Adriana reușise la examenul de licență și se întorcea fericită acasă, în municipiul de domiciliu al familiei sale. Expresia "licențiat în drept" nu-i dădea pace, îi întreținea o stare de mulțumire și fericire, necunoscută până atunci, pe care nu avea cui să o împărtășească în acest tren aproape gol, în plină noapte. Bucuria, abia ținută în frâu, i se întipărise pe trăsăturile chipului frumos.
Fără să realizeze, arborase un zâmbet de învingătoare, fapt ce nu putea scăpa neobservat de cei care, îndreptându-se pe culoar spre ieșire, în apropierea stațiilor, își aruncau privirea pe geamul compartimentului. Îi stătea bine, era fermecătoare și arăta asemenea unei copile împlinite.
Bărbații zăboveau mai multe clipe și încercau chiar și câte un surâs de satisfacție, fără a ascunde plăcerea de a o descoperi și a o admira. Fata nu-i vedea ori întorcea capul spre pe fereastră, calmă, netulburată, fără să-și piardă zâmbetul. Nu a deranjat-o cu nimic nici băiatul care i-a făcut cu ochiul și a ridicat întrebător din sprâncene. A fost suficient să-i răspundă cu un surâs superior și să miște ușor capul, de la stânga la dreapta și înapoi, semn că nu se poate mai mult.
Acasă, aproape la miez de noapte, bucurie mare și parcă nu se mai terminau felicitările și îmbrățișările părinților și ale fratelui mai mic, deși acesta era preocupat până peste cap cu pregătirea examenului de admitere la aceeași facultate; în acel an de început de secol Andrei era hotărât să ajungă procuror și părinții l-au asigurat că-l pot ține la facultate, imediat după liceu, dacă se pregătește serios să intre la stat. Nu aveau posibilități materiale suficiente pentru a-și permite să plătească taxa la facultăți particulare. Tocmai din această cauză pierduse Adriana un an. In învățământul superior particular se intra mult mai ușor dacă aveai bani pentru achitarea taxelor. Nici nu se mai punea problema unui examen de admitere. La unele facultăți se lua în calcul media din timpul anilor de liceu și cea de la examenul de bacalaureat. În schimb, la facultățile de stat, era strict limitat numărul de locuri și concurența era foarte mare, iar ea nu reușise în primul an de după liceu.
Pavel, tatăl Adrianei, fost absolvent al Liceului Economic din localitate, a fost contabil. În urmă cu trei ani fusese trecut în șomaj. Unitatea industrială în care lucra și-a restrâns activitatea până a intrat în faliment. Statul nu a mai intervenit pentru ștergerea datoriilor la terți. După expresia unor foști salariați de acolo, a fost vândută la kilogram, adică la fier vechi. Nu a găsit un nou loc de muncă. Patronii, de regulă, căutau oameni tineri, nu de vârsta lui, chiar dacă avea experiență în domeniu și referințe foarte bune. Singura soluție găsită și acceptată, după îndelungi căutări, a fost una care nu-i convenea cu niciun chip: vânzător de produse agricole în una din piețele mari ale urbei.
Nu era străin de domeniul propriu zis. Născut și crescut la sat până la vârsta de liceu, cunoștea toate produsele și le sorta, numai dintr-o privire atentă, sub aspect calitativ. Nici cu socotelile nu putea avea probleme și, adeseori, era de mare ajutor patronului în ținerea evidențelor la zi și în întocmirea bilanțurilor. Tocmai pentru asta primise salariu mediu pe economie după numai trei luni de muncă. Era corect, operativ și punctual, după cum se obișnuise cândva la stat. A trebuit să treacă cu vederea, înghițind în sec și strângând pumnii a nemulțumire și furie, atitudinea patronului la primele dispoziții de lucru peste programul stipulat în contractul de angajare. Situația materială a familiei și nesiguranța generală în asigurarea unui trai decent, manifestată din ce în ce mai clar, l-au determinat să suporte cu stoicism înlocuirea la tarabă cu Aurora, nevasta lui, când era chemat să se ocupe de actele contabile ale societății.
Era mai dificil în timp de iarnă. Nu era de ici de colo să stai în picioare la tarabă, întreaga zi, pe timp de zloată și ger. Pe de altă parte, dată fiind structura lui sufletească, îi era greu când veneau pensionari la cumpărături. Le plângea de milă auzindu-i cum cer câte două-trei cepe ori doi morcovi și un kil de cartofi. Adeseori se supăra când produsele pe care le vindea nu erau de proveniență românească. Nu suporta să vândă produse importate, tocmai el, obișnuit din copilărie, la țară, în belșug de legume și fructe crescute natural, fără îngrășăminte chimice și toată gama de stimulatori ce se foloseau acum pe scară largă. Era convins că aceștia conțineau multe chimicale care dăunează sănătății omului. Îmbătrânit înainte de vreme, devenit posac și urâcios, se împăca destul de greu cu situația, dar nu mai avea altă soluție și nici încredere că s-ar ivi un ceva mai bun. Spera să-și vadă copiii "ajunși", cum îi plăcea sa se pronunțe. Alte speranțe de mai bine, nu avea...

După ce atmosfera, plină de bucurie manifestată fără rezerve, s-a mai risipit, Pavel și-a luat fata de mâna și i-a vorbit cu voce gravă:
- Adriana, tată, ai o facultate și ai învățat destule, dacă zici că ai luat licența cu 8,50. De aici încolo ia-ți viața în mână și mergi înainte ! Fă-ți o situație, că vezi bine cum sunt vremurile. Ai bani, ești băgat în seamă. Nu ai bani, ești un nimeni! De mâine te duci să-ți cauți de lucru..
- Hei, măi omule! Lasă fata să se odihnească și ea, să-și revină o țâră, să-și tragă sufletul și pe urmă o merge, că știe ea ce-i de făcut! l-a întrerupt Aurora privindu-l cu ciudă, după care și-a tras fiica de cealaltă mână, îmbrățișând-o protector.
- Ba nu! Odihna vine după ce ți-ai aranjat, cât de cât, viitorul. O să fie timp și pentru asta, a concluzionat Pavel pe același ton, fixându-și privirea dezaprobatoare în ochii soției.
- Nu zic nu, tată, dar aș vrea sa mă apuc de avocatură, interveni Adriana cu voce nesigură.
- Ha, ha, ha! Nici nu știi ce înseamnă asta! M-am interesat eu, dacă vrei să știi. N-ar fi mare scofală, dar ne trebuie bani. Bani mulți, fata mea...
- Fac doi ani de stagiatură la un barou, pe lângă un avocat și...
- Și pe avocatul ăla cine-l plătește Adriana? Știi că nu-ți dă bani, dar cere și pentru impozit și pentru el? Știi că trebuie plătit și la barou?
- Știu că la început..., încercă fata să zică ceva, ușor descumpănită, cu privirile în podea.
- Nu știi nimic! Mergi mâine și te interesează, vezi ce condiții se cer și cât ar costa. Nu avem acum posibilitatea să te ajutăm, o întrerupse Pavel cu multă hotărâre și obidă în vocea-i sugrumată. Te angajezi pe undeva, adunăm ceva bani și pe urmă om vedea. Uiți ca și Andrei trebuie să plece și are nevoie de bani?
- Bine, tată! … Înțeleg situația în care ne aflăm. Am sa văd ce și cum. Mă voi interesa și dacă va fi vreo bursă a locurilor de muncă. Poate prind un post de consilier juridic, să fiu în domeniu...
- Dacă ai noroc și te ajută Dumnezeu. Se scot locuri de muncă de ochii lumii, că așa zice legea dar, ca să știi și tu, ele sunt ocupate înainte de data concursului. Sunt oameni cu bani și sunt și obligații de familie. Fiecare își aduce oamenii lui.
- Da, dar dacă se organizează concurs pentru ocuparea locului de muncă, eu voi...
- Tu vei face nimic, fată! a izbucnit Pavel, iritat și nemulțumit. Concursul ăla îl câștigă nepoata patronului ori cel care a dat dreptul deja. Þi-am mai spus că m-am interesat și, ca să știi, în orașul ăsta nenorocit ca și peste tot, cam așa se întâmplă...
Îngândurată și din ce în ce mai îngrijorată, Adriana a mers prin tot orașul și a citit anunțuri de toate felurile. Nimic nu a găsit, în domeniul său de pregătire, în afara a două situații la care a renunțat când a citit condiția obligatorie de vechime: trei ani în funcții similare!
