poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ a învăța să dialoghezi cu sine sau cum să faci o breșă într-un zid interior
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2012-03-27 | |
Nu prea știu ce-i telepatia și cum funcționează ea. Tot ce știu e că, uneori, se manifestă. Și mai cred, din experiență, că ea se manifestă între oameni legați prin fire (nevăzute) puternice. Cam așa se întâmplă și cu unii dintre noi, cei de la Helis.
Într-o seară, l-am sunat pe Titi Damian. Telefonul suna „ocupat”. Am închis, cu gând să sun mai târziu. Până să fac asta, mi-a sunat mie telefonul. E ciudat că am știut cine mă sună (de unde, nu știu). Era Dobre. Care mi-a spus că tocmai a încheiat o convorbire cu Titi și că m-au „bârfit”. Așadar, în timp ce eu îl sunam pe Titi, deși o fac atât de rar, el vorbea cu Dobre despre mine. La fel ni s-a întâmplat cu două zile înainte de a merge la stână, mai exact pe data de 01 martie. În timp ce Dobre îmi scria mie un mesaj („Ce zici, mergem sâmbătă la Florin? Că, de când n-am mai fost la el, s-a apucat să scrie poezie pesimistă”), Teoharie îl suna pe Florin să-i spună că vrea la stână, că-i e dor. În timp ce eu îi răspundeam lui Dobre printr-un mesaj în care îmi exprimam opinia că e musai să mergem, altfel, sărmanul, o să dea de-a dreptul în literatură horror, Florin m-a sunat pe mine. Desigur, putem pune totul pe seama întâmplării. Până la urmă, nici nu contează. Vorba lui Topârceanu: „Dar așa, ce lucru mare/ Că-ntr-o zi ne-am întâlnit/ Și că-s foarte fericit/ Absolut din întâmplare”. Absolut la-ntâmplare am ales și cuvintele (de data aceasta, câte trei de fiecare) impuse pe care le-am introdus în textele „la minut”. Dobre a terminat primul, doldora de inspirație. Ne-a cam umilit, va să zică. Ne-am întrebat dacă succesul se datorează faptului că, nu demult, a fost mușcat de un câine (patruped, nu...). Așadar, nu cumva câinele s-a pricopsit cu niscaiva turbare și Dobre „a luat” de la câine ceva poezie? Suntem invidioși. Dar se poartă. De data aceasta, Dobre, Teo, Costel și cu mine ne-am unit forțele împotriva lui Florin (vă dați seama de câte forțe e nevoie să-nvingi un marinar!), interzicându-i vehement să ne mai propună cuvinte obscene ori nelalocul lor în poezie. Că doar nu toți suntem Emil Brumaru! (din care Teo ne-a citit câteva poezii). Și, vorba lui Dobre, întărită de Costel, nici nu vrem să fim! După vreo trei încercări ratate, Florin ne-a pedepsit cu „bașbuzuc”. Acum, că m-am documentat prin dicționare, am aflat și eu ce-nseamnă (lingviștii erudiți să se abțină de la comentarii, că le dau să scrie formulele chimice ale izomerilor cis și trans cu catene de 20 de atomi de carbon!). Dar, la momentul acela, nu știam. Florin, ca să ne oftice, ne-a spus doar că e un cuvânt de proveniență turcă. Ce, parcă, dacă ești scriitor, e musai să-nțelegi ce scrii? Cu atât mai bine dacă nici cititorii nu înțeleg. Abia te poți plânge de condiția ta de geniu neînțeles. Cu cât ești mai indescifrabil, cu atât ești mai mare scriitor. Așadar, v-ați dat seama cum stă treaba cu bașbuzucii. Și chiar dacă n-ați priceput nimic, prefăceți-vă! Nu cumva să fiți acuzați că habar n-aveți de literatură. Bunicul Teoharie ne-a citit poezie minunată pentru copii. Scrisă de el, pentru nepoțelul său, Alex. Noi, ceilalți aproape l-am invidiat. Nu pentru poezie. Nici pentru nepoțel (să-i trăiască!). Ci pentru relația specială bunic-nepot. În memoria noastră afectivă, bunicii ocupă sala tronului. Așa cum remarca și Costel către Teoharie: „Poate că poeziile tale nu și le va mai aminti. Dar, cu siguranță, își va aminti de tine”. Că tot suntem la capitolul „amintiri”. Există obiceiul ca oamenii să-și dorească statui, pentru a se fixa mai bine în memoria posterității (Dobre ar zice „memoria posteriorului”). Ei bine, aflați (puteți să ne și invidiați!): și nouă ne vor răsări curând statui. Ni le construiește Rex - șeful câinilor lui Florin – care are un obicei straniu, acela de a căra pietre (ce spun pietre, pietroaie!) dintr-un loc în altul. Noi credeam că asta se datorează dorinței sale de a ne atrage atenția atunci când se simte neglijat. Dar ne-am luminat, într-un final, înțelegând că el, sărmanul, lucrează cu sârg la statuile noastre. De când îl știu pe Rex (mai bine de un an), cară la pietre. De unde nedumerirea: de ce statuile alea nu cresc deloc? Dobre ne-a deschis ochii: ce construiește Rex, Florin dărâmă, bietul Rex fiind, fără să știe, un Meșter Manole patruped. Pentru ca statuile noastre să reziste, propun să zidim pe cineva în ele. Ghiciți pe cine! Slobozia, 03 martie 2012 (Cum, n-ați ghicit? Pe bașbuzuc!) BAȘBUZÚC, bașbuzuci, s.m. Ostaș voluntar, fără soldă, din trupele otomane neregulate, care trăia din jaf. ♦ Persoană apucătoare, violentă și grosolană, care încalcă regulile de conviețuire socială. – Din tc. bașibozuk „trupe neregulate“ |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate