La interviu Adriana a lăsat o foarte bună impresie, iar testul tip grilă l-a rezolvat cu punctaj maxim, după calculele sale. Era fericită dar nu avea curaj să meargă acasă până nu vedea scris negru pe alb rezultatul concursului. Atâta doar că, după ce ultimul candidat a ieșit din sală, au fost anunțați că rezultatele se vor face publice după trei zile.
Bucuria ei s-a extins cu repeziciune de la părinți la prietenii acestora. Și cum Pavel era prieten cu tatăl lui Cristian, a aflat și acesta. Așa că, spre seară, a venit după cursurile promise.
- Ai ajuns la țanc. Nu mai am nevoie de ele și ți le dau pe toate, l-a întâmpinat Adriana veselă.
- Cum a fost la examen? Subiecte dificile?
- Nu, nu foarte greu și cred că m-am descurcat de minune. Subiecte normale, accesibile chiar.
- Sunt șanse de reușită?
- Dacă se corectează cinstit, eu cred că da. La punctaj egal se are în vedere interviul și comisia m-a felicitat acolo...
- Te felicit și eu!... Sincer, să știi! a mai adăugat Cristian roșind pentru gândul și impulsul ce-l avusese în acel moment.
- Mulțumesc și iar mulțumesc că mi-ai spus despre postul acesta! Încă mă simt datoare față de tine....
- Ei, cu aceste cursuri te-ai achitat...
- Dacă peste trei zile sunt prima pe listă, dau o înghețată! l-a întrerupt fata privindu-l în ochi și roșind.
- Pe care o voi accepta cu multă plăcere și... te pot invita undeva? îndrăzni și el după o clipă, șovăind.
Întrebarea a sunat cam ciudat în mintea Adrianei și a avut, pentru moment, impresia că sună alarma ei interioară s-o avertizeze. "Nu, nu se poate! El nu este așa. Privește-l și te convingi!"... L-a privit în ochi înainte de a răspunde și i-a citit privirea sinceră și rugătoare, senină și binevoitoare. A răspuns cu jumătate de voce:
- Dacă dau o înghețată, se presupune că eu te-am invitat la cofetărie... Unde dorești să mă inviți tu?
- Este secret. Iți voi spune atunci. Te roade prea rău curiozitatea?
- Ei bine, nu! „Mai mult teama, nu curiozitatea, dacă vrei să știi”. Dar ai putea să-mi spui, totuși...
Au început să râdă amândoi și privirile li se încrucișară cu plăcere. Cristian se ridicase de pe scaun pregătit să plece, iar Adriana se apropiase de el pentru a-l conduce și acum erau așa de aproape, că ea, speriată de privirea lui atât de plină de dragoste, se retrase doi pași înapoi privindu-l fără întrerupere, emoționată. S-a abținut în ultima clipă să-l sărute. Era un impuls de moment, dar puternic, pe care nu-l mai avusese vreodată față de un băiat...
*
Timpul s-a scurs cu repeziciune deși, în aceeași măsură, așteptarea plină de nerăbdare crea impresia că trece foarte greu. Adriana a fost prima pe listă, cu punctaj aproape maxim, la distanță apreciabilă de ceilalți șapte candidați. În drum spre casă regreta că nu are numărul de telefon al lui Cristian ca să-i spună, să fie primul care află. De unde să știe ea că mama lui îl anunțase încă din seara precedentă, când i-a dat telefon vărul său, președintele tribunalului?
Acasă s-a așternut masă de sărbătoare; pentru ei toți era o mare bucurie, o mare realizare. Adriana era peste tot și făcea de toate, neobosită, în timp ce vorbea întruna fără să dea nici cea mai mică importanță faptului că este ori nu auzită de cineva. După amiază, către seară, a trecut Cristian s-o felicite.
- Am fost și am citit lista. Ești tare! Sincere felicitări și mult succes, Adriana!
- Mulțumesc mult, Cristian!
