele din casă și pe cele de afară. Auzi mai întâi rugăciunea mamei sale, suspinele ei și trosnetele patului sub ea, sforăitul bine cunoscut, cu șuierături, al doamnei Schoss și răsuflarea liniștită a Soniei. Pe urmă contesa o chemă. Natașa nu-i răspunse.
— Mi se pare că a adormit, mamă, îi răspunse încet Sonia.
Contesa, după o clipă de tăcere, mai cheamă o dată, dar nimeni nu-i răspunse.
Peste puțină vreme, Natașa auzi respirația regulată a mamei. Nu făcu nici o mișcare, deși piciorul mic și desculț, scăpat de sub plapomă, îi îngheța pe podeaua goală.
Sărbătorind parcă o izbândă asupra tuturor, un greiere țârâi într-o crăpătură. Cântă undeva, departe, un cocoș, îngânat de altul de pe aproape. La cârciumă se domoliseră strigătele și de afară nu se mai auzea acum decât geamătul aghiotantului rănit.
Natașa se ridică din așternut.
— Sonia, dormi? Mamă! Șopti ea.
Nu-i răspunse nimeni. Natașa se sculă binișor și cu multă grijă își făcu cruce și păși desculță, cu picioarele ei subțiri și delicate, pe podeaua murdară și rece. Dușumelele scârțâiră. Ea, cu pași iuți și ușori, dete fuga ca o pisicuță la ușă și apucă mânerul rece al clanței.
I se părea că ceva greu, lovind cadențat, izbea în toți pereții odăii; nu erau decât bătăile inimii ei, care zvâcnea să se spargă, de spaimă, de groază și de dragoste.
Deschise ușa, păși pragul și puse piciorul pe lutul umed și rece al tindei. Frigul ce i se strecura în oase o învioră. Atinse cu talpa desculță un om care dormea în tindă, păși peste el și deschise ușa odăii unde zăcea prințul Andrei. În odaie era întuneric. În colțul din fund, lângă patul pe care era ceva întins, ardea pe laviță o lumânare de seu cu flacăra pâlpâind între țurțurii groși ce se scurseseră din ea.
Încă de dimineață, de când aflase de prezența și de rănirea prințului Andrei, Natașa hotărâse că trebuia să-l vadă. Nu știa pentru ce trebuia să-l vadă, dar știa că revederea va fi chinuitoare și cu atât mai mult se convingea că lucrul acesta era neapărat necesar.
Toată ziua trăise doar cu nădejdea că în timpul nopții îl va vedea. Acum însă, când sosise clipa, o cuprinse groaza de ceea ce avea să vadă. Cât era de desfigurat? Ce mai rămăsese din el? Să fi fost oare la fel de îngrozitor ca și geamătul neostoit al aghiotantului? Da, la fel era. În închipuirea ei, el era întruchiparea acestui geamăt cumplit. Când dădu cu ochii de o grămadă informă într-un colț și îi luă drept umeri picioarele ridicate sub plapumă, ea își reprezenta un corp monstruos și se opri pradă groazei. Doar o forță de neînvins o împingea înainte. Făcu cu grijă un pas, apoi altul, și se pomeni în mijlocul unei odăi nu prea mari, ticsită de oameni. Pe laviță, sub icoane, mai era lungit cineva (era Timohin, iar pe dușumea zăceau alți doi (doctorul și valetul).
Valetul se ridică și șopti ceva. Timohin, pe care-l durea piciorul rănit, nu dormea și se uita cu ochi mari la strania apariție a acestei fete în cămașă albă, camizol și bonetă de noapte. Speriate și somnoroase, cuvintele valetului: „Ce vreți, de ce-ați venit?”, nu făcură decât s-o îndemne pe Natașa să se apropie mai iute de ceea ce zăcea în colț. Oricât de înfricoșător era acest trup, care nu semăna deloc a om, ea trebuia să-l vadă. Trecu pe lângă valet; țurțurii de seu ai lumânării se desprinseră și ea îl văzu clar pe prințul Andrei care zăcea pe spate cu mâinile întinse peste plapomă și era așa cum îl vedea ea mereu.
Era întocmai ca altădată: dar culoarea aprinsă a feței, ochii strălucitori ațintiți, ca în extaz, asupra ei, și mai ales gâtul copilăresc, delicat, care apărea de sub gulerul răsfrânt al cămășii, îi dădea un aer deosebit, nevinovat, de copil, aer pe care ea nu-l văzuse încă niciodată la prințul Andrei. Se apropie de dânsul și, cu o mișcare iute, sprintenă și tinerească, se așeză în genunchi lângă el.
El surâse și îi întinse mâna.
XXXII.
ȘAPTE ZILE TRECUSERÃ PENTRU prințul Andrei de când se trezise la postul de prim-ajutor de pe câmpul de luptă de la Borodino. Aproape tot timpul acesta zăcuse fără cunoștință. Starea febrilă și inflamația intestinelor, care fuseseră vătămate, trebuiau să-i aducă, după părerea medicului care însoțea răniții, sfârșitul. Dar în a șaptea zi el mâncă cu poftă o felie de pâine cu ceai și doctorul observă că febra îi scăzuse. Spre dimineață își recăpătă cunoștința. Prima seară, după plecarea din Moscova, fusese destul de cald și prințul Andrei fusese lăsat să-și petreacă noaptea în trăsură; la Mâtișci însă, rănitul ceru singur să fie dus în casă și să i se dea ceai. Durerile pricinuite de transportarea lui în izbă îl făcură să geamă tare și să-și piardă iarăși cunoștința. După ce-l întinseră pe patul de campanie, rămase multă vreme nemișcat, cu ochii închiși. Pe urmă îi deschise și șopti încet: „Îmi dați ceaiul?” Această memorie pentru amănuntele neînsemnate ale vieții îl izbi pe doctor. El îi luă pulsul și, spre mirarea și nemulțumirea sa, constată că mergea spre normal. Observă cu nemulțumire lucrul acesta pentru că, din experiența pe care o avea, doctorul era sigur că prințul Andrei n-avea să scape cu viață și că, dacă nu murea acum, trebuia să moară ceva mai târziu, numai că în chinuri mai mari. Cu prințul Andrei fusese dus împreună în convoi și un maior din regimentul său, Timohin cel cu năsucul roșu, ce fusese rănit la un picior în aceeași bătălie de la Borodino și care i se alăturase încă de la Moscova. Cu ei mergeau: un doctor, valetul prințului, vizitiul său și două ordonanțe.
I se dădu prințului Andrei ceaiul. El îl bău cu lăcomie, căutând tot timpul cu priviri febrile spre ușă, ca și cum s-ar fi străduit să înțeleagă sau să-și amintească ceva.
— Nu mai vreau. Timohin e aici? Întrebă el.
Timohin se târî pe laviță până aproape de el.
— Sunt aici, luminăție.
— Cum merge rana?
— A mea? Nici o grijă. A dumneavoastră?
Prințul Andrei rămase iarăși pe gânduri, ca și când ar fi vrut să-și amintească de ceva.
— Nu se poate găsi o carte? Spuse el.
— Ce carte?
— Evanghelia! Eu n-o am.
Doctorul făgădui să i-o găsească și începu să-l întrebe cum se simte. Prințul Andrei răspunse fără chef, dar cu luciditate, la toate întrebările doctorului, apoi spuse că e nevoie de încă o pernuță sub el, fiindcă stă prost și are dureri mari. Doctorul și valetul dădură la o parte mantaua cu care era învelit și, strâmbându-se din pricina mirosului greu, de carne putrezită, ce se răspândea din rană, începură să se uite la locul acesta înfiorător. Doctorul păru să fi rămas foarte nemulțumit, schimbă ceva și îl întoarse pe rănit în așa fel încât acesta gemu iar, și de durere își pierdu din nou cunoștința cât dură pansamentul și începu să delireze. Cerea întruna să i se aducă mai repede cartea și să-i fie pusă acolo, dedesubt.
— Ce vă costă pe voi asta? Spunea el. Eu n-o am; aduceți-mi-o, vă rog, puneți-mi-o dedesubt numai o clipă, cerea el cu glas tânguitor.
Doctorul ieși în tindă să se spele pe mâini.
— Ah, nemernicii, îi spunea el valetului care-i turna apă de spălat. O singură clipă l-am scăpat doar din ochi. Are dureri atât de mari, încât mă minunez cum de le poate îndura.
— Vai de mine, noi i-am pus-o, parcă, doamne Isuse-Christoase, spuse valetul.
Prințul Andrei înțelegea azi pentru prima oară unde era și ce se petrecuse cu el și își aminti că era rănit și că, în clipa când trăsura se oprise la Mâtișci, el ceruse să fie dus în casă. Pierzându-și de durere din nou cunoștința, el se trezi pentru a doua oară în casă, bând ceai, și din nou, recapitulând aici în mintea lui tot ce se petrecuse, își aminti mai limpede ca orice clipa când, în încăperea postului de prim-ajutor, la vederea chinurilor celui pe care-l ura, îl năpădiseră gânduri noi și promițătoare de fericire. Și gândurile acestea, deși vagi și nelămurite, puseseră acum din nou stăpânire pe sufletul său. Își aminti că încercase o nouă fericire și că fericirea aceasta avea ceva comun cu Evanghelia. De aceea ceru Evanghelia. Dar poziția greșită în care-l așezaseră la început neconvenind rănii sale, faptul că îl răsuciseră din nou îl făcuseră să-și piardă încă odată cunoștința; își veni în fire pentru a treia oară abia mai târziu, în liniștea desăvârșită a nopții. Toți în jurul său dormeau. Un greier țârâia dincolo de tindă, cineva pe uliță striga și cânta, gândacii foșneau pe masă, pe icoane și pe pereți, iar o muscă grasă se tot ciocnea de câte ceva prin jurul capului său și prin preajma lumânării care abia mai ardea din pricina țurțurilor de seu strânși împrejurul mucului.
