Cine a plecat, a trăit ori trăiește în străinătate a avut ocazia să cunoască ceea ce noi, românii, numim dorul de Þară. Ciudat este că, dacă persoana respectivă a stat pe meleaguri străine mai mult de șase luni, când se întoarce pe plaiuri mioritice este bucuros de revenire cam tot atâtea luni, după care începe să nu se mai simtă bine acasă și dorește să revină pe acele meleaguri străine, altfel spus, îl apucă la fel de românescul dor de... ducă!
Sentimentul dorului de țară este mai puternic resimțit de români cu ocazia Zilei Naționale. În duminica premergătoare datei de 1 Decembrie 1994, ambasadorul român din acea perioadă a organizat la reședința lui din Rabat o recepție la care a învitat românii care lucrau în Maroc, precum și marocanii care au studiat în România. Mărturisesc că am fost foarte mișcat când am primit prin poștă invitația nominală de a participa la această recepție. Acum, după ani, îmi amintesc despre momentele petrecute la această recepție cu multă plăcere, chiar dacă am uitat multe detalii.
Petrecerea a început la ora 13 și a ținut până la ora 21. La poartă flutura un imens tricolor românesc. Când am intrat în curtea reședinței ambasadorului, întinsă pe aproape un sfert de hectar, am avut impresia că mă aflu într-un paradis al climei mediteranean-oceanice, deoarece eram înconjurat de verdele închis și de galbenul auriu al portocalilor în rod. "Dumbrava minunată", cum ar fi denumit-o Mihail Sadoveanu, era tăiată de-a lungul și de-a latul de cărări betonate cu lățimea de un metru și înalte de zece centimetri. Dacă întindeam mâna puteam să ating portocalele mari cât oul de struț, care păreau a fi "de vraies Thomson" (n.a. cu adevărat de soiul Thomson), cum a ținut să-mi precizeze o copilă marocancă, venită cu fratele ei la această recepție. Uitându-mă la ea am comparat-o cu duduia Lizuca, bine cunoscutul personaj sadoveanian, deoarece "era o fetiță mărunțică, însă voinică și plinuță. Capu-i era foarte scurt tuns, băiețește, și arăta în rotunjimea lui felurite bulbucături neregulate. Gura-i era cam mare și obrajii prea roșii. Numai ochii căprui, umbriți de gene negre, aveau în ei câte-o mică floare de lumină." Nu lipsea decât cățelul Patrocle pentru ca tabloul să fie complet. În mijlocul oazei de portocali se găsea o vilă cu un singur etaj, care servea drept reședință ambasadorului român.
Intrarea principală era impresionantă, fiind străjuită de patru coloane dorice. Întreg parterul era la dispoziția invitaților. În spate, clădirea se continua cu o terasă pe care se găseau zeci de fotolii de răchită. În sufragerie se găsea o masă lungă pe care trona "bufetul suedez". Meniul era în cea mai mare parte românesc; nu lipseau sarmalele, friptura de pui și țuica. Prin grija personală a doamnei ambasador, mămăliguța aburindă ispitea pe invitați. Pentru prepararea mititeilor a fost instalat un grătar la umbră, sub un portocal. Berea era atât de producție spaniolă cât și marocană. Whisky-ul nu putea fi decât scoțian, iar vodca - rusească. În privința fructelor, se putea remarca o mare diversitate și o cantitate suficientă. Atât românii cât și marocanii profitau din plin de băutura aflată la discreție.
Limbile se dezleagau și fiecare își depănau amintiri din România, care erau mai mult sau mai puțin interesante. Unul dintre ei a mărturisit în premieră, după cum a ținut să precizeze, că a ajuns pe pământ românesc după ce a participat la unele mișcări socialiste studențești din anii ’70. A fost închis iar în timpul interogatoriilor i s-a propus de către anchetatori să aleagă între pedeapsa cu închisoarea și o bursă de studii în România, unde "să cunoască pe viu ce înseamnă socialismul." În cei opt ani petrecuți prin amfiteatrele românești a luat cunoștință cu realitățile României socialiste multilateral dezvoltate din așa-numita "epocă de aur", cum a dorit el să precizeze cu malițiozitate. La cantina studențească, spunea el, se servea uneori o jumătate de cap de oaie fript, dar care era atât de descărnat, încât mai rămânea doar limba. La întoarcerea definitivă în Maroc, fostul adept al socialismului s-a convertit într-un capitalist și un regalist convins.
Alt marocan a fost student timp de zece ani pentru că, spunea el în glumă, "primii doi ani sunt mai grei, până treci în anul doi". Deși a studiat construcțiile de mașini, i-a plăcut să facă afaceri încă din timpul studenției. Astfel, el ajungea la facultate cu un autoturism "Mercedes-Benz", proprietate personală, în timp ce decanul cobora dintr-un autoturism "Dacia 1300". Afacerea lui principală s-a bazat pe ideea de a investi în instrumente muzicale și să finanțeze o orchestră de muzică populară în bună regulă, cu care mergea la nunți în toată România. El a vizitat plaiurile mioritice mai mult decât mulți români. Învățase "să tragă la măsea". Soția lui, o olteancă, a făcut remarca, aprobată fiind prin limbaj non-verbal de alte românce prezente în jurul ei, că bărbații lor devin subit mai credincioși în prezența străinilor decât în viața de toate zilele.
Printre invitați se afla și o parte din cei aproape o sută de formatori români, care lucrau la diferite institute de învățământ ale Oficiului de Formare Profesională și de Promovarea Muncii din Maroc. Ei au învățat să vorbească în franceză foarte bine și mulți dintre ei au devenit cooperanți de meserie, astfel că, de-a lungul anilor, au acordat asistență didactică în Zair, Congo, Guinea, Senegal, Tunisia sau Algeria.
O altă categorie de români era formată din specialiștii, care lucrează la întreprinderi private marocane sau multinaționale. Mulți dintre ei au ajuns să dețină funcții de conducere și li s-au oferit locuințe și autoturisme de serviciu.
Mai puțin numeroși, dar mult mai prosperi păreau a fi românii care au firme înscrise în registrul Camerei de Comerț din Maroc.
Descrierea tuturor acestor români o consider dificilă, chiar și pentru cei pe care Dumnezeu i-ar fi dăruit cu geniul lui Mihail Sadoveanu. Invidia și orgoliul lor ating câteodată dimensiuni grotești. Nu de puține ori am constatat că zicala despre capra vecinului a fost actuală în comunitatea românească din Maroc, dar și printre… unii marocani, care au studiat ani de-a rândul în România...