Bătrânul, al cărui sânge salvase viața copilului bătut cu bestialitate, părăsise spitalul, nu împins de la spate de brancardieri, ci condus până în stradă de către doctorul Streașină. Îi făcuseră investigații la cap și nu găsiseră nimic îngrijorător în urma impactului cu asfaltul. Ceva se întâmplase, totuși, însă aparatele nu aveau cum să descopere.
După ce-și revenise din șoc și se liniștiseră evenimentele de la spital, vagabondul se pomenise invadat de amintiri. Erau imagini cu un bărbat ce-i părea foarte familiar, surprins în diferite locuri și situații. Un nume îi apărea tot timpul în minte, ca un liant între toate aceste imagini. Când s-a mai liniștit a înțeles că acesta trebuie să fie numele lui.
Remus Vodeanu, murmura bătrânul, așezat pe un scaun în holul spitalului.
Așa te cheamă? se auzi o voce lângă el.
Ridică o privire aproape limpede spre cel ce întrebase și îl recunoscu pe medicul de gardă, fără halat acum.
Da, este numele meu.
Eu sunt doctorul Streașină. Ai făcut treabă bună azi. Fără tine copilul ăla ar fi fost un înger acum. Am mai pierdut pacienți, că nu suntem Dumnezei. Nu-i putem salva pe toți, dar cel mai greu este când nu poți face nimic pentru viața unui copil, iar fără sângele tău eu aveam mâinile legate. Într-un fel copilul ăsta a devenit al nostru. Din nefericire, pare a fi un vagabond al străzii. O să vedem ce e cu el.
Se va face bine?
Da. În ciuda fragilității aparente, are un organism puternic. Acești oameni făr adăpost sunt mai sănătoși decât noi, care avem un trup prea cocoloșit. Haine călduroase, mașină, locuință încălzită și dacă, Doamne ferește, ne prinde o ușoară gripă, medicamente. Omul va fi învins de propria-i minte. Ai zice că inventăm totul împotriva noastră. Oamenii sărmani, fără locuință, cum e copilul ăsta, sunt cei mai fericiți, ascultă-mă pe mine. Trăiesc în natură, învață să o cunoască, o iubesc și o urăsc în același timp, dar o respectă, altfel n-ar putea supraviețui. Dacă aș avea o putere aș face să dispară toate locuințele, toate mașinile și toată tehnologia. Să te vedem atunci, omule, dacă ești atât de puternic pe cât te crezi în lupta cu natura. Selecția naturală ar funcționa rapid. Jumătate din populația globului s-ar curăța, fără discuție.
Doctorul Streașină avea un debit verbal extraordinar. Așa era mereu când se elibera de o mare tensiune. De cele mai multe ori se liniștea cu câteva pahare de tărie.
Tot povestindu-i bătrânului ajunseseră la Bucur Obor. De câțiva ani renunțase la mașina personală. Măcar atât să facă pentru trupul lui. Locuia la Foișorul de Foc și până la Spitalul de Urgență nu făcea mai mult de o oră mergând pe jos, la pas de plimbare.
Bătrânul îl asculta absent pe doctor. Revenirea memoriei îi alungase liniștea cu care era obișnuit. Acum trebuia să înțeleagă cine este. Nu avea dubii în privința numelui. Îi era prea familiar să nu fie al lui. Acum încerca să-și amintească cine era și ce făcuse înainte de a-și pierde memoria. Nu era tocmai simplu, pentru că amintirile îi reveneau fragmentat și i-ar fi trebuit liniște să le poată pune cap la cap.
Doctorul Streașină nu avea nici cea mai mică idee în legătură cu ceea ce se petrecea în mintea interlocutorului său. Cotiseră la dreapta pe Calea Moșilor, când doctorul l-a invitat la o țuică.
Hai să bem ceva, că plimbarea asta mi-a făcut sete. Acum câțiva ani încă mai mergeam la Casa Odobești, dar acum au făcut-o bancă. Auzi la ei, restaurant cu tradiție să-l desființezi ca și cum n-ar fi fost! E drept că nu mai era cel vechi, pe care-l demolaseră când au lărgit Calea Moșilor, dar măcar au păstrat numele și locul unde știa lumea că-l găsește. Ascultă-mă pe mine, aveau și comuniștii păcatele lor, deși atei, cel puțin în acte, dar ăștia de-acum parcă n-ar avea niciun Dumnezeu. Prea nu le pasă de nimic. Hai că știu eu o cârciumă pe Făinari, Casa Jienilor. E nouă, dar patronul e școlit la Odobești. Se mănâncă bine.
Când a auzit de mâncare, lui Remus i s-au redeschis simțurile. Uitase de când nu mai mâncase și acum avea alte griji. Propunerea doctorului i-a căzut cum nu se putea mai bine.