Starea lui sufletească nu era normală. Omul sănătos de obicei gândește, simte și își amintește în același timp de nenumărate lucruri, dar are putința și forța să-și aleagă un șir de idei sau de fenomene și să-și oprească atenția asupra lor. Omul sănătos poate să se smulgă din cea mai adâncă meditație, pentru a spune un cuvânt celui ce a intrat la el, și poate să-și reia apoi șirul gândurilor. În privința aceasta însă, sufletul prințului Andrei era într-o stare anormală. Toate forțele sufletului său erau mai active, mai limpezi ca oricând, dar lucrau independent de voința lui. Cele mai felurite gânduri și reprezentări îl stăpâneau în același timp. În răstimpuri, mintea începea să-i lucreze brusc, cu o putere, o limpezime și o adâncime cum niciodată când era sănătos nu-i mai funcționase; dar, deodată, în mijlocul activității, se întrerupea; o reprezentare oarecare, neașteptată, îi schimba cursul și nu mai avea puterea să revină la gândul de la început.
„Da, mi s-a revelat o nouă fericire, pe care nu-i e dat omului să mi-o răpească, își zicea el, zăcând în liniștea și semiîntunericul izbei și uitându-se țintă înainte cu ochi măriți de febră. O fericire care se află în afara forțelor Materiei, în afara influențelor exterioare ale materiei asupra omului, o fericire care e numai a sufletului, fericirea iubirii. O poate înțelege orice om, dar s-o conceapă și s-o descrie poate numai unul Dumnezeu. Dar cum a dat Dumnezeu această poruncă? De ce fiul?”… Și deodată, șirul acestor idei se rupse și prințul Andrei auzi (fără să știe dacă aiurează sau o aude în realitate) o voce lină, șoptită, care-i repeta fără încetare, în tact: „Î-piti-piti-piti”, și apoi „Î-ti-ti” și iarăși: „I-piti-piti-piti” și iar „I-ti-ti”. Totodată, în sunetul acestei muzici șoptite, prințul Andrei simțea că deasupra feței sale, chiar de la mijloc, se înalță un fel de straniu edificiu aerian din ace subțiri sau din așchii. Simțea (deși îi era greu) că de el însuși depindea să țină cu atenție echilibrul, pentru ca edificiul acesta, care se tot înălța, să nu se năruie; edificiul se năruia totuși și iarăși se înălța lin, în sunetele ritmice ale muzicii șoptite. „Crește! Crește! Se întinde și tot crește”, își spunea prințul Andrei. Odată cu această senzație a creșterii edificiului mișcător de ace, cu auzul muzicii șoptite, vedea în răstimpuri și cearcănul roșiatic al feștilei și auzea foșnetul gândacilor și bâzâitul muștei care i se izbea de pernă și de față. Și, de fiecare dată când musca se atingea de obrazul lui, îi dădea o senzație de usturime; dar, odată cu senzația aceasta, îl mira faptul că, izbindu-se chiar de locul unde i se înălța pe chip edificiul, musca nu-l dărâma. În afară de aceasta mai era ceva important. Era albul acela de la ușă, era statuia albă de sfinx, care de asemenea îl apăsa.
„Poate că nu-i decât cămașa mea pe masă, își zicea prințul Andrei, iar acestea sunt picioarele mele și asta-i ușa; dar ce se tot întinde și se depărtează și piti-piti-piti – și ti-ti și piti-piti-piti… Ajunge, încetează, te rog, lasă-mă”, se rugă din suflet prințul Andrei de cineva. Și deodată gândul și sentimentul acela de la început îl invadă din nou, cu neobișnuită limpezime și forță.
„Da, iubirea (se gândi el iarăși cu o luciditate perfectă), dar nu iubirea care te face să iubești pentru ceva, într-un scop oarecare sau pentru un motiv oarecare, ci iubirea pe care am simțit-o prima oară atunci când, murind, mi-am văzut vrăjmașul și totuși l-am iubit. Am încercat atunci simțământul acela al iubirii care este însăși esența sufletului și care renunță la obiect. Încerc și acum fericirea dragostei. Să-ți iubești aproapele, să-ți iubești vrăjmașii; să iubești totul, să-l iubești pe Dumnezeu în toate manifestările lui. Pe un om care ți-e drag îl poți iubi omenește, dar numai pe un vrăjmaș îl poți iubi cu dragoste dumnezeiască. Și de aceea m-a năpădit atâta fericire când am simțit că-l iubesc pe omul acela. Ce-o fi făcând? Mai trăiește oare? Iubind omenește, iubirea se poate preschimba în ură, dar dragostea dumnezeiască nu se poate schimba. Nimic, nici moartea chiar, n-o poate distruge. Ea este esența însăși a sufletului. Și câți oameni n-am urât eu în viață. Și dintre toți oamenii, pe nimeni n-am iubit și n-am urât atât cât am iubit-o și am urât-o pe ea.” Și deodată și-o închipui aievea pe Natașa; dar nu așa cum și-o închipuia înainte, numai cu farmecul ei, care-l bucura; își închipui pentru prima oară sufletul ei. Și îi înțelese sentimentele, suferința, rușinea și căința. Acum înțelese întâia dată toată cruzimea refuzului său, văzu toată cruzimea ruperii legăturii cu ea. „Dacă aș putea s-o mai văd o dată măcar! O singură dată, să mă uit în ochii ei și să-i spun…”
Și piti-piti-piti și ti-ti, piti-piti, bum, se izbi musca… Și atenția i se strămută brusc în altă lume, amestec de realitate și de vis, în care se întâmpla ceva deosebit. Totul creștea la fel în această lume, fără să se năruie, edificiul părea că se întinde, feștila continua să ardă cu cearcăn roșu împrejur și aceeași cămașă-sfinx străjuia ușa; dar pe lângă toate acestea, ceva scârțâi, în odaie răbufni o undă de aer proaspăt și un alt sfinx alb, în picioare, se ivi în prag. Capul acestui sfinx avea obrajii palizi și chiar ochii strălucitori ai Natașei, la care se gândea acum.
„O, ce chinuitor e delirul acesta fără de capăt!” își spunea prințul Andrei, căutând să izgonească din imaginația sa chipul acesta. Dar chipul rămânea dinaintea lui cu toată puterea realității și, chiar mai mult, chipul se apropia de el. Prințul Andrei dorea să se întoarcă la lumea dinainte, lumea gândurilor pure, dar nu mai putea; năluca îl trăgea pe tărâmurile ei. Vocea lină continua să-și șoptească murmurul ei cadențat; îl gâtuia ceva, ceva crescu și chipul cel straniu era acum chiar în fața lui. Prințul Andrei își adună toate puterile ca să-și vină în fire; se mișcă și deodată urechile începură să-i vâjâie, ochii i se împăienjeniră și, întocmai ca un om care se cufundă într-o apă, își pierdu cunoștința. Când își reveni în simțiri, Natașa, chiar Natașa, aceea vie, pe care mai mult decât pe oricine în lume ar fi dorit să o iubească, cu acea iubire nouă, curată și dumnezeiască ce i se revelase acum, stătea în genunchi lângă el. Înțelese că era chiar Natașa cea vie și adevărată și nu se mai miră, ci se bucură în tăcere. Natașa, stând în genunchi aproape de el, îl privea speriată și înmărmurită (nu se putea mișca), abia stăpânindu-și plânsul. Chipul îi era palid și împietrit. Doar spre bărbie parcă i se zbătea ușor ceva.
Prințul Andrei scoase un suspin de ușurare, zâmbi și îi întinse mâna.
— Dumneata? Spuse el. Ce fericire!
Natașa se apropie de el în genunchi, cu mișcări repezi, dar grijulii, și, luându-i cu băgare de seamă mâna, începu să i-o sărute, abia lipindu-și buzele de ea.
— Iartă-mă! Spuse ea în șoaptă, ridicându-și capul și privindu-l. Iartă-mă!
— Te iubesc, spuse prințul Andrei.
— Iartă-mă…
— Ce să iert? Întrebă prințul Andrei.
— Iartă-mă, pentru ceea ce ți-am fă… cut, spuse Natașa cu un șopot întretăiat, care abia se putea auzi și începu să-i sărute mâna și mai des, abia lipindu-și de ea buzele.
— Te iubesc mai mult, mai frumos decât înainte, spuse prințul Andrei, ridicându-i cu mâna capul așa ca să se poată uita în ochii ei.
Ochii aceștia, plutind în lacrimi de fericire, îl priveau sfioși, compătimitori și plini de bucuria dragostei! Fața slabă și palidă a Natașei, cu buzele răsfrânte și umflate, era mai mult decât urâtă, era înspăimântătoare. Dar prințul Andrei nu vedea fața aceasta; el îi vedea ochii strălucitori, ochii ei minunați. În spatele lor se auzi vorbă.
Piotr, valetul, care se trezise de-a binelea din somn, îl deșteptase pe medic. Timohin, care din cauza durerii de la picior nu dormise deloc, văzuse de multă vreme tot ce se petrecea și se făcuse ghem pe laviță, trăgându-și cu grijă cearșaful să-și învelească trupul gol.
— Ce-i asta? Spuse doctorul, ridicându-se în capul oaselor, în așternut. Vă rog să plecați, domnișoară!
În vremea aceasta, începu să bată în ușă camerista, trimisă de contesă, care observase lipsa Natașei.
Ca o somnambulă deșteptată în mijlocul visului ei, Natașa ieși din odaie și, întorcându-se în cameră, căzu, plângând cu hohote, în așternut.
Din ziua aceea, tot timpul cât dură călătoria Rostovilor, de câte ori înnoptară sau poposiră, Natașa nu mai plecă de lângă Bolkonski și doctorul trebui să recunoască și el că nu se așteptase ca o fată să fie atât de tare și atât de pricepută în îngrijirea unui rănit.
Contesa, oricât o înspăimânta gândul că rănitul putea muri pe drum (ceea ce, după spusele medicului, era cu totul posibil) în brațele fiicei sale, nu i se mai putea împotrivi Natașei. Deși în urma apropierii de acum dintre Natașa și prințul Andrei le trecuse la toți prin cap că, în caz de însănătoșire, vechile relații de la logodnic la logodnică vor fi reluate, nimeni, și cu atât mai puțin Natașa și prințul Andrei, nu pomeneau nimic de lucrul acesta: chestiunea nerezolvată, însă suspendată, a vieții sau morții, care plana nu numai deasupra lui Bolkonski, ci deasupra întregii Rusii, alunga orice alte preocupări.
