Pentru ființele minuscule, firele ierbii sînt imensitatea lumii în care trăiesc. Truditoare în supraviețuire, tributare instinctului de a trăi, se limitează la cele cîteva atribute ce le conferă trecerea timpului. Mulțumite cu hrana, apa și aerul îndestulătoare, mulțumite de căldura soarelui și răcoarea umbrei, simt preaplinul unei vieți gata să explodeze spre o lume pe care o consideră veșnicie. Și rar, foarte rar, unele dintre micile viețuitoare, ajungînd întîmplător în vîrful unui fir de iarbă destul de înalt, aruncă o privire spre orizontul verde. Și rar, foarte rar, se întîmplă ca unele dintre micile viețuitoare să se minuneze, să contemple vastitatea să-și pună întrebări într-o sclipire a curiozității. Doar unele dintre acestea, odată ajunse pe pămînt, privind abundența de hrană, apă și aer își mai aduc aminte de clipa aceea a mirării. Și rar, foarte rar, într-una dintre ele se înfiripă nevoia de cunoaștere, își alege cel mai înalt fir de iarbă, se cațără cu greutate pînă în vîrf, privește în zare și nădăjduiește. Înainte, destul de departe, o pată galbenă strălucește în soare, spre dreapta un ocean albastru, imens și atractiv, spre stînga un zid cenușiu, poate iadul sau ceva la fel de înfricoșător. Dorința e cea care determină ființa minusculă să parcurgă drumul anevois pînă la marele ocean. Însă florile acelea albastre, văzute de jos par cerul, lumea pămîntului e la fel, o fata morgana ale cărei sensuri nu le poate desluși. Numai purtată de ambiție, de sclipirea lăuntrică a descoperirii, ființa minusculă se luptă cu înălțimea plantei imense ce urcă la cer. Trăgîndu-și sufletul, pe la jumătatea drumului vede oceanul în mijlocul căruia se găsește, apoi, tot mai sus, pînă descoperă că oceanul are margini de alte culori, că oceanul e doar o mică fărîmă în imensitatea lumii, iar soarele poate prăji într-o clipită toată acea vastitate.

În cele mai de sus înălțimi cîteva ființe minuscule studiază cele de jos. Cele alese, mai degrabă autoalese, și asta fără a ține cont de superstițiile adînc înfipte în creierele minuscule și atît de glisante, de fapt hărăzite de însuși Dumnezeul ființelor mici, își etalează cunoștințele unele altora cu mîndrie și cu speranță. Pentru că rugăciunile celor de jos nu au trecut pragul cunoașterii, ci doar al mulțumirii de sine, pentru că Dumnezeu a lăsat mintea tocmai spre a-L descoperi, pentru că cele perseverente au înțeles misterul, poate chiar misterul vieții, pentru că aici, sus, se simțeau diferite de mare masă mascată în verdele liniștitor, se simțeau acea castă aleasă și înțeleasă numai de către divinate. Deci alegerea nu le aparținea, ci o mînă întinsă i-a ridicat spre firul înalt, iar derutarea urcușului era doar răspunsul chemării, perseverența-adrenalină în exces, rețetă spre desăvîrșire.

De sus oceanele sînt mici pete de culoare, grădini de flori diferite și, totuși, interconectate aceluiași organism. Ici o pășune, dincolo o pădure, un rîu ce se varsă într-o mare albastă, un lac sau chiar un oraș plin de viață. Ființele mici nici nu sînt așa de mici cum s-ar crede, ființele mici sînt deslușitoarele și tăinuitoarele unor mari adevăruri. Ele cred că universul e un organism imens, că toate corpurile cerești sînt celule ale organelor componente și numai viețuitoarele, așa cum sînt cunoscute, numai acestea i-ar putea afecta nemurirea. Dospite dintr-un aluat primitiv, parazitare, ființele minuscule au puteri oculte, puterile fecundării și înmulțirii necontrolate. Vor sfîrși scuipate asemeni unui cheag, pentru că marele univers are proprii anticorpi, indiferent de felul în care vor pieri, pieirea aceasta o vor numi sfîrșitul, pentru că micile ființe știu că odată cu ele va pieri și imaginea înmagazinată pe felurite suporturi.