Nu s-a descurajat. A cumpărat câte un exemplar din toate ziarele locale și nu i-a părut rău. A descoperit un anunț pentru postul de jurist la o firmă de confecții și, renunțând la masa de prânz, și-a îndreptat pașii către adresa înscrisă în ziar. A avut noroc să-l găsească chiar pe patronul firmei. Au stat de vorbă pe îndelete. În termen de cel mult o săptămână, trebuia să aducă adeverința de absolvire, dacă nu poate prezenta diploma în original sau copie. Patronul a fost foarte clar în expunerea situației de fapt și a condițiilor. O angaja ca debutantă, pentru o perioadă de probă pe întinderea a trei luni, cu salariul minim pe economie, dacă activitatea desfășurată este suficient de convingătoare și utilă firmei, dar fără contract de muncă. Adriana a fost dezamăgită, dar a acceptat aceste condiții gândind că va munci cu hotărâre să fie plătită și să obțină după cele trei luni contractul de muncă dorit.
I-a povestit totul mamei sale, cu lux de amănunte, dar aceasta nu a înțeles mare lucru pentru că, speriată de întârzierea fetei, stătuse în așteptare ca pe ghimpi și încă era tulburată.
- Bine că ai venit, mamă! Eram așa de îngrijorată. Nu știam pe unde te duci și ce faci... Lasă! Povestești totul când vine și tăticu-tău de la serviciu...

Aurora era casnică. Pe vremuri, se părea că salariul soțului acoperea toate cheltuielile necesare unei familii normale, fără pretenții deosebite. Mai apoi, au venit pe lume cei doi copii și, pe măsură ce creșteau ei, creșteau și cheltuielile obligatorii pentru hrană, îmbrăcăminte, încălțăminte etc. Iar după evenimentele din decembrie '89, contrar așteptărilor, mai ales după trecerea în șomaj a lui Pavel, întreaga familie a trecut printr-o perioadă de reală sărăcie. Singura sursă suplimentară de câștig venea din lucrul de mână al Aurorei. Lucra macrameuri de mulți ani și câștiga uneori destul de bine. Acum, pentru că nu mai aveau căutare, a început sa lucreze goblenuri. Munca în sine nu era grea, dar îi oboseau ochii destul de repede. Reușea să lucreze și să vândă câte un goblen o dată la o lună. Era mare câștig pentru economia familiei...
Nu a fost prea încântat Pavel de cele relatate de Adriana dar, nici în căutările sale nu găsise ceva mai bun, cu toate promisiunile patronului său ori ale unor foști colegi de serviciu.
- Neapărat pleci la București să-ți iei adeverința, că dacă nu apare la dosarul de cadre, cum spuneam noi pe vremuri...
- Resurse umane, tată !
- Da, da, astea sunt și, după cum spuneam, au nevoie de dovada studiilor superioare. Altfel nu te țin pe post și vine altul cu diplomă și te zboară.
Ultimele cuvinte au fost scăpate printre dinți, ca o șuierătură, însoțite de ridicarea mâinii drepte într-o mișcare ce însemna aruncarea unui obiect nefolositor, uzat și învechit, care nu-și mai justifică prezența în casă. Adriana și-a privit tatăl câteva secunde și i-a citit tulburarea și toată nemulțumirea pe față. A înțeles că altă soluție nu are. A mișcat încet capul în semn de aprobare și a ieșit tăcută din încăpere. Nu l-a văzut pe Andrei, rămas încremenit dincolo de tocul ușii după ce ascultase întreaga discuție, privind-o compătimitor. S-a trântit pe pat cu ochii țintă la tavan și a rămas cu brațele ridicate, având palmele desfăcute a rugă, preț de câteva minute…

Pe holul central al impunătoarei clădiri, în timp ce se îndrepta spre secretariat, Adriana l-a întâlnit pe Sergiu, unul din asistenții universitari de la Științe penale. A vrut să evite orice dialog, dar el a prins-o de mână și a întrebat-o batjocoritor, fără să ia în seamă cele câteva persoane care treceau pe lângă ei:
- Și acum, absolventă cu diplomă, ești speriată de avioane?
- Nu am fost niciodată și nici acum nu sunt, dar cu tine nu am ce discuta!