XXXIII.
PIERRE SE TREZI TÂRZIU, ÎN ziua de 3 septembrie. Îl durea capul, dormise îmbrăcat și hainele îi atârnau grele pe trup, iar conștiința tulbure că săvârșise în ajun ceva rușinos îi apăsa sufletul; îi era rușine de convorbirea lui din ajun cu căpitanul Ramball.
Ceasornicul arăta unsprezece, dar afară vremea părea foarte întunecată. Pierre se sculă, se frecă la ochi și, văzând pistolul cu mâner sculptat pe care Gherasim i-l pusese iarăși pe masa de scris, își aminti de locul unde se afla și de ceea ce avea anume de făcut în ziua aceea.
„N-am întârziat cumva? Se gândi el. Nu, sigur că el nu-și va face intrarea în Moscova mai devreme de douăsprezece.” Nu-și îngădui să mai chibzuiască ce avea de făcut și se grăbi să treacă cât mai repede cu putință la fapte.
După ce își netezi și aranjă hainele de pe el, Pierre își luă în mână pistolul și se pregăti să plece. De-abia atunci îi trecu întâia oară prin minte gândul că nu poate merge pe stradă așa, cu pistolul în mână. Chiar sub caftanul larg pistolul acesta mare era greu de ascuns; nici în brâu, nici la subsuoară nu-l putea ține neobservat. Și apoi pistolul era descărcat și Pierre n-avea timp să-l încarce. „Iau pumnalul, mi-e totuna”, își spuse el, deși nu o dată, cât timp își chibzuise planul, hotărâse în sinea lui că marea greșeală a studentului, care atentase la viața lui Napoleon în 1809, consta în faptul că alesese ca armă pumnalul. Dar, ca și când ceea ce l-ar fi interesat mai mult ar fi fost nu atât executarea planului său, cât trebuința de a se convinge pe sine însuși că nu se dă înapoi de la hotărârea luată și că face totul pentru îndeplinirea ei, Pierre apucă grăbit pumnalul greoi și știrb, cu prăsele verzi, cumpărat de el odată cu pistolul la turnul Suhareva și îl ascunse sub vestă.
După ce își încinse caftanul și își îndesă căciula pe cap, Pierre, străduindu-se să nu facă zgomot și să nu dea ochi cu căpitanul, se strecură pe coridor și ieși în stradă.
Incendiul la care aseară se uitase cu atâta indiferență se întinsese peste noapte. Moscova ardea acum din mai multe părți. Ardeau în același timp cartierul Karetnâi, Zamoskvorecie, Gostinâi-Dvor, Povarskaia, șlepurile de pe râul Moscova și depozitele de lemne de lângă podul Dorogomilovski.
Drumul lui Pierre ducea prin niște ulicioare până la Povarskaia și de acolo, prin Arbat, către biserica sfântului Nikolai Iavlennâi, locul unde, în imaginația lui, își pusese el de multă vreme în gând să-și aducă la îndeplinire planul. La cea mai mare parte dintre case, obloanele erau trase și ușile zăvorite. Străzile și ulicioarele erau pustii. Vântul aducea miros de pârlit și de fum. Din când în când, întâlnea ruși cu înfățișarea neliniștită și sfioasă și francezi cu înfățișarea marțială, neorășenească, de oameni trăiți în tabără, mergând prin mijlocul străzii. Și unii și alții priveau mirați la Pierre. Rușii se uitau cu atenție la el nu numai pentru că era înalt de statură și gras și avea o expresie ciudat de posomorâtă, concentrată și chinuită a feței și a întregii lui înfățișări, ci pentru că nu puteau pricepe din ce categorie socială făcea parte. Francezii, însă, îl petreceau din ochi cu mirare, mai ales fiindcă Pierre, contrar tuturor celorlalți ruși, care-i priveau speriați și curioși, nu le dădea nici o atenție. La poarta unei case, trei francezi, ce se apucaseră să le explice ceva unor ruși care nu înțelegeau nimic, îl opriră pe Pierre și îl întrebară dacă nu cumva știe franțuzește.
Pierre dădu din cap negativ și trecu mai departe. Pe altă ulicioară, strigă la el o santinelă de lângă un cheson verde și Pierre, abia când se repetă strigătul amenințător și se auzi zgomotul armei pe care santinela o luase de la umăr, pricepu că trebuia să treacă pe cealaltă parte a uliței. Nu auzea și nu vedea nimic în jurul lui. Își purta cu înfiorată precipitare gândul ascuns ca pe ceva groaznic și străin, temându-se – cumințit de cele pățite noaptea trecută – ca nu cumva să-l piardă. Dar nu-i fu dat lui Pierre să-și păstreze starea de spirit până la locul unde se îndrepta. Pe lângă asta, chiar de n-ar fi fost reținut de nimic în drum, planul tot nu și-l mai putea îndeplini, pentru că Napoleon trecuse de mai bine de patru ceasuri, de suburbia Dorogomilovskaia, prin Arbat, spre Kremlin, și se afla acum, cătrănit la suflet, în cabinetul imperial din palatul Kremlinului, dând dispozițiuni temeinice și amănunțite cu privire la măsurile ce trebuiau luate cât mai grabnic pentru stingerea incendiilor, evitarea jafurilor și liniștirea populației. Pierre, însă, nu știa de toate acestea: absorbit cu totul de sarcina ce-i stătea în față, era chinuit, așa cum sunt chinuiți oamenii care țin morțiș să facă un lucru cu neputință de făcut și nu din cauza greutăților materiale ci din pricină că nu stă în firea lor să-l facă; îl chinuia teama că va fi slab de înger în clipa hotărâtoare și că, drept urmare, și-ar putea pierde respectul față de sine.
Cu toate că nu auzea și nu vedea nimic în jurul său, Pierre își alese instinctiv drumul și nu greși ulițele întortocheate, care-l duseră în Povarskaia.
Pe măsură ce se apropia de Povarskaia, fumul devenea tot mai gros și începuse chiar să se simtă căldura flăcărilor incendiului. Din când în când se înălțau limbi de foc peste acoperișurile caselor. Tot mai mulți oameni se vedeau pe străzi și oamenii erau tot mai agitați. Pierre, însă, deși simțea că se petrece în jurul său ceva neobișnuit, nu-și dădea seama că se apropie de locul incendiului. Străbătând cărarea care tăia maidanul, mărginit într-o parte de strada Povarskaia și de parcul casei prințului Grunzinski de cealaltă, Pierre auzi deodată, chiar lângă el, un plânset deznădăjduit de femeie. Se opri ca trezit dintr-un vis, ridicând capul.
Puțin mai în lături de cărare, pe iarba uscată și plină de praf, erau azvârlite mormane de lucruri casnice: perne, un samovar, icoane, cufere. Lângă cufere ședea pe pământ o femeie slabă care nu mai era tânără, cu dinții de sus lungi și ieșiți în afară, îmbrăcată cu un zăbun negru și cu bonetă pe cap. Femeia, legănându-se, spunea ceva, se văicărea și plângea. Două fetițe, între zece și doisprezece ani, îmbrăcate cu rochițe scurte, murdare, și cu zăbunuri, se uitau la mama lor cu nedumerirea înscrisă pe fețele palide și speriate. Un băiețaș mai mic, de vreo șapte ani, în caftan și cu un imens cartuz al altcuiva în cap, plângea în brațele unei dădace bătrâne. O slujnică tânără, murdară și desculță stătea pe un cufăr, despletindu-și coadele bălane, își scutura părul pârlit, tot mirosindu-și-l. Bărbatul, un om de statură mică, adus nițel de spate și îmbrăcat în uniformă de funcționar civil, cu favoriți mici și învârtiți ca niște roți și cu părul la tâmple lins și ieșind de sub cartuzul pus prea drept pe cap, muta cu chipul împietrit cuferele trântite unul peste altul și scotea de sub ele niște haine.
Femeia numai cât nu se aruncă la picioarele lui Pierre, când îl văzu.
— Oameni buni, creștini pravoslavnici, ajutați-mi, salvați-o, dragii mei! ajutați-mă careva, rostea ea printre lacrimi. Fetița! Fata mea… Mi-au lăsat-o pe cea mică acolo! A ars! O-o-oh! De asta te-am legănat eu pe tine… O-o-oh!
— Destul, Maria Nikolaevna i se adresă bărbatul cu glas domol, de bună seamă mai mult ca o scuză față de omul străin. Trebuie s-o fi luat soră-ta, fiindcă altfel unde ar putea fi? Adăugă el.
— Stai ca o momâie, păcătosule! Strigă femeia cu ciudă, oprindu-se deodată din plâns. N-ai pic de inimă, nu-ți pasă de copilașul tău. Altul s-ar fi aruncat în foc să-l scoată. Momâie, nu om e ăsta, nu-i tată, se jelui femeia. Dumneata ești un suflet nobil, i se adresă ea lui Pierre, vorbind repede, printre sughițuri. A luat foc alături, s-a întins la noi. Fata a strigat: foc! Ne-am repezit să strângem lucrurile. Cu ce era pe noi, așa am scăpat… Iaca numai ce-am putut salva… Icoanele sfinte și țoalele de zestre, încolo am pierdut tot. Dau să iau copiii, ia-o pe Katieika de unde nu-i. O-o-o! Oh, Dumnezeule! și izbucni iarăși în hohote. Copilașul meu drag a ars! A ars!
— Dar unde, unde a rămas? Întrebă Pierre.
După expresia feței lui care se însuflețise, femeia înțelese numaidecât că omul acesta o putea salva.
— Tătucule! Ești tatăl meu! Strigă ea, îmbrățișându-i picioarele. Binefăcătorule, împacă-mi sufletul… Aniska, du-te, scârboaso, și arată unde, strigă ea la fată, deschizând larg gura și arătându-și mai mult prin asta dinții peste măsură de lungi.
— Arată-mi, hai și mi-arată, am… am să… am să încerc… se grăbi să spună, înecându-se, Pierre.
