Era o poiană uriașă; cât se poate de verde, străjuită de brazi falnici undeva în mijlocul a niciunde.
Cumva, o transformasem în terenul meu de joacă, deși nemaifiind copil, părea un pic ciudat să mă mai joc la vârsta aia. Profitam oarecum de faptul că n-avea cine să mă vadă, așa încât în singurătatea mea mă simțeam destul de protejat să nu par ridicol în ochii altora, iar dorința mea de joacă era cât se poate de naturală. Un pic ciudat mi se pare acum chiar și faptul că, nestingherit fiind, îmi învinsesem teama de eventualele sălbăticiuni din zonă. Încercam într-un fel sentimentul ăla de bucurie, unic în felul lui, pe care ți-l oferă joaca propriu zisă și nimic nu mi-ar fi plăcut mai mult să fac în momentele alea.
Aveam un balon roșu spălăcit legat la un fir de nylon lung, lung, aproape transparent. De multe ori reușisem să-l înalț la distanțe apreciabile și când reușeam asta, inima mi se umplea de o bucurie teribilă, devenind pe cât de exaltat, pe atât de fericit. Iubeam balonul ăla. Ce făcea el pentru mine devenise ca un drog, o rațiune de zi lumină, pentru că asta făceam toată ziulica. De fiecare dată mă chinuiam să-l urc tot mai sus. Făcusem o ambiție să-l urc atât de sus încât abia să-l mai văd. Nu reușisem încă asta, dar simțisem în sfârșit că momentul ăsta venise. Era o zi perfectă pentru marea încercare: senin, doar o slabă adiere normală pentru zona montană. Am desfacut tot firul pe care îl aveam la dispoziție. Totul era pregătit cu minuțiozitate, așa că l-am eliberat. A început să urce într-o diagonală după toate calculele și previziunile. Nu puteam fi mai mândru, totul se derula conform planului chiar dacă nylonul agățase cumva vârful unei crenguțe de brad care-i încetinea sensibil urcarea. Nu. Recuperăm și o luăm de la început. Oricum cred că mai trebuie umflat puțin. „Așaaa... acum e bine!... ce naiba sâsâie?” O găurică chiar lângă muștiucul de care era legat. „Nu-i bai... o lipesc. Dar cu ce? Să încercăm cu o frunză și puțin scuipat... hmmm... nu merge. Gata, știu! O să bag niște fir de nylon înnodat pe post de dop direct prin găurica elastică care apoi se strânge...”
Am încercat în fel și chip. N-a mai mers în niciun fel. Pur și simplu balonul a refuzat să se mai înalțe, umflat fiind, dar nu atât cât ar fi trebuit. L-am lăsat cu tristețe acolo în poiană, având sentimentul unui abandon, chiar a unei trădări pe undeva. Practic, am fugit fără să mă mai uit înapoi.
Câteodată stau și mă întreb dacă nu cumva greșeala a fost că nylonul era totuși prea lung și atârna prea greu...