- Hai, nu fi prostuță! Vino pe la mine să văd dacă ai învățat câte ceva... Adriana și-a eliberat mânioasă mâna, l-a privit în ochi cu furie și i-a trântit un "du-te dracului, dobitocule!" printre dinți, după care a intrat ca o avalanșă în secretariatul Facultății de drept, roșie în obraji și umilită sufletește.
… Îl cunoscuse pe Sergiu în primul an de facultate, la balul bobocilor. El era student în anul patru. A invitat-o la dans și toată seara a stat pe lângă ea, atent și prietenos, atrăgând-o în discuții foarte serioase. Vorbea frumos, era pedant și elegant, avea statură și ținută atletică, dansa ușor, cu plăcere, atrăgând prin atitudine privirile multor fete. Adriana s-a simțit flatată și a făcut eforturi să se poarte pe măsura situației, chiar dacă nu era obișnuită cu astfel de atmosferă și dialog, cu mult superior celui purtat cu vreun coleg de liceu.
Sergiu părea foarte sincer interesat de ea. Zâmbitor, amabil, foarte sigur pe el, s-a oferit să o conducă la cămin când petrecerea a luat sfârșit. Adriana a fost impresionată suficient de mult ca să aprobe și a rămas fără cuvinte când, afară, a invitat-o să urce în mașina lui. Nu era cunoscătoare în domeniu, dar a înțeles că era o mașină adusă din afara țării, robustă și foarte elegantă. A ezitat încercând să refuze, dar el, cu vorbă bună și zâmbet liniștitor, a deschis portierele larg și a ajutat-o să urce, promițându-i că o va coborî în apropiere și nu chiar în fața campusului.
S-au întâlnit de mai multe ori, aproape săptămânal, în afara incintei facultății și se înțelegeau foarte bine. Prietenia lor părea sa fie de durată, frumoasă și așa s-a menținut până la sfârșitul anului, când nimeni și nimic nu a putut vicia această relație…
In liniștea ce se instaurase în vagonul de clasa a doua, Adriana revedea mintal întregul film al traseului acelei zile. Toate au decurs după cum i-au fost speranțele și așteptările. Doar episodul întâlnirii cu Sergiu i-a lăsat un gust amar. Amintindu-și întâlnirea cu el a roșit și simțea cum îi ard urechile de rușine și mânie. Fără să vrea s-a întors în timp, la perioada în care au fost prieteni...

… Se îndrăgostise sincer de Sergiu și aștepta cu înfrigurare fiecare întâlnire. Nu neglija studiul și dorea să reușească depășirea plafonului pentru obținerea bursei, nu numai pentru a-i dovedi lui cât este de bună ci pentru că, în principal, de acasă nu putea aștepta ajutor financiar. Știa cât de greu este pentru părinții ei în economia de piață, fără alte venituri în afara singurului salariu și acela minim. Era frumoasă prietenia lor, chiar dacă unele colege i-au spus, ca din întâmplare, că asistentul este obișnuit să-și schimbe iubitele după ce le cucerește. Nu a crezut nimic. A fost convinsă că fetele fac asta din cauza invidiei. Adriana a refuzat să asculte și în sufletul ei nu s-a strecurat îndoiala ori gelozia. Pentru ea Sergiu era curat sub toate aspectele și la fel de curată considera că este prietenia lor. A fost frumos totul, dar numai până în preajma sărbătorilor de iarnă, pentru ca în noaptea de revelion să se spulbere, asemenea unui castel de nisip, întregul vis, întreaga poveste de dragoste și toată încrederea ei în prietenia băieților.
Cu aproape două săptămâni înainte de Anul Nou, Sergiu a anunțat-o că organizează revelionul la el acasă și că a invitat deja un grup de fete și băieți care abia așteaptă să o cunoască. Evident, a acceptat bucuroasă și l-a așteptat să vină la cămin să o ia, precum el i-a propus. Din toate economiile reușise, cu chiu cu vai, sa-și îmbogățească garderoba, astfel încât să se simtă bine. O colegă i-a lăsat pantofii ei, aproape noi. Nu-i ajungeau banii și pentru încălțăminte.
