Raza de soare i se așeză timid pe pleoapa stângă, încercând delicat să o determine să se deschidă. Desigur că o simțise, chiar mai înainte să fi trecut de marginea murdară și ruptă a hârtiei care acoperea aproape întreg geamul, doar că frica care îi urca încet, pornind din stomac, o țintuia încă de ceea ce bănuia că ar putea fi o pernă. Chiar dacă refuză încă să își deschidă pleoapele, mirosul greu de nicotină combinat fericit cu acela de mucegai, nu avea darul de a o face să se simtă măcar bucuroasă pentru generozitatea necondiționată a soarelui...
Mângâierea dulce a luminii trecu parcă supărată peste cealaltă pleoapă. Și-ar fi dorit să se afle în casa ei, să se poată trezi în fiecare dimineață pentru a pregăti băieților micul dejun, să poată să își cuprindă soțul în brațe, să se alinte puțin în acest tablou drag și apoi să se piardă la rându-i, pe străzile orașului, în vâltoarea rutinei. Aceste visuri și le alungă cu repeziciune din minte pentru a putea continua să trăiască o altă zi în necunoscut. Obosise să se judece, să se condamne...avusese toate aceste visuri sfinte, cândva în buzunarele inimii. Fusese acolo, în mijlocul fericirii.
Timid, deschise ochii și încercă să își amintească unde se află. Camera arăta îngrozitor, de parcă cineva se apucase să o demoleze și se răzgândise în ultimul moment.Pereții sufereau ca un om de o boală de piele incurabilă, podeaua asfixiată de gunoaie și de chiștoace părea desenată de un satanist corijent, iar ceea ce fusese odinioară o canapea, semăna cu o ladă din care curge câlți și arcuri spiralate.
Lângă ea un individ bărbos fără vârstă, sforăia zgomotos împrăștiind în eter un miros fetid de alcool și tutun. Se ridică scârbită de propria ei viață și deschise geamul, să respire. Prima gură de aer ce îi ajunse în plamâni avu însă o reacție neașteptată, care îi declanșă o vomă instantanee.
Pentru Inocenția începea o nouă zi.
--------

Uita uneori că e încă o femeie frumoasă, chiar dacă riduri mici i se adunaseră în jurul ochilor chiar dacă pielea pierduse puțin din strălucirea de altădată și sânii nu mai aveau fermitatea adolescentină. Inocenția, la patruzeci de ani arată minunat iar acest lucru i-l aminteau privirile bărbaților de cum se afla pe străzi. Ura feminitatea aceasta accentuată pentru care pierduse în viață tot, sau cel puțin așa considera Inocenția până când ospătarul care îi aduse cafeaua îi zâmbi în felul, acela pe care îl cunoștea forate bine.
Îi era frică să se gândească ce s-ar întâmpla dacă privirile ospătarului ar deveni și mai insistente, sau dacă, mai mult decât atât, acesta ar începe să-i îi facă avansuri. Se și vedea dezbrăcată de palmele pofticioase ale ospătarului, undeva prin bucătaria restaurantului, poate chiar sub privirile bucătarului burtos, cu ceafa lată și ochi porcini. Gândul acesta o excită deja și se înjură pentru asta.
Devenise o nimfomană și nu își putea explica din ce motiv. Era conștientă că această boală o făcuse să piardă tot, dar nu găsise încă puterea să lupte împotriva ei cu adevărat.
Fusese chiar și la un medic, un fost coleg de liceu, căruia îi povestise despre problemele cu care se confrunta. Sergiu, fostul coleg o ascultă răbdător preț de aproape două ore; nu era specialistul de care avea nevoie Inocenția, era doar un simplu medic de familie, dar își aminti cu exactitate, chiar dacă trecuseră de atunci vreo trei ani, expălicația medicală pe care i-o dăduse:
„Cauzele nimfomaniei sunt variate: conflict oedipian, dorinta de a primi asigurari in ce privește feminitatea ta insuficient recunoscută, atitudine inconștientă de revanșă față de barbați, apropiată de un "colecționism" obsesional. Ea se caracterizează prin căutarea imperioasă a unor experiențe erotice care lasă, in general, femeia nesatisfăcută. Nimfomania poate fi considerată o boală în masura în care generează o frustrare cronică. Tratamentul nimfomaniei, dacă este nevoie, se dovedește a fi de cele mai multe ori psihoterapia sau psihanaliza." Apoi îi zâmbi incredibil, nu fusese niciodată Sergiu mai frumos ca atunci, iar Inocenția nu se putu abține să îi mulțumească.
Și o făcu, chiar pe biroul acestuia.Se simțise minunat, pentru că Sergiu Dragomir se numărase cândva printre victimile nurilor Inocenției. Îi promisese totuși că va consulta un psiholog, dacă își va permite vreodată.
Până acum nu reușise.
Cafeaua i se păru acră, dar o bău și chiar mai ceru una. Se bucură că ospătarul renunțase să-și fixeze privirile în decolteul ei generos.
Terasa, încet, devenise aglomerată, soarele verii alunga lumea din apartamente.
Cine ești tu cu adevărat Inocenția? se întrebă retoric a mia oară în timp ce aproape că alergă aiurea pe străzi, fără țintă.