Se uită înapoi. Beznă. Ceilalți sunt prea prinși de ceea ce se întâmplase. Undeva în fundal, orchestrate de talgere de frunze, se sting vocile zilei. Sub tălpile lui masive pare că sapă cineva tunele de refugiu. O preocupare nocturnă ciudată. Aerul cu uzanțele lui a închis pistele de zbor fiindcă s-a anunțat furtună. Bărbatul între două vârste intră cu grijă să nu se audă scârțâitul ușii de la bucătăria de vară. Bâjbâie cu mâna pe policioară după cutia de chibrituri și un muc de lumânare. Nu vrea să aprindă lumina, să nu fie dibuit. O fâșâitură, apoi o pată galbenă conturează întunericul posac, tremurând ca umbra unui trup miniatural. Mecanic apucă de toartă cana așezată la locul știut, o lasă în următorul moment pe marginea beciului, apucă belciugul și ridică oblonul de lemn, îl reazemă de perete, ia cana și își urmărește silueta ca o dihanie pe scările abrupte până piere în burta plină, îngrozitor de liniștită, asurzitor de tăcută. Butoi lângă butoi, sticlă lângă sticlă, borcan lângă borcan. Un aranjament desăvârșit. În lumina ștearsă, toate aceste obiecte rânduite după reguli stricte par niște magicieni aflați pe punctul să descopere marele procedeu de iluzionism. O damigeană ieșită din rând e cât pe ce să-i pună piedică omului care, ce-i drept, nu cunoaște cu exactitate rostul beciului fiindcă îl vizitează destul de rar. Apropie lumânarea de fiecare butoi și verifică cepurile. Aha, uite-aici! Așază cana pe un scăunel pus anume acolo. Chiar sub cep. Rotește la început cu forță, apoi dă drumul lichidului roșu să curgă, cu băgare de seamă, fiindcă poate să scape de sub control pe furiosul ținut în captivitate. În plus, în momentul acesta, nu ar trebui să depisteze nimeni ceea ce se întâmplă în subsolul casei. Cana se umple repede. De-ajuns! Strânge dopul cât poate de tare, apropie din nou flacăra, verifică și cu degetele. E în regulă. Se întoarce și urcă încet, ascultând. Da. Pune cana pe masă, închide oblonul pivniței, ia din nou cana, aruncă lumânarea stinsă între degete în firidă, trage ușa până ce clanța rămâne înțepenită în opritor și se îndepărtează repejor.
Toamnă șmecheră. Negociază dinainte bunăstarea. Își programează lucrările, îngrășământul, irigațiile, forța de lucru. Dă zor să n-o prindă ploile și să strice tot. Pe urmă stabilește culesul, transportul, depozitatul. Scoate oamenii la muncă. N-are somn. Gândește, socotește, iar gândește până îi ies calculele dorite. Răsplătește. Uite, acuma stă cu mâinile în șolduri și privește satisfăcută hambarele doldora, beciul ticsit, curtea plină cât e de mare.
Ba chiar e în toane bune de când a pus pariu cu cei de la meteo că o să se descurce cumva, ei s-au dat mari și tari că o să fie secetă, că porumbul n-o să se facă, grâul va fi importat. Va fi sărăcie. Ba bine că nu! Se uită undeva în zare. Peste câmpuri miroase a bunăstare. Tihna a prins un loc pe pământ. O simte și zâmbește struguriu. A câștigat. Poate să vină iarna, nici nu-i pasă! O clipă de destindere. Iși întinde oasele. Prin rochia violacee, se prefigurează sânii plini, minunați. Ca o fetișcană care știe cât de atrăgătoare este, dar se preface că habar nu are, își face două împletituri ca spicele în dreptul urechilor, se privește în ochii tăi, cât e de frumoasă, cochetează, se alintă. Te cucerește. E foarte dichisită toamna. Și foarte muncitoare. De-acum, aș zice și pricopsită. Innebuniți, bărbații pleacă după ea și nu se întorc decât noaptea târziu, după ce vor fi făcut totul ca să-i fie pe plac…
Se hârjonește pe prispă cu frunzele căzute din nuc. Le face ghemotoace. Vine și vărgata. Se bagă în joc. Smotocește, aleargă, sare. Deodată, lasă totul și începe a târcoli. Amușinează, miaună, înfoaie coada. E de trebuință mai ales acum când pătulele sunt căptușite cu știuleți. Stăpânii o țin de vânătoreasă. Aproape zilnic depune prada pe pragul șopronului, fericită și lăudată, desigur. Câteodată, mai calcă în străchinile goale. Ca și azi.