De la bun început Adriana a avut o primă surpriză, care i-a provocat neliniște și un început de teamă. Casa era pustie. Nici urmă de pregătiri și nici urmă de musafiri. Era cald și atât. Iar Sergiu, parcă nu mai era Sergiu. O țintuia cu o privire provocatoare și ușor batjocoritoare, de învingător, pe care ea nu i-o cunoscuse vreodată. Sub scutul surâsului, ce se dorea cuceritor, i-a explicat că prietenii lui au plecat la munte, anunțându-l în ultima clipă că nu vor mai veni la petrecere. Fata a înghițit în sec. Teama a îmbujorat-o subit. Își simțea inima bătând tot mai puternic, speriată, ca în fața unui pericol pe care nu-l vedea, dar despre care ceva, înlăuntrul său, instinctual, o avertiza. S-a ridicat precipitată, cu intenția vădită de a pleca, dar atitudinea lui ferma i-a retezat inițiativa așezându-se în fața ei și vorbindu-i batjocoritor:
- O mai bună ocazie să te distrezi nu-ți mai oferă nimeni la ora asta, păpușă! Pe de altă parte, avem ocazia să ne cunoaștem și noi mai bine. Nu crezi că e momentul? Destulă răbdare am avut cu tine. Gata! La cumpăna dintre ani vei fi a mea…
… Zgomotul ascuțit al roților frânate la intrarea în gară i-a rupt Adrianei șirul amintirilor, nu înainte de a avea senzația că i-a răsunat în urechi zgomotul încuietorilor pe care Sergiu le-a acționat cu o telecomandă sofisticată, cum nu văzuse în viața ei. Și-a scuturat capul, plină de scârbă, mânie și umilință, și-a luat geanta și a coborât aproape în fugă, de parcă în tren era cel care o supărase atât de tare trecând-o printr-o experiență amară, pe care nu credea că o va uita întreaga viață...

*
Cu mult curaj și dornică să facă o bună impresie a plecat Adriana la drum. L-a găsit pe patron împreună cu avocatul firmei care, de la bun început, a privit-o de sus, superior. A citit și el adeverința prezentată de fată patronului și a întrebat-o cu vădită surprindere:
- Chiar la Universitatea din București ai studiat, domnișoară?!
- După cum scrie acolo, domnule avocat...
- Bine, bine, nu te supăra! Mă uitam la media asta frumușică. Ai avut ceva pile pe acolo, nu ?
- Nu am avut pile pe acolo și nici în altă parte. Am învățat și atât, a răspuns fata, încercând să-și ascundă dezamăgirea și iritarea ce-o cuprinsese.
- Ei, vom vedea ce știi și cum te descurci…, a răspuns avocatul, ușor enervat, privind-o mai atent. Dacă dai satisfacție și te orientezi cum trebuie, poate te iau la cabinetul meu și te recomand mai departe. Să vezi ce bine îți va fi! Ce ziceți, domnule director?
- Da, sigur că da! a îngăimat directorul firmei neatent ori surprins de ideea avocatului, trecând un pix elegant dintr-o mână în alta.
Cât ar fi fost de bucuroasă de șansa angajării, Adriana nu putea scăpa sclipirea pofticioasă a avocatului, care-i fixa genunchii în acele momente, după ce zăbovise cam mult asupra sânilor, ce împungeau tinerește bluza subțire de vară. Și-a strâns involuntar picioarele mai tare în împreunarea ce o aveau deja, a fixat un punct în podea și a înclinat ușor din cap a neîncredere, în semn de "vom trăi și vom vedea".
- De luni începi munca, domnișoară, i se adresă patronul. Vei ține legătura în permanență cu mine și cu domnul avocat. Orice hotărâre ai lua, o discuți cu noi, în prealabil. Nu uita că aici și oriunde reprezinți, în primul rând, interesul meu. Adică al firmei. Orice litigiu îl discuți cu mine și vei susține opiniile mele. Am dat dispoziție secretarei să se ocupe de întocmirea deciziei și a altor formalități. Deocamdată, vei lucra în același birou cu ea până îți voi repartiza o altă încăpere. Ai un computer acolo, telefon și fax. Le vei folosi strict în probleme de serviciu.
Se scursese parcă prin picioare tot curajul și voința Adrianei. Tonul directorului, patronul firmei, a fost atât de poruncitor încât a năucit-o cu totul. O privise în ochi, dar fără să o vadă, rece, deosebit de distant și superior. Ea nu a pus întrebări și nu a cerut explicații. Oricum, în acele momente, nu ar fi putut. A dat din cap în semn de aprobare și atât!
