poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ a învăța să dialoghezi cu sine sau cum să faci o breșă într-un zid interior
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2013-08-05 | |
Ieșim din arie numai când mama pleacă prin sat. Așa spune: Copii, vedeți că mă duc cu treabă. Să fiți cuminți! Iar noi o ascultăm numaidecât. Asta înseamnă că seara, când se întoarce, o să mâncăm ceva nemaipomenit. Adică salată orientală și brânză. Iar brânza e foarte bună. Ea se face din lapte, dar numai după ce îl lași să obosească. Așa că ne fixăm în stâlpul porții și-o urmărim cu privirea, până se face din ce în ce mai mică, apoi până o înghite pământul. Căci pământul e cel care înghite tot. El îți poate înghiți și amintirile. Dar și ceea ce visezi, când stai cu ochii deschiși. Când visezi și dormi, însă, asta înseamnă că vorbești direct cu Isus. Căci visele ne sunt date de Dumnezeu. Eu, de cele mai multe ori, visez că sunt un iepure și că alerg fiindcă s-a aprins toată câmpia de febră. Și țip: Arde câmpia, arde câmpia! Apoi mă împiedic și mă încurc în lăstărișuri. Mi se agață blana. Mă rănesc și la un picior, așa că mă transform într-un iepure șchiop. Și nu mai pot fugi. Când nu mai poți fugi, nu mai ai decât o singură soluție. Trebuie să te rogi, să te rogi mult și cu ochii închiși. Doamne, fă o minune! Apoi mă trezesc și fug repede în mijlocul uliței, să văd câmpia dacă e toată o vâlvătaie. Și tremur. Câmpia e toată roșie, de parcă are vărsat de vânt. Iar singura soluție este să fie tăiată sub limbă, exact din locul de unde răsare Soarele.
Dacă tot a plecat mama, asta înseamnă că n-o să ne știe nimeni că ieșim din arie, la joacă. Și ne adunăm mai mulți copii, după care ne împărțim în două cete. Doiștii, căci așa le spunem noi copiilor cu părinți bănățeni, sunt hoții. Noi, ceilalți, suntem vardiștii. Avem puști din coceni, avem cai năzdrăvani, din bețe de floarea-soarelui. Dii, căluțule, dii! Iar căluțul e tare ascultător. Eu am un cal care mănâncă jăratec. Și care poate zbura. Dacă vreau, mă poate duce direct pe Lună. Sau la oraș, unde fetele au pampoane și știu să recite poezii de dragoste. Dragostea asta e o boală care o fac numai fetele-mari. Din cauza ei, ajungi să te arunci în fântână. Fiecare fântână poartă în ea o fată-mare care s-a îmbolnăvit de dragoste. Și fântâna devine una cu apă fermecată. Dacă bei o astfel de apă, poți ajunge să vorbești cu dropiile, pe limba lor. Iar limba dropiilor nu o mai știu decât oamenii fără frunze, la fel de mohorâți de parcă i-a lovit bruma. Și când te lovește bruma, asta înseamnă că vor pleca și păsările. Când pleacă păsările, îți pleacă și sufletul. Până să începem joaca, trebuie să stăm drepți și să cântăm. Ca la școală. Școala asta e tot un fel de adunare, unde mă duc cu mama, numai sâmbăta, și-n care asculți ce spune pastorul, după care cânți. Numai că la școală asculți ce spune învățătorul. Dacă ai și caiete, poți scrie pe ele. O să mă duc și eu la școală, dar la toamnă, adică peste doi ani. Acum cântăm subțire, iar ochii ne sticlesc de parcă n-am mai mâncat de foarte mult timp: Înfrățit fi-va veșnic al nostru popor / Cu poporul sovietic eliberator. / Leninismul ni-e far și tărie si avânt / Noi urmăm cu credință Partidul ne-nfrânt, / Făurim socialismul pe-al țării pământ. Socialismul ăsta e și el tot o boală. E un fel de molimă care a cuprins pământul, cale de nouă mări și nouă țări. El a venit de la răsărit, ca un frig care s-a stercurat în oasele tuturor oamenilor. Și a rămas acolo, fără să-l mai poată scoate cineva. Nici Dumnezeu nu poate, căci e prea mic, nu are el puterea lui Stalin. Stalin e cel care poate. El e mai puternic decât Dumnezeu. Stalin e un nene care a stat în țară la ruși și care putea da ordin ca oamenii să ajungă în Lună. Cum ar veni, era un cal nărăvaș. Dii, căluțule! Iar doiștii, când sunt prinși, trebuie bătuți la tălpi. Dacă nu se lasă prinși, e mult mai simplu: îi împuști și gata. Eu îi prind foarte repede pe doiști. Îi leg bine, cu pănuși, nemernicule, ține mâinile la spate!, apoi îi înșir și-i duc în lutărie. Lutăria asta e locul din care cresc casele. Așa că-i pun la muncă. Aici veți rămâne, dușmanilor! Iar dușmanii trebuie să sape în lutărie, cu mâinile goale, și să-și facă bordeie. Lutul e moale dacă-l amesteci cu apă. Apoi îl calci în picioare și ți se poate strecura printre degete. Dacă mănânci lut, îți poți face o casă în burtă. Dar casa din burtă nu e bună, v-am mai spus, pentru că nu-i poți pune acoperiș. Iar o casă fără acoperiș e ca omul căruia nu-i crește cap din gât. Și când n-ai cap, ajungi să fii prostul satului. Când ești prostul satului, toată lumea râde de tine, până și copiii. Trece prostul satului / La casa-mpăratului! Abia seara ne liniștim. Ne strângem laolaltă, hoți și vardiști, și spunem povești despre oameni care nu mor niciodată. Astfel de oameni trăiesc tot la noi în câmpie, numai că ei sunt singurii care știu că licuricii sunt tot un fel de stele, dar care cresc pe prispele oamenilor atunci când aceștia nu își mai găsesc liniștea. Iar liniștea nu o poți găsi decât când te-nghite pământul. Și când nici pământul nu te mai înghite, înseamnă că te-a bătut Dumnezeu. Dii, căluțule! |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate