Cadoul de Crăciun

Zăpada acoperi de două zile, cât vedeai cu ochii, toate coamele munților cu nămeți mari de ninsoare, care, viscolite, troieniră cu totul gardurile și cărările de pe creasta muntelui pe care se afla casa lui Mihai al lui Macovei. Acesta era un om vrednic, deși nu prea bogat. Îi plăcea să țină în cea mai bună orânduială gospodăria sa, cu tot ce ținea de ea: vreo două vite mari, un vițel și câteva oi. Dis de dimineață, se trezi, luă pe el surtucul cel de lână groasă, își trase vârtos căciula sură de miel pe urechi, apoi ieși prin curte să hrănească animalele care deja așteptau hrana de dimineață. Urcă pe stogul de fân proaspăt început de lângă casă, aruncă cu furca câteva pale de fân jos de pe claie, apoi coborî și începu să care fân pentru animalele din grajd. Zăbovi mult cu această îndeletnicire aproape sfântă pentru un țăran de la munte, apoi intră în casă. Nu mult după aceea, stăpâna casei, Catrina, ieși și ea cu două căldări de apă încălzite, pe care le duse în grajd, să adape vitele. Se întoarse în casă, luă altă căldare, albă, cu care intră în grajd să mulgă cele două văcuțe. Se întoarse mulțumită în casă cu căldarea plină de lapte proaspăt, spumegând.
Aveau o fată, Măriuca, care, de mică ce era, era lăsată să doarmă în pace, pe săturate, în odaia cea mai încălzită, cu căpușorul ei bălai pe o pernă mare, de puf de gâscă, și acoperită cu o cergă mâțoasă, caldă, prea caldă, lăsând doar un picioruș în afară, neacoperit. Când intră mama ei cu căldarea cu lapte în odaie, simți, parcă, mirosul laptelui proaspăt, făcu ochișori mari, se ridică șezând pe pat, frecându-și pleoapele.
- Mama, îmi faci turte? Mi-ai promis că-mi faci turte!
- Da, Măriuca, îți fac turte, ți-am promis de cu seară!
- Vreau chiar acum! Îmi faci?
- Da, puiul meu, îți fac! Dar mai așteaptă să mănânce taică-tu, că pleacă în pădure!...
- Tati, de ce pleci în pădure? Mai bine stai cu noi în casă!
- Trebuie să plec. Nu ți-am promis să-ți aduc de Crăciun blăniță de jder pentru bundicica ta cea nouă, cadou de sărbători?
- Hi-Hi-Hi! Tăticule! Da, mi-ai promis! Și pleci chiar azi în pădure să-mi aduci cadou?
- Da, uite, mănânc, mă îmbrac și pornesc!
Trebuia să plece. După ce mâncă bine, se înfofoli în sumanul lui cel mare și gri, îndesă bine căciula pe cap, își sărută odorul pe căpușorul lui bălai, cu parfum ademenitor de copil, deschise ușa și plecă. Măriuca îi făcu semn cu mânuța ei firavă, prin geam, văzându-l cum pleacă prin nămeți spre pădure.

Era trudă mare să răzbați prin nămeți cât gardul, în care te împotmoleai la fiecare pas, o aventură anevoioasă, peste puterile chiar și a unui om trăit pe munte. Când se văzu pe creasta dinspre pădure, se porni un vânt năprasnic, ce începu să spulbere în trâmbă zăpezile bogate, acoperind orice urme de pași de om, ori sanie, urme făcute doar cu câteva clipe mai înainte. Merse așa, cu mare trudă, până răzbi înspre pădure. Aici era mai bine, viscolul era mai blând. Doar, când și când, cădeau de pe brazi bucăți mari de zăpadă stârnite de furiile vântului ce îndoia vârfurile copacilor.
Nea Mihai umbla printre brazi, molizi și fagi, rotind privirile în toate părțile. Știa pentru ce venise - să caute vizuini de jder, trădate de urmele lăbuțelor lăsate prin zăpadă, care duceau drept spre bârlogul lor. Dar, ochii lui de gospodar căutau și niște trunchiuri uscate de fag, în speranța că acum, după ce căzu zăpada, va fi timpul cel mai potrivit să taie niște lemne, să le aducă acasă năimind un cărăuș de prin vecini.
Și ce frumos și odihnitor era prin pădurea cea proaspăt încărcată cu multă zăpadă! Crengile brazilor și a molizilor gemeau de covoare albe de omăt! Soarele, când și când, răzbătea printre nori, făcând ca toate plăpumile de ninsoare să strălucească în lumina albă, făcând verdele cetinii brazilor să răzbească cu greu printre cojoacele de zăpadă pufoasă.