Fata cea murdară ieși de după un cufăr, își strânse părul și, oftând, o porni înainte pe cărare cu tălpile ei late, desculțe. Pierre parcă se trezise brusc la viață după un leșin greu. Își ridică mai sus fruntea: ochii începură să-i strălucească, și porni cu pași grăbiți după fată, o întrecu și ieși în Povarskaia. Strada era toată numai nori de fum negru. Ici colo, limbi de foc răzbăteau prin norul acesta. Lumea se adunase grămadă la locul incendiului, în mijlocul străzii sta un general francez care spunea ceva celor din jur. Însoțit de fată, Pierre ajunsese aproape de locul unde era generalul, când niște soldați francezi îl opriră.
— On ne passe pas274, îi strigă o voce.
— Pe aici, nene, strigă fata. Trecem pe ulicioară și apoi pe la Nikulini prin curte.
Pierre se întoarse înapoi și porni în urma fetei, făcând uneori câte un salt ca să o ajungă. Fata străbătu în fugă strada, coti la stânga pe o ulicioară și, după ce trecu de a treia casă, făcu la dreapta și intră într-o curte.
— Iac-aicea, numaidecât, zise fata și străbătând curtea până la un gard de lemn, deschise o portiță, apoi oprindu-se, îi arătă lui Pierre în fundul curții o căsuță de lemn care ardea cu flăcări luminoase și dogoritoare.
O aripă a căsuței se dărâmase, cealaltă ardea și flăcări puternice ieșeau pe ferestre și pe sub streșini.
Focul dogorea atât de tare când Pierre păși pragul porții, încât fără voia lui se opri locului.
— Care-i, care-i casa voastră? Întrebă el.
— O-o-oh! Începu să se jelească fata, arătând căsuța: Iacăt-o, asta-i, asta ne-a fost casa. Ai ars tu, comoara noastră, Katicika, duducuța mea frumoasă, o-oh! Se bocea Aniska la vederea focului, simțind nevoia de a-și arăta și ea sentimentele.
Pierre se năpusti înspre căsuță, dar focul dogorea atât de tare, încât, fără voia lui, descrise un arc în jurul lui și se pomeni lângă o casă mai mare, neaprinsă încă decât la o parte a acoperișului, în jurul căreia mișuna un grup de francezi. Pierre nu înțelese la început ce făceau francezii aceștia care tot cărau ceva. Numai când văzu în fața ochilor pe unul dintre franțuzi cum îl bătea cu un paloș bont pe un mujic ca să-i ia din mână o blană de vulpe, Pierre pricepu vag că jefuiau, dar n-avea timp să se oprească la gândul acesta.
Trosnetul și zgomotul pereților ce se năruiau și al tavanelor prăbușite, vuietul surd și sfârâitul flăcărilor, strigătele întărâtate ale mulțimii, priveliștea norilor de fum care se înălțau șovăielnic, când groși și negri, când destrămați și alburii, cu scăpărări de scântei, și vederea văpăilor ce țâșneau, când ca niște snopi roșii, când ca niște solzi aurii, senzația dogoarei, a fumului și a repeziciunii cu care se perindau – toate îi dădură lui Pierre starea de surescitare care e efectul obișnuit al oricărui incendiu. Incendiul acesta avu un și mai puternic efect asupra lui Pierre, pentru că de îndată ce văzu focul se simți eliberat de povara grea a gândurilor. Se simțea acum tânăr, vesel, sprinten și hotărât. Înconjură în fugă, pe partea dinspre casa cea mare, căsuța în flăcări și voia acum să înainteze spre partea care se mai ținea încă în picioare, când auzi chiar deasupra capului strigătele mai multor glasuri și zgomotul unui obiect greu care căzu lângă el.
Pierre se uită în sus și văzu la fereastra casei celei mari câțiva francezi care aruncaseră de sus un sertar de scrin plin cu niște obiecte de metal. Alți soldați francezi, de jos, se repeziră la sertar.
— Eh bine, qu'est-ce qu'il veut celui-la275 strigă unul dintre francezi după Pierre.
— Un enfant dans cette maison. N'avez-vous pas vu un enfant?276 zise Pierre.
— Tiens, qu'est-ce qu'il chante celui-la? Va te promener277 se auziră câteva glasuri și unul dintre soldați, temându-se probabil ca nu cumva să le ia Pierre argintăria și bronzurile din sertar, se repezi spre el amenințându-l.
— Un enfant? Strigă de sus unul dintre francezi. J'ai entendu piailler quelque chose au jardin. Peut-etre c'est son moutard au bonhomme. Faut etre humain, voyez-vou…278
— Ou est-il? Ou est-il?279 întrebă Pierre.
— Par ici! Par ici! Îi strigă din fereastră francezul, arătând grădina din dosul casei. Attendez, je vais descendre.
Și, într-adevăr, peste o clipă, francezul, un băiat oacheș cu o pată pe obraz, numai în cămașă, sări pe fereastra parterului și, bătându-l pe Pierre prietenește pe umăr, o porni împreună cu el fuga în grădină.
— Depechez-vous, vous autres, le strigă el tovarășilor săi, il commence a faire chaud.280
Ajunși în dosul casei pe o potecă presărată cu nisip, francezul îl trase pe Pierre de mână și îi arătă un rond de flori. Sub o bancă sta întinsă o fetiță de vreo trei ani, cu rochiță roz.
— Voila votre moutard. Ah, une petite, tant mieux, spuse francezul. Au revoir, mon gros. Faut etre humain. Nous sommes tous mortels, voyez-vous281, și francezul cu pata pe obraz o porni în goană îndărăt, la tovarășii lui.
Pierre, sufocându-se de fericire, se repezi la fetiță și dădu s-o ia în brațe. Dar, văzând un om străin, fetița scrofuloasă, bolnăvicioasă, leit maică-sa, urâtă la vedere, începu să țipe și o rupse la fugă. Pierre o prinse totuși și o luă în brațe; ea începu să țipe furioasă și disperată și încercă să-i desprindă cu mânuțele ei micuțe mâinile și să i le muște cu gura ei băloasă. Pierre fu cuprins de un sentiment de scârbă și necaz asemenea celui pe care-l încerca de obicei când punea mâna pe vreo jivină mică. Dar făcu sforțări să se stăpânească, să nu scape copilul din brațe și porni alergând cu el înapoi spre casa cea mare. Însă pe drumul pe care venise nu se mai putea trece. Nici urmă de Aniska nu mai era și Pierre, strângând cât putu mai delicat în brațe cu un amestec de milă și de scârbă, fetița care hohotea de plâns și era udă, o luă la fugă prin grădină să caute altă ieșire.
XXXIV.
CÂND PIERRE, TÃIND OGRÃZI și fundături, ajunse cu povara lui lângă parcul prințului Gruzinski, în colțul străzii Povarskaia, nu mai putu, în primul moment, recunoaște locul de unde plecase după copil, atât era de înțesat de lume și de lucruri cărate de prin case. Pe lângă familiile de ruși cu avutul lor, pe care și-l salvau de foc aici, mai erau și câțiva soldați francezi în diferite uniforme. Pierre nu le dădu nici o atenție. Se grăbea să găsească familia funcționarului, ca să-i dea mamei fetița și să se ducă apoi să mai salveze pe cineva. I se părea că mai are de făcut multe și cât mai repede. Aprins de atâta alergătură și de dogoarea focului, Pierre simțea acum și mai multă tinerețe, vioiciune și hotărâre, decât simțise când pornise să salveze copilul. Fetița se liniștise; ținându-se cu mânuțele de caftanul lui Pierre, stătea pe brațul lui și se uita împrejur ca un pui de fiară sălbatică. Pierre o privea din când în când și îi zâmbea ușor. I se părea că descoperise ceva înduioșător de nevinovat în mutrișoara asta speriată, mică și bolnăvicioasă.
La locul știut, nici funcționarul, nici nevastă-sa nu mai erau. Pierre porni cu pași repezi prin mulțime, ca să-i caute, scrutând fețele celor pe care-i întâlnea. Fără să vrea, privirile i se opriră asupra unei familii de gruzini, sau armeni, compusă dintr-un bărbat foarte bătrân, frumos, cu chip oriental, îmbrăcat într-o șubă îmblănită nouă, descheiată, și cu cizme noi, dintr-o bătrână de același tip și o femeie tânără… Femeia aceasta foarte tânără, cu sprâncene negre arcuite, cu fața lungă neobișnuit de delicată și de rumenă la ten, fără nici o expresie, i se păru lui Pierre un model de frumusețe orientală. Printre bulendrele răvășite, în îmbulzeala din piață, femeia aceasta, cu zăbunul ei bogat de atlaz și cu o broboadă de un violet viu prinsă pe creștet, te făcea să te gândești la o gingașă floare de seră aruncată în zăpadă. Ședea pe niște boccele puțin mai în urma bătrânei și se uita în pământ cu ochii ei mari, negri, neclintiți și prelungi, umbriți de gene mari. Se vedea că era conștientă de frumusețea ei și că se temea pentru ea. Pierre fu atras de chipul acesta și, cu toată graba lui, trecând de-a lungul ulucilor, se uită de câteva ori la ea. Ajuns la capătul gardului, cum tot nu-i găsea pe cei de care avea nevoie, Pierre se opri și începu să privească în jurul său.
Silueta lui Pierre cu copilul în brațe sărea acum în ochi și mai mult decât înainte, și în jurul lui se strânseră câțiva ruși, bărbați și femei.
— Te-ai pierdut de cineva, măi omule? Dumneavoastră n-oți fi fiind cumva boier? Al cui e copilul? Îl tot întrebau.
Pierre le răspunse de copil că era al unei femei cu zăbunul negru, care stătuse cu copiii ei aici, pe locul acesta, și întrebă dacă nu cumva știe cineva cine era și unde s-a dus.
— Păi, ăștia trebuie să fi fost Anferovii, zise un diacon bătrân, vorbind cu o femeie ciupită de vărsat. Doamne miluiește-mă, mila Ta, Doamne, adăugă el din obișnuință cu voce cântată, de bas.