Erau emoționați amândoi. Privirile lor exprimau mai mult decât ar fi făcut-o cuvintele nerostite ce le stăteau pe buze. După câteva clipe ea a făcut un pas sau doi, apropiindu-se mult de el și i-a întins obrazul. A sărutat-o fericit și surprins de gestul ei. Mai că-i venea să o ia în brațe, dar nu a îndrăznit. De unde să știe el că fata s-ar fi simțit în al nouălea cer?
Apoi, după ce s-au liniștit spiritele, ghicindu-i gândul, el i-a vorbit aproape în șoaptă, cu părere de rău:
- Te rog să mă scuzi! Eu sunt de serviciu. Am dat doar o fugă… Nu-mi permit să mai întârzii…
- Mergi liniștit! Te înțeleg și te cred, dar să nu uiți că mâine ești invitat la cofetărie!
S-au întâlnit în fața blocului și au plecat fără grabă spre centrul urbei.
După patru ani, Adriana mergea pentru prima oară cu un băiat, ca însoțitor agreat la plimbare și nu ca din întâmplare. Era marcată de acest fapt și făcea eforturi pentru a-și ascunde emoția. Nu dorea să strice această atmosferă plăcută și încerca să fie cât mai degajată și firească în comportare și dialog.
Cristian era calm. Se stăpânea cu ușurință deși emoțiile lui erau foarte puternice. Era timp, nu glumă, de când aștepta aceste clipe. Când privirile unor trecători se opreau asupra lor se simțea cel mai mândru și fericit om din lume. Și nu erau puține persoanele care-i remarcau pe cei doi. Erau frumoși, tineri, vioi, și le stătea atât de bine unul lângă celălalt...
*
De ceva timp Adriana lucra și era grozav de mulțumită. Avea ambianță favorabilă sub toate aspectele. Privirile și dialogurile scurte, în răstimpuri, cu salariații mai vechi, fie ei bărbați sau femei, erau sincere. Programul de lucru era convenabil, chiar dacă uneori era depășit în cazuri de urgență. Se obișnuise cu mișcarea aproape permanentă, cu acel du-te-vino al avocaților și al judecătorilor, la fel de ușor precum se acomodase și cu prezența oamenilor în uniformă în sălile de ședință și pe culoare.
După două luni era apreciată de întregul personal care avusese prilejul să lucreze cu ea. Cunoscătoare a materiei, entuziastă și plină de inițiativă, era de un real sprijin chiar și la redactarea încheierilor de ședință. Nu uita niciodată să întocmească și să expedieze citațiile la timp, studia în prealabil dosarele de caz ce erau planificate și era pregătită cu toate datele de care avea nevoie judecătorul înainte de a începe dezbaterea cauzei. În plus, era singurul grefier care folosea computerul, iar asta presupunea un pas înainte în ceea ce se numea „reforma Justiției”.
Se întâlneau de câte ori le permitea timpul și discutau multe probleme de drept, mai ales pe marginea subiectului lucrării lui de licență. Mergeau la spectacole în mod constant și regretau că sunt prea rare în orașul lor. Se plimbau mult prin parc și prin zonele cu verdeață și uneori mergeau la discoteca la care o invitase Cristian după reușita ei la concursul pentru ocuparea acelui post vacant. Adriana își amintea cu plăcere de încurcătura în care se găsea el atunci și de discuția care a urmat.
… Stângaci și timid, nu știa ce ar fi preferat ea din cele trei variante pe care le propunea: vizionarea unui film, o masă la restaurant, discotecă. Nu-i cunoștea preferințele, se temea de un refuz la oricare și nu prea își găsea cuvintele prin care să exprime invitația. L-a scos ea din încurcătură, intuind situația delicată în care el se găsea.
- Cristian, încă nu mi s-a risipit bucuria ce mi-a dat-o reușita la examen. Aș dori ca în propunerea ta să se găsească locul în care să ne simțim bine, să cântăm, să dansăm...
- Îți place să dansezi? o întrerupse el înviorat într-o clipită.
- Da, mult! Dacă am cu cine și nu se supără dacă uneori îl mai calc pe picioare!
- Atunci... ești de acord să mergem la discotecă?
- Dacă este o atmosferă agreabilă și nu se consumă băuturi alcoolice, cu mare plăcere.