Bătrâna trebuia să petreacă pe cei doi copii care veniseră de la oraș să vadă ce-or mai fi făcând ai lor. Așa că rugă pe omul ei să prindă două găini dintre cele mai grase și să le ia gâtul. Apoi pregăti ceaunul, făcu focul în vatră și se apucă de treabă. Vârî cele două păsări care abia încăpură una lângă cealaltă. Din când în când suflă în penele înmuiate, să nu-și opărească degetele. Suflă și se gândește. Cum au trecut anii. Cât a pătimit. Mai mult singură, că omul ei făcea case și era mai mult plecat. Copiii pe la școli. Pe urmă la serviciu. Prin străini. Doamne, ce-or mânca pe acolo și cum le-o fi traiu’?! Ei, n-o duceau rău, dar așa sunt mamele. Ele trebuie să se vaiete. Ele trebuie să-și pună probleme. Ele trebuie să descurce tot ce se poate pentru binele familiei. Ele sunt mame până mor, chiar dacă și copiii au devenit părinți între timp. Pârlește păsările albe. Arș, arș... lucrul o scoate din gânduri. Mă, pe unde sunteți, dați-vă mai aproape să mai vorbim, că acu plecați și iaaar-iar-iar rămâi sângură pe bătătură... aproape că oftează cum suflă așa în carnea încinsă cât grija ei de mamă. Mezinul și fata cea mijlocie, tocmai se întâlniră în poartă cu cei ai vecinilor. Bună zâua. Hai, mă, intrați. Stați o țâră colea pe buturugă. Oho, că nu ne mai văzurăm de-atâta vreme! Și taina-taina. Taina-taina... Bătrâna trage cu urechea, dar nu mai aude decât ceva nelămurit, râsete. A, e de bine și iar cade pe gânduri, în timp ce pigulește fulgii. N-aș putea nici două minute să stau închisă între patru pereți la bloc, dar de, ce-ar fi putut să facă la țară în afară de săpat?! Nimic. Și-apoi atâta școală... Așa că, mai bine că s-au dus care încotro. Îmi mai trece ăl dor că-i știu că au și ei un rost. Și sunt bine văzuți pe-acolo pe unde muncesc. Ațâță jarul cu vătraiul, mai aruncă două-trei surcele și pârpălește păsările când pe una când pe cealaltă pe sub aripi, pe la gâtul fără cap, pe piept, pe târtiță pe dindărăt... În aer începe să se împrăștie un miros frate de cruce cu pofta. Dar, găinile nu erau de mâncat, erau de dăruit. Așa că, ia-ți gândul dacă cumva...
Se întoarnă amurgul. Femeia e gata. Iese în curte și strigă: Vergină, Fănică, unde vă dusărăți, hai, că mâine vă sculați cu noaptea în cap, că aveți drum lung. Iote, vă pregătii câte-o găină la fiecare. Ia, veniți încoa. Să vă alegeți câte una. Își luară bun rămas și dădură fuga.
O luă ea înainte, apăsat, și ei pe urmă, cu venerația cuvenită. Da’ matale harnică mai fusăși. Noi ne luarăm cu vorba, să nu te superi că te lăsarăm aci. Cică Viorica a intrat la avocatură. De când o știu, sta cu nasu-n cărți. Marcel face și el seralul. E angajat la fabrica de motoare. Florian a dat-o pe negustorie ca neica Florea. Cu de-astea electrocasnice. Se laudă că are relații, câștigă bine, și-a făcut casă pe lângă Parcul Central. N-apucarăm să ne dăm seama când trecu a vreme.
Se presimțea un aer misterios de cum treceai pragul cuhniei. Apăsă întrerupătorul și deodată se făcu lumină. Aoleeeeeu, pisica! Se uitară în jur. Dar nu era nicio pisică înăuntru. Cum nu era nici una dintre găini, ca și când plecase la plimbare, așa dezbrăcată de podoaba ei păsărească. N-apucară să se dumirească. Femeia se luă cu mâinile de cap și începu să țipe. Ce fac eu acum? De unde mai găsesc eu găină să o tai că se culcară toateeee?! Pe crosna de lemne, prin corcoduș, prin pătul... smirnă! Luna ședea în dudu’ ăl mare ca-n hamac și citea în stele.
Mămică, taci mămică, te aude lumea, stai colea de te liniștește, lasă că mie nu-mi mai trebuie, eu renunț. Să ia frate-meu găina de-a rămas, că are copil, eu m-oi descurca. Auzi, dădică, ți-o fi și lu’ matale greu prin capitală că e prea multă scumpete pe acolo. Știi ceva? Eu pot să dau fuga mai des pe la mama. Ia-o tu!
Ia-o tu, na-o tu! Până la urmă, bătrâna nu mai avu ce face. Se potoli din năcaz. Îi lăsă pe ei să hotărască care și cum. De înciudată ce era, nu-i mai încăpeai în grații. Abia aștepta s-o prindă pe tâlhăroaică. Cu niciun chip nu voia s-o ierte. Să vezi ce-i fac!
Fănică, mă Fănică, unde ești, mamă?! Aici, aici! Ce faci, maică, pe arie, noaptea cu oala plină cu vin, parcă tămâiezi?! Caut pisica. O caut să-i dau acu’ și-o cană cu vin, dacă tot se ospătă cu găina mea, aia de trebuia s-o duc eu fiică-mi... Cred că i-o fi sete și de-aia... Hai noroc! Și râde. Râde, la ce bun să mai înjure?! Bătrâna își face cruce, apoi dă din plâns în râs. Doamne, maică, trăii s-o văd și p-asta!
Numai mâța sătulă și pusă la adăpost nu bănuiește ce va păți pe lumea ailaltă când o vor ajunge blestemele...

(5 sept. 2013)