Era bun cercetaș al urmelor jivinelor din sălbăticie. Ochii lui scrutau toate cotloanele pădurii, urmărind neobosite urmele de vietăți de prin zăpadă. Și nu erau puține. Mai mici, mai mari. Uite, astea trebuie să fie de vulpe, astea de căprioară. Iată și niște urme de jder, imprimate o vreme prin zăpadă, apoi dispărând într-un brad întunecat. Ce credeți, e ușor să prinzi un jder? Urcă-te în brazi înalți după jder, în miez de iarnă, dacă poți!
Luase de acasă un sac cu care știa să prindă un jder de îndată ce i s-ar fi ivit ocazia. Punea sacul la gura vizuinii, sperând să se pricopsească cu jivina în sac, care, cum ar fi de așteptat, n-ar sta nicicum cuminte în sac, ar fi dat naștere la o bătălie în toată regulă.
Umblă mult prin pădure, cu zăpada de pe cetini scuturându-se pe capul și pe umerii lui. Nu ar fi renunțat ușor, doară i-a promis copilului o bucurie de sărbători, și nu vroia s-o dezamăgească. De aceea cutreiera hăurile pădurii în căutarea celei mai râvnite vietăți pentru blănița ei.
Iată, în sfârșit, zări pe partea cealaltă a pârâului ceva mijind în jurul unui brad. Încetini mersul și se uită mirat într-acolo. Era exact o perechiușă de jderi care îl zăriră și s-au ascuns într-o scorbură.
- Aha! Deci aici erați, drăgălașilor! Să vedeți ce gulerașe scot eu din voi pentru bundița lui Măriuca a mea!
Coborî în pârâu, urcă un pic de partea cealaltă, apoi scoase sacul de sub braț, îl desfăcu la gură și se opri la poalele bradului. Se prinse vânjos de creanga cea mai de jos a vigurosului copac, apucă următoarele ramuri, și, cu sacul pe umeri, urcă pas cu pas spre scorbură. Când ajunse în dreptul ei, desfăcu sacul la gură, îl potrivi la gura vizuinii, legă sacul cu sfoară de niște ramuri, să nu cadă. Apoi rupse un ciot de lemn și începu să bată viguros în trunchiul răsunător al bradului.
Jderii din scorbură, care până atunci se simțiră, poate, în siguranță în adâncul scorburii, acum auzind bătăile ritmice în copacul lor, le-a venit a frică, deodată au simțit că nu sunt în siguranță. Atunci încercară să fugă din vizuină și au nimerit drept în sac. Atât i-a trebuit omului, a strâns repede gura sacului în care se zbăteau cumplit două dihănii. Apoi a încercat să dezlege de zor sforile care țineau gura sacului legată de copac.
Nu se știe cum, chiar când se căznea să dezlege sforile, cu o mană ținând gura sacului strâns, să nu fugă jderii, a simțit cum un picior i-a alunecat, celălalt l-a urmat, și se văzu prăvălindu-se spre rădăcinile bradului. Când a ajuns jos, s-a lovit urât de tot de rădăcini groase, simțind cum i s-au zbrelit coastele și cum i-a pârâit un picior. Iaca, s-a sfârșit totul, a dat de mare necaz!
Sacul căzu jos, dihăniile ieșiră din el și se făcură nevăzute prin ramurile copacilor din jur. Iar omul a început să se vaiete de durere, căzut pe rădăcinile bradului. Zăpada rece ca gheața îi umpluse fata și hainele. Dar nici nu mai simțea zăpada, doar capul îi vâjâia cumplit, iar durerile rănilor erau de neîndurat. Nici n-avea putere să mai strige. Și-apoi, cine l-ar fi auzit în acea pustietate?
Cu chinuri cumplite reuși să se târască de sub brad. Se rostogoli în pârâu, unde dădu de zăpadă multă și rece, ca gheața. Un firicel de apă ce nu înghețase încă de tot curgea în vale, doar cât să-i ude hainele de pe el. Încă mai putea gândi, așa că încercă să facă ceva să scape din pârâu. Se chinui greu de tot, până reuși să urce un pic în afara viroagei. Cu ultimele puteri, a ajuns lângă un plai, pe care-l știa bine.