- În general este discoteca frecventată de liceeni. Asta nu înseamnă că nu vin și tineri de vârsta noastră. În plus, să știi că la bar se vinde doar cafea de toate felurile și răcoritoare…
- În cazul acesta, ce mai așteptăm? îl întrerupse fata, de data asta, încântată de cele auzite și, mai ales, de entuziasmul ce-l simțise la băiatul din fața ei. Vom vedea la fața locului și hotărâm acolo dacă rămânem ori nu, continuă ea luându-l de mână pentru a-l convinge de acordul său.
Adrianei i-a plăcut atmosfera de la discotecă și s-a bucurat mult. Nici nu știa că în acel cartier există așa ceva. Iar Cristian era un dansator delicat și elegant, iubitor al stilurilor mai vechi. Nu-i plăceau ritmurile și dansurile care, după expresia lui, se confundau cu gimnastica aerobică.
La unul din tangourile la care el o conducea cu delicatețe și siguranță, și-a amintit de felul în care dansa Sergiu la balul bobocilor și, fără să vrea, făcea comparații. Trecând cu analiza de la unul la altul, a concluzionat că băiatul ce-o ținea acum în brațe era mai degajat, simțea ritmul și-l respecta în toată mișcarea corpului, iar privirea îi era luminoasă, dreaptă și caldă, lipsită de infatuarea pe care o citise la celălalt.
Pe nesimțite, s-a apropiat mult de el, apăsând brațul ce-l avea pe omoplatul său și, când a simțit strânsoarea de răspuns din partea lui, a ridicat încet capul pentru a-l putea privi în ochi. Avea gura întredeschisă și buzele îi fremătau ușor în urmărirea melodiei. Și-a lăsat privirea printre genele apropiate în ochii lui, simțindu-i cum o sorb cu mare încântare. Înclinându-și capul și aplecându-se ușor în timp ce o strângea spre pieptul său vânjos, Cristian a sărutat-o pe gură într-un impuls pe care nu și l-a putut stăpâni. Buzele ei au răspuns sărutului ce venise pe neașteptate tocmai în clipa în care își dorea să fie sărutată. Încă doi pași și alții doi, după care Adriana s-a oprit brusc și s-a retras speriată, împingându-și partenerul cu palma în piept și privindu-l descumpănită ca pe un dușman. Și-a trecut nervoasă dosul palmei peste buze pentru a șterge saliva ce i s-a părut că Sergiu a lăsat-o cu greu miros de băutură, după care și-a pipăit cu-ncetineală amândoi obrajii rămași fără culoare...
- Adriana, ce-i cu tine? Þi-e rău, draga mea? Hai să ieșim puțin la aer!
Vocea îngrijorată a lui Cristian venea parcă de departe, din altă lume, dar destul de cunoscută și liniștitoare pentru a o scoate din starea în care amintirile reușiseră să o arunce. El o apucase deja grijuliu de braț și o conducea către una dintre ieșirile mascate de draperii.
- Nu, nu am nimic… Iartă-mă, Cristian! Să mergem puțin afară să-mi revin total... Sper!
Afară l-a rugat din nou să nu se supere și i-a cerut îngăduința de a-i povesti unele amănunte referitoare la prietenia ei cu Sergiu. Băiatul i-a propus să se mai gândească, să nu rămână prada unui moment de rătăcire și să regrete cândva, dar ea a insistat s-o asculte, mai hotărâtă ca oricând.
- Vezi tu?... De atunci eu nu am mai avut prieteni. Tu ești primul și te apreciez în mod deosebit. Nu am povestit nimănui prin ce am trecut și mă macină încă unele amintiri pe care sunt conștientă că trebuie să le arunc la groapa de gunoi. În plus, este foarte important dacă, după ce vei afla tot ce doresc să știi, mai poți rămâne prietenul meu sau nu.
- Pentru mine nu are importanță ce a fost în viața ta intimă. Pentru mine este foarte important ceea ce este acum și ceea ce va fi în viitor. Eu te...
- Nu, te rog, nu te grăbi să faci declarații! Mai întâi ascultă-mă! Apoi, poți spune și tu tot ce dorești.