— Da' de unde Anferovii? Zise femeia. Anferovii au plecat de azi-dimineață. Asta-i ori a Mariei Nikolaevna, ori a Ivanovei.
— El vorbește de o femeie, și Maria Nikolaevna e cucoană, spuse un servitor.
— Nu se poate să n-o știți: una slabă, cu dinții mari, spuse Pierre.
— Chiar ea e, Maria Nikolaevna. Au plecat în parc, de cum i-au văzut venind pe lupii ăștia, spuse femeia, arătând la soldații francezi.
— O, Doamne, fie-ți milă de noi, zise iarăși diaconul. Luați-o pe aici. Ea e, sigur. Tot plângea și se jeluia, spuse iarăși femeia. Chiar ea e. Uite, pe aici, așa…
Dar Pierre nu mai asculta ce-i spunea femeia. De câteva clipe era atent la ceea ce se petrecea la câțiva pași de el. Se uita la familia de orientali și la cei doi soldați francezi care se opriseră lângă armeni. Unul dintre soldați, un omuleț mărunt și sprinten, era îmbrăcat cu o manta sinilie încinsă pe la mijloc cu o frânghie. Era desculț și pe cap avea o bonetă. Celălalt, care-i atrase mai cu deosebire lui Pierre atenția, era un lungan deșirat, blond și adus de spate, cu o expresie idioată pe chip și cu mișcările tărăgănate. Era îmbrăcat cu o manta de dimie, pantaloni sinilii și botfori mari, rupți, în picioare. Francezul cel mărunțel și desculț, cu manta sinilie, se apropie de armeni, le spuse ceva și se repezi la picioarele bătrânului. Acesta începu să-și scoată pe loc, grăbit, cizmele. Celălalt, cu mantaua de dimie, se apropiase de frumoasa armeanca și, tăcut, sta nemișcat în fața ei, cu mâinile în buzunare, privind-o țintă.
— Na, ia copilul, spuse Pierre cu voce poruncitoare și grăbită, întinzându-i femeii copilul. Du-l părinților, să-l duci, ai înțeles? Aproape se răsti la femeie, lăsând jos copilul care începuse să țipe; se uită din nou la francezi și la familia de armeni. Bătrânul rămăsese desculț. Francezul cel mărunt îi smulsese a doua cizmă și le lovea acum una de alta. Bătrânul, plângând cu sughițuri, spunea ceva, dar Pierre nu văzu decât în treacăt lucrul acesta; toată atenția lui era îndreptată asupra franțuzului cu manta, care, cu mersul lui rar și legănat, se apropiase în vremea asta de femeia cea tânără și, scoțând mâinile din buzunar, o apucase de gât.
Frumoasa armeancă stătea tot așa nemișcată, cu genele lungi plecate, ca și cum n-ar fi văzut și nici n-ar fi simțit ce-i făcea soldatul.
Până să parcurgă Pierre cei câțiva pași, care-l despărțeau de francezi, tâlharul de lungan în manta izbutise să smulgă de la gâtul armencii salba pe care o purta și tânără femeie duse mâna la gât și țipă ascuțit.
— Laissez cette femme282, urlă ca turbat Pierre, apucându-l de umeri pe lunganul cel adus de spate și îmbrâncindu-l. Soldatul căzu, se ridică și o luă la fugă. Tovarășul său, însă, aruncă cizmele, duse mâna la baionetă și se repezi amenințător la Pierre.
— Voyons, pas de betises!283 strigă el.
Pierre era la paroxismul turbării, când nu-și mai dădea seama de nimic, și forțele i se înzeciseră. Se repezi la francezul cel desculț, și până să apuce el să-și scoată baioneta din teacă, îl și trânti la pământ cu un picior și prinse a-i căra la pumni. Se auziră strigăte de aprobare prin mulțimea din jur, și, în același timp, de după colț se ivi o patrulă de ulani francezi călări; ulanii se apropiară în goană de Pierre și de francez și îi înconjurară. Pierre nu-și mai aducea aminte ce s-a mai întâmplat pe urmă. Își amintea doar că bătuse pe cineva, că-l bătuseră și că, la sfârșit, se trezise cu mâinile legate, în timp ce un pâlc de soldați francezi făcuseră roată în jurul lui și îl scotoceau prin haine.
— Il a un poignard, lieutenant284, fură primele cuvinte pe care le înțelese Pierre.
— Ah, une arme!285 zise ofițerul și se întoarse către soldatul cel desculț, care fusese arestat odată cu Pierre.
— C'est bon, vous direz tout cela au Conseil de Guerre, spuse ofițerul. Și se întoarse apoi spre Pierre: Parlez-vous français, vous?286
Pierre se uită în jurul său cu ochii injectați și nu răspunse. Trebuie că avea o înfățișare foarte fioroasă de vreme ce, la porunca șoptită, a ofițerului, încă patru ulani se desprinseră din front și se postară de-a dreapta și de-a stânga lui Pierre.
— Parlez-vous français? Își repetă ofițerul întrebarea, ținându-se la oarecare distanță de el. Faites venir l'interprete!287
De după rânduri se ivi călare un omuleț în haine civile rusești. După vorba și îmbrăcămintea lui, Pierre recunoscu imediat în el pe unul dintre francezii de la magazinele moscovite.
— Il n'a pas l'air d'un homme du peuple288, spuse tălmaciul, după ce îl măsură din ochi pe Pierre.
— Oh, oh, ça m'a bien l'air d'un des incendiaires, zise ofițerul. Demandez-lui ce qu'il est?289 adăugă el.
— Cine fost tu? Întrebă tălmaciul. Tu trebuie răspuns la autoriteț, zise el.
— Je ne vous dirai pas qui je suis. Je suis votre prisonnier. Emmenez-moi290, spuse deodată în franțuzește Pierre.
— Ah, ah! Făcu ofițerul, încruntându-se. Marchons!291
În jurul ulanilor se adună o mulțime de lume. Cea mai aproape de Pierre era femeia aceea ciupită de vărsat cu fetița. Când patrula porni, femeia ieși în față.
— Unde te-or fi ducând, măiculiță? Spuse ea. Dar cu fetița, ce mă fac eu cu fetița, dacă nu e a lor? Urmă femeia.
— Qu'est-ce qu-elle veut cette femme?292 întrebă ofițerul.
Pierre era ca beat. Starea de surescitare îi spori la vederea fetiței pe care o salvase.
— Ce qu'elle dit? Spuse el. Elle m'apporte ma fille que je viens de sauver des flammes, mai zise el. Adieu!293 și, fără să știe de ce a născocit minciuna aceasta fără rost, porni cu pași hotărâți și solemni, dus între francezi.
Patrula de ulani era una dintre acelea pe care francezii le trimiseră din ordinul lui Durosnel pe străzile Moscovei, pentru a pune capăt jafurilor și mai cu seamă pentru prinderea incendiatorilor care, după o părere scornită în ziua aceea și generalizată la toți comandanții francezi de mari unități, provocaseră incendiul Moscovei. Cutreierând alte câteva străzi, patrula mai arestă vreo cinci ruși suspecți; un prăvăliaș, doi seminariști, un mujic, un argat și câțiva jefuitori. Dar, dintre toți suspecții, cel mai suspect părea să fie Pierre. Când îi duseră pe toți să-i țină noaptea la corpul de gardă, instalat într-o clădire mare de pe meterezul Zubovski, pe Pierre îl închiseră într-o încăpere aparte, sub pază severă.
SFÂRȘITUL VOLUMULUI TREI



Note vol. 3

1 Sire și frate, consimt să-i înapoiez ducelui de Oldenburg ducatul său…
2 … principii sănătoase…
3 „…să verse sau să nu verse sângele popoarelor sale…”
4 … sire și frate…
5 … Moscova, orașul sfânt…
6 Trăiască împăratul!
7 O să ajungem departe de data aceasta. Ei, când se apucă el de treabă, totul merge strună… Drace… Uite-l! Trăiască împăratul! Va să zică, astea sunt stepele Asiei! Urâtă țară, zău așa. La revedere, Beauché; că-ți rezerv cel mai frumos palat din Moscova. La revedere! Îți urez noroc… Pe împărat l-ai văzut? Trăiască împăratul! păratul! Gérard, dacă ajung guvernator în Indii, pe tine te fac ministru al Kașmirului, ne-am înțeles. Trăiască împăratul! Trăiască! Trăiască! Trăiască! Ticăloșii ăia de cazaci i-ai văzut cum o șterg. Trăiască împăratul! Uite-l! Îl vezi? L-am văzut de două ori, uite așa cum te văd pe tine. Micul caporal… L-am văzut atârnând crucea pe pieptul unuia din bătrâni… Trăiască împăratul!
8 Pe cei pe care vrea să-i piardă – le ia mințile.
9 „Sire și frate, am aflat ieri că, în ciuda loialității cu care mi-am respectat angajamentele față de Majestatea-Voastră, trupele Voastre au trecut frontierele Rusiei și chiar în clipa de față am primit de la Petersburg o notă prin care contele Lauriston, drept pricină a acestei agresiuni, îmi face cunoscut că Majestatea-Voastră s-a considerat în stare de război cu mine din clipa în care prințul Kurakin a cerut să i se elibereze pașapoartele. Motivele pe care ducele de Bassano și-a întemeiat refuzul de a i le elibera nu m-ar fi putut niciodată face să presupun că acest demers va servi vreodată de pretext unei agresiuni. Într-adevăr, ambasadorul n-avea dispoziție de la mine în acest sens, după cum el însuși a declarat-o și, de îndată ce am fost informat de aceasta, i-am arătat în ce măsură purtarea lui m-a nemulțumit, ordonându-i să stea la postul lui. Dacă Majestatea-Voastră nu intenționează să verse sângele popoarelor noastre pentru o neînțelegere de acest fel, și dacă ea consimte să-și retragă trupele de pe teritoriul rus, voi considera ceea ce s-a petrecut drept neavenit și o înțelegere între noi va fi cu putință. În caz contrar, Majestate, mă voi vedea silit să resping un atac pe care cu nimic nu l-am provocat. Stă încă în puterea Majestății-Voastre să cruțe omenirea de calamitățile unui nou război.
