Nevastă-sa și fiică-sa au chef de ieșit în oraș dar parcă nu se mai termină de ieșit. Deja în mașină, îl dojenesc și râd de brambureala din capul lui, așa încep ele distracția de weekend. Printre hohote, fata își amintește că mai are de mers o dată la baie și coboară. Nevastă-sa își ia și ea o pauză de râs și se întoarce în casă pentru a-și schimba pantofii, are nevoie de unii care s-o favorizeze când e veselă. Și amândouă, exact înainte ca taxiul să pornească, îi cer să se întoarcă în casă să le aducă umbrela, timpul e capricios. Și când se pleacă, în sfârșit, el este uitat pe stradă, fără cheie să intre. Se așază pe o bancă din parc, dispus să nu dea nici cea mai mică importanță unei așa anecdote caraghioase. Și constată că în viața sa totul e caraghios și anecdotic, cu excepția clipelor când ridică respectivele anecdote la rangul de probleme. Sau cele în care este incapabil să se plece în fața idioților sau să alerge după himere motivaționale la modă și să pună umărul, altruist, în viața prietenilor, nu ca un efort nemaipomenit ci ca o declarație de principii învechită. De asemenea își dă seama că a-și accepta slăbiciunile și mizeriile este primul pas spre a le învinge. Și că nu-și amintește unde naiba și-a lăsat telefonul. Și că pantofii pe care-i poartă îl îmbătrânesc, of, tocmai când pe alee, iată, trece frumoasa vecină de la etajul trei, sărut mâna Eliza. Și că are nevoie să meargă la toaletă. Și că începe să plouă. Și că are chef să oprească viața, să coboare.