Având consimțământul lui, Adriana a început să povestească, după ce s-au așezat pe două scaune într-un colț liniștit al terasei. Fără să ascundă nimic din tot ce existase între ea și Sergiu și fără să exagereze, a ajuns la momentul cel mai greu de relatat și simțea că o părăsește curajul de a evidenția toate amănuntele.
Sesizându-i reținerea și tulburarea, Cristian a intervenit cu blândețe:
- Dacă sunt unele secvențe despre care nu poți ori nu vrei să vorbești, te oprești aici. Poate că nici nu trebuie să știu eu totul… Iar tu, tu trebuie să fii convinsă că orice ar fi fost între voi atunci, nu-mi va influența comportarea față de tine. Nu-mi va modifica sentimentele de care acum, sunt mai sigur ca oricând...
- Nu, nu este ceea ce crezi... Este ceva murdar, este urât și am nevoie să spun. Altfel nu pot scăpa de acele obsesii care nu-mi dau pace niciodată… Simt nevoia să scot acel om definitiv din mintea mea și numai tu mă poți ajuta. Te rog!
- De acord și te voi asculta oricând, dar nu acum. Ești deja bulversată și obosită. Ești foarte tulburată, Adi. Hai să dansăm, să ne distrăm puțin și, când te vei simți mai bine, voi fi alături de tine.
- Ufff! Cred că ai dreptate, Cristian. Doar nu au intrat zilele-n sac…, a șoptit Adriana abia auzit, lăsându-se convinsă de argumentele lui.
Nu s-a înveselit până la plecare, așa cum fusese la început, dar depășise acel moment penibil, trecuse dureros de tulburată peste el. Îl strângea cu putere de mână pe Cristian la fiecare dans și se apropia mult de el, ascunzându-și fața. Nu-l privea în ochi nici între două dansuri, dar nu-și retrăgea mâna dintr-a lui. Simțea că prin mâna lui primește energia de care avea nevoie să uite, să alunge tot urâtul din amintiri. Îi era recunoscătoare pentru asta și, inconștient, își lipea trupul de al lui. Se simțea ocrotită…

*
Se apropiau sărbătorile de iarnă și Adriana era încă în mare dilemă. Cristian venise cu câteva propuneri atrăgătoare, atât pentru zilele de Crăciun cât și pentru revelion, fără să intre în amănunte. Nu era sigură dacă vor fi singuri ori împreună cu alți invitați și s-a jenat să-i ceară lămuriri în amănunt. În plus, nu se ivise ocazia în care să simtă că are puterea să relateze întâmplarea neplăcută de la revelionul la care o invitase Sergiu. Înciudată și supărată pe ea însăși pentru lipsa de hotărâre și distanța nejustificată la care-l ținea pe bietul băiat, s-a hotărât să-i dezvăluie mamei sale toate frământările. Nu i-a fost ușor să ia o asemenea decizie și nici să se țină de cuvânt.
Aurora, femeie liniștită și obișnuită cu o viață normală de familie și care nu a călcat vreodată strâmb de când se știa, a rămas împietrită. Și-a luat copila în brațe și nu mai reușea să-și rețină lacrimile, dar a avut tăria să-și încurajeze fiica. Târziu, după ce s-au liniștit amândouă, i-a vorbit în șoaptă, privind-o în ochi, gâtuită de emoție și de teamă:
- Adriana mamă, nu ai rămas gravidă, dar știi și tu bine că, dacă nu mai ești domnișoară, nici...
- Mamă, stai puțin, nu mă biciui și tu! Nici acum nu sunt sigură dacă sunt ori nu sunt domnișoară...
- Doamne, fetițo! Cum vine treaba asta? Nu te înțeleg…
- Mamă, una din colegele mele de cameră și-a dat seama ce s-a întâmplat de cum m-a văzut. Mai auzise despre Sergiu câte ceva și a făcut legătura. Ea avea o prietenă bună, în anul doi, al cărei tată este medic ginecolog la București...
- Și ce-i cu asta? Ce mai putea face medicul? o întrerupse Aurora, mai speriată de cât fusese până la acele vorbe.