Nu mai avea putere nici un strop. Simți corpul cum îi îngheață din cauza frigului pătrunzător al înserării și din cauza hainelor ude de la apa din pârâu. În acea clipă îi veni în minte că nu va mai ajunge acasă. Va îngheța acolo, în mijlocul pădurii, neștiut de nimeni. Ca un vis, îi trecu prin închipuire imaginea copilului drag, al lui Măriuca cea bălaie și zâmbitoare, care-l aștepta acasă cu atâta drag. Lacrimile îl podidiră. Deodată simți cum totul se învârte în jurul lui, apoi … nu mai știu nimic.

*
Soarta, însă, a fost îndurătoare cu el. Providența a făcut ca tocmai atunci pe plaiul de pădure unde zăcea nefericitul Mihai fără cunoștință din cauza înghețului, să treacă un om din sat, care urca ducând de căpăstru un cal trăgând o sanie goală, venind dintr-un cătun vecin, unde a fost să care niște fân la cumnatul său. Nu-i veni a crede când văzu un om căzut nemișcat de-a lungul plaiului. Se apropie de el, îl întoarse într-o parte. Da, acum îl recunoscu, era Mihai al lui Macovei. Doară erau vecini de cătun. Văzu că trupul celui căzut încă mai era cald. Nu stătu mult pe gânduri, dezbrăcă cojocul său cel gros și cald, înveli cu el pe cel înghețat, puse repede niște crengi pe sanie, așternu multă cetină de brad, apoi mână calul să urce cât putea de repede peste deal, spre casă. Nu trecu mult, și-au ajuns la casa lui Macovei.
S-au speriat ai casei, adică nevasta lui Macovei și firava Măriuca.
- Valelei! Vai de noi! Ce nenorocire s-a întâmplat?! se puse pe bocit femeia.
- Să-l ducem repede în casă! Era să înghețe în pădure! zise vecinul.
N-au stat mult pe gânduri, l-au dus în casă, l-au întins pe pat. Capul îi era greu, nu știa nimic ce se întâmpla în jurul lui.
- Aduceți repede două căpățâni de varză, cu frunze mari, să-i oblojim mâinile și picioarele degerate! dădu ordine vecinul, care știa bine ce-i de făcut în asemenea împrejurări.
În fine, l-au îmbrăcat în cămașă de casă, i-au înfășurat și legat picioarele în foi de varză murată, i-au legat cu atele piciorul rupt. Nea Mihai nu-și revenea de loc. Ai casei erau disperați. Au stat la căpătâiul omului toată noaptea. Îl ascultau cum respiră adânc, spasmodic. Slavă Domnului, încă era în viață. Spre dimineață, nevasta trimise copilul la culcare. Cu toată grija pentru tăticul ei, copilul adormi pe loc. Se trezi cam spre amiază. S-a dus repede să-l privească pe tăticul ei. Îngenunche lângă patul lui, îl mângâia cu gingășie pe față și pe creștet. Plângea. Avea remușcări: de ce trebuia să-i ceară să plece în căutare de jderi pe o astfel de vreme cumplită? Privea cu îngrijorare chipul tăticului ei.
Se petrecu, însă, o minune: tatăl deschise un ochi, apoi pe celălalt. Văzu chipul copilului deasupra capului său. Ridică mâinile sale betege să mângâie fața fetei. L-au podidit lacrimile. Își aminti cum, înghețat în pădure, când a înțeles că mai poate urca plaiul spre casă, i-a trecut prin minte că nu va mai vedea vreodată copilul lui cel drag. Și uite, acum era lângă el, îl mângâia cu mânuțele ei firave.
- Măriuca tatii! Îngerașul meu!...
- Tăticul meu scump! Știi ce tare ne-am speriat! Așa-i, tati, că o să te faci bine?
- Da, copilul meu, îngerașul meu!
Fata s-a dus în odaia cealaltă să-și șteargă lacrimile. Zăbovi acolo o vreme, apoi apăru misterioasă în camera unde zăcea tatăl ei.
- Tati, asta e pentru tine, cadou de Crăciun!
- Ce mi-ai adus tu aici?
Când se uită mai bine, văzu în mâinile ei o figurină de lână albă de miel, un iepuraș alb și arătos, cu urechi și ochișori mari și frumoși.
- Când ai făcut tu jucăria asta?
- Ieri, tăticule! În timp ce erai plecat în pădure și umblai după jderi! E cadoul meu pentru tine! Iar pentru mine cadoul cel mai mare ești tu! Nu-mi trebuie alt cadou mai prețios!