Atunci când ești îndrăgostit, uiți de toate, de timp, de cei din jur, chiar și de tine. Iubirea se aseamănă cu priveliștea aceia pe care, urcat într-un copac, o vezi, iar aunci când cei de jos te imploră să cobori pentru a nu cădea, tu strigi cât te ține pieptul: "Lăsați-mă! Lăsați-mă! Eu stau aici să văd lumea!" Seamănă cu priveliștea largă, înaltă a lumii privită din capătul scării. Modul acela de a iubi care se cofundă cu apsolutul. Uitare care îi apsorbii întru totul pe cei doi.
Lili aproape că se mutase la el, iar el, în ceasurile în care aceasta era plecată se simțea singur, părăsit, dar imediat ce ea revenea și îl săruta, mereu pe buze, mereu atât de domol, încât uneori se întreba dacă sărutul era vis sau aevea, îi reda zâmbetul pe buze. "Þi-a fost dor de mine?" îl întreba ea atunci râzând, iar zâmbetul ei întotdeauna îi aducea un fel de culoare în obraji. Îi era dor. Tot timpul cât ea lipsea îi era dor de ea, de zâmbetul ei, de gropițele din obraji, de ochii ei mari, mură.
"Oare cât timp poate ține fericirea? Cât timp te poți împotrivi realității?" obișnuia Lucian să se întrebe în ceasurile de singurătate. Nu-și putea da un răspuns și nici nu căuta s-o facă. Trăia la intensitate maximă fiecare clipă a fericirii sale alături de Lili ca și cum aceia ar putea fi ultima.
Părinții lui aflaseră de idila trăită cu Lili și erau fericiți. Nădăjduiau ca el să se întoarcă cât mai curând împreună cu "aleasa inimii lui" acasă, în Australia și să se căsătorească. Discuții pe această temă avuse și el cu Lili și cu Maria, dar și cu Maricica pe care o considera ca pe un "Cupidon" al lor. Niciuna dintre cele trei femei nu avură nimic de obiectat, iar Vasile, soțul Mariei, fusese vădit fericit pentru norocul Lilianei. "are să ne fie dor de ea, dar ei îi va fi bine și asta e cel mai important", spusese el atunci când Maria îl înformă cu privire la decizia Lilianei. Atunci Vasile zăbovise mai multă vreme în sat. Se întâlni cu Lucian, vorbiră la un pahar de țuică și, ca un om trecut prin viață, Vasile se convinsese de credibilitatea tânărului și de dragostea lui curată pentru fiica lui "adoptivă".
Cu toate acestea, erau și persoane care nu se bucurau de fericirea celor doi. Una dintre ele era Alexandra. Văzând că în van pusese detectivi pe urmele lui, găsi o altă cale de răzbunare. Adusese zvonul în sat că Lili și Maria sunt lezbiene. Neglijența și încrederea Mariei în această așa zisă prietenă, îi dăduse Alexandrei arma perfectă. Satul nu putu ierta o astfel de "mârșăvie", iar în duminica următoare zilei în care zvonul ajunsese la urechile popi acesta ținu o predică usturătoare:
- Fraților, am auzit niște zvonuri și dacă sunt adevărate, cu regret trebuie să spun că trebuie să scoatem din mijlocul nostru astfel de persoane. Se spune despre Maria Jigău și Liliana Tcaciuc că au săvârșit lucruri urâcioase Domnului. În cazul ăsta, știți și voi foarte bine despre Sodoma și Gomora unde se săvârșeau astfel de lucruri și ce a făcut Dumnezeu cu cele două cetăți... Oare satul nostru trebuie să devină blestemat din cauza a două păcătoase?... Nu, fraților. De azi înainte, să nu mai aveți nimic a face cu cele două și familia lor. Sunt blestemați și nu mai au loc între noi. Dacă ar fi trăit în vremile Judecătorilor sau al profeților, ele ar fi fost ucise cu pietre, dar din păcate, în vremurile noastre nu se poate... (Un murmur se auzi în biserică). Vedeți ce ne-a adus occidentul? Numai lucruri rele: prostituți, sodomie, droguri, crime, discoteci și cluburi de noapte. Dacă s-ar ridica acum Ceaușescu, iar spânzura pe toți...
Aceste cuvinte venite din partea preotului, îi învrăjbi pe oameni și mai mult împotriva celor două. De la o simplă bârfă au ajuns chiar violenți. La vreo două zile, când Liliana se dusese să cumpere pâine de la magazin, pe lângă faptul că vânzătoarea nu a vrut s-o servească, unul din bar, se ridică de la masă de-abia ținându-se pe picioare și, ca un adevărat "sfânt" urlă:
- Uitați-o pe păcătoasă! Pe nesătulă! Nu-ți plac bărbații... hai?!... Cum faceți?... Vă lingeți în pizdă?... ha, ha, ha...
Se repezi la ea și o izbi în perete încercând să-i scoată pantalonii. Fata plângea încercând din răsputeri să se apere.
- Să mi te fut eu și ai să vezi, târfă al dracu' cum îți vei schimba preferințele sexuale!... Dar stai băga-mi-aș pula-n măta!... Ce te tot zbați?... Nu-ți place?...
În momentul acela, un braț puternic îl prinse de braț și-l trase de lângă fata ce, eliberată, își luă fața în mâini și alergă afară.
- Las-o vă Ioane! Are cine-o judeca.
Ion nu îndrăzni să nu-i dea dreptate. Viteaz era el, dar în „parcarea goală”, așa că se așeză la locul său.
Lili ajunsă acasă, nu se opri din plâns.
- Ce s-a întâmplat? o întrebă Maria.
- Toți știu Mario! Toți știu!
Maria o privea nedumerită.
- Ce știu?
Lili îi povesti printre lacrimi și sughițuri cele întîmplate. Maria își dete seama cine putuse să spună, dar tăcu.
- Lasă Lili că totul trece. Mâine poimâine se uită, iar tu vei pleca în Australia și totul va fi bine.
Lili știa foarte bine că nici Maria nu credea ce spune, la fel cum știa că avea două opțiuni: ori îi spunea lui Lucian totul, ceea ce nu putea face, ori renunța la el. Îi era greu în ambele cazuri. Era iminent ca Lucian să nu afle mai devreme sau mai târziu adevărul. Chiar dacă apuca să plece în Australia, avea să afle mai târziu de la Maricica. Nu mai putea da cu ochii de el. Îi era rușine și teamă, dar mai presus de toate rușine. În ziua aceia nu se mai dusese la el și nici a doua sau a treia zi. Rămăsese în casă să se gândească ce avea de făcut rugând-o pe Maria să-i spună acestuia că-i plecată cu Vasile pe munte să aducă ceva brânză de acolo.
- Mă duc la Lucian, spuse Lili a treia zi de la incidentul din bar, seara.
- Te-ai decis să mergi la el?
- Trebuie să fac asta.
O privi pe Maria îndelung în ochi. Își întoarse privirea exact în momentul în care simți că nu-și mai poate ține lacrimile.
- Trebuie să mă ierte. Trebuie să mă iertați...
Vorbea repede, incoerent. Ieși în grabă din casă.