- M-au dus la el, fără obligația de a plăti, să-mi facă un consult. Medicul a zis că-mi dă certificat medical în baza căruia pot să-l dau în judecată pe autorul violului. Că sunt urme și răni specifice... Dar, cum să-ți explic…, am ținut seama de faptul că fapta nu s-a finalizat, până la urmă. În plus, tatăl său, senator, om politic cu influență, crezi că nu-l scotea basma curată?
- Cum adică? Lasă-l pe senator, Dumnezeu să-i bată cum știe El mai bine! Te-a... adică s-a întâmplat și nu s-a finalizat! Ce vrei să spui cu asta, fata mamii?
- Că încercarea lui a rămas în stadiul de tentativă. Eram și sunt fată mare, cum se spune. Doar m-a rănit superficial. În zona aceea... Cu degetele... Plus că am un himen elastic și...
- M-ai amețit de cap de nu-l mai simt, fată! Ești neîncepută, ești domnișoară?
- Da, mamă! Așa sunt. Am și certificatul medical de atunci drept dovadă că...
- Bine, și ? De ce nu l-ai dat pe nenorocit în judecată, fata mamii?
- Pentru că însemna bani și timp. Pentru că afla toată lumea și mă făceam de râs. De aia, mamă! exclamă Adriana cu durere.
Poate că discuția ar fi continuat, dar ea se rușinase toată și nu găsea cuvintele prin care să-și facă mama să înțeleagă ce s-a întâmplat. În schimb, se simțea mult mai ușurată și se gândea că-i va fi mai ușor să-i explice lui Cristian. S-a retras în camera ei și s-a aruncat pe pat în poziția preferată: cu fața în jos. Își lovea la intervale rare și egale fundul cu călcâiele și se relaxa. Se simțea întotdeauna bine așa. I se limpezeau gândurile. Atunci, după discuția cu mama sa, s-a hotărât să povestească totul lui Cristian, la prima întâlnire. „În fond, el este iubitul meu și trebuie să știe. El va înțelege din mai puține explicații… știe ce înseamnă toate astea. Oricum, când ne vom căsători se va convinge că nu l-am mințit. Mi-a povestit că a cunoscut o femeie. Dacă a avut cu ea o relație de intimitate, va înțelege... Hm! Nu prea pare să aibă experiență în domeniu. Este așa de pudic și de cuminte! Cred că de asta îl și iubesc ca o nebună... Nu sunt geloasă. E ca și când nu s-a întâmplat ori nu am știut. De fapt, nu ne cunoșteam pe vremea aceea…”, concluziona ea și zâmbea nevinovată chipului ce i se înfățișa în privirea-i visătoare…

În preajma sărbătorilor, Cristian era foarte ocupat. Firma s-a angajat cu multe obligații și, drept urmare, a fost în situația de a lucra în tură dublă. Fără zile libere. Adevărat că nu a avut prea multe situații în teren la care să intervină direct, dar au fost suficiente alarme false, destul de obositoare pentru el și colegii săi. Nu asta îl deranja prea mult și nici lipsa odihnei. Nu avea timp să se întâlnească prea des cu Adriana. Ãsta era necazul lui și suferea enorm din această cauză.
În noaptea de Crăciun s-au văzut, doar pentru o oră, după miezul nopții, când a reușit să se strecoare de pe traseu pentru a-i oferi cadoul adus la el de..."Moșul" și pentru a-i ura cele cuvenite. De atunci s-au mai întâlnit abia după cele trei zile de Crăciun, chinuitor de lungi.
- Răule! N-ai putut chiuli să poți fugi și pe la mine puțin?
- De ce? Să mă clasezi în vreun dosar și să mă dai la arhivă?
- Ha, ha, ha! Cât ești de mare, în care dosar încăpeai tu?
- În dosarul... inimii tale, dacă ai fi dorit!
- Domnule, știi ceva?
- Depinde… Mai bine, spune-mi tu și eu voi conspecta să am după ce învăța apoi...
- Lasă gluma, domnule! Află că în acel dosar ești deja atașat, legat și înregistrat!
- Ștampilat, nu ai adăugat așa că... sărută-mă!