Mergea spre casă așa de îngândurată, nemulțumită și descurajată, încât nici nu și-a dat seama că plouă și apa-i șiroiește pe obraji și pe umeri...

Era bucurie mare în casă.
Andrei, după ce trecuse foarte bine de bacalaureat, a trecut la fel de bine și prin examenul de admitere. Fericirea lui i-a molipsit pe toți ai casei.
După masa de prânz, la cafea, au venit în vizită doi colegi de liceu cu prietenele lor, toți fericiți ca sunt declarați studenți și Adriana a trebuit sa le povestească despre programul facultății, despre modul de obținere și repartizare a camerelor din căminele studențești și alte aspecte referitoare la viața studențească. Se simțea bine cu ei și era încântată să le poată fi de folos și să le deslușească unele curiozități. O singură întrebare a fost de natură a-i schimba toată buna dispoziție de până în acel moment. Sosise, neașteptat, chiar de la fratele ei.
- Adiță, spune-ne ce relații ți-ai făcut pe acolo și cu cine se poate discuta mai liber! Cum ne vor privi asistenții și care este mai de gașcă?
A încercat să fie cât mai degajată, dar a răspuns cam în doi peri, grăbită să scape de ei și de asemenea întrebări ce nu-și aveau rostul.
- Nu vă faceți gânduri de acum. Toți sunt cam la fel. Vin, vorbesc două ore și pleacă. La examene sunt severi. Daca nu ai fost la ore, te țin minte. Cine este mai activ la seminarii, este bine văzut, în general. Altceva, nu am să vă spun. Asistenții sunt la fel ca profii. Mare ajutor n-o să aveți din partea lor...
S-a retras în dormitor, cu ceașca aproape plină, preocupată de acele amintiri care o deranjau cel mai mult. Cele legate de Sergiu…
„Ce naiba! Tocmai despre asistenți și-au găsit ei să mă întrebe! Dar, de unde să cunoască ei ce mă frământă pe mine și nu-mi dă pace? Sunt nevinovați. Eu am fost rea. Trebuia să le mai povestesc și alte aspecte”, se mustra Adriana întinzându-se nervoasă pe marginea patului. „Oare el cum se poartă acum, ca asistent? Doamne! Cât de bădăran a putut fi atunci cu mine! Cât de nesimțit!”

… Sentimentele ei erau puternice și a sperat că el doar glumește, că o pune la încercare. A rămas, ușor panicată, cu toate simțurile în alertă, după ce i-a promis că nu se va întâmpla nimic rău. Au aranjat împreună masa și scaunele astfel încât să aibă spațiu de dans, la dorința lui, dar și ecranele celor două televizoare să fie la vedere din orice loc al mesei. Părinții lui Sergiu ori femeia angajată în casă pentru întregul menaj, după cum a aflat Adriana mai târziu, pregătiseră de toate, iar frigiderele și cămările erau pline. În timp ce ea așeza fața de masă, farfuriile și tacâmurile, el se ocupa de băuturi și le gusta pe toate pentru a se hotărî ce să aleagă. Îl privea cu luare-aminte si descoperea un alt Sergiu pe care nu-l mai văzuse vreodată în tot acest timp. Lângă ea era un Sergiu care înlocuise cuvintele acelea pline de bun simt cu un limbaj de birjar și constata cu uimire că boxele, care altă dată dezmierdau auzul, acum trebuiau să cutremure pereții A invitat-o la dans sau mai bine-zis, a luat-o la dans încercând să o dezbrace, puțin câte puțin și, deși picioarele nu prea-i dădeau semne de ascultare, a împins-o cu forță pe o canapea si a țipat privind-o cu ochii bulbucați:
- Nu ți-am spus să te dezbraci ? Nu ți-am spus să pui un halat din baie pe tine? Nu ți-am spus că la cumpăna dintre ani...
… - Hei Adriana, te-am strigat de trei ori și nu auzi! Ce-i cu tine, fetițo? Mă îngrijorezi, a murmurat Pavel apropiindu-se de pat și privindu-i întrebător ochii deschiși ațintiți în tavan. Băieții pleacă și vor să-și ia rămas bun!

… După două luni Adriana era deja obosită de activitățile ce i le punea în sarcină patronul. Nu de munca specifică juristului, cât de alte treburi pe care trebuia să le rezolve. În urma scandalului provocat prin refuzul de a face cafeaua la ora 9. 30 și a-l servi pe patron în biroul său, treabă rezolvată de secretară până în acea zi, Adriana trebuia să se ocupe și de corespondență, de întocmirea zilnică a pontajului muncitoarelor din secție și a personalului auxiliar, să lucreze la calculator orice-i dădea patronul și la orice oră avea acesta nevoie, chiar după orele de program ori în zile de sărbătoare și alte mărunțișuri consumatoare de energie, timp și liniște.
După toate acestea, la vremea salariului pe a doua lună, a primit cu 15 % mai puțin pe motiv că nu a întocmit niște lucrări la timp și ar fi prejudiciat, în felul acesta, societatea comercială. Când a mers în biroul patronului pentru a discuta această nedreptate, el i-a spus să conteste în scris, dar a ținut să menționeze, batjocoritor și insinuant: "nu așa vei rezolva litigiul cu mine, cel care te-a penalizat"!
Acasă nu a povestit nimic. Să nu-și supere părinții. Avea și teamă că tatăl său, oarecum impulsiv în ultimul timp, va merge peste patron și nu se știe cum se putea finaliza o discuție cu acesta. A vorbit cu secretara, între patru ochi, rugând-o să păstreze secretul și s-o povățuiască. Aceasta, cu doar cinci ani mai mare decât ea, i-a spus direct:
- Fetițo, învață să te porți cu șefii! Ce? Nu poți sa fii amabilă, să-i zâmbești și să-i spui bancuri? Îți șifonezi blazonul dacă faci asta?
- Cum?! a exclamat biata fată ridicând sprâncenele. Dar nu este normal să fac așa ceva și nici nu pot! El este cu 20 de ani mai mare și este patron, pe când eu...
- Și ce? Crezi că dacă are 45 de ani nu-ți face față? Grija asta o ai tu? a întrerupt-o secretara privind-o cu ironie nedisimulată, semn că nu glumea.
- Bine, dar ce spui tu este o...
- O cale de păstrat postul și de a trăi bine aici. Asta e! Ești proastă, nu vezi? Nu judeci?
- Și tu…, tu ai procedat în felul acesta? Așa ai rezistat aici?
- Asta nu te interesează pe tine și nu-ți permit să gândești urât despre mine! Hai! La treabă, nu mai pierde timpul! Ar fi bine să te hotărăști până nu este prea târziu, a adăugat secretara examinând-o cu coada ochiului.
Adriana a înghițit în sec, a șters cu mâneca primele lacrimi și nu a mai fost în stare să scoată o vorbă ori să gândească coerent la ceva. Scotocea pierdută în geantă după batistă, uitând că o avea pe birou în fața sa.
După câteva zile, profitând de existența unor probleme litigioase ale firmei, a luat dosarul în brațe și a mers la patron să-i explice și să-i ceară voie să se consulte cu avocatul firmei.
- Da, știam! au fost primele cuvinte ale acestuia, după ce a întrerupt-o pe fată, înainte ca ea să-și fi terminat explicațiile bine documentate. Ai în vedere ca firma să câștige în orice situație. Nu mă interesează mijloacele folosite!
- Domnule director, în cauza despre care discutăm, societatea nu a respectat în totalitate obligațiile stipulate în...
- Și ce e cu asta? Te suport aici și te plătesc tocmai ca firma mea să nu fie prejudiciată. E ultima șansă pe care ți-o mai dau. E clar ? Mergi la avocat și vezi cum descurcați problema!
A urmat un moment de tăcere, în care Adriana se uita încremenită în documente, cu teamă să-și ridice privirea către director. Norocul ei. Altfel, ar fi văzut rânjetul răutăcios și sclipirea batjocoritoare din ochii ce o priveau cu unde de dispreț amestecat cu dorință animalică neîmplinită.