Lucian tocmai se bărbierea când, pe cărăruie urcă un polițist însoțit de un jandarm.
- Domnul Jora, Lucian Jora?
- Eu sunt. S-a întâmplat ceva?
Polițistul ținea un plic alb în mână pe care îl frământa neliniștit.
- Trebuie să vă dau ăsta, spuse el întinzîndu-i plicul. Pe spate scria "PENTRU LUCIAN JORA" cu litere mari de tipar. Nu-și dădu seama al cui e scrisul.
- De la cine-i?
După o scurtă pauză, polițistul spuse:
- De la Liliana Tcaciuc.
- De la Lili? Lucian era vădit nelămurit și surprins totodată. Dar ea unde-i?
- E...
Șovăia.
- E... decedată...
- Cum?!... Nu se poate!... E... cumva o... glumă? ultimul cuvânt fusese stins, pierdut pe glandele vocale gâtuite de emoție, de lacrimi.
- Îmi pare rău, domnule Jora!
- Cum s-a întâmplat? întrebă el încet.
- S-a sinucis... Răspunsul îl veți găsi acolo, spuse indicînd plicul cu un gest al capului.
"S-a sinucis! S-a sinucis!" Fraza aceasta îi sună mult timp în cap precum un clopot ce nu mai înceta să bată. Stătea cu plicul în mână, cu jumătate de față rasă, neîndrăznind parcă să-l deschidă, neîndrăznind nici a crede că e aevea, sperând mereu că se va trezi.
Aflase mult mai târziu că Lili se spânzurase în livada familiei Jigău de creanga unui cireș înflorit. Înmormântarea fu simplă, fără preoți, cruci sau clopote. Doar trâmbița* suna a jale. O îngropase undeva în marginea cimitirului, nepermițând comunitatea ca un sinucigaș să stea între morții ei.
Când se întoarse de la înmormânatre, îndrăzni în sfârșit să citească scrisoarea:


