Când coborau scara exterioară ce ducea la demisol, Isadora tocmai pleca la serviciu.
Ce faci, dragă, ai început să aduni vagabonzii de pe stradă? Sper că nu ai să începi origiile pe aici.
Grigore a mormăit un ”bună seara” și a intrat în casă fără alt comentariu. Nevastă-sa nu contenea să se mire când s-a urcat în mașina ce-o aștepta în fața porții.
La demisol erau două camere, o baie și o bucătărie. Mai mult decât avea nevoie doctorul. De cele mai multe ori adormea pe canapeaua din camera de zi, așa că i s-a părut firesc să-i ofere dormitorul lui Remus. După ce a făcut o baie și s-a bărbierit, bătrânul nu mai părea chiar atât de bătrân. Se îmbrăcase într-un trening de-al doctorului, în care, deși îi era puțin cam mare, se simțea excelent. Nu părea deloc stânjenit în hainele curate și într-o locuință civilizată.
De ce faci toate aceste lucruri pentru mine? Habar nu ai cine sunt.
Doctorul insistase să se tutuiască.
Ba știu foarte bine. Ești omul Remus Vodeanu.
Pentru că așa ți-am spus eu. Poate nici eu nu știu cine sunt. Poate e un simplu nume auzit pe stradă sau poate e numele celui care m-a lovit cu mașina. Poate că nici nu există acest nume.
Așa? Ia să vedem!
Doctorul deschise computerul și tastă numele musafirului său. Pe ecran apărură câteva articole care conțineau acest nume. Într-unul se vorbea despre o licitație la care fuseseră scoase bunurile firmei lui Remus, iar celelalte erau articole din ziare care anunțau dispariția arhitectului și omului de afaceri Remus Vodeanu. Scenariile erau care mai de care mai elucubrante. Exista și o fotografie.
Ia uite ce prezentabil erai și parcă ceva mai tânăr. Ziarele sunt de acum treisprezece ani și jumătate. Aici scrie că abia împliniseși 50 de ani când ai dispărut, deci, amice, ai 63 de ani. Și ceva mărunțiș.
Da, m-am lămurit și eu cu vârsta. Firma am pierdut-o și chiar dacă nu o lichidau, n-ar mai fi însemnat nimic acum.
Bine, dar tu nu aveai casă, mașină?
Sigur că aveam, dar îmi imaginez că, după ce m-au declarat mort, acestea au revenit moștenitorilor de drept.
Ai copii?
Am o fetiță, Maria-Roberta, care trăiește cu mama ei în SUA.
Dar tu trăiești. Ar trebui să le primești înapoi.
Fiica mea are acum 16 ani. Nu aș vrea să mă urască pentru că nu mai sunt mort.
Hm, poate că ai dreptate. Și atunci ce-i de făcut?
Încă nu știu. Poate am să revin la viața pe care am dus-o în ultimii 13 ani. Oricum, nu am de gând să rămân pe capul tău.
Nici să nu te gândești că asta am vrut să spun. Vom găsi o soluție să te repui pe picioare. Eu mă refeream la faptul că poate ai ceva rezerve financiare în vreun cont bancar.
Am avut două conturi. Unul al firmei, care, probabil, este închis acum și unul privat, pe care, însă, l-am lichidat înainte să ”dispar”.
Cum adică l-ai lichidat? Ce ai făcut cu banii ăia?
Am un prieten, agent de bursă la New York. M-a sunat într-o zi să-mi spună că are nu știu ce mare pont. Eram deja prins de acea depresie care m-a împins spre nebunie și l-am împuternicit să-mi investescă toți banii din cont.
Sper că în numele tău.
Jumătate în numele meu, iar cealaltă jumătate în numele altei persoane.
Așa. Atunci ai putea să fii bogat.
Nu prea cred. Acest prieten al meu nu are mână bună. El însuși este sărac. Are mici perioade când este milionar în acțiuni, însă pierde totul în câteva zile, maximum săptămâni. Din cauza asta l-a și părăsit nevasta. Pentru el Bursa este un joc de noroc și nu mai poate scăpa de acest drog. A mai investit și pentru mine, dar sume mici, așa că pierderile nu au fost importante.
Poate că atunci a avut mână bună.
Se poate, dar mai mult ca sigur a reinvestit și a pierdut totul, mai ales că între timp o fi aflat că am murit.
Nu prea cred. Nu-i trebuia acordul tău pentru tranzacții?
Ba da, dar i-l dădusem.
I l-ai dat pentru tranzacția aia mare, de avea el pontul. Cum procedai?
Îi dădeam un cod pentru suma care trebuia transferată, apoi el, dacă vindea acțiunile îmi trimitea banii în cont.
Ar trebui să verificăm acel cont. Îl mai știi?
Nu, dar îl putem afla de la bancă.
Ai un act de identitate?
Nu am nimic care să dovedească cine sunt.
Și oricum ești mort. Mai întâi trebuie să te înviem și pe urmă mai vedem. Să mergem la culcare, că trebuie să fii tare obosit. Eu mâine merg la spital să-mi iau concediu de odihnă. Și așa nu l-am luat de trei ani, apoi ne apucăm de treabă. Noapte bună, domnule arhitect Remus Vodeanu!
Noapte bună, Grigore!
Doctorul zâmbi. Umorul implică o mare doză de optimism.