Tudorel

Mi-l amintesc pe Tudorel în prima zi de școală. Un băiat blonduț, care vorbea gros și bâlbâit și înfigea unghiile în fusta mamei lui, să nu-l abandoneze. O vreme, Fila s-a așezat în bancă, dar nu putea să stea printre copii la infinit. Îl iubea mult, de aceea l-a mângâiat cu dragoste și i-a spus:
- Puiul mamei, trebuie să stai la școală! La ora 12 vin și te iau.
- Nu, eu nu stau fără tine, plângea în hohote Tudorel!
- Uite, îți dau o carte cu poze colorate și jucării, a încercat să-l păcălească învățătoarea, făcându-i semn mamei să plece când l-o vedea absorbit de oferte.
Dar băiatul a auzit ușa de la sală închizându-se și a fugit strigând după mama lui. Copil amărât, crescut într-un peisaj de poveste, Tudorel se ducea oriunde cu mama, bunica și mătușa. O vreme, le contempla de departe munca, apoi a căpătat sarcini pe măsura vârstei. Dacă ele prășeau, el smulgea înainte buruienile, cărându-le la marginea tarlalei. Când lucrau aproape de casă, selecta buruienile pentru porc și găini, așezându-le în maldăre ce urmau a fi duse cu spatele sau cu căruțul, în funcție de mărime. Apoi a fost urcat în meri, pus să întoarcă fânul, încurajat să aducă un lemn din pădure. La adolescență mânuia cu pricepere sapa, toporul, coasa și târnacopul, fiindcă nu i-a plăcut cartea. De fapt nici nu ar fi putut să se salveze învățând, familia sa se afla la limita existenței. Când au îmbătrânit femeile, Tudorel nu acoperea din munca sa trei guri ce așteptau să fie hrănite, de aceea ele cerșeau în orașul vecin. Dar bunica, mătușa și mama au murit pe rând, lăsându-l singur pe lume. Nimeni nu știa ce mânca Tudorel, dar era totdeauna curat, se încălța cu cizme de cauciuc, pleca în zori de-acasă și se-ntorcea noaptea. Deși trecea doi kilometri prin pustietăți, cu pădurea în dreapta, râul și izlazul în stânga, el era primul care trasa urme prin zăpadă. Se ducea să-și câștige pâinea cea de toate zilele, trecând prin locurile pe unde ieșeau adesea lupii, vulpile și urșii. Vorbea puțin cu oamenii din sat, uneori nici nu-i saluta. Era un sălbatic cu suflet curat.
Nu știu cum se făcuse că la marginea satului locuiau toate ciudățeniile din lume. De pildă Gurăii erau leneși de când se știu, unchiul lui Tudorel, Traian al lui Mustățea, deși era flăcău în toată firea, stătea într-un bordei al cărui acoperiș îi pică în cap într-o zi. În familia Gurăilor apăruse Simona, o fată necăjită care nu avea ce mânca și în loc să rabde, alesese să se ducă la muncă prin sat. Deși era o copilă de 14 ani avea o inteligență practică, așa că într-o zi s-a dus cu îndrăzneală la poarta lui Tudorel și i-a zis:
- Tudorele, tu nu ai pe nimeni pe lume, iar eu nu am nici un rost acasă! Ce ar fi să mă iei de nevastă și să mă mut la tine? Sunt sigură că o voi duce bine cu tine, ești băiat bun, nu am soacră pe cap! Ești cam babalâc față de mine, dar având în vedere că ai casă și pământ, te iau.
Tudorel s-a speriat de propunerea copilei și a început să o amenințe:
- Du-te acasă la tine, Simono, că acum pun mâna pe un băț! Să-ți vezi de treaba ta! Nu ți-e rușine să vii așa pe capul meu?
Simona a perseverat, iar data viitoare a venit cu tatăl ei și cu bocceluța cu haine:
- Moare de dragul tău și nu am ce să-i fac! Vrei să se omoare din cauza ta? i-a zis tatăl fetei.
Așa s-a trezit Tudorel însurat. Muncea la pădure din greu și venea seara cu plasa plină cu pâine, cașcaval, ulei, zahăr și salam, dar lista datoriilor de la magazin părea interminabilă. Simona lua cafea, suc și țigări pentru ai ei pe datorie, rujuri, vopsea de păr pentru propia întreținere, că doar acum era femeie respectabilă, la casa ei.
În jurul casei nu se observa nicio îmbunătățire, dar povara de pe umerii lui Tudorel se tripla. În curând veni pe lume primul copil, unchiul lui Tudorel își rupse piciorul și se mută la ei, tatăl Simonei rămase pe drumuri, înnebunise puțin și se refugie tot sub acoperișul sărmanului om.
Cred că a știut de ce a alergat-o pe Simona cu bățul când s-a dus la poarta lui.
Tudorel părea condamnat pe viață la muncă silnică. Locuința i s-a umplut de puturoși și de copii, luxul cucoanei a devenit greu de întreținut, de aceea pe ploaie, pe lapoviță, vânt sau ninsoare se ducea la pădure, să aducă bani și pâine în casă.
În toamna aceasta, într-o zi blestemată, s-a suit în nucul din fundul curții și când îl scutura cu sete, s-a dezechilibrat, căzând de la 25 de metri înalțime. Sunt patru luni de când Tudorel zace, iar organele îi sunt zdrobite. Abia mai înghite, respiră greu, iar în momentele de semiluciditate strigă ca un nebun:
- Nu-mi luați copiii! fiindcă a auzit că sătenii i-au anunțat pe cei de la protecția copilului.
Cei care trăiau din munca mâinilor lui Tudorel protestează cu nemulțumire:
- Nenorocitul acesta ne bagă în doliu! Mâine poimâine moare și își lasă copiii pe drumuri.
Tudorel, condamnat la nefericire pe viață, va muri curând fiind izbăvit de tot și de toate. Fostul meu coleg de școală, monument al muncii brute, va pleca de pe pământ la jumătatea vieții. Se pare că Simona a fost o piază rea și a avut dreptate când i-a zis:
- Du-te acasă la tine, Simono, că acum pun mâna pe un băț! Să-ți vezi de treaba ta! Nu ți-e rușine să vii așa pe capul meu?