Alexandru”
10 „Regele Neapolului”
11 Trăiască regele!
12 „Sărmanii, ei nu știu că-i părăsesc mâine!”
13 „Te-am făcut rege pentru ca să domnești în felul meu, nu în al dumitale”…
14 … Încântat să te cunosc, generale…
15 Ei bine, generale, totul ne împinge la război, după cât se pare…
16 Sire, Împăratul, stăpânul meu, nu dorește războiul, după cum vede și Majestatea-Voastră…
17 … titlul de rege implică și unele obligații…
18 Ei, dragă generale… doresc din toată inima ca împărații să se înțeleagă între ei, iar războiul, început împotriva voinței mele, să se termine cât mai curând cu putință…
19 Nu te mai rețin, generale; îți doresc succes în misiunea pe care o ai…
20 Dă-mi-l, îl voi trimite eu împăratului.
21 Majestate! Împăratul, suveranul meu…
22 Când îmi zvâcnește gamba stângă e semn mare la mine…
23 Toate acestea le-ar fi datorat prieteniei mele. Ah, ce domnie frumoasă, ce domnie frumoasă! Ce domnie frumoasă ar fi putut să fie domnia împăratului Alexandru!
24 Un suveran nu trebuie să se afle cu oștirea decât atunci când e general…
25 … cuvântul meu de onoare că am cinci sute treizeci de mii de oameni de partea asta a Vistulei.
26 Și când te gândești ce domnie frumoasă ar fi putut avea suveranul vostru!
27 Nu te mai rețin, generale, vei primi scrisoarea mea către împărat…
28 … sfânta Moscovă?
29 … după cum toate drumurile duc la Roma, tot așa toate drumurile duc la Moscova…
30 A fi tras de ureche de către împărat…
31 Ei bine, nu zici nimic, admirator și curtean al împăratului Alexandru?
32 Cu bine, Andrei! Adu-ți aminte că nenorocirile vin de la Dumnezeu și că oamenii nu sunt niciodată vinovați…
33 … capodoperă…
34 … baza…
35 … prostii… se duce dracului toată afacerea… dar o să iasă ceva din asta…
36 „Da, da, trebuie să fi fost un război perfect din punct de vedere tactic”.
37 „Am spus eu că toată afacerea are să se ducă dracului.”
38 Cât despre cel care a avut ideea să se construiască această tabără, tabăra de la Drissa… Cât despre acel om, Majestate… care a avut ideea să se construiască tabăra de la Drissa, nu văd altă alternativă decât balamucul sau ștreangul!
39 … de acest domn italian, foarte bine.
40 De asemenea bine.
41 … joc de copii.
42 Nu-i așa, excelență?”
43 Ei da, ce mai e deci de explicat aici?
44 „Mă predau!”
45 … ținuta…
46 … patruzeci și doi…
47 Împăratul Alexandru? Poporul rus?
48 … Rusul Bezuhov…
49 Ciupercă, termen de jargon francez local pentru spion, iscoadă.
50 … începe să fie primejdios să vorbești franțuzește pe străzi.
51 … Contract social…
52 Locuitorii din Smolensk.
53 … prea onorabilul meu preopinent. pe care nu am onoarea să-l cunosc…
54 … carne de tun.
55 Julie scrie într-o rusă stâlcită.
56 Diminutiv de la Tihon.
57 Sfert – veche măsură de capacitate în Rusia, egală cu 210 litri.
58 … buna mea prietenă. în salonul diplomatic al fiicei mele…
59 Un om remarcabil.
60 … și are să se aleagă numai cu osteneala!
61 Ați auzit noutatea cea mare? Prințul Kutuzov e feldmareșal… În sfârșit, iată un om…
62 Dar se spune că e orb, prințe?
63 Fugi de aici, vede el deajuns…
64 Lumea spune că s-a înroșit, ca o domnișoară căreia i-ai citi „Gioconda”*, când i-a spus: „Împăratul și patria vă acordă această onoare”. * Gioconda – nuvelă licențioasă de La Fontaine.
65 Poate că n-a făcut-o din toată inima…
66 Știți dumneavoastră ce i-a spus el împăratului?
67 … îl cunosc de multă vreme.
68 Moscova, capitala asiatică a acestui mare imperiu, orașul sfânt al popoarelor lui Alexandru, Moscova cu nenumăratele ei biserici în formă de pagode chinezești!
69 Un cazac de-al lui Platov.
70 Foarte deștept și vorbăreț!
71 „Cazacul, care nu știa în ce societate se află, pentru că simplitatea lui Napoleon nu avea nimic din ceea ce ar fi putut destăinui unei imaginații orientale prezența unui suveran, vorbea cu o totală familiaritate despre problemele războiului actual”…
72 „Dacă bătălia se va da până în trei zile, francezii o câștigă, dar dacă se va da mai târziu, Dumnezeu știe ce are să se întâmple.”
73 „Tânărul cazac îl făcu pe puternicul său interlocutor să zâmbească”…
74 … asupra acestui copil al Donului.
75 „Abia sfârșise de vorbit tălmaciul lui Napoleon și cazacul rămase încremenit, nu mai scoase nici un cuvânt și continua să meargă cu ochii pironiți asupra cuceritorului, al cărui nume străbătuse până la el de-a lungul stepelor răsăritene. Tot gustul său de vorbă dispăru pentru a face loc unui sentiment de admirație naivă și tăcută. După ce-l răsplăti, Napoleon porunci să i se dea libertatea, așa cum dai drumul unei păsări să se întoarcă în câmpiile unde s-a născut.”
76 … pasărea căreia i s-a dat drumul să se întoarcă în câmpiile unde s-a născut…
77 Jefuitori, soldați porniți să prade.
78 Benzi albe de doliu.
79 Domnișoara Bourienne va face onorurile casei.
80 Cavalerii Lebedei…
81 Toate îi vin la timp cui știe să aștepte.
82 … nu sunt deloc de această părere, iată nenorocirea.
83 Când ești în îndoială, dragul meu… abține-te.
84 Intrați în voi înșivă și în barca asta și nu faceți din ea barca lui Charon.
85 … e ridicol… caustic?
86 …„cavalerul meu”…
87 Când se…
88 … prostănac.
89 … știe toată Moscova. Mă și minunez, zău așa!
90 Ce știe toată Moscova?
91 Draga de Vera!
92 Nu, doamnă…
93 Cine se scuză se acuză…
94 … puțintel îndrăgostită de tânărul acesta.
95 … vere…
96 … verișoară…
97 „De îndată ce Leppich va fi gata, făceți-i un echipaj de oameni siguri și inteligenți pentru nacela lui și trimiteți de îndată un curier la generalul Kutuzov pentru a-l preveni de aceasta. I-am făcut cunoscut faptul.
Recomandați-i, vă rog, lui Leppich să fie foarte atent asupra locului unde va coborî prima oară, pentru ca să nu se înșele și să nu cadă în mâinile dușmanului. E absolută nevoie ca el să-și coordoneze mișcările cu cele ale comandantului suprem.”

98 Voi face eu pe gazda taberei.
99 … între noi…
100 Ce dracu'!
101 Ei bine, știi mai multe decât oricare altul.
102 Războiul trebuie transpus în spațiu. Eu nu pot lăuda îndeajuns această părere…
103 O da… întrucât scopul nostru este de a-l slăbi pe inamic, nu trebuie să dăm atenție pierderilor de persoane particulare.
104 … transpus în spațiu.
105 În spațiu…
106 Dă-i înainte, dă-i zdravăn…
107 Nu sunt prizonieri… Vor să fie nimiciți. Cu atât mai rău pentru armata rusă…
108 Bine! Să intre domnul de Beausset și Fabvier de asemenea…
109 Prea bine, Sire…
110 Pe curând…
111 Sire, tot Parisul vă regretă absența…
112 Îmi pare rău că v-am silit să faceți atâta drum…
113 Sire, nici nu mă așteptam să vă găsesc chiar la porțile Moscovei…
114 Jucărie formată dintr-o bilă găurită și legată printr-un șnur de un bețigaș ascuțit la un capăt și scobit la celălalt capăt.
115 Regele Romei…
116 Admirabil!
117 Trăiască împăratul! Trăiască regele Romei!
118 Scurtă și energică…
119 Sunteți prea bun, Majestate…
120 Borodino.
121 … toate se vor face în ordine și cu metodă…
122 … și fața pământului s-ar fi schimbat.
123 … au intrat în horă și trebuie să joace.
124 … suita personală a împărătesei…
125 Ei bine, Rapp, ce zici, facem treabă bună azi?
126 Fără nici o îndoială, sire…
127 Vă amintiți, sire, cuvintele pe care ați binevoit să ni le spuneți la Smolensk… ai intrat în horă, trebuie să joci.
128 Biata armată! S-a împuținat simțitor de la Smolensk. Norocul e o adevărată curtezană, Rapp. Am spus-o totdeauna și acum încep s-o văd din experiență. Dar garda, Rapp, garda e întreagă?
129 Da, Sire…
130 S-au împărțit pesmeții și orezul la regimentele de gardă?
131 Da, Sire.
132 Dar orezul?
133 Trupul nostru e o mașină de trăit. Pentru asta e făcut, ăsta-i rostul lui: lăsați-i viața în voia ei, și ea se va apăra singură; va face mai mult decât dacă o țintutești cu medicamente. Trupul nostru e ca un ceas perfect care trebuie să meargă un anumit timp; ceasornicarul nu-l poate deschide, n-are decât posibilitatea de a-l mânui pe pipăite și cu ochii legați. Corpul nostru e o mașină de trăit; asta-i.
134 Asta-i tot.
135 Mâine vom avea de-a face cu Kutuzov…
136 Ah, unul din cei bătrâni.
137 … botezul focului.
138 … reduta cea mare, reduta fatală, reduta din centru…
139 Spune-i regelui Neapolului… că nu e încă amiază și că nu văd încă destul de limpede situația pe tabla mea de șah. Du-te…
140 Ei, ce mai e?
141 Sire, prințul…
142 … boboc de gâscă pe care l-am făcut vultur…
143 … un foc infernal…
144 Ia mai du-te…
145 … proclamație scurtă și energică…
146 … oamenilor de fier…
147 … mănunchiuri de drapele dușmane și de vulturi…
148 La opt sute de leghe departe de Franța n-am să las garda mea să fie distrusă…
149 … transpus în spațiu…
150 „Domnul cel bătrân s-a aranjat cum e mai bine”…
151 … bătrânului domn…
152 … de această îndărătnicie a domnului cel bătrân.
153 Așadar, dumneata nu crezi, cum cred alții, că trebuie să ne retragem?
154 Dimpotrivă, alteță, în luptele indecise, rămâne învingător acel care e mai îndârjit… și părerea mea…
155 Tot mai vor!
156 Tot mai vor, săturați-i!
157 … câmpul de luptă a fost superb…
158 Războiul din Rusia era menit să fie cel mai popular război al timpurilor moderne: a fost un război al bunului simț și al adevăratelor interese, al tihnei și al securității tuturor; un război cu adevărat pașnic și conservator.
Îl purtam pentru cauza cea mare, sfârșitul hazardului și începutul securității. Un orizont nou, inițiative noi aveau să se desfășoare, totul plin de bunăstarea și de prosperitatea tuturor. Sistemul european era fondat; acum nu mai trebuia decât organizat.
Satisfăcut în ceea ce privește aceste mari chestiuni și liniștit pretutindeni, aș fi avut congresul meu și Sfânta Alianță a mea. Aceste idei mi-au fost furate. În această adunare a marilor suverani noi am fi tratat în familie despre interesele noastre și am fi dat socoteală popoarelor noastre cum dă învățăcelul dascălului său.
Și astfel, curând Europa ar fi devenit un singur popor, iar fiecare, călătorind oriunde, s-ar fi aflat mereu în patria comună. Aș fi cerut acces liber tuturor pe toate fluviile navigabile, comunitatea mărilor și reducerea marilor armate permanente doar la gărzile personale ale suveranilor.
Întors în Franța, în sânul unei patrii mari, puternice, magnifice, liniștite, glorioase, eu i-aș fi proclamat hotarele imuabile; orice viitor război pur defensiv; orice nouă extindere a teritoriului antinațională. L-aș fi asociat pe fiul meu la imperiu, dictatura mea ar fi luat sfârșit și domnia lui constituțională ar fi început.
Parisul ar fi ajuns capitala lumii, iar francezii ar fi stârnit invidia națiunilor.
Apoi, clipele mele de răgaz și ceasurile bătrâneții le-aș fi consacrat, în tovărășia împărătesei, cât ar fi durat ucenicia regală a fiului meu, să cutreier pe îndelete cu caii noștri – ca o adevărată pereche de boieri de la țară – cele mai îndepărtate colțuri ale imperiului, să primesc plângerile, să repar nedreptățile și să presar pretutindeni monumente și binefaceri.
159 Din cei 400 000 de oameni, câți au trecut Vistula… jumătate erau austrieci, prusieni, saxoni, polonezi, bavarezi, würtemberghezi, mecklemburghezi, spanioli, italieni, napolitani. O treime din armata imperială propriu-zisă era compusă din olandezi, belgieni, locuitori de pe malurile Rinului, piemontezi, elvețieni, genovezi, toscani, romani, locuitori din divizia 32 militară, din Bremen și Hamburg etc…; abia dacă avea 140 000 oameni care să vorbească franceza.
Expediția din Rusia a costat actuala Franță mai puțin de 50 000 oameni; armata rusă, în retragere de la Wilna la Moscova, a pierdut în diferitele bătălii de patru ori mai mulți oameni decât armata franceză; incendierea Moscovei a costat viața a 100 000 de ruși morți de frig și de mizerie prin păduri; în sfârșit, în marșul ei de la Moscova la Oder, armata rusă a fost și ea atinsă de intemperiile anotimpului; la sosirea ei la Wilna ea nu mai avea decât 50 000 de oameni, și la Kaliș mai puțin de 18 000.
160 Capul meu, bun sau prost, așa cum este, trebuie singur să se ajute!
161 Ei bine, domnilor, văd că eu voi plăti oalele sparte!
162 Je suis né Tartare, Je voulus etre Romain.
Les Français m'appelerent barbare, Les Russes – George Dandin.
(M-am născut tătar, Am vrut să fiu latin.
Francezii m-au poreclit barbar, Rușii – George Dandin.)
George Dandin – personaj din comedia cu „același nume de Moliere, țăran bogat dornic să se înnobileze printr-o căsătorie care n-a dus însă la rezultatul dorit.
163 Iată egoismul și cruzimea bărbaților! Nici nu mă așteptam la altceva. Femeia se sacrifică pentru voi, suferă și, poftim, care-i e răsplata? Cu ce drept îmi cereți socoteală, Alteță, de prieteniile și de afecțiunile mele? Omul acesta a fost pentru mine mai mult decât un tată.
164 Desigur… poate că el are pentru mine alte sentimente decât cele părintești, dar asta nu-i un motiv ca să-i închid ușa în nas. Eu nu sunt bărbat, ca să fiu ingrată. Aflați, Alteță, că pentru tot ceea ce privește sentimentele mele intime, eu nu dau socoteală decât lui Dumnezeu și conștiinței mele.
165 — Dar ascultă-mă, pentru numele lui Dumnezeu!
— Ia-mă de nevastă și voi fi roaba dumitale!
— Bine, dar nu e cu putință!
— Sigur, nu binevoiești să te cobori până la mine!
166 … domn de Jobert – un iezuit în haină scurtă…
167 duhovnic și mentor moral la catolici.
168 … harul.
169 … în haină lungă…
170 Păcat lesne iertător sau păcat de moarte?
171 Să ne înțelegem, contesă…
172 Hélene, am o vorbă să-ți spun… Mi-au ajuns la ureche niște planuri de-ale tale cu privire la… știi tu. Ei bine, copila mea dragă, să știi că inima mea de tată se bucură să te știe… A suferit atât de mult. Dar, copilă dragă… să faci după cum te îndeamnă inima. Mai mult nu-ți spun.
173 … cerc intim.
174 Ascultă, Bilibin… Spune-mi, cum i-ai spune unei surori, ce trebuie să fac? Pe care din doi?
175 Să știi că nu mă iei… Ca un adevărat prieten ce-ți sunt m-am gândit și m-am tot gândit la situația dumitale. Vezi, dacă te măriți cu prințul, pierzi pentru totdeauna ocazia de a te mărita cu celălalt și, în plus, nemulțumești Curtea (după cum știi, ei sunt în oarecari legături de rudenie). Dar, dacă te măriți cu bătrânul conte, îi vei face fericite puținele zile, câte le mai are de trăit și apoi, ca văduvă a marelui… prințul nu mai face o mezalianță însurându-se cu dumneata…
176 Iată ce se numește un prieten adevărat! Dar, vezi, eu îl iubesc și pe unul și pe celălalt. Mi-aș da viața pentru fericirea amândurora!
177 Asta zic și eu femeie! Iată ce înseamnă să pui problema pe șleau. Ea ar vrea să se mărite cu toți trei deodată…
178 Ah! Mă iubește atât de mult! E dispus la orice pentru mine!
179 … o vorbă de duh.
180 Chiar și la divorț…
181 Ah, mamă, nu mai vorbi prostii! Nu înțelegi nimic. În situația în care mă aflu, am obligații…
182 Ah, mamă, cum de nu înțelegi că Sfântul Părinte are dreptul să dea dispense…
183 Spune-i că nu vreau să-l văd și că sunt furioasă pe el că nu și-a ținut cuvântul.
184 Contesă, există iertare pentru orice păcat!
185 „Și, rog pe Dumnezeu să te aibă în sfânta și puternica Lui pază. Prietena dumitale, Hélene.”
186 Joc de cuvinte intraductibil, făcut pe baza asemănării, în limba rusă, dintre verbele „a îmbina” și „a înhăma”.
187 …„isprăvi de vitejie”…
188 Între noi, dragul meu…
189 Sunt bine informat, dragul meu…
190 Tocmai asta e…
191 Ne aflăm în ajunul unui dezastru general și n-am timp să spun drăgălășenii tuturor celor care au de-a face cu mine… Ei bine dragul meu, dumneata, personal, ce ai de gând să faci?
192 Păi, nimic…
193 Un sfat prietenesc, dragul meu. Șterge-o și cât mai iute, mai mult nu-ți spun. Cine are urechi de auzit, să audă!
194 … sfinților părinți iezuiți?
195 Acest oraș asiatic cu biserici nenumărate, Moscova cea sfântă. Iată în sfârșit acest faimos oraș! Era și timpul…
196 „Un oraș ocupat de dușman e asemeni unei fete ce și-a pierdut fecioria”…
197 … a țarilor…
198 Dar clemența mea e totdeauna gata să coboare asupra celor învinși.
199 Să mi se aducă boierii…
200 … adunare în palatul țarilor…
201 … draga, duioasa, sărmana mea mamă…
202 Instituție dedicată scumpei mele mame. Casa mamei mele.
203 Oricum, va trebui să i se spună… Dar domnilor…
204 Dar e cu neputință…
205 Moscova pustie. Ce eveniment de necrezut!
206 Lovitura de teatru nu reușise.
207 Vechi cartier al Moscovei
208 Să mențină liniștea în Moscova și să-i facă pe locuitori să plece.
209 „Iată prostimea, drojdia poporului… plebea pe care au ridicat-o din neghiobie. Le trebuie o victimă”…
210 Groaznică, hidoasă e gloata… Sunt ca niște lupi pe care nu-i poți sătura decât cu sânge.
211 „Aveam alte îndatoriri. Trebuia liniștit poporul. Multe victime au pierit și pier pentru binele obștesc”.
212 … linia mea de conduită ar fi fost cu totul altfel trasată…
213 … prilej.
214 … am omorât doi iepuri cu o singură lovitură…
215 Plebea, trădătorul… binele obștesc…
216 …„foc!”