- Stai, nebunule! Se uită lumea la noi… De când ai devenit așa de îndrăzneț, domnule Cristian?
- Și dacă se uită lumea, ce ar putea vedea? Doi îndrăgostiți doar…
- Doi? Tu ești îndrăgostit? De cine?
- De cea care va fi soția mea. De Adriana!
- De mine... soția ta? Asta este o cerere în căsătorie, dragule?
- Nu. Este doar o comunicare semioficială.
- … Cristi, noi nu am terminat o discuție începută cândva. Nu cunoști sfârșitul povestirii aceleia de la București... Poate că va fi în măsură să îți schimbe hotărârea ce pare că ai luat-o și mi-ai comunicat-o… semioficial.
- Nu, dragă Adi. Nu este nevoie. Am mai spus și o repet. Mă interesează doar prezentul și viitorul tău. Nimic altceva... Ah, ba da! Aș vrea să știu dacă vei spune DA!
- Ei bine, înainte de a-ți răspunde, vrei sau nu, eu voi vorbi. Și trebuie să mă asculți pentru că..., pentru că… este normal să știi totul despre mine. Nu te poți căsători cu o femeie căreia nu-i cunoști trecutul.
Cristian se încruntă deși gândul Adrianei la căsătorie făcu să simtă cum îi crește pulsul. Simți că ceva nu este în regulă chiar dacă inima îi șoptea cu totul altceva. Îi prinse cu blândețe o mână și o trase aproape de el, luând-o în brațe. Ea își așeză capul pe umărul lui și începu să vorbească. Nu plânse, așa cum se întâmplase față de mama ei, dar suspină cu durere de mai multe ori. El o ascultă liniștit, chiar dacă la început simți că i se oprește respirația. Mai apoi, ascultând relatarea momentelor, revolta și furia, ce se nășteau în toată ființa lui, îl făcură să-și strângă pumnii până simți durerea provocată de unghiile pătrunse în carne. Era tulburat, dar nu era supărat pe fată. După câteva momente de adâncă tăcere, îi vorbit cu voce joasă, liniștitoare:
- Iubito, sincer mă doare că a trebuit să treci prin acele momente groaznice. Te înțeleg foarte bine! Dar, foarte important, este să ai convingerea că te cred și de acest fapt trebuie să fii convinsă. Tu nu ai nicio vină. Se putea întâmpla și mai rău, dar tot nevinovată ai fi fost. Acum înțeleg de ce ai dorit neapărat să-mi povestești. Sper că te-ai eliberat definitiv. Indiferent care a fost rezultatul atunci… te asigur că nu trebuie să ai îndoieli. Te iubesc, draga mea! Te iubesc și nu-mi retrag cererea de…
- Mulțumesc mult, dragul meu! Ești un înger de băiat… Să știi că eu nu voi refuza niciodată cererile tale… de orice fel ar fi ele!
A fost, poate, cea mai frumoasă clipă de viață pentru amândoi. Acea clipă ce trece repede și se pierde în imensitatea timpului din care provine, dacă nu este primită, apreciată, trăită cu intensitate maximă, cu dăruire. Îmbrățișarea lungă și strânsă ce a urmat părea să nu aibă sfârșit. Atunci a fost clipa unirii lor pentru tot restul vieții, cât avea să fie…

*

Casa întreagă părea a fi un stup de albine muncitoare. Fiecare avea câte ceva de făcut. Ieșeau și intrau într-o ordine nestabilită dar evidentă. Transportau, descărcau și pregăteau de toate. Într-un rar moment de răgaz, Cristian a prins glas și și-a manifestat îngrijorarea:
- Hei, maman! Gata cu aranjamentele?
- Gata cu totul. Am invitat deja persoanele nominalizate. Exact o duzină! Inviți și tu două, că...e interesul tău, nu al nostru...
- De ce două, că sunt trei… Andrei are în vizită pe prietena lui, studentă la filologie.
- Ei, asta înseamnă un tacâm în plus, dacă e dorința ta. Deci... total, 18 cu noi la număr. O să avem loc, sper…
- Ce a zis vericul, dom’ președinte?
