Am văzut-o cum își parchează mașina și i-am urat servici ușor, pe jumătate cocoțat pe pervazul ferestrei mele. Mi-am făcut freza în timp ce urca pe scări și am așteptat-o întins pe pat. A deschis ușa zâmbitoare, îmbrăcată în alb, așa cum mi-ar fi plăcut s-o duc la altar. Îmi aducea masa, ciorbă de pui aburindă și spaghetti cu multă brânză, cum știa că-mi place, și pe lângă asta un pahar cu apă și pastilele pe care le aruncam în fiecare seară la WC, de vreo doi ani. Mâine o să fi externat, mi-a spus. Am început să tremur. Gândul că n-o s-o mai văd a făcut ca totul în jur să se transforme, brusc, în roșu, aceeași culoare pe care a căpătat-o și camera maică-mii când a susținut sus și tare că sunt nebun și a trebuit s-o conving de contrariu cu tot ce-am găsit mai ascuțit prin casă.