Cârciuma avea un salonaș la demisol și acolo îi plăcea să stea. De obicei venea aici cu alți doctori, amatori și ei de chef după atâtea operații care le măcinau nervii. Se oprea uneori și singur, în drum spre casă, dar nu rămânea prea mult, deși acasă nu avea niciun motiv să se grăbească. Însurat încă, era practic separat de nevastă. Locuiau în aceeași casă, el ocupând camerele de la demisol, iar Isadora parterul. Și ea tot medic era, la un alt spital, unde-și făcuse amant un coleg. Grigore nu o condamna. Relația lor se răcise în mod firesc și nu provocase răni adânci, nici certuri sau resentimente. Deveniseră, fără să știe cum, doi vecini care se salutau respectuos atunci când se întâlneau. Erau atât de prinși de meseria lor încât nici nu avuseseră timp să divorțeze. Probabil nici nu-și puseseră problema.
Toate acestea i le povestise doctorul Grigore Streașină lui Remus cât timp așteptaseră să le pregătească mușchiul de vacă. Medicul ceruse porții duble, insistând că amândoi trebuie să-și refacă forțele după operație, mai ales bătrânul, care donase jumătate de litru de sânge. Remus abia acceptase să bea o halbă de bere, deși Grigore i-a spus că vaca mai degrabă s-ar sinucide decât să nu fie înecată în vin roșu. După ce își potoliseră foamea, își savuraseră în liniște cafelele. Doctorul devenise dintr-o dată serios.
Ia spune-mi, care e povestea ta? Îmi dau seama că ești foarte tulburat și nu cred că numai accidentul e de vină.
Ba, tocmai că de la accident îmi vine tulburarea. Aici e un paradox. Înainte aveam mintea oarecum rătăcită, dar îmi găsisem o liniște care mă mulțumea. Mă împăcasem cu viața și nu-i ceream nimic în plus față de cât îmi oferea. Fie vorba-ntre noi, nu-mi oferea mare lucru, pentru că sunt un om al străzii, dar puținul acesta îmi era suficient. Întâmplarea de azi, în ciuda faptului că mi-a redat memoria și conștiința de sine, m-a făcut să-mi pierd liniștea aceea simplă și nepretențioasă. Încă nu sunt foarte lămurit ce e cu mine, dar presimt că va începe un zbucium neîntrerupt pentru a redeveni, probabil, ceea ce am fost. Îmi dau seama că nu merită să fac acest schimb, dar în același timp înțeleg că nu mă pot opune legii firii. Omul este construit să lupte continuu pentru idealuri pe care nu le pricepe în adâncul lor. Lupta însăși este un ideal. Nu știu dacă ăsta este un dar sau o pedeapsă.
Doctorul îl asculta atent, nelăsând să-i scape niciun cuvânt. Nu se înșelase asupra bătrânului. Nu era un simplu vagabond. Nimeni nu își alege o astfel de soartă. Toți sunt împinși pe acest drum de o forță căreia nu i se pot opune sau nu înțeleg ce li se întâmplă, iar când vor să o ia pe alt drum își dau seama că la fiecare răscruce stă câte o greșeală din trecut care-i împiedică să-și schimbe soarta.
Acest om pare să fi găsit o răscruce nepăzită și stă în cumpănă dacă să o apuce pe acolo, conștient că îl așteaptă un trai mai bun, cel puțin fizic, sau să rămână pe drumul pe care l-a împins soarta și care, în ciudata lipsurilor materiale, îi oferise o pace lăuntrică pe care știa să o aprecieze. Stătea la îndoială pentru că își dădea seama că limpezindu-i-se mintea nu mai era atât de sigur că va putea păstra acea liniște interioară.
Și cum zici că ai ajuns pe stradă?
Încă nu îmi este clar nici mie. Știu că aveam o afacere. Știu că aveam o casă, o nevastă și copil, dar nu știu cum le-am pierdut pe toate. Nu știu dacă mai aveam ceva din toate acestea când... m-am rătăcit.
Dar de ce s-a întâmplat acest lucru?
S-ar putea să fi fost din cauza unei probleme pe care o aveam încă din tinerețe. Când beam îmi pierdeam mințile.
Toți pățim asta.
Eu chiar mi le pierdeam. Deveneam un monstru incontrolabil. După ce mă trezeam conștientizam răul pe care îl făceam și am încercat să mă abțin de la băutură. Am reușit până la acel ultim eveniment.
Ospătărița venise să-i întrebe dacă mai vor ceva.
Să ne mai aduci câte o cafea, Vera. Mulțumim!
Remus s-a făcut alb la față. Doctorul s-a speriat și s-a ridicat de pe scaun.
Ce e cu tine? Ți-e rău?
Remus se uita cu priviri rătăcite în timp după fata care urca scările, părăsind parcă lumea lui, fără măcar să-i arunce o privire.
Omule ești palid. Ce ai?
Doctorul îl zgâlțâia de umeri, temându-se mai mult să nu-i revină nebunia.
Nu am nimic. Nu mai am nimic.
Remus își revenise și, din privirea acum limpezită, i s-au desprins două lacrimi, care cuprindeau conștientizarea întregului rău ce-l adusese în această situație.
Grigore Streașină s-a așezat tăcut pe scaun. Pricepuse că bătrânul găsise și ultimul ciob din oglinda spartă.