"Dragul meu, iubitul meu,


Nici nu știu cum să încep. Sper că mă vei ierta și cele ce-ți voi spune nu te va face să mă urăști. În primul rând, vreau să-ți spun că ceea mai mare fericire am trăit-o lângă tine și că te iubesc foarte mult. Îmi pare rău că te-am făcut să suferi. Tu nu meritai asta, dar nici eu nu te meritam pe tine. Nu am fost așa pură precum ai crezut tu... Până a te cunoaște pe tine am trăit cu Maria. M-am culcat cu ea, am făcut dragoste cu ea... Of!... Iartă-mă!... Repet: Nu mă meritai. Dacă aș fi rămas alături de tine și nu ți-aș fi spus, ai fi aflat și m-ai fi urât, iar dacă ți-aș fi spus poate că nu ai fi înțeles și... nu te condamn... Cum ai putea înțelege ceva atât de grav?... Poate că nu ar fi fost atât de culpabil dacă nu ar fi fost Maria... Un alt secret pe care nimeni din sat nu-l știe e că, Maria, e mama mea vitregă. Vasile, soțul ei, e tatăl meu natural. Nimeni nu știa asta. Nici măcar Maria, deci, păcatul meu este cu atât mai grav... Iartă-mă, o spun din nou, iartă-mă!... Și încă ceva... Sunt bolnavă. Am o boală care popular i se spune , pentru că nu se poate vindeca, este incurabilă: epilepsie grand mal. Nici acest lucru nu-l știa nimeni... Vezi tu, iubitule - nici nu știu dacă mai merit să pronunț acest cuvânt, dar o fac amăgindu-mă că, încă, după toate acestea, mă iubești - câte secrete am?... Cum aș fi putut să ți le spun sperând că mă vei ierta?
După ce s-a aflat în sat că sunt "sodomistă", cei din sat m-au agresat atât verbal cât și fizic. Nu aș fi putut rezista, așa că am crezut mai de cuviință să-mi iau păcatele cu mine în mormânt, să te eliberez, iar tu, dragule, să mă uiți și să-ți continui viața, dar, te rog, nu mă urî.

Adio, Prințul meu, adio.

Lili"


Amurgul se revărsă tacit, solemn. Amintirile zilei se topeau ca o scamă de fum în văzduhul limpede, lacom. Se prăbușeau brusc în beznă precum o grămadă de lucruri într-o cameră după stingerea becului.
...și el adormi târziu în noapte cu Lili-n gând, visând la Lili...
...ea trăia undeva acolo în colțul ei nepărăsit nicicând...
„...cât de frumoasă ești, așa, culcată pe patul florilor de cireș!...
...soarele te scaldă în razele lui și eu te iubesc...
... te iubesc... te iubesc... te iubesc..."
ca un ecou pierdut ce a uitat să înceteze, iubirea îi sună-n țeastă...

Lili, șopti, de ce m-ai părăsit? și mângâie cu palma muchia tăioasă a crucii. Din pământul crăpat de secetă, cărăbuși roșii, adorați de cei stinși, ieșeau și intrau. Păsările se agățau de crengile unui pădureț uscat. Liniștea stăpânește locul și el, aleargă desculț, la fel ca părinți lui cu mulți ani în urmă, alături de Lili pe creasta dealului verde. Capul cărunt îi căzu după atâția ani pe mâinile așezate pe crucea aproape degradată.
"...o să te așezi iubito aici pe iarba moale... o să te acopăr cu flori... îți voi recita un poem de dragoste... o să fi a mea pe patul virginal al florilor de cireș...

„Să plângă cerul azi aș vrea
Să plângă cu lacrimile mele,
La mormântul tău, iubita mea
Și crucea să ți-o spele.

Din noaptea părului tău culeg o stea
Și o așez pe cerul meu de plumb topit
Și-n nopțile în care străluci-va ea
Îți voi spune, dragă, ce mult te-am iubit...”

__________
*În partea Bucovinei, nu știu în alte părți, dar știu că/n unele zone nu se obișnuiește, la înmormântare și trei zile de priveghi, se sună din trâmbiță, același instrument cu care se urcă primăvara și se coboară toamna oile de pe munte