- Ce să zică și el? Cât de mult îi place zvârluga aia mică de ți-a sucit capul, vă cunună, stai liniștit! S-a bucurat foarte mult că te-ai gândit taman la el, dar... pune condiții, să știi...
- Oho! Condiții grele? Începe cu chestii din astea? Toată viața a fost pretențios și…
- Eu nu știu. Voi trebuie să răspundeți… În anul ce vine vrea să dați amândoi la Magistratură... Asta e și sunt de acord cu el, maică!
- Să stea liniștit. Am hotărât amândoi că ne prezentăm și reușim!
- Să dea bunul Dumnezeu, băiatul mamii!
Seara de revelion era așteptată de toată lumea cu interes și cu mare bucurie. Fiecare descoperea că mai are de făcut câte ceva, fiecare arunca în trecut, spre uitare, tot ce-l supărase de-a lungul anului ce se termina și fiecare aștepta petrecerea cu emoții crescânde.
Doar Adriana era îngrijorată. Știa că părinții ei au fost invitați de părinții lui Cristian la ei acasă, dar nu știa unde se vor afla ei doi și ce vor face, cum vor petrece în această noapte, la cumpăna dintre ani. Acceptase invitația lui, fără să smulgă secretul păstrat cu strășnicie de Cristian. A obținut doar promisiunea lui că vor petrece un revelion unic într-o societate selectă, în care ea se va simți foarte bine și va fi respectată din toate punctele de vedere. Îl credea, îl simțea capabil de orice surpriză plăcută. Avea încredere în el, dar curiozitatea o tulbura și era oarecum neliniștită. Se temea să nu se întâmple ceva care să le strice noaptea, buna dispoziție, plăcerea de a fi împreună. Știa că unii oameni nu se controlează prea bine când consumă alcool la petreceri ori nu știu să aprecieze libertatea de a se distra.
Părinții ei plecaseră deja și Cristian încă nu venise. Mai puțin de trei ore rămăseseră până la miezul nopții. "Doamne, să nu se fi întâmplat ceva cu el. Apără-l, Doamne și păzește-l! M-a asigurat că duce mașina la sediul unității și că nu mai are probleme de serviciu.... Ce să cred acum? Ajută-ne să ne întâlnim și să ne simțim bine împreună la revelion!", murmura Adriana, rugându-se cu teamă. Când tocmai terminase ruga, a auzit soneria. Dintr-un salt ajunse la ușă. Se îmbrățișară lung și el o simți că tremură.
- Ce-i cu tine, Adi? Þi-e frig, cumva?
- Nu, nu am nimic… Mi-a fost teamă că nu mai vii…
- Vai de mine! Cum poți gândi așa, iubito? Hai să mergem! Suntem deja în întârziere și nu-i frumos. Gazdele noastre din această noapte s-au străduit să fie totul minunat…
- Dar spune-mi acum, în ultimul ceas, te rog! Spune-mi unde mergem!
În loc de răspuns Cristian o sărută și o ajută să-și ia haina și fularul, grăbind-o și dojenind-o copilărește cu mângâieri.
Plecară cu același taximetru pe care-l folosise Cristian la sosire. „Poftim! Trebuie să plătească și staționarea… Dacă știam nu mai zăboveam atâta cu gândurile mele de copil alintat”, se dojenea fata în gând. Coborâră în fața unui bloc, la a doua scară. Fata nu avea de unde să știe că el locuiește acolo. Intrară și se opriră în fața unei uși din spatele căreia se auzea muzică și multe voci de femei și bărbați, dar nu se înțelegea nimic din ce se vorbea. El acoperi subtil plăcuța prinsă pe ușă cu numele locatarului, ca și când nu ajungea la soneria pe care a acționat-o lung, fără întrerupere. Când ușa se deschise larg la perete nu se mai auzi nicio voce și se făcu întuneric în acel apartament. Doar acordurile unei melodii de dans pătrundeau până pe hol și câteva sclipiri ritmice ale beculețelor dintr-un pom de Crăciun fixat undeva, în sufragerie. Cristian o prinse strâns pe Adriana de mână și destul de greu reuși să o treacă peste pragul ușii. Ea se înfricoșase subit.