S-a ridicat învinsă de tonul ridicat și autoritar al patronului și, în aceeași măsură, de umilința pe care o suporta fără să poată lua atitudine. A ieșit încet, cu capul plecat, stăpânindu-se cu greu să nu plângă. Spera ca la avocat să fie o discuție profesională, colegială pe cât posibil, civilizată. Spre bucuria ei, începutul a satisfăcut-o. Atâta doar că a fost doar o iluzie spulberată după numai zece minute, în care ea a expus situația concretă, argumentația legală și cele două modalități de rezolvare a cazului pe cale amiabilă, în situația că reclamantul își retrage plângerea și societatea înțelege să suporte o serie de cheltuieli în beneficiul acestuia...
- Gata, gata! Felicitări colega, îmi place cum ai gândit!
- Domnule avocat, am în vedere prevederile articolului...
- Nu, nu e cazul să vii cu alte susțineri. Te-am înțeles și recunosc că ai studiat foarte bine situația și, în aceeași măsură, actele normative la care se raportează cauza noastră. Dar, te întreb, directorul societății noastre este de acord cu tine?
Din acest moment, discuția a luat o altă turnură. Avocatul încerca să o convingă pe Adriana că legea este făcută pentru a fi încălcată. Mai pe ocolite, mai direct, a subliniat că încălcarea o face întotdeauna cel care este mai puternic, mai influent...
- Iar tu trebuie să găsești calea legală prin care să răstorni susținerea, la fel de legală, a reclamantului nostru!
- Domnule, ceea ce susțineți...
- Este foarte normal, măi fată! a întrerupt-o avocatul, oarecum iritat că nu este înțeles. Am spus! Teoretic, ai cuprins perfect totul. Practic, mai ai de învățat. Mai cerem amânări, mai cerem alte înscrisuri ori fabricăm altele antedatate, ne orientăm cu judecătorul de caz și...
- Cum? Se ajunge la o asemenea situație? a întrebat Adriana uimită de „explicația” avocatului, care se exprima foarte sigur pe el, privind-o în ochi, încercând să fie convingător.
- ... Eu ți-am propus să te iau pe lângă mine, îți amintești?
- Da, dar era vorba de cu totul altceva, s-a grăbit Adriana să răspundă, ridicând sprâncenele vădit contrariată.
- Înțeleg că nu prea ești agreată de patron. Dacă vrei să nu zbori și să înveți tertipurile meseriei, treacă de la mine, mă ofer să te ajut.
- Dacă sunteți atât de binevoitor, eu am să...
- Lasă, discutăm toate amănuntele. Nu azi, că sunt ocupat. Mâine seară mergem undeva la un restaurant bun să cinăm...
- Domnule, vă rog, fără restaurant și fără...
- Nu înțelegi. Acasă am nevastă, fată! De la restaurant mergem la hotel să...
- Ce vreți să insinuați, domnule avocat? l-a întrerupt fără menajamente fata, ridicându-și bărbia pentru a-și fixa interlocutorul cu o privire fulgerătoare.
- Nimic. Programez o întâlnire doar, a răspuns el calm, fixându-și privirea lacomă pe formele trupului fetei.
- M-ați întrebat dacă accept așa ceva ?
Roșie ca focul, cu mâinile tremurând vizibil, Adriana s-a ridicat de pe scaunul pe care l-a împins cu forță de sub ea, și-a strâns hârtiile și, cu mâna pe clanță, s-a adresat avocatului în loc de salut:
- Am sperat și am crezut că puteți fi un om serios, cel puțin în probleme de serviciu, dar...
- Nu-ți permit și nu te obrăznici cu mine, toanto! a ridicat avocatul vocea, cu obrajii roșii de mânie și indignare nejustificată.
- Porcilor! a mai avut Adriana puterea să țipe, mânioasă și umilită, ridicând geanta strânsă cu un gest de disperare la piept.
A ieșit ca o vijelie trântind ușa cu putere, după care, la numai câțiva pași, scotocea în geantă și nu mai vedea batista din cauza lacrimilor pe care nu le mai putea stăvili. Nu era sigură dacă merge pe drumul cel bun de întoarcere, dar nici nu-i păsa dacă este o cu totul altă stradă. Simțea nevoia să meargă și atât. Nu recunoștea și nu vedea pe nimeni. Mergea poticnindu-se de fiecare denivelare a drumului și se lovea de bordurile trotuarelor așa cum își amintea acum că i s-a întâmplat la București, în noaptea aceea de la cumpăna dintre ani, după ce a reușit să fugă din casa lui Sergiu…