217 Luați asta de aici…
218 „Acești mizerabili invadaseră cetatea sfântă, puseseră mâna pe puștile din arsenal și trăgeau (acești mizerabili) asupra francezilor. Câțiva din ei fură trecuți prin sabie și Kremlinul fu curățat de prezența lor.”
219 … patriotismul feroce al lui Rastopcin…
220 Salut la toată lumea!
221 Dumneata ești stăpânul?
222 Cartir, cartir, locuință… Francezii sunt băieți buni. Ce naiba, zău așa! Doar n-o să ne certăm, unchiașule…
223 Ei, poftim! Va să zică nimeni nu vorbește franțuzește aici?
224 Nu sunteți rănit?
225 Cred că nu… dar cât pe ce era s-o pățesc de data aceasta… Dar ăsta cine-i?
226 Vai, sunt pur și simplu disperat de ceea ce s-a petrecut… E nu nebun, un nenorocit care nu știa ce face.
227 Tâlharule, ai să mi-o plătești… Noi ăștia suntem mărinimoși după victorie, dar pe trădători nu-i cruțăm…
228 Mi-ați salvat viața! Sunteți francez! domnul Ramball căpitan din regimentul 13 cavalerie ușoară…
229 Sunt rus…
230 Ei, hai, hai, asta s-o spui altuia… Lasă că-mi povestești dumneata mai târziu… Încântat să mă întâlnesc cu un compatriot. Ei, ce facem cu omul acesta?
231 Mi-ați salvat viața. Sunteți francez. Doriți iertarea lui. Îl iert. Luați-l pe omul acesta de aici…
232 Veți îi chemați când va fi nevoie…
233 Domnule căpitan, la bucătărie e ciorbă și friptură de oaie… Porunciți să vă aduc aici?
234 Da, și vin…
235 Francez sau prinț rus incognito… Vă datorez viața și vă ofer prietenia mea. Un francez nu uită niciodată nici o insultă, nici un serviciu. Vă ofer prietenia mea. Asta e tot ce vă spun.
236 Căpitanul Ramball din regimentul 13 de cavalerie ușoară, decorat pentru povestea din Șapte*… Veți fi acum atât de bun spuneți cu cine am cinstea să vorbesc într-un mod atât de plăcut, în loc să mă aflu într-o ambulanță cu glontele nebunului în trup?
* Victoria de la 7 septembrie.
237 De ajuns, vă rog… Vă înțeleg motivele, sunteți ofițer… superior poate. Ați purtat armele împotriva noastră. Nu e treaba mea. Eu vă datorez viața. Aceasta mi-e de ajuns și sunt cu totul al dumneavoastră. Sunteți gentilom? Numele dumneavoastră de botez vă rog? Nu vă cer mai mult. Domnul Pierre, ați spus? Perfect… E tot ceea ce doresc să știu.
238 … excelent! Minunat!
239 Da, dragă domnule Pierre, vă sunt cum nu se poate mai îndatorat că m-ați salvat… de acest turbat. Vedeți dumneavoastră, sunt sătul să primesc gloanțe în trup. Iată, asta e de ia Wagram… și asta de la Smolensk… Plus piciorul ăsta, după cum vedeți, care nu vrea să meargă. La marea bătălie din 7 pe râul Moscova m-am ales cu asta. Dumnezeule, tare era frumos. Merita să vezi, era un potop de foc. Ne-ați dat mult de furcă, atunci, aveți de ce să fiți mândri, fir-ar să fie. Și pe curând cu tot atu-ul pe care l-am dobândit acolo, aș fi gata s-o iau de la început. Îi plâng pe cei care n-au văzut ce a fost.
240 Mă aflam acolo…
241 Ce spuneți! Cu atâta mai bine… Sunteți niște dușmani grozavi, zău așa. Reduta cea mare s-a ținut, nu glumă. Ne-ați făcut să v-o plătim scump. Am fost acolo, așa cum mă vedeți, de trei ori. De trei ori ajunseserăm la tunuri și de trei ori ne-au dat peste cap ca pe niște soldați de carton. Oh, ce frumos era, domnule Pierre. Grenadierii voștri au fost nemaipomeniți, pe legea mea! De șase ori la rând i-am văzut strângând rândurile și mărșăluind ca la paradă. Minunat popor! Regele Neapolului, al nostru, care se pricepe în chestii de astea, a strigat: bravo! Așadar sunteți soldat ca și noi… Cu atât mai bine, cu atât mai bine, domnule Pierre! Strașnici la luptă… și curtenitori… cu frumoasele, ăștia-s francezii, domnule Pierre, nu-i așa?
242 Apropo, spuneți-mi, vă rog, e adevărat că toate femeile au părăsit Moscova? Ce idee! De ce ar fi putut să se teamă?
243 Oare doamnele franceze n-ar părăsi Parisul dacă rușii l-ar ocupa?
244 Ah, ah, asta-i bună. Parisul? Dar Parisul… Parisul…
245 Parisul, capitala lumii…
246 Să știți că dacă nu mi-ați fi spus că sunteți rus, eu aș fi pariat că sunteți parizian. Aveți acel nu știu ce, care…
247 Am fost la Paris, am petrecut ani de zile acolo…
248 Oh, se vede. Parisul! Un om care nu cunoaște Parisul e un sălbatic. Pe parizian îl cunoști de la o poștă… Parisul e Talma, Duchesnois, Potier, Sorbona, bulevardele… Nu-i decât un Paris pe lume! Ați fost la Paris și ați rămas totuși rus. Ei bine, vă stimez cu atât mai mult.
249 Să revenim la femeile de la voi, se zice că sunt foarte frumoase. Ce dracu le-o fi venit să se înmormânteze de vii în stepe, când armata franceză e la Moscova. Doamne, ce mai ocazie scapă! Mă rog, cu mujicii e altceva, dar dumneavoastră, ăștia, oamenii civilizați, ar trebui să vă pricepeți mai bine la asta. Noi am cucerit Viena, Berlinul, Madridul, Neapole, Roma, Varșovia, toate capitalele lumii… Suntem temuți, dar iubiți. E bine să ne cunoști mai îndeaproape. Și apoi, împăratul…
250 Împăratul… Oare împăratul…
251 Împăratul? E generozitatea, clemența, dreptatea, ordinea, geniul, acesta e împăratul. Eu, Ramball, vă spun una ca asta. Așa cum mă vedeți, eram dușmanul lui până acum opt ani. Tatăl meu a fost conte, emigrat. Dar omul acesta m-a învins. Mă stăpânește. N-am putut să rezist văzând grandoarea și gloria cu care a acoperit el Franța. Când am înțeles ce voia, când am văzut că ne face o litieră de lauri, vedeți mi-am zis: Iată un adevărat suveran. Și m-am dăruit lui. Oh da, dragul meu, este cel mai mare om al secolelor trecute și viitoare.
252 E la Moscova?
253 Nu, mâine își face intrarea…
254 Minunat om, colonelul württenberghez! E un neamț, dar e un băiat tare de treabă! Atâta că e neamț!
255 Apropo, știți nemțește deci?
256 Cum spuneți azil pe nemțește?
257 Azil? Azil în nemțește?
258 Cum ați spus?
259 Sunt niște tâmpiți nemții ăștia. Nu-i așa, domnule Pierre?
260 Ei, încă o sticlă din acest bordeaux moscovit, nu? Morel ne va mai încălzi o sticluță. Morel!
261 Ce e, părem triști? V-am supărat cu ceva? Nu, serios, poate aveți ceva împotriva mea? Poate dată fiind situația?
262 Pe onoarea mea, fără a mai vorbi de ceea ce vă datorez, simt prietenie pentru dumneavoastră. Pot să vă fiu de folos cu ceva? Dispuneți de mine. E pe viață și pe moarte. Vă spun aceasta cu mâna pe inimă…
263 Ah, în cazul ăsta, beau pentru prietenia noastră!
264 Da, dragul meu, asta-i roata destinului… Cine mi-ar fi spus că am să fiu soldat și căpitan de dragoni în serviciul lui Bonaparte, cum îi ziceam noi pe vremuri. Și totuși, iată-mă acum la Moscova, cu el. Trebuie să-ți spun, dragul meu… că numele nostru este unul din cele mai vechi din Franța.
265 „Sărmana mea mamă”.
266 Dar toate astea nu-s decât decorul vieții, fondul ei e dragostea. Dragostea! Nu-i așa, domnule Pierre? Încă un pahar!
267 Oh, femeile, femeile!
268 … dragoste de birjari. dragoste de nătăfleți…
269 unde soții mănâncă varză acră iar tinerele fete sunt prea blonde.
270 (Pariziană în sufletul ei).
271 „Þi-am salvat viața, îți salvez și onoarea!”
272 Ia te uită!
273 Iubirea platonică, nourii…
274 Pe aici nu se trece…
275 Da' ăsta ce mai vrea?
276 Era un copil în casa asta. N-ați văzut un copil?
277 Ei poftim, ce mai îndrugă și ăsta? Ia mai cară-te…
278 Un copil? Am auzit eu ceva piuind în grădină. Să știi c-o fi plodul lui ăsta. Ce mai, trebuie să fim omenoși…
279 Unde e? Unde e?
280 Pe aici! Pe aici! Așteaptă-mă, cobor. Voi ăștia, ia mai grăbiți-vă… începe să se înfierbânte.
281 Uite și plodul dumitale. Ah, e o fetiță, cu atât mai bine… La revedere, grasule. Trebuie să fim omenoși. Toți o să murim odată…
282 Lasă femeia…
283 Ia lasă-te de prostiile astea!
284 Are un pumnal, domnule locotenent.
285 A, o armă…
286 Bine, bine, toate astea ai să le povestești în fata Consiliului de Război… Franțuzește știi?
287 Vorbești franțuzește? Să vină translatorul.
288 N-are aerul unui om de rând…
289 Stați, ăsta are mutră de incendiator… Ia întrebați-l cine e?
290 N-am să vă spun cine sunt. Sunt prizonierul vostru. Luați-mă…
291 Aha! Să mergem!
292 Ce mai vrea și femeia asta?
293 Ce vrea? Îmi aduce fetița mea pe care am salvat-o din flăcări… Adio!