După numai un pas făcut în interiorul holului de la intrare, lumina se aprinse brusc și, odată cu ea, mai multe voci începură să intoneze puternic, „Mulți ani trăiască”! Adriana se opri speriată, clipi rapid de câteva ori și privi buimăcită la oamenii care cântau cu mare însuflețire și se apropiau împingându-se pentru a-i îmbrățișa. Credea că visează, că nu este real ceea ce vedea cu ochii. Nu-i venea să creadă și nu știa cum să reacționeze. În acea lumină își recunoscu părinții, apoi îl descoperi pe fratele ei și pe președintele tribunalului. Simți cum i se-nmoaie picioarele și se răzimă de băiat mută de uimire. Nu reuși să articuleze vreun sunet, nici să salute ori să răspundă la uralele cu care erau primiți.
Cristian o ținea de braț, protector, zâmbindu-i cu ochii aproape în lacrimi. Era și el emoționat și fericit. După trei rânduri de urale ridică mâna rugător și toată acea adunare a tăcu la acel semnal. Cineva opri și muzica. Toate privirile erau ațintite asupra lor.
- Dragi părinți, dragi invitați, cu permisiunea voastră, v-o prezint pe Adriana. Ea este prietena mea pe care o iubesc și pe care aici, în fața tuturor, o rog să spună DA, la cererea mea în căsătorie!
Ar fi dorit să mai spună ceva. Simțea că ar mai trebui, dar nu-și mai găsi cuvintele și gâtul i se uscă subit. Înghiți în sec de vreo două ori, deschise gura să vorbească, dar înțelese că efortul său ar fi fost zadarnic. Uralele și aplauzele nu conteneau. Adriana, intenționând să-i răspundă după ce-și reveni din marea surpriză, încercă să se apropie de el și să-i strige la ureche ”da”! Zadarnic. Toată lumea dorea să-i îmbrățișeze, să-i sărute și să le facă urări în nume personal. Fiecare avea ceva de spus. Vorbele lor erau sincere și frumoase, erau spuse cu dragă inimă, din suflet.
Au fost și lacrimi. Din partea părinților. Dar lacrimi de bucurie. Tatăl băiatului, printre altele, i-a atenționat cu blândețe:
- Aveți mare grijă, copiii mei dragi! Căsătorindu-vă să nu credeți că s-a terminat cu greutățile. Dragostea nu ține și de foame… Labirintul vieții fiecărui om este lung și tare întortocheat. Acum sunteți împreună și veți fi binecuvântați să vă iubiți până ce numai moartea vă va despărți. Vă va fi mai ușor în doi, dar sunt și multe capcane, încercări și tot felul de ispite care să vă rătăcească, să vă împingă în labirintul întunecat. Să nu părăsiți partea luminoasă a lui, copii! Fiți binecuvântați!
Se făcuse liniște deplină. Nu vorbea nimeni. Toți cei prezenți erau impresionați. Ascultau atenți de parcă acele cuvinte erau adresate tuturor. Fiecare medita în gând asupra înțelesului celor spuse și, după ultima expresie, nimeni nu a rupt tăcerea timp de câteva secunde lungi. Apoi toată lumea a aplaudat…
Adriana și Cristian se ștergeau la ochi pe ascuns. Nu doreau să fie văzuți că au emoții ori slăbiciuni. S-au putut săruta abia după binecuvântarea dată și atunci, la ureche, el a întrebat-o:
- Mergem împreună prin labirintul vieții fără să ne rătăcim?
- Vom fi numai împreună până ce moartea ne va despărți! îi răspunse Adriana îmbrățișându-l strâns, cu toată puterea ce-o avea în brațe.
Gestul a fost observat și a generat alte felicitări și urări tocmai în momentul în care se anunțau ultimele secunde ale anului. S-au desfăcut repede sticlele de șampanie și s-a turnat în pahare. Toată prezența s-a ridicat de pe scaune cu paharele în mână.
Adriana și Cristian intrară împreună în noul an ținându-se de mână, stăpânindu-și greu lacrimile de fericire, înconjurați de cei iubiți de ei cu toată dragostea și prietenia…